GEMURI SI SIROPURI TRADITIONALE DIN DEPRESIUNEA ODORHEIULUI REDESCOPERITE DE NORVEGIENI CU GPS-UL


"Inca mai exista oameni care au curaj sa viseze", spune Orban Arpad, directorul regional al Fundatiei "Civitas" pentru Societate Civila. Am descoperit in judetul Harghita, in depresiunea Odorhei, proiectul unor oameni care inca mai cred ca in tara asta putem sa mancam din propria recolta, fara sa avem nevoie de importuri. "Multi zic ca nu se mai poate face nimic. Dar totusi trebuie sa ne luam destinul in propriile maini", zice interlocutorul meu.

Ce-i drept, destinul producatorilor autohtoni a fost schimbat nu din imboldul autoritatilor romane, ci printr-un program finantat de Guvernul Norvegiei, care a investit un milion de euro intr-o fabrica mai putin obisnuita. Pentru a revigora traditia locala, de secole, a gemurilor si siropurilor. Exista numai hala si utilajele de ultima generatie. Fructele sunt aduse la fabrica de localnici. O parte din ei, care au invatat sa lucreze cu agregatele moderne, dar care stiu bine si dozajul pentru diferite retete traditionale, prelucreaza materia prima. Se fac gemuri, sucuri, siropuri - fara conservanti. In conditii de maxima igiena. Cei care lucreaza aici au analizele medicale la zi. Dupa ambalare, borcanelor cu gemuri, sticlelor cu sirop si cutiilor cu suc le sunt aplicate etichete, cu un cod de bare, pentru identificarea fiecarui lot in parte si a producatorului, incat bunatatile astea, cu aviz sanitar-veterinar, pot fi comercializate oriunde in tara.

Au inceput sa vina comenzi si din strainatate. Desi fabrica s-a deschis abia pe 6 octombrie 2010, in satul Lupeni. Deja sunt 600 de familii din depresiunea Odorhei care au adus la fabrica 150 de tone de fructe, pana in primavara lui 2011, din gradinile proprii sau din paduri. Asta e si conditia de baza - numai fructe care au crescut dupa vointa naturii, fara aportul chimicalelor. Dupa recolta buna din 2011, se preconizeaza ca in iarna asta si pana in primavara viitoare vor fi prelucrate inca 500 de tone, in special mere. La care se adauga pere, prune, afine, soc, paducel, coacaz negru, macese, zmeura. Lista e mult mai lunga, numai in cazul merelor existand prin locurile astea 40 de soiuri.

Harta soiurilor nobile

Programul norvegian a demarat in 2008 cu un studiu asupra potentialului fructelor in depresiunea Odorhei, unde sunt 126 de sate, in care traiesc aproximativ 10.000 de oameni. Despre traditia locala a prelucrarii fructelor a scris, de pilda, etnograful Orban Balazs, inca din 1868. Generatii intregi si-au castigat painea din gemuri si siropuri. Actualul studiu a fost pus in practica de specialistii Fundatiei "Civitas", organizatie care din 1992 promoveaza dezvoltarea comunitatilor locale, prin reactivarea traditiilor, pe baza unor proiecte cu finantare europeana. Ceea se dorea sa se stie prin aceasta cercetare era daca in zona Odorhei mai exista soiuri nobile, care n-au fost incrucisate cu soiuri intensive. Istoria fructelor din aceste locuri n-a fost prea buna, dupa venirea comunismului. Regiunea a fost invadata de livezi cu soiuri intensive, grabite la crestere cu tot felul de produse chimice. Era o cu totul alta idee, straina de cea a locuitorilor din Odorhei, care spun ca "livada o face Dumnezeu, iar omul doar o ingrijeste".

Comunismul s-a stins. De livezile intensive s-a ales praful. Lumea de pe-aici oricum a cam uitat de fructe, in conditiile in care magazinele din Romania au fost invadate, dupa 1990, de importuri - si fructe, si produse din fructe. Cercetarea din teren, in fiecare sat, a dezgropat totusi "semintele" traditiei, care inca nu disparusera din acest pamant. Peste tot, in gradinile oamenilor sau in paduri, mai exista pomi fructiferi, unii si de 150 de ani vechime. "Din unele soiuri am gasit doar cativa pomi fructiferi, in anumite sate", completeaza Orban Arpad. S-a facut apoi o cartografiere a intregii depresiuni a Odorheiului. Fiecare pom fructifer poate fi detectat astfel cu GPS-ul. Acesta e un avantaj foarte mare pentru taranii din zona. Daca ai in curtea ta un anumit pom si vrei sa-l altoiesti tot cu un soi nobil, poti sa afli cu precizie ca in satul cutare, pe terenul unui anumit gospodar, exista acel pom de care ai nevoie, de unde sa iei crenguta pe care o doresti.

2,5 lei in loc de 40 de bani

A urmat etapa discutiilor cu taranii din mai multe sate, oamenii fiind intrebati daca vor sa se implice intr-un proiect de valorificare a fructelor. S-a facut un calcul - daca vinzi azi merele ca atare, dupa ce le-ai cules, iei pe un kilogram 40 de bani. Mai ales ca fructele traditionale nu sunt la fel de rotunde si de perfecte, precum cele din plantatiile industrializate. Dar daca din mere prepari gem ori sirop, atunci un kilogram de fructe va fi pretuit la 2,5 lei. "La inceput, oamenii au fost circumspecti. Unii spuneau ca sunt prea batrani, ca sa se ocupe din nou de pomii fructiferi", ni se spune.

S-a mai facut apoi un pas - organizarea, in 2009, tot din banii norvegienilor, a primului Festival al Fructelor din Odorheiul Secuiesc, la care au fost chemati tarani din zece sate. Au venit cu borcanele sau sticlele lor - fiecare isi facea in casa gemuri si siropuri, pentru consumul propriu. Satenii urmau sa vada reactia celor care gustau din produsele lor. Reactia numerosului public - peste 7.000 de vizitatori - a fost cat se poate de pozitiva. Taranii au fost dusi la targuri din Ungaria. Incantarea orasenilor a fost si acolo desavarsita.

Asta a facut ca mentalitatea satenilor din depresiunea Odorhei sa se schimbe radical - oamenii au inceput sa-si curete pomii fructiferi, sa-i ingrijeasca la fel cum facusera pe timpuri. Si nu numai pomii din apropierea casei lor, dar si pe cei din vecinatatea fiecarui sat. S-a ajuns la infiintarea Asociatiei pomicultorilor si prelucratorilor de fructe din Odorhei, care s-a implicat, alaturi de Fundatia "Civitas", in proiectul viitoarei fabrici.

30 de comune in competitie pentru fabrica norvegiana

Lucrurile au capatat anvergura atunci cand s-a pus problema legata de amplasarea fabricii de prelucrare a fructelor. A fost o adevarata competitie intre nu mai putin de 30 de comune din depresiunea Odorhei. Fiecare isi dorea pe propriul teritoriu o investitie de 150.000 de euro. A castigat in cele din urma comuna Lupeni, pentru ca autoritatile de aici s-au aratat dispuse sa asigure toate facilitatile pentru fabrica - teren, apa potabila, curent electric, drum de acces. Autoritatea locala a investit 40.000 de euro pentru infrastructura.

In paralel cu acest lucru, finantarea norvegiana a prevazut si organizarea, in Odorheiul Secuiesc, a unor conferinte cu participare nationala si internationala - au venit reprezentanti din zece tari europene. Scopul a fost ca romanii si strainii sa afle ce se va produce in satul Lupeni, tocmai pentru viitoarele comenzi de gemuri si sucuri. "Toate actiunile legate de proiect, incepand cu studiul din 2008, au insemnat o sustinere financiara din partea Norvegiei de un milion de euro", spune reprezentantul Fundatiei "Civitas", Orban Arpad. Dupa ce a fost data in folosinta, fabrica a intrat in proprietatea Asociatiei pomicultorilor si prelucratorilor de fructe din Odorhei.

Fluxul tehnologic al traditiei

Am fost la fabrica. Aici se munceste de la opt dimineata pana la opt seara. Doua ore, in fiecare zi, sunt alocate curateniei generale. Cel care ne-a explicat tot ce se intampla in acest loc este Iakob Antal, administratorul "Manufacturii de procesare a fructelor Lupeni", dupa cum suna denumirea oficiala. In cladire se intra numai dupa ce imbraci un costum de protectie, din cap pana-n picioare. Familia care are fructe de prelucrat anunta din timp la fabrica - sa se stie exact ziua si ora la care acei oameni vor veni aici. Dar si cantitatea de materie prima pe care o vor aduce. "Zilnic se programeaza cinci-zece familii. Cele mai multe fructe care se prelucreaza la noi sunt merele", aud de la gazda mea. Exista doua linii de productie, una pentru sucuri si alta pentru gemuri. Fructele sunt mai intai spalate. Materia prima pentru sucuri intra la tocator, merge apoi la pasteurizare si in final spre pungile alimentare de cate cinci litri fiecare. Pentru gemuri, drumul trece prin masina de eliminat samburi, apoi spre vase in care pasta e supusa unei temperaturi de cel mult 120 de grade. Borcanele de pana la 312 mililitri sunt, la randul lor, sterilizate, inainte de-a fi umplute cu gem. 

Cele doua linii de fabricatie au la dispozitie masini a caror capacitate ajunge pana la 800 de kilograme pe ora. Fluxul de productie incepe si se termina cu fiecare fermier in parte. Unii aduc cate 100 de kilograme de mere, altii sapte tone. Introduci fructele pe flux. Calculezi cantitatea de materie prima adusa si la final cat suc ori gem ai obtinut. Acela este produsul tau finit. Oamenii isi vor vinde apoi marfa la targurile traditionale sau la pensiunile turistice din toata tara. Dar o parte din cantitate ramane la fabrica, pentru ca vin comenzi din Germania, Austria, Ungaria, Italia. "Reusim sa vindem cam 90% din productie", aflu. Banii obtinuti din vanzarea de peste hotare intra tot in contul celor care au prelucrat aici materia prima.

200 de retete de gemuri in Odorhei

Cateva retete merita evidentiate. Gem de prune cu miere si scortisoara, gem din mere, din pere si prune, de afine cu soc, de coacaze negre, de coacaze cu morcovi, peltea de coacaze, gem de mere cu mac, de mere cu rosii si morcovi, de gutui, de pere cu stafide, de fragi, de mere cu mure, de visine cu cirese si zmeura, de paducel, de macese. Apoi siropuri - din floare de soc, din muguri de rasinoase, din coacaze negre, din zmeura. Mi se spune ca in zona Odorheiului exista cel putin 200 de gemuri bazate pe diverse combinatii de fructe.

Romanii s-au trezit abia la imboldul norvegienilor

Succesul fabricii construite de norvegieni a trezit si autoritatile din Romania. Asa se face ca o noua manufactura va fi deschisa in 2012 in comuna Feliceni, satul Forteni, pe baza unei investitii a Consiliului Judetean Harghita. La randul lor, fermierii uniti in Composesoratul comunei Zetea, acelasi judet, au in plan o alta manufactura, de data asta pentru prelucrarea ciupercilor de padure. "Satenii vor sa exporte in Italia produse finite, din ciuperci, nu doar materia prima, cum se facea pana acum", stiu reprezentantii Fundatiei "Civitas". Cat priveste satul Forteni, preotul reformat de aici, Antal Geza, ne-a spus ca 70 de familii sunt gata sa aduca fructe la viitoarea fabrica. Fiecare familie obtine anual, de la pomii fructiferi de pe propriul pamant, cateva tone de fructe. "Din mere se facea pana acum doar tuica. Dar cele mai multe fructe se stricau in pivnitele oamenilor. Au fost mai multe adunari in sat. Lumea vrea sa se faca aceasta fabrica, in timp cat mai scurt sa fie gata. Si asa va fi, dupa cum au mers lucrurile pana acum", a zis preotul. Fabrica se va amenaja in cladirea fostei scoli satesti.

Satul cu 75.000 de pomi fructiferi

"S-a trezit la viata traditia", zic oamenii din satul Cireseni. Un sat cu numai 110 suflete, dar unde, pe vremuri, au existat 75.000 de pomi fructiferi, stie Lazar Lajos, om la 92 de ani. Mai ales ciresi, ca de-asta si satul a luat denumirea acestor fructe. O buna parte din pomi au fost plantati, in anii '40, chiar de nenea Lajoska, cum ii spune toata lumea batranului. "S-a redat increderea oamenilor in livezi. Asta e mare lucru", exclama barbatul, care m-a condus in beciul casei sale, sa-mi arate cum asteapta azi merele lui sa fie din nou cunoscute de lumea intreaga...

Dan Gheorghe, 7 decembrie 2011

Un milion de prizonieri ai propriilor trupuri, in Romania



In curtea mica si saracacioasa doi caini, legati in lant, stau de paza, de dincolo de moarte. Animalele putrezisera, dupa ce au pierit de foame. Tot de foame era sa moara si stapana lor, in casa. O femeie trecuta de 90 de ani, numai piele si os. In camera ingusta, cu tavanul aplecat si el de batranete, un pat si o masa. De sub plapuma innegrita a iesit deodata un cap mic si niste ochi pamantii. In casa era parca mai frig decat afara. Un adevarat frigider, in care pana si timpul inghetase. Chipul batranei era atat de naclait, incat stratul consistent de mizerie putea fi luat cu degetul. Asta a gasit echipa Fundatiei de Sprijin Comunitar din Bacau, care a intrat in acea casuta din paianta din satul Stanisesti, judetul Bacau, in ianuarie 2010. Oamenii au facut focul in soba, au spalat-o pe femeie, i-au dat sa manance. Pentru ca nu avea absolut nimic de mancare. S-a mai intremat putin, in zilele urmatoare. Batrana a mai trait o jumatate de an, dupa aceea, dar macar n-a avut soarta cainilor ei, sa moara de foame, spune Elena Ungureanu, supervizor de programe la Fundatie, care a fost in casa acelei femei, chiar in ziua descoperirii acestui caz dramatic.

Satele bolnave

Sa ingrijesti batrani la domiciliu inseamna mai intai sa-i descoperi, pentru ca multi dintre ei sunt "prizonieri" ai propriilor trupuri neajutorate, in casele lor risipite pe dealuri sau intre paduri. Oamenii de la Fundatia din Bacau umbla prin sate, bat din poarta in poarta, gasesc batrani singuri, care nu mai au putere nici sa-si aduca lemne si sa le taie, sa faca focul in casa, iarna, nici sa-si faca mancare, nici sa plece dupa medicamente sau paine, pentru ca distanta de acasa pana la primul magazin sau prima farmacie se masoara deseori in kilometri. Cei mai multi au probleme cu articulatiile, cu inima, cu stomacul, nu mai aud si nu mai vad bine, au ulcere varicoase sau cancer in faza terminala. Cad la pat si nu se mai ridica de acolo, incat fac escale pe corp. Dupa ce un astfel de om e depistat, e nevoie de o evaluare medicala. Fundatia colaboreaza cu medici si asistente din mediul rural. Dar se aduc si medici din orasul Bacau, daca in anumite comune nu mai e niciun cadru medical. Se stabileste un plan de ingrijiri pentru fiecare batran, ce tratament medical necesita acel om. Asistenta medicala va fi cea care va aplica tratamentul. Dar pe langa ea mai este si ingrijitoarea la domiciliu. Ingrijitoarea face mancare batranilor, ii ajuta sa se spele, le spala hainele, taie lemne, incalzeste soba. "Sunt sate cu cate 20 de case, unde nici drumuri nu exista. Ingrijirea batranilor ar trebui sa ramana in seama copiilor lor. Dar tinerii au plecat demult din satele unde s-au nascut, fie in alta parte a tarii, fie in strainatate", spune Ionut Chirita, alt reprezentant al Fundatiei din Bacau. Se incearca, desi cu mare greutate, sa se ia legatura cu familiile acestor batrani, pentru a fi anuntate, pe de-o parte, de starea in care au fost gasiti parintii, bunicii sau strabunicii lor, si pe de alta parte de-a li se aduce la cunostinta ca Fundatia ii va ingriji pe varstnici.

"Fiica" pentru 12 batrani

Sate cu nume predestinate - Fundatura, Capotesti, Fundoaia - de parca ar anunta capatul de drum si de lume. Dupa ce am venit 80 de kilometri din orasul Bacau, pe Valea Zeletinului, printre dealuri uscate si tacute, asfaltul si-a luat deodata ramas-bun si ne-a abandonat pe drumurile de caruta, care si acestea se infunda, la randul lor, in cate o rapa. Facem cunostinta cu Mihaela Geman, una dintre ingrijitoarele Fundatiei. Ea locuieste tot in zona asta, in satul Fantanele. O femeie de 33 de ani, mica la stat, dar sprintena. De doi ani face meseria asta. S-a calificat, din vremea scolii, ca lenjer si broder, pe urma a fost vanzatoare intr-un magazin satesc, dupa care s-a ivit oportunitatea de-a lucra ca ingrijitoare la domiciliu. Are in grija 12 batrani in satele Sendresti, Praja, Baclesti si Fundatura. Oameni intre 74 si 93 de ani, care ii spun "fiica mea", pentru ca e singura care le mai calca pragul. Ajunge la fiecare de doua ori pe saptamana. Daca sanatatea cuiva se deterioreaza, vizitele devin zilnice. De multe ori merge pe jos. Iarna sau vara. Noroc ca in ultimii doi ani iernile pe aici n-au fost prea aspre, zice ea. E imbracata cu salopeta de serviciu, pe care scrie "ingrijitor la domiciliu". Alte colege de-ale ei merg la batrani sau la beneficiari, cum li se mai spune, cu bicicleta sau cu scuterul. Mihaela merge uneori cu sotul ei, cu masina. Nici nu mai stie cati kilometri face zilnic, de la un sat la altul. Intre satele in care are ea treaba sunt distante de cel putin sase kilometri. "Urc un deal. Merg pe zare", zice. N-am inteles ce-i cu zarea. Mihaela rade si-mi explica - mergi cu cerul deasupra capului, pe coama dealurilor. Asa cum mergem noi acum, alaturi de ea, insotiti de asfintitul soarelui. Am lasat masina la poalele dealului, pentru ca un sant adanc si mlastinos ne-a inchis calea rotilor. Drumurile pe care le face Mihaela trec si pe langa palcuri de padure. Din noiembrie, zice ea, este mai periculos, din cauza porcilor mistreti, care dau iama in gospodariile oamenilor. De multe ori o prinde noaptea pe drum, asa ca intunericul n-o mai sperie.

Un sat precum un camin de batrani

Ajungem la casa lui Ioan Antohi, de 92 de ani, in Praja. Un sat care poate fi asemuit unui camin de batrani, pentru ca aici traiesc 109 oameni, 80% dintre ei avand aproape un secol de viata in spate. Strabatem din cativa pasi curtea tacuta a lui nea Ioan, ne aplecam capul, sa intram in holul stramt, apoi spre camera mica. Pe marginea patului sta un barbat uscativ care ne priveste si deodata i se lumineaza ochii. Are musafiri. "O mare problema a oamenilor de pe-aici e singuratatea. Cand le intra cineva in casa e mare bucurie pentru ei", explica ingrijitoarea, care i-a facut mancare, inca de dimineata. Batranul tine post, dupa ce cu o zi inainte a fost vizitat de preot si impartasit. Abia se poate misca barbatul, incat ingrijitoarea trebuie sa-l sprijine, daca are nevoie la toaleta ori sa mearga doar cativa pasi in afara casei. Gazda e dornica sa vorbeasca. Ne povesteste ca a luptat aproape de Cotul Donului, in Al Doilea Razboi Mondial, apoi s-a intors in sat si a construit casa in care suntem noi acum. A fost agricultor si dulgher, iar azi are o pensie de 500 de lei. N-are televizor, doar un radio care ii mai tine de urat, de cand sotia i-a plecat in ceruri, iar copiii s-au risipit spre alte zari. "Cand mi-am facut casa, am renuntat la fumat, ca sa am bani de acoperis", isi aminteste, si tot vorbeste, de parca ar vrea sa ne tina cat mai mult langa el, sa mai povestim.

Facerea de bine...

Nu e usor sa fii ingrijitoare la domiciliu, aflam de la Mihaela. Si nu e vorba de munca in sine. Mai rele sunt mentalitatile unor consateni de-ai sai. Imi povesteste ca unii ii spun asa - "eu n-as manca de la tine, dupa ce te duci si ingrijesti babe si mosi". Ne mai zice de o colega de-a ei care a fost cat pe ce sa fie parasita de sot, din acelasi motiv. Mihaela a fost la un pas sa fie luata la bataie de fiul unei batrane pe care o ingrijea. Fiul s-a intors acasa, in sat, sa traiasca acolo, si cand a vazut-o pe ingrijitoare, a crezut ca e cineva care dorea sa puna mana pe "avere". Procedura de ingrijire la domiciliu debuteaza cu intocmirea unei fise, semnata de ingrijitoare si de beneficiar, iar autoritatile locale sunt instiintate asupra faptului ca anumiti batrani dintr-un sat sunt ingrijiti de oamenii Fundatiei. "Cand am inceput programul ingrijirilor la domiciliu, lumea ne-a privit cu oarecare suspiciune. Unii credeau ca le cerem bani, ca li se va reduce pensia, altii ca le luam casa. Le-am explicat ca doar ii ajutam, fara nicio obligatie", zice Elena Ungureanu.

"Multumesc ca ati venit la mine acasa"

Alt drum, de data asta spre satul Baclesti, unde ne intampina o liota de caini. Abia in spatele gardului zdrentuit din nuiele, unde ne simtim in siguranta, ne tragem sufletul. Apoi intram in acelasi fel de casa, cu pereti obositi. Aici locuieste Elena Ciocoiu, de 83 de ani. "Dintre cei 12 beneficiari ai mei, acesta e cazul cel mai grav", spune Mihaela. Intram in camera unde zace, in pat, o batrana care nu mai poate decat sa dea usor din cap si sa spuna, cu greu, cateva cuvinte. "Mai stau de azi pe maine", raspunde femeia, cand am intrebat-o ce mai face. A lucrat toata viata in agricultura, iar azi are o pensie de 400 de lei. Sotul i-a murit cu sase ani in urma. Pentru ca nu e deplasabila, batrana are un scutec, pe care ingrijitoarea i-l schimba zilnic. Din cauza unei complicatii, Elena era sa ramana fara un picior, dar in ultima clipa medicii au constatat ca nu era nevoie de amputare, pentru ca o vena inca mai permitea circulatia sangelui. La fel de greu a fost si pentru ingrijitoare, anul trecut, cand a luat-o pe batrana in brate, asezand-o in caruta, s-o duca peste dealuri, pana la drumul asfaltat, de unde a fost preluata de o masina, spre spital. "Multumesc ca ati venit la mine in casa", a oftat Elena Ciocoiu, inainte sa plecam.

Un milion de batrani ai nimanui in Romania

Acestea sunt numai doua cazuri dintr-un fenomen mult mai larg. Se apreciaza ca un milion de oameni in varsta din Romania au nevoie, la ora asta, de ingrijiri la domiciliu, din cauza ca nu se mai pot descurca singuri, rapusi de batranete si de boli. Este o estimare bazata pe declaratiile medicilor geriatri din toata tara si pe datele culese de la diverse organizatii neguvernamentale care ofera servicii sociale. Sunt informatii prezentate inca din 2010 intr-un studiu national intitulat "politici si strategii pentru persoanele varstnice din Romania, nevoi si solutii", demarat de Fundatia de Sprijin Comunitar din Bacau. "Exista multe sate, in toata tara, in care un sfert din populatia de varsta a treia are nevoie de ingrijire la domiciliu", completeaza Elena Ungureanu, care s-a implicat in elaborarea acestui studiu. Retinem totodata ca 70% din batranii cu venituri mici din Romania se gasesc in mediul rural. Dar tocmai aici, atrage atentia studiul, lipsesc aproape cu desavarsire serviciile medicale si cele de asistenta sociala.

O scurta istorie ne arata ca serviciile de ingrijire la domiciliu au aparut la noi dupa 1990, dar numai la initiativa ONG-urilor, pe baza finantarilor externe. Statul s-a implicat mult mai tarziu in aceasta problema, in anul 2000 aparand Legea 17 privind asistenta persoanelor varstnice. Legislatia spune insa ca serviciile publice de ingrijire la domiciliu pot fi organizate numai de autoritatile locale, daca au bani pentru asa ceva.

816 batrani din toata tara, in grija primariilor

Am vrut sa stim de la Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale cate persoane varstnice sunt ingrijite azi la domiciliu de catre serviciile specializate ale primariilor. Raspunsul nu mai are nevoie de comentarii - 816 oameni. In toata tara! In conditiile in care in Romania, conform rapoartelor oficiale din ultimii ani, sunt aproape 600.000 de oameni de peste 80 de ani. Persoanele trecute de 75 de ani sunt in numar de 1,3 milioane. Iar cei peste 65 de ani - 3,2 milioane. Fata de ceea ce fac acum autoritatile locale, ONG-urile se  descurca mult mai bine - ele au in grija la domiciliu, in toata tara, 8.078 de varstnici. Vestea buna e ca Ministerul Muncii poate sa acorde, conform Legii 34 din 1998, subventii organizatiilor neguvernamentale care presteaza asistenta sociala de orice fel, nu neaparat ingrijire la domiciliu. Ministerul de resort va aloca 31 de milioane de lei in anul 2012 pentru sustinerea ONG-urilor. Daca ne referim strict la cele care se ocupa de ingrijirea la domiciliu, atunci ne uitam iarasi la studiul Fundatiei de Sprijin Comunitar din Bacau, unde se spune ca organizatiile de profil din Romania au fost subventionate pana acum numai in proportie de cel mult 40%, restul fondurilor fiind obtinute din sponsorizari si finantari externe.

Ingrijirea la domiciliu, de 11 ori mai ieftina decat cea de la camin

Servicii de ingrijire la domiciliu sunt prestate in 27 de judete, de catre ONG-uri si autoritati publice locale. Media cheltuielilor pentru aceste servicii este de 1.237 de lei de persoana, pe an, se arata in studiul Fundatiei din Bacau. Suma este de 11 ori mai mica fata de investitiile pentru intretinerea varstnicilor in caminele de batrani. Oamenii care lucreaza in acest domeniu recomanda autoritatilor romane crearea unui fond special, la nivel national, pentru extinderea serviciilor de asistenta a batranilor la domiciliu.
 
Ajutor norvegian pentru batranii din opt comune ale judetului Bacau

Poate parea ciudat ca, in timp ce autoritatile romane se fac mai degraba a nu vedea situatia in care se zbat multi varstnici din Romania, sa vina, in schimb, guvernul altui stat care sa incerce sa aline suferinta batranilor nostri. Asta s-a intamplat, intre 2009 si 2011, in opt comune din judetul Bacau, unde Guvernul Norvegiei a desfasurat un amplu program, in valoare de un milion de euro, pentru ingrijirea la domiciliu a circa 1.300 de oameni. Comunele din partea de est a judetului unde s-a aplicat proiectul, pus in practica de Fundatia de Sprijin Comunitar din Bacau, sunt Stanisesti, Vultureni, Huruiesti, Tatarasti, Gaiceana, Dealu Morii, Glavanesti si Motoseni. Au fost angajati, cu carte de munca, tineri din satele respective, scoliti initial pentru a deveni ingrijitori la domiciliu. Au fost cooptati in program medici si asistenti medicali. Astfel ca batranii fara niciun sprijin au beneficiat de servicii complete - evaluarea starii lor de sanatate, aplicarea unui tratament medical adecvat, dar si sprijin in treburile gospodaresti. Norvegienii au asigurat salarizarea personalului implicat in tot acest angrenaj, medicamentele, tratamentele si materialele de curatenie. Au fost cumparate patru masini pentru transportul batranilor grav bolnavi, care necesita internarea in spital. 

Comunele care au beneficiat de program au fost selectate dupa un criteriu foarte clar - primariile si-au luat angajamentul ca, dupa terminarea finantarii norvegiene, sa continue sustinerea serviciilor deja create. Astfel ca, din aprilie 2011 incoace, sistemul a ramas functional, primariile asigurand 75% din fonduri, restul banilor fiind obtinuti de Fundatia de Sprijin Comunitar din Bacau, din sponsorizari. Succesul proiectului a facut ca tot mai multi batrani din partea asta de tara sa solicite servicii de ingrijire la domiciliu. Exista chiar si liste de asteptare. "Asiguram aceste servicii in limita fondurilor de care dispunem", arata Ionut Chirita, reprezentantul Fundatiei. In viitorul apropiat, ajutorarea batranilor s-ar putea extinde la alte doua localitati bacauane - Colonesti si Racaciuni. Dar e numai o picatura intr-un ocean, la necesitatile Romaniei...

Dan Gheorghe, 5 decembrie 2011

Recolta de doi lei pentru tarani intr-un an agricol profitabil pentru samsari


Nici macar intr-un an agricol bun, cum e 2011, taranul roman nu e fericit. Desi pamantul a dat rod bogat, oamenii care muncesc ogorul cat e ziua de lunga, din primavara pana-n toamna, se cauta acum prin buzunare si vad ca sunt goale. Nu s-au ales cu mai nimic, desi au vandut stive de varza si de cartofi, tone de mere sau munti de cereale. Am colindat zilele trecute prin mai multe sate din judetul Dambovita, stand de vorba cu oamenii. Toti se plang din cauza ca nu exista un sistem eficient de colectare si comercializare a marfurilor agricole. Multi nu au posibilitatea sa-si transporte marfa in pietele din marile orase. Dar si acolo, daca ar ajunge, nu mai au loc de intermediari. Si atunci taranii stau in poarta casei sau pe marginea soselei si asteapta sa vina samsarii, sa le cumpere roadele pamantului. Plus de asta, taranul e presat sa-si vanda marfa pe mai nimic, de teama sa nu se strice. Cu atat mai mult cu cat in acest an recolta e mare. Daca n-o vinzi repede, se strica. Pentru ca mai e o problema stringenta in agricultura Romaniei - nu exista depozite in care micii producatori sa-si pastreze recolta pe o perioada lunga, incat acestia sa-si vanda produsele la momentul oportun, pe un pret cat mai bun. 

"Degeaba avem productie mare, daca o dam pe nimic"

"Ultima gaina din gostat suntem noi, taranii!", zice cu naduf Lazar Sfetcu, din comuna Baleni. Localitatea de peste 8.000 de sufletele e dominata de bulgari, in proportie de 57%. Interlocutorul nostru face parte dintr-un grup de sase familii, care detin in total 20 de hectare de teren arabil. La marginea comunei e un intreg "cartier" de solarii, dar si alte terenuri, frumos parcelate si lucrate cu migala, de unde se scot rosii, castraveti, ridichi negre, patrunjel, telina, conopida, varza alba si rosie, pastarnac, ardei iute, gogosari, sfecla rosie, ceapa rosie, praz. Productie buna, nimic de zis - 20 de tone de telina la pogon, 30 de tone de sfecla la pogon, aceeasi cantitate si la ridichi, 80 de tone de varza la hectar. Omul nostru socoteste cat investesti intr-un an. Un hectar de arat iti scoate din buzunar 500 de lei - motorina s-a scumpit. Samanta de rosii ajunge la 400 de lei - atat costa 1.000 de seminte. Pentru trei remorci de gunoi de grajd platesti 2.500 de lei. Folia pentru solarii costa 12 lei pe kilogram. Iar in acest an folia a fost schimbata de trei ori, din cauza intemperiilor. In schimb, la recoltare vin intermediarii si-ti iau marfa la un pret foarte mic. De exemplu rosiile - 80 de bani pe kilogram. "Am plans cand am dat rosiile cu un pret asa mic", ne-a spus Tudora Tecu, aratandu-ne mainile muncite. Situatia e stiuta foarte bine de inginerul agronom al comunei, Adrian Rotaru, care ne spune ca cele mai multe produse din zona asta, unde s-au obtinut in acest an 800 de tone de legume, din toate soiurile, in total de la toti producatorii, au fost vandute la intermediari cu cel mult un leu pe kilogram. "Te duci cu varza la Brasov si o dai cu 30 de bani kilogramul. O dai, decat sa ramai cu ea", adauga fermierul Sfetcu Lazar. Daca ai noroc sa gasesti oameni care mai si platesc. Ni se povestesc cazuri in care taranul s-a trezit, in piata, inconjurat de indivizi dubiosi. Au incarcat marfa in camionul lor, iar cand producatorul le-a cerut banii, smecherii i-au dat cu tifla, amenintandu-l cu bataia, daca face scandal. "Degeaba avem productie mare, daca ne vindem marfa pe nimic", vin oftaturi de peste tot, din comuna asta.

Mere din fonduri europene

Mergand spre zona de deal, in comuna Malu cu Flori, l-am intalnit pe Florin Preda, de 27 de ani, absolvent de Studii Economie, dar intors la agricultura, ca om al satului. Si-a facut intreprindere individuala si astfel a reusit, in 2009, sa acceseze fonduri europene printr-un program de instalare a tinerilor fermieri. Sustinere de 12.000 de euro. A cumparat sapte hectare pe care se afla 1.000 de meri, din soiurile ionatan, bot de iepure si golden. Recolta din acest an n-a fost prea buna - doar 50 de tone de mere, fata de un potential de 150 de tone, al terenului sau. Ne spune cate cheltuieli face pentru a-si intretine plantatia - saparea sau copacirea pomilor, taieri de rodire, 12 stropiri intr-un an, cu cate 1.500 de litri de substanta pe hectar, impotriva daunatorilor. Pentru toate astea plateste oameni, cu cate 60 de lei pe zi, inclusiv la culesul merelor. "Intr-un an, toate lucrarile astea ma costa 35.000 de lei", spune Florin. Din recolta actuala a vandut pana acum mai mult de jumatate, obtinand 22.000 de lei. A vandut 15 tone de mere unei fabrici de sucuri din Moldova, cu 40 de bani kilogramul. A mai vandut si la angroul din Bucuresti, din Rahova, cu cel mult 1,2 lei. Tanarul zice ca acolo n-ai loc nici de intermediari, dar nici de importurile masive de mere, mai ales din Ungaria. Doarme in masina, cat sta in piata. "Acum trei ani a fost recolta importanta de mere. Dar multi din zona asta au ramas cu recolta nevanduta", auzim de la Florin Preda, care face parte din Asociatia Pomicola "Valea Florilor", in care sunt producatori din comunele Malu cu Flori, Gemenea si Voinesti. "Dintre cultivatorii de pe vremuri, daca mai sunt acum 40% care se ocupa de mere, in zona asta", zice barbatul. Tot el adauga - "daca raman cu 5.000 de lei profit, dupa ce voi vinde intreaga productie din acest an, ar fi bine". Banii vor fi investiti in recolta viitorului an.

Tirurile au invadat satele

Pe marginea drumurilor vedem stive de varza si de cartofi, cu 60-70 de bani kilogramul. Poti sa cumperi chiar si cu 50 de bani, taranii fiind dispusi sa lase la pret, daca e vorba de cantitati mari. Asa am gasit oferta in comuna Lunguletu. La cativa kilometri departare, in comuna Poiana, varza si cartofii s-au vandut, de data asta in cantitati industriale, si cu 20 sau 30 de bani pe kilogram. Localnicii povestesc ca au venit tiruri de prin toata tara si au luat cartofi si varza. Dar nu numai atat - au luat si grau, si porumb, ambele vandute de sateni cu cate 70 de bani dubla - unitate de masura care inseamna 14 kilograme. De-asta hambarele din comuna sunt aproape goale acum. Recolta s-a "topit" in burtile tirurilor. "Oamenii isi dau marfa la poarta, pentru ca nu au posibilitatea sa mearga la piata, lipsesc si depozitele, incat intermediarii dicteaza preturile", ne zice Ion Persinaru, viceprimarul comunei Poieni. Discutand cu oamenii de pe-aici, majoritatea batrani, acestia ne-au zis cat ii costa intr-un an munca la camp - aproximativ 10.000 de lei. Asta inseamna tratamente pentru culturile agricole, motorina pentru pompele care asigura irigatiile, dar si alte lucrari. Din pensia lor platesc. "Aici pensia e la putere. Desi sunt pensii mici, de cateva sute de lei, de la fostele CAP-uri. Oamenii fac lucrari si pe datorie", spune viceprimarul. La finalul sezonului agricol, satenii isi numara banii cu care s-au ales dupa un an de munca - cel mult 1.000 de lei. Fiecare familie detine, in medie, cate un hectar si jumătate. "Asta e o mare problema - faramitarea terenurilor. Daca ar fi uniti, oamenii si-ar putea valorifica mai bine productia", conchide edilul.

Se poate si asa - export de legume, direct din depozitul agricultorilor

Am gasit insa si o oaza de dezvoltare agricola - trei depozite in comuna Baleni. Legumele sunt sortate, ambalate si apoi incarcate in tiruri, cu destinatia supermarket. Se face chiar si export, in Bulgaria. Asta au reusit patru fermieri asociati. Cu unul dintre ei, Florica Gheciu, am stat de vorba. El cultiva legume pe 128 de hectare. Primul depozit a fost construit in 2009. Cele trei constructii au suprafete intre 640 si 820 de metri patrati. Activitatea era in toi, cand am fost acolo. De pe terenul sau, Florica a obtinut in acest an 40 de tone de sfecla si ridichi la hectar, rosii, varza alba si varza rosie - cate 30 de tone la hectar. Asociatii au facut contracte cu marile lanturi de magazine. Cu tot cu taxa de raft platita de producatori si adaosul comercial practicat de hipermarketuri, fermierul cu propriul depozit ne-a asigurat ca reuseste sa castige aproape dublu fata de restul oamenilor de la sate care isi dau marfa la intermediari. "Investitia pentru fiecare depozit in parte s-a ridicat la 300.000 de euro. Am fost uniti, eu si partenerii mei, si astfel am reusit sa facem aceste depozite, esentiale pentru orice fermier", spune interlocutorul, anuntandu-ne ca la anul va aparea si un al patrulea depozit, de 3.000 de metri patrati, cu o investitie de patru milioane de euro, de data asta banii europeni, in proportie de 75%, sustinand initiativa locala.

"Impreuna", dar dezbinati

Daca ar fi uniti, agricultorii ar reusi sa faca din banii lor un depozit pentru legume si fructe. Dar nu sunt uniti si atunci depozitul a ramas doar la stadiul de idee. Fiecare isi vinde marfa unde poate, prin tara. Asta e povestea legata de agricultura a comunitatii bulgarilor din cartierul Matei Voievod, din Targoviste. Aici sunt 500 de familii care traiesc din cultivarea legumelor. Au solarii in jurul orasului, pe zeci de hectare. Culmea e ca sunt reprezentati de Asociatia "Zaedno". In romaneste inseamna "impreuna". Dar cand e vorba de munca pamantului, fiecare e pe cont propriu, recunoaste secretarul asociatiei, Vasile Ghergu. "Am vrut sa facem mai demult un depozit. Acolo am fi putut sa pastram roadele muncii noastre si sa le valorificam la un pret bun. Dar oamenii nu sunt uniti si astfel ne lovim de intermediari, in piete, care ne impun preturile lor, mult mai mici", spune reprezentantul asociatiei.

Ministerul Agriculturii cauta solutii pentru comasarea terenurilor

Desi oamenii de la sate recunosc ca numai uniti ar putea sa puna capat dominatiei intermediarilor, in realitate doar 30% dintre fermierii din Romania sunt cuprinsi la ora actuala intr-o forma de asociere. Si asta in conditiile in care in tara noastra sunt 3,8 milioane de mici ferme, dupa cum arata recensamantul agricol din 2010. Exista proiecte pentru depozite, din bani europeni, dar inca nu s-a miscat nimic. "Un singur mare depozit functioneaza la Curtici, in judetul Arad. Am identificat alte zece proiecte ale unor depozite, in toata tara, dar problema e ca lipseste cofinantarea din partea romana", ne-a spus secretarul general al Federatiei "Agrostar", Tudor Dorobantu. "Surplusul de productie se poate strica, din cauza lipsei unui sistem eficient de depozitare si desfacere", considera, la randul sau, liderul Federatiei Sindicatelor din Industria Alimentara, Dragos Frumosu. Ce fac autoritatile pentru comasarea terenurilor? Cauta solutii, am aflat de la ministrul Agriculturii, Valeriu Tabara. Acesta admite ca "faramitarea terenurilor reprezinta o mare problema a Romaniei", dar ca "pana acum au lipsit deciziile politice pentru sustinerea asocierii intre fermieri", sustine ministrul. Solutia ar fi, in viziunea sa, ca fermierii sa fie stimulati financiar pentru a-si uni terenurile, iar fiecare ferma in parte sa primeasca subventii, chiar si in conditiile in care face parte dintr-o asociatie. Fiind insa vorba de bani, problema acestea se afla in studiu la Ministerul Finantelor, ne-a spus oficialul guvernamental. Cat priveste modul in care taranii isi pot valorifica recolta in conditii avantajoase, Valeriu Tabara e de aceeasi parere - construirea depozitelor. "Fara asociere e greu sa faci o asemenea investitie", conchide ministrul Agriculturii. Dar pana cand se vor face depozite, recolta poate fi gasita, in fiecare toamna, direct in hambarele taranilor, la preturi derizorii. Sau la piata, la pret triplu, de la intermediari...

Dan Gheorghe, 24 noiembrie 2011

Turism culinar sau cum descopera occidentalii, cu ajutorul farfuriei, oamenii si obiceiurile Romaniei rurale


Pe oameni poti sa-i cunosti si dupa mancarea pe care o prepara. In jurul mesei sunt traditii vechi de sute de ani. Si destine pe care le afli de la cei care au facut bucatele. Si ce bucate! Nu cele de supermarket, ci retete din mosi-stramosi. Se poate vorbi de turism culinar, asa cum se face de trei ani incoace pe Valea Hartibaciului. O zona situata intre Sibiu si Sighisoara. Cateva zeci de sate, la originea lor sasesti, fiecare cu biserica lui fortificata, se ascund printre dealuri cuminti si paduri tacute. Parca ai fi intr-o alta lume. Trei familii - Cristian Cismaru si Iuliana Labo, Mihai si Voichita Dragomir, Gabi si Iochan Cotaru - au avut ideea organizarii a ceea ce se numeste "Transilvanian Brunch". Asta inseamna mic dejun cu pranz transilvanean, in traducere lejera. Ei te invita pe tine, turist roman sau strain, sa "gusti" din satul traditional de la poalele Carpatilor.

Obiceiuri scoase de la naftalina

Pana in prezent, 20 de sate de pe Valea Hartibaciului au organizat mese turistice. Cristian ne povesteste ca n-a fost deloc usor. Te duci intr-un sat si incerci sa pornesti din nou curgerea timpului. Multi te privesc ciudat. Nu inteleg. Adica sa te trezesti ca vin in satul tau 100 sau 200 de turisti. Pai, sunt mai multi decat populatia unui sat din partea asta de tara. De exemplu, in Valea Calvei sau in Valea Buii sunt catune care au cate opt sau zece locuitori. Altele sunt mai mari, la 100 de familii. Ajungand in partile astea, trebuie sa stii un lucru esential - daca mai exista vecinatati. "Am intrebat de femei care organizau nunti, pe vremuri", adauga interlocutorul nostru. Femeile acestea pot repune in functiune mecanismul, uneori ruginit, al vecinatatii. Oamenii de pe o strada sau de pe mai multe ulite se unesc cand e vorba de munca voluntara, sarind unii pentru altii. Asta e vecinatatea. Sau era. E ca si cum ai scoate un obicei de la naftalina, din lada de zestre a satului. Si daca ai repornit mecanismul, atunci se aduna patru - cinci bucatarese care fac mancare pentru 200 de invitati. Mai sar inca 15 sau 20 de barbati care aranjeaza mesele, scaunele. Farfurii si tacamuri exista, ca un fel de patrimoniu al vecinatatii, scos si el de prin ungherele timpului. Si mai iese la iveala ceva - fanfara satului. Fiecare sat avea pe vremuri fanfara lui. Acum vezi ca apar de prin casele lor oameni batrani. Scot la lumina zilei tobe si trompete, la fel de batrane. Le curata, incat lucesc din nou in soare. Si muzica se aude iarasi in sat. Oaspetii pot veni!

Mancarea preparata de "vecinatate"

Am plecat din Sibiu, cale de 25 de kilometri, pana in satul Stejarisu, insotiti de un asfalt nesperat de bun, chiar si dupa ce am iesit din drumul judetean, spre inima colinelor care se deschid in fata noastra. Ne intampina casele cu "ochi" in acoperisuri, frumos colorate, cu porti inalte. Ulitele insa tacute. De parca lumea s-ar fi dus cine stie unde. Ajungem in dreptul bisericii evanghelice. Intr-o curte larga, o casa semeata si in jurul ei mese intinse. Un foisor sub care poti sa stai. Si localnici trebaluind. E abia ora noua dimineata. Evenimentul va incepe, conform traditiei, la zece, urmand sa tina pana spre seara. Mergem la bucatarie. Acolo inca se munceste. Facem cunostinta cu sefa bucatareselor, Rodica Gottschling. Intre sarmale si friptura de porc are timp sa ne prepare cuvinte frumos mestesugite. Vedem in jurul nostru carnati fripti, vinete, varza cu carne, iahnie cu carne, jumeri. Cel din urma fel e grasime fiarta si afumata, transformata intr-o pasta amestecata cu ceapa, care se unge pe paine. Fusesera pregatite si supa de cartofi, pasta de oua si pasta de sunca cu hrean. Apoi placintele cu prune, cozonacii si tartele cu mere. La care se adauga sucuri si ceaiuri facute din plante medicinale sau aromatice. E flora care "imbraca" acest sat. Pentru unii poate fi o ciudatenie ceaiul din flori de fan. Si nu in ultimul rand vor fi la masa bauturile tari, facute tot dupa "secretele" locului. Rodica ne spune ca munca pentru acest brunch a inceput cu trei zile inainte de eveniment. "La noi in sat exista doua vecinatati", zice femeia. Vecinatatea de jos si cea de sus, dupa cele doua jumatati ale satului. Sunt cate 30 de familii adunate intr-o vecinatate. Dupa obiceiul de veacuri, oamenii pun mana de la mana, cand unul dintre ei trece prin bucurii sau necazuri, pentru a-l ajuta. Daca ai intrat in vecinatate, platesti o cotizatie anuala, sa fie mereu bani albi pentru zile negre. In fiecare an se face o adunare a vecinatatii, in februarie. Oamenii isi spun pasurile si decid care dintre problemele stresante ale satului trebuie rezolvata mai intai. Ei, si daca acum a sosit ideea branch-ului, vecinatatile s-au si pus in miscare.

"Frigiderul" medieval

Fanfara incepe sa cante. Cinci barbati. Imbracati de gala. Uniforma albastra, cu fireturi. Polca, vals, tango. Sunete ample. Ritmul alearga printre invitatii deja stransi pe iarba din fata casei. O fanfara cat un secol, aproape. Formata prin anii '50. Din vechiul grup, de 12 barbati, au mai ramas doar cinci. Ei mai canta si azi pe la diverse evenimente, nu numai in satul lor, ci si in alte sate de pe Valea Hartibaciului. Pe unde sunt chemati. Ne indreptam apoi, pentru scurt timp, spre biserica evanghelica, aflata in plin santier, pe banii Uniunii Europene. Impresionantele ziduri din piatra prind din nou viata. Urcam in turn, pana la primul etaj. Aici avem parte de o surpriza - inca se mai pastreaza slanina afumata in camera pe unde coloanele de aer intra din patru colturi. Bucati mari de slana, aproape cat statul unui om, sunt agatate de cuiele din tavan. In dreptul fiecaruia e cate un bilet pe care scrie initialele proprietarului si numarul casei lui. Slanina a fost mai intai pusa in sare, pentru trei saptamani, apoi afumata si in final depusa in medievalul "frigider". E unul din putinele locuri in care "turnul slaninii" este inca folosit ca atare de localnici, ni se spune. In majoritatea bisericilor evanghelice fortificate din Transilvania acest obicei s-a pierdut, dupa ce majoritatea sasilor au plecat din Romania. "Erau 200 de sasi la noi in sat, in Stejarisu, in 1970. Slanina era pastrata atunci pe trei etaje ale turnului", isi aminteste curatorul bisericii locale, Mihail Gierling, om la 52 de ani. El merge in fiecare duminica prin cinci sate din jurul Stejarisului si abia daca reuseste sa mai adune in microbuzul sau 15 sasi, cei mai multi cu parul alb, pe care ii aduce la slujba, la biserica in care suntem si noi acum. Cu acelasi microbuz vine in aceeasi zi si preotul din Agnita. "Atat de putini am ramas!", ofteaza omul.

La masa cu atasatul social al Ambasadei Austriei

Un sat poate avea totusi sansa viitorului. Insa nu datorita unui locuitor al Romaniei se intampla asta la Stejarisu, ci a unei femei care s-a indragostit de tara noastra, desi e nascuta in Austria. Am cunoscut-o pe Barbara Schofnagel, care se recomanda pensionara, mama a patru copii, fost membru al Parlamentului de la Viena si actual atasat social al Ambasadei Austriei la Bucuresti. Dar si locuitoare a satului Stejarisu, incepand din 2005. Tinta ei principala a fost educatia si formarea profesionala a localnicilor, ca sunt romani, sasi sau rromi. Asociatia pe care o conduce - "Austria Pro Romania" - a pus in acest loc bazele mai multor ateliere, unde 140 de oameni au invatat diverse meserii - dulgher, tamplar, lacatus mecanic, fierar. Profesori le-au fost meseriasi din Germania si Austria, ei insisi pensionari. Oamenii locului au deprins regulile turismului, la fel cum au descoperit si beneficiile fructelor si plantelor medicinale, din care se pot face sucuri si ceaiuri, vandute apoi cu pret bun. Deja in sat exista posibilitatea de cazare, insemnand peste 30 de paturi, atat in fosta scoala, cat si in fosta casa parohiala, localitatea fiind invadata vara de occidentali, dupa cum aflam. Proaspetii dulgheri sau tamplari si-au gasit de lucru in Sibiu, Medias sau Agnita. "Daca se organizeaza, romanii vor reusi in ceea ce si-au propus. Potentialul e foarte mare", e convinsa Barbara, grabita sa-si reia locul in fanfara satului, unde canta la trombon.

Cate sase brunch-uri pe an

Iata cate poti afla daca te duci intr-un asemenea loc! Mancarea a trecut pe plan secund. Povestile oamenilor sunt mai importante. Si poeziile pe care le-au recitat copiii din Stejarisu, ca si jocurile taranilor, aplaudate de cei 130 de oaspeti. La fel a fost si in alte sate de pe Valea Hartibaciului, unde s-au mai organizat brunch-uri. Dans si muzica, la Sasaus. Femeile care au facut acolo mancarea s-au imbracat apoi in portul popular si au dansat. Ceva cu totul aparte a fost in satul Gherdeal, unde traiesc doar opt suflete. Sase au muncit in bucatarie, pentru musafirii lor. Iar in satul Hosman nimeni nu s-a speriat de ploaia venita din senin. Turistii au marsaluit pe ulite, bucurosi, cu fanfara in frunte. In satele din Valea Calvei nu s-a stat doar la masa, ci s-a mers in excursie prin canionul din apropiere ori s-au folosit ciclodrezinele, special create pentru acel eveniment, la o plimbare pe calea din fier a fostei mocanite. Festinul poposeste in locuri reprezentative, in curtile unor gospodari, la casele parohiale, in livezi, intr-o sura. Sau la doi pasi de gara, cum a fost in Agnita, fiind vorba de o cladire emblematica a orasului. "Am vrea sa organizam brunch-uri in toate satele de pe Valea Hartibaciului", ne spune Cristian Cismaru. Tot el adauga - "localnicii vad, cu ocazia asta, ca traditiile sunt apreciate de cei care vin in satul lor, ca oaspeti, si ca nu trebuie sa dea uitarii obiceiurile din strabuni". Anul viitor, in vizorul organizatorilor acestui tip de actiune vor intra cateva sate din zona Bruiu, poate si la Hosman - pentru a doua oara, dar si la Alma Vii si in Malancrav. Din aprilie pana in septembrie, in ultima sambata a fiecarei luni, se desfasoara brunch-ul.

Taxa de participare - 40 de lei

La primul "mic dejun cu pranz transilvanean", din aprilie 2008, la Biertan, au fost opt participanti - sapte romani si un autriac. Vestea s-a raspandit repede, dupa aceea, pentru ca in 2010, tot la Biertan, au fost 300 de oaspeti. De data asta, strainii s-au dovedit majoritari - elvetieni, austrieci, germani, francezi. A devenit o regula - occidentalii invadeaza de fiecare data satul pregatit de o astfel de sarbatoare. Taxa de participare este de 40 de lei. Din banii acestia sunt cumparate alimentele de la localnici. Sunt platite si bucataresele care prepara bunatatile. Primesc bani si taranii care ajuta la aranjarea meselor si servirea bucatelor. Nici fanfara nu pleaca acasa cu buzunarul gol. "Suntem multumiti cand iesim pe zero, dupa fiecare actiune", precizeaza Cristian. El si sotia lui, ca si celelalte doua familii implicate in organizarea branch-urilor, fac parte din Grupul de Actiune Local, asociatie bazata pe fonduri europene, al carei scop este promovarea Vaii Hartibaciului. "Pentru ca aici traim", isi motiveaza acesti oameni efortul lor.

Dan Gheorghe, 30 septembrie 2011

MOARA   DE   GRAU   REFACUTA   PRIN   EFORTUL   A   CINCI   NATIUNI


Sa lasi totul sa dispara intr-un sat sasesc, azi prafuit, pustiit dupa plecarea masiva a sasilor? Nu acesta a fost raspunsul la Hosman, o localitate de pe Valea Hartibaciului. Drumul ocoleste dealuri line, facand legatura intre Sibiu si Sighisoara. Hosman e mai aproape de Sibiu, la 25 de kilometri. Din soseaua principala, un indicator minuscul te trimite spre biserica evanghelica si moara veche. Strabatem ulite largi si tacute. De la cateva ferestre ne urmaresc ochi iscoditori. Si intr-un final o poarta masiva, de culoarea cerului, ne invita intr-o curte larga, inundata de iarba, unde vedem pe partea stanga un rand de case legate intre ele, intinerite de reparatii recente. De la intrare ne-a atras atentia un panou - brutaria. Urmam mirosul imbietor si patrundem in magazinul cu "parfum" de epoca, unde tejgheaua si rafturile, pastrate din perioada interbelica, au aceeasi culoare ca painea rotunda si aburinda, tocmai scoasa din cuptor.

Satul pedepsit de Vlad Tepes

Istoria acestor meleaguri coboara cu multe sute de ani in urma, unul din momentele zbuciumate petrecandu-se in 1456, cand Vlad Tepes ar fi pustiit satul, dupa cum arata legendele locale, ca represalii pentru ca locuitorii de aici n-au vrut sa se supuna domnitorului muntean. Cu totul altceva s-a petrecut insa in zilele noastre, mai precis din 2004 incoace, cand doua familii s-au unit pentru a revitaliza moara din Hosman. Prima familie este mixta - Gabriela Cotaru e romanca, iar sotul ei, Joachim, e german - destinul lor fiind legat de Sibiu. Cea de-a doua familie, de maghiari - Luijza si Domokos Boldizsar. Ei au venit din judetul Harghita, lasand in urma viata dintr-un apartament de bloc, pentru a trai in mijlocul naturii. "Toata viata am visat sa am curtea mea. Visul mi s-a implinit la Hosman", exclama Luijza, care sustine ca s-a indragostit imediat de aceste locuri, de cum le-a vazut prima oara, intr-o vacanta. Ea ne spune ca satul capata viata mai ales vara, dar si de sarbatorile de peste an, cand se intorc la vatra sasii nascuti aici, dintre cei stabiliti in strainatate.

Moara era o ruina cu sapte ani in urma, cand familiile Cotaru si Boldizsar au vazut-o prima oara. Curtea plina de buruieni, casele incovoiate. In spatele zidurilor au descoperit totusi o adevarata comoara. Era chiar mecanismul morii. Inca mai putea fi salvat, desi fusese abandonat in primii ani ai comunismului, la nationalizare. Oamenii acestia au cautat documente, au vorbit cu batranii din sat, afland ca moara din acest loc fusese, in perioada interbelica, una dintre cele mai renumite agregate de acest fel de pe Valea Hartibaciului, unde sunt cateva zeci de sate. Au apelat apoi la Fundatia "Mihai Eminescu", pentru sprijin financiar. Toate casele si anexele care compun acest ansamblu -  moara, brutarie, fierarie, sura, magazin  - au fost cumparate de la un urmas al vechiului proprietar, intrand in patrimoniul Asociatiei "Hosman Durabil", constituita de familiile Cotaru si Boldizsar.

Le-a mai venit dupa aceea in ajutor si familia Hugentubler, de data asta tocmai din Elvetia. Christof este restaurator de mori vechi de sute de ani. Dar daca in țara lui a reparat astfel de mecanisme pentru a fi introduse in circuitul muzeal, in schimb pentru moara din Hosman cu totul altul era planul - sa se faca paine pentru cele cateva sute de oameni, majoritatea batrani, care isi duc viata in acest sat, dar si in satele invecinate. Mai ales ca prin partile astea magazinele cu greu se integreaza in peisaj. "Nu prea sunt magazine aici. Cand ai nevoie de ceva, te duci pana la Sibiu. Cine poate, isi face paine acasa", adauga Luizja. 

"Uzina" din lemn

Au venit in acest loc si specialisti de la Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, dorindu-se de la bun-inceput ca agregatul renascut sa-si pastreze toate caracteristicile originale. Moara a fost construita in anul 1930, la inceput avand un motor a carui marca - "Langen si Wolf", din Budapesta - dateaza din 1890. Acesta functiona pe baza de benzina. Motorul a fost readus azi in perfecta stare de functionare, dar nu mai constituie baza morii, din cauza consumului mare de combustibil. Este pornit uneori doar ca demonstratie pentru turisti. In rest, moara prinde viata cu ajutorul unui motor electric.

Patrundem in casa morii, acolo unde maruntaiele din lemn se intind de-a lungul tavanului si a podelei, pe cateva zeci de metri patrati. Abia te strecori prin multitudinea unghiurilor drepte. Graul si porumbul se pun separat, in cate o cuva. Pe partea cealalta a "namilei" ies, prin trei guri, faina, taratele si malaiul. Materia prima trece mai intai prin "stransoarea" pietrelor de moara, pentru ca apoi sa fie expulzata cu viteza prin canalele care strabat incaperea, nu inainte de-a fi date la o parte corpurile straine, cu ajutorul unei masinarii care se numeste trior.

Cand am fost in acest loc, intr-o sambata, am intalnit un grup mare de copii, din Sibiu, insotiti de parintii lor, veniti pana aici pentru a vedea cum se face faina, "ca pe vremea bunicii". Huruitul intregului ansamblu, dar si "explozia" de faina din arterele gigantului, au purtat asistenta de la uimirea zgomotului pana la bucuria imaginii. "S-a reusit refacerea in detaliu a morii, pentru ca am avut noroc cu planurile de constructie, pe care le-am gasit in sat", ne-a spus Gabriela Cotaru. Pietrele de moara si restul componentelor din lemn au fost realizate, acum mai bine de 80 de ani, de mesterii din Hosman.

Sprijin de la Guvernul Norvegiei

Si daca trei familii - din care fac parte o romanca, un german, doi maghiari si doi elvetieni - au muncit efectiv pentru revitalizarea morii din satul sasesc Hosman, trebuie spus ca si altcineva a pus umarul la treaba asta. E vorba de Guvernul Norvegiei, de la care au venit cateva zeci de mii de euro, necesari reparatiilor minutioase ale intregului agregat. Moara a inceput din nou sa functioneze, dupa mai bine de 60 de ani de tacere, la data de 17 septembrie 2010. "Am reusit destul de repede sa facem proiectul si sa obtinem banii necesari lucrarilor de reparatii, prin intermediul Mecanismului Financiar al Spatiului Economic European", tine sa precizeze managerul de proiect, Gabriela Cotaru.

Graul e adus de la mica distanta de Hosman, din comuna Rosia, de pe un teren eliberat de chimicale, certificat biologic. "Facem paine cu seminte, cu secara neagra si integrala", zice Luijza Boldizsar, care are experienta in acest domeniu, dupa ce a lucrat timp de zece ani in Ungaria. Tot ea adauga - "secretul painii e timpul cat lasi aluatul la dospit". Dupa ce e scoasa din cuptor, painea e "batuta", adica i se da la o parte coaja arsa. In fiecare zi sunt gata cate 200 de paini, dar si placinte, o parte din ele fiind vandute in magazinul morii, altele in targurile traditionale din Sibiu, inclusiv la targul organizat de Muzeul "Astra".

Sura in care se "depoziteaza" idei

"Suntem datori sa sprijinim acest patrimoniu, cu atat mai mult cu cat astfel de mori, pe langa faptul ca scot faina din care sunt preparate produse traditionale, reprezinta si o importanta atractie turistica. Existenta unei mori intr-un sat va impulsiona cultivarea suprafetelor de teren din acea zona, oamenii avand posibilitatea de a-si macina granele", considera directorul Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, Valeriu Olaru.

Daca ar avea cine sa vina, in Hosman, sa-si macine granele, ar fi bine primit, dar cei care au pus moara pe picioare cred ca nu e speranta pentru asa ceva, prea curand, de vreme ce multe terenuri din jurul satului sunt nelucrate, napadite de buruieni. Moara e oricum vizitata, insa mai mult de turisti. Si nu doar pentru mecanismul in sine. Si altceva cu totul special e in acest loc - sura culturala. In locul granelor, aici se "depoziteaza", mai nou, idei. Un spatiu dedicat cu precadere elevilor si studentilor, pentru discutii libere, dar si pentru expunerile unor specialisti despre vechi meserii si obiceiuri specifice Vaii Hartibaciului. Se proiecteaza si filme documentare, se asculta si muzica veche, in concordanta cu traditia acestor locuri.

Doi martori ai trecutului

Ce era in jurul morii din Hosman in anii interbelici - un adevarat furnicar de tarani si de carute incarcate cu grane. Am avut norocul sa gasim doi oameni care au lucrat la moara asta, pana sa fie inchisa. Cel dintai cu care am stat de vorba, Michael Gromes, a fost ucenic timp de un an. El stie ca moara a fost a lui Nicolae Pinciu. "Morarul era om sever, dar drept", isi aminteste Michael, care la un moment dat a salvat instalatia de la incendiu. Se scursese benzina de la motorul cel vechi si dintr-odata combustibilul s-a aprins. "Eu am inecat focul, cu ce-am avut la indemana".

Un taran putea sa macine cel mult 80 de kilograme de grau sau de porumb, de fiecare data cand venea aici, ca sa urmeze cat mai repede si randul altora. Se strangea lume din Hosman si din alte sate, spune cel de-al doilea interlocutor, Pavel Mosoaie. El a lucrat la moara asta vreme de 12 ani. "Satul nostru asigura painea si pentru alte comune de pe Valea Hartibaciului. A fost la noi moara, cum alta nu era prin partile astea. Munceam cat era ziua de lunga", povesteste Pavel.

Dar in fata morii din mijlocul satului nu numai munca era prezenta atunci. Dupa randuiala din strabuni, se incingeau hore, duminica si de sarbatori. Cei doi barbati cu parul alb se uita acum la moara si spun - "e la fel ca pe vremea tineretii noastre" - dar se refera numai la mecanismul in sine. Pentru ca altceva s-a asternut azi, parca iremediabil, peste satul lor - pustietatea...

Dan Gheorghe, 18 noiembrie 2011

OCOLUL CARPATILOR ROMANIEI IN 29 DE ZILE


Calatorie cu bicicleta in Carpati, dand roata muntilor Romaniei, in sensul acelor de ceasornic. Un drum de 1.200 de kilometri pe care Bogdan Florescu si Dan Spulber l-au facut in 29 de zile, vara trecuta, mergand la o altitudine medie de 1.000 de metri. Pentru a scoate in evidenta imensul potential turistic al unei alte Romanii, cea de dincolo de nori - catune, obiceiuri, povesti - unde ajungi pe poteci numai de ciobani stiute.

La 2.400 de metri altitudine

Aventura asta te face sa "simti ca viata poate fi si altfel", zice Bogdan. Numai cu el am stat de vorba, la Brasov, pentru ca Dan era plecat cu turisti straini prin tara, fiind tour operator. Bogdan face harti topografice si satelitare. A realizat harti pentru Tara Branului, Piatra Craiului, Postavaru, Retezat, Sighisoara, Baile Tusnad, Valea Dornelor, fiind partener al Asociatiei de Ecoturism din Romania. Acum lucreaza pentru traseele din Bucegi. Cat au mers de-a lungul Carpatilor, au avut cu ei un sistem de navigatie, cu GPS-ul stiind tot timpul unde se afla. Nicio clipa nu s-au pierdut in munti. Calatoria lor n-a fost doar un simplu exercitiu fizic, chiar daca Bogdan zice ca a dat ceva kilograme jos, efortul fiind comparabil cu o "cura de detoxifiere". Mergeau in fiecare zi cam 80 de kilometri. Era o medie, pentru ca in unele zile au depasit suta de kilometri. "Pedalam cat era ziua de lunga. Uneori ne-a prins si noaptea pe drum", povesteste el. Cea mai mare altitudine la care au ajuns a fost in Fagaras, la 2.400 de metri, pe Iezer. Pana la 2.000 de metri au urcat si in Calimani. 

Harta circuitului Carpatilor

Dar dupa toate astea va urma un lucru la fel de important - elaborarea unei harti a traseului, de 1.200 de kilometri. Drumul a fost impartit in sase segmente. Primul e de la Moeciu pana in Retezat. Cel mai greu drum. Putine pensiuni in varf de munte. Ar fi bine sa ai la tine mancare pentru cateva zile si neaparat cort. Al doilea e din Retezat pana in Padis. De data asta, drum usor, peisaje nestricate de om, se inmultesc satele de munte si acolo gasesti oameni care sa te gazduiasca. Pensiunile sunt putine si prin partile acelea. Al treilea segment e intre Padis si Baia Mare. Tot drum usor, treci prin inima padurilor, traversezi campuri nesfarsite. Dai de oameni primitori in satele rasfirate pe culmi. Al patrulea porneste din Baia Mare si se termina la Vatra Dornei. Cazare gasesti fara probleme in satele Maramuresului istoric. E totusi o mare problema pe acest traseu, pentru ca trebuie sa intri pe soseaua nationala, de la Moisei pana la Prislop. Si cum circulatia la noi e o nebunie, va dati seama ce "bine" se simt biciclistii pe asfalt. Al cincilea e de la Vatra Dornei la Tusnad. Peisaj salbatic, drum greu. Pe munte nu prea sunt catune, gasesti cazare in statiuni. Al saselea segment e din Tusnad pana la Moeciu. Drumul devine prietenos.

Se vor tipari brosuri in romana si engleza, din care turistii sa afle caracteristicile fiecarui segment de drum in parte, satele strabatute, posibilitatile de cazare in gospodariile taranesti sau la pensiuni.

Bani de drum

Evident, oricine se intreaba cat te costa o asemenea incercare, de 1.200 de kilometri. Florin ne-a facut un calcul estimativ. Pornesti de la bicicleta, normal, care trebuie sa fie de calitate. El si prietenul sau au biciclete care costa in jurul a 1.500 de euro, fiecare. Dar mai trebuie sa ai la tine o trusa de scule, placute de frana, bucati de lant, caiuciuri, camere. Pentru asta, alti bani. Ca sa poti repara bicicleta, in caz de ceva. Mancarea pentru doi oameni, in 29 de zile, a mai costat inca 1.000 de euro. Daca dormi numai la pensiuni, cheltuiesti o suma destul de mare si pentru cazare. Altfel, iti iei cu tine sacul de dormit, un sac de bivuac pentru doua persoane. Dan si Bogdan au dormit si prin paduri, pe campuri, pe unde au apucat. Mai rar in pensiuni. Proiectul lor a fost sustinut de Fundatia pentru Parteneriat.

Cu bicicleta in spinare

Unii ar spune ca trebuie sa ai forta in picioare, sa pedalezi pe munte. Dar e bine sa mai ai si-n brate, pentru ca pe 20% din traseu au impins la bicicleta sau uneori chiar au carat-o in spinare. Ceea ce nu-i foarte usor. Mai ales ca "vehiculul" avea in dotare bagaje de aproape 20 de kilograme. Cel mai rau este acolo unde potecile de munte au fost distruse de utilajele grele, in zonele in care se fac defrisari.

Spicuiri din jurnalul de calatorie

Ziua 1 - plecarea a fost miercuri, 27 iulie 2011, la opt dimineata, din Moeciu. Au luat-o prin Magura, spre Pestera, pana in Sirnea, apoi din Rucar pe muchia Capitanului, ajungand sub varful Papusa. Impins la bicicleta pana la varful Rosu. Coborare spre Oticului.

Ziua 2 - mers pe poteca ciobanilor din Iezer, spre Fagaras. Doua muchii traversate si ajung in Vidraru.

Ziua 3 - spre Caineni, drum forestier. De la stana cumperi branza. Apoi pe Valea lui Vlad spre Muntii Lotrului. Furtuna. Se adapostesc la o exploatare forestiera, dar cei de aici nu se dovedesc gazde bune. Un paznic a iesit cu bata, crezand ca biciclistii sunt hoti.

Ziua 4 - urcus spre creasta Lotrului, impins la bicicleta, ajung pe saua Voineag. Coborare spre Valea Sadului. Gasesc o pensiune, sunt bine primiti, de data asta.

Ziua 5 - drum intins spre Tara Hategului, pe cale forestiera, spre saua Steflesti, strabatand Valea Frumoasa. La o cabana s-au oprit sa manance, apoi spre pasul Tartarau, pe Transalpina. Vreme rece, ploaie, asa ca evita varful Sureanu. Coborare spre Petrosani. Alta pensiune in care s-au adapostit, in Salasul de Sus.

Zilele 6 si 7 -  vremea rea ii tine pe loc.

Ziua 8 - plecare spre Sarmizegetusa, trec prin zona Tarcu. Impins la bicicleta cel putin un ceas. Poteca dispare uneori din cauza vegetatiei abundente. Coborare pe Valea Hobitei catre Poiana Rusca. Oamenii intalniti in cale devin tot mai primitori.

Ziua 9 - spre Lunca Cernei. Sate destul de sarace. Drumul de culme te scoate la Vetel, pe raul Mures. Afine si ciuperci cate vrei pe marginea drumului. Culegi pe saturate. Popas la cabana Asociatiei Vanatorilor si Pescarilor.

Ziua 10 - urcare spre Muntii Metaliferi, catre Tebea si Baia de Cris. Taranii te imbie in gospodariile lor. La bucate si apa rece de izvor.

Ziua 11 - spre pasul Vartop, muntele Gaina, catre varful Bihor. Intalnesc un mot sub un copac batran, in comuna Avram Iancu. Stapan de cai. Le spune oaspetilor de obiceiul locului. Localnicii isi lasa vara caii liberi prin munti. Niciodata animalele nu s-au pierdut si nici n-au fost furate.

Ziua 12 - au trecut pe langa Cetatile Ponorului. Popas la Grajduri, zona frecventata de turisti la cort.

Ziua 13 - pedalare spre Vladeasa. Coboara spre satul Bologa. Sunt gazduiti intr-o casa cu o moara veche de 200 de ani, inca functionala. Li se ofera mancare pe saturate. Se scalda in ochiurile de apa ale paraului din apropiere. Apoi la povesti cu stapanul casei, seara, in jurul focului.

Ziua 14 - urcare spre Muntii Meses. Peisaj de vis asupra Vaii Simleului. Traverseaza drumul national Zalau-Satu Mare.

Ziua 15 - judetul Maramures. Calatorii inainteaza pe culmea Codru, iar spre seara ajung in Baia Mare.

Ziua 16 - trebuie schimbate placutele de frana. Apoi cale libera spre Firiza, statiunea Izvoarele, sub varful Ignis, traversarea Muntilor Gutaiului, spre est. Ajung in Cavnic, iar seara la Rotunda, unde dorm intr-un foisor al cantonului silvic.

Ziua 17 - catre Strambu Baiut. Zi programata pentru 100 de kilometri de parcurs, spre Pasul Prislop. Baiut, Tibles, Botiza, peste dealuri, spre Ieud. Aici e marea problema, nu prea sunt variante prin munti, o iei pe soseaua nationala. Popas la o cabana.

Ziua 18 - spre Vatra Dornei, abordand Suhardul prin pasul Rotunda. Poteca se pierde si pe aici in vegetatie, de-a lungul unui kilometru. Ajung in satul Ortoaia.

Zilele 19 si 20 - odihna. Timp de socializare cu localnicii, care ii asalteaza pe calatorii nostri cu toate bunatatile culinare ale zonei.

Ziua 21 - din nou la drum. Fotografii cu totul speciale in Calimani, coborare spre Toplita, pe ploaie. Trec prin satul Vale si camping langa cabana Secu.

Ziua 22 - urcare pe drum forestier spre varful Batrana. Poteca marcata. Se inmultesc urmele proaspete de lup si de urs. Marcajul dispare la 1.634 de metri altitudine. Coborare spre Lapusna, traversarea pasului Bucium. Din nou camping.

Ziua 23 - sub soarele arzator, prin Muntii Gurghiului. Traversezi pasuni, cobori spre lacul Zetea, unde poti face o baie buna. Si din nou urcus, de data asta spre Madarasi. O cabana plina de ospitalitate.

Ziua 24 - spre Harghita Bai, pasuni alpine. Ajung la Santimbru Bai. In munti, poteca se pierde in padure. Tinta calatorilor e Tusnad. Surpriza cea mare e cand Dan si Bogdan, venind cu viteza, la coborare, dau peste o ursoaica cu doi pui. Cele doua "tabere" se privesc de la mare distanta. Animalul se ridica in doua labe, aratandu-si masivitatea, apoi dispare in codru. Puii se fac si ei nevazuti, dupa mama lor. Intalnirea s-a incheiat cu bine, din fericire. Drumul forestier continua pe langa stane. Cainii latra, biciclistii trec.

Ziua 25 - odihna la Tusnad, in camping, unde e destul de multa mizerie, mai ales la toalete. Ursul vine noaptea la tomberoanele din apropiere.

Ziua 26 - din Tusnad spre Tinovul Mohos, apoi spre Muntii Bodoc si Nemira. Spre seara, aproape de Oituz, spre Muntii Vrancei. Merg pana pe la trei dimineata.

Ziua 27 - calatorii o iau spre Intorsura Buzaului, ocolind Penteleul, pentru ca prin zona aceea, zic ei, sunt mai putine variante bune pentru bicicleta. Azi au parcurs 130 de kilometri, ajungand la Cheia. Culmea e ca aici nu gasesc cazare, desi pensiuni exista, dar sunt rau tratati de gazde, din cauza ca ei, biciclistii, sunt prafuiti. Asa ca isi gasesc culcus tot la cort.

Ziua 28 - urcare pe muntele Grohotis, coborare pe Valea Doftanei. Cateva portiuni grele prin Muntii Baiului, pe unde bicicletele sunt duse in spinare de calatori. Peisaj specaculos pe Zamora, la apus de soare. Coboara in Sinaia.

Ziua 29 - urcare pe Dichiu. Drum greu, pamant rascolit, din cauza masinilor de teren care urca din Sinaia. Unii soferi nici macar nu incetinesc cand trec pe langa biciclisti. Coborare la Padina. Dupa ce trec prin Strungarita, se vede in sfarsit capatul celor 1.200 de kilometri, la Moeciu.

Viitorul drum turistic al Romaniei

Noul traseu de mountainbike poate sa faca din Romania una dintre cele mai atractive destinatii ale Europei, in privinta amatorilor de pedalat, sunt convinsi Bogdan Florescu si Dan Spulber. Dar pentru asta e nevoie de investitii care, asa cum a calculat Bogdan, s-ar ridica la un milion de euro. Pentru marcarea intregului drum, amenajarea cararilor, construirea de podete peste rape, dar si aparitia, de-a lungul rutei, a unor centre de reparatii si de inchiriat biciclete. El vrea sa faca un proiect care ar da viata circuitului, mizand pe fonduri de la Bucuresti sau europene. "Este o sansa pentru satele de munte, prin turism, pentru dezvoltarea acelor zone in care oricum nu se poate ajunge decat pe doua roti", ne spune Bogdan cu multa convingere. Ramane ca si statul roman sa fie la fel de convins...  

Dan Gheorghe, 10 octombrie 2011

Europa a depasit faza autostrazilor. Acum are o retea de trasee continentale pentru biciclisti. 

Unul dintre noile drumuri turistice este amenajat si marcat, cu ajutorul voluntarilor, si in Romania


Francezi, olandezi, germani, alte natii, au venit pana in Romania pe bicicleta. Vazand cate lucruri si-au agatat de portbagaj, zici ca jumatate din casa o poarta cu ei. De la cort si saci de dormit, pana la ustensilele de bucatarie. Profilul european al cicloturistului este omul de varsta medie, care vrea o vacanta activa. Bun, dar pe unde o iei, sa cutreieri Europa? Ei bine, pe langa sosele, trebuie sa stiti ca batranul continent e strabatut in ziua de azi si de trasee pentru biciclete, care nu inseamna ca trebuie sa ai mereu asfalt sub roti. Poate fi si piatra, si pamant. Exista nu mai putin de 12 trasee, de la nord la sud si de la est la vest, in ceea ce se numeste reteaua Euro-Velo. Unul dintre cele mai importante este Euro-Velo - 6. Porneste tocmai din Germania, coboara spre Austria, traverseaza Ungaria, vireaza spre Croatia si Serbia, pentru ca apoi sa urmeze linia Dunarii, pana in Delta. Turistul are la dispozitie o harta care ii arata nu numai pe unde s-o ia, dar si ce obiective istorice, economice sau creatii ale naturii poate sa intalneasca in drumul sau. Plus de asta, are GPS-ul. Asa ca poti traversa munti si campii, fara teama ca te vei rataci. La noi, cicloturismul este inca la nivel de "joaca". Dar unii au inceput sa ia foarte in serios treaba asta.

40 de trasee in opt ani

Am descoperit o asociatie de voluntari, la Resita, care promoveaza Muntii Banatului, prin forta pedalelor. Cateva zeci de tineri, reuniti in Asociatia "Bike Attak", au reusit sa stabileasca nu mai putin de 40 de trasee de mountainbike. "Am vrut sa scoatem din anonimat drumuri de o reala frumusete din Banatul Montan. Turismul e o sansa pentru zona asta, pe care in multe locuri o poti descoperi doar cu ajutorul bicicletei", ne-a spus seful asociatiei, Catalin Gavrila. Sediul organizatiei e intr-un bloc de nefamilisti, la mansarda. De cum intram la voluntari, peisajul cenusiu al imobilului se schimba brusc, in culorile vii ale centrului lor. Cateva biciclete pe un culoar, harti de-a lungul peretilor. Au si un atelier unde pasionatii de mountainbike isi pot repera gratis "vehiculele". Catalin si alti 30 de tineri au pornit, in 2003, asociatia, "pe vremea studentiei". Acum el e absolvent de Drept, dar pedalatul i-a intrat pur si simplu in sange. "Nu e saptamana in care sa nu ne strangem mai multi si sa pornim pe unul din trasee", adauga tanarul.

Indicatoare furate

Ni se prezinta o harta a Banatului Monatn, cu cele 40 de trasee pentru biciclisti. E si o amintire neplacuta in toata povestea asta. Voluntarii au muncit mai bine de o jumatate de an, in 2005, sa puna indicatoare pe 16 dintre traseele montane din Caras-Severin, dar si pe alte sase drumuri pe unde poti merge pe doua roti, in judetul Timis. Ajutor le-a venit de la Asociatia "Tinerii prieteni ai naturii" din Tmisoara si de la Asociatia "Cogito" din Resita, cu sprijinul financiar al Fundatiei pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc. Au fost montati, in total, 252 de stalpi, fiecare cu cate o tablita, continand informatii esentiale pentru calatori. Sa stii pe care poteca s-o iei, ca sa ajungi unde ti-ai propus. Dar dupa tot acel efort, nu au trecut mai mult de cateva luni si tablitele au disparut. Furate sau distruse. "Nicio autoritate locala din zonele unde fusesera montate placutele nu si-a luat responsabilitatea de-a avea grija de ele", constata acum cu regret seful de la "Bike Attak".

GPS cu ajutorul austriecilor

In schimb, sunt turisti, majoritatea straini, care iau legatura cu asociatia din Resita. Vor sa strabata Muntii Banatului, pe bicicleta. Asociatia le poate pune la dispozitie un ghid, daca marcajele de pe teren nu mai exista. E insa si o veste buna - alternativa la indicatoarele din tabla sau lemn este GPS-ul. O firma austriaca, specializata in cartografiere, s-a oferit sa rezolve gratuit problema asta, chiar in acest an. Astfel ca, din 2012, turistul care va dori sa strabata Muntii Banatului cu bicicleta va avea la dispozitie, din partea Asociatiei Bike Attak, un nou ghid, de data asta virtual. Pe langa harta cu toate cele 40 de trasee, va fi si un CD cu track-uri de GPS, ca sa te poti descurca singur pe drumul pe care vrei sa-l urmezi. Nicio firma de turism din Romania nu s-a alaturat efortului pe care il fac austriecii, am aflat de la asociatia voluntarilor din Resita.

Trasee de 80 de kilometri

Desi nu foarte inalti, Muntii Banatului ofera calatorului un spectacol de vis. Te urci pe bicicleta si urmezi, de exemplu, povestea fostelor exploatari miniere, pornind din Resita si ajungand la Doman, apoi spre Lupac, Dognecea, Ocna de Fier, Garliste, Ciudanovita, Anina, Carbunari. Daca te tin puterile, evident, pentru ca acesta e unul dintre cele mai lungi trasee. Ai nevoie de trei zile pentru a cunoaste toate aceste locuri. "In fiecare sat exista oameni dispusi sa primeasca in gazda calatori", suntem asigurati de Catalin, care cunoaste deja zonele respective, ca-n palma. Exista si un traseu al lacurilor. Vizitezi, pe parcursul unei singure zile, lacul Secu, aproape de Resita, apoi te indrepti spre lacurile Breazova, Gozna, Trei Ape, Poneasca. Majoritatea traseelor au cam 40 de kilometri lungime. Sunt unele si de 80 de kilometri, altele mult mai scurte, de 12 kilometri. Unul dintre traseele scurte porneste din Resita, spre Valea Berzenita, pana pe dealul Calnicului. Alt drum care nu necesita mult timp este din Garnic, spre morile de apa din Upetra. Rutele au fost astfel concepute incat sa aiba portiuni cu diverse grade de dificultate. Nici sa obosesti prea tare, dar sa si simti uneori ca "muncesti" la pedale. Dar ce mai conteaza oboseala, cand ai ocazia sa strabati o serie de parcuri naturale, in acest colt de tara - Cheile Nerei, Cheile Carasului, Domogled - Valea Cernei, Semenic, Portile de Fier. Si nu numai atat. Poti cunoaste un intreg evantai de obiceiuri, aici fiind comunitati de cehi, germani, croati, sarbi, unguri. Aflam ca sudul Banatului reprezinta cea mai dezvoltata zona, in privinta marcajelor turistice. Chiar localnicii s-au implicat in treaba asta, montand indicatoare pe drumurile care fac legatura intre satele locuite cu preponderenta de cehi - Sfanta Elena, Eibenthal, Sumita, Garnic, Bigar, Ravenska. Si mai e ceva - satenii au grija ca indicatoarele sa nu dispara, pentru ca sunt interesati ca turistii sa ajunga pana la poarta lor.

Escapada pe drumul alb

Daca va opriti pe malul Dunarii, in satul Coronini, incercati o escapada cu bicicleta. N-o sa va ia mai mult de sase ore. Urmati drumul alb, de piatra - doar suntem in carstul banatean. Aveti parte de urcus. Dar usor, nu va speriati. Cinci kilometri sunt de parcurs pana in satul Sfanta Elena. Opriti-va la un moment dat, sa admirati peisajul care va sta la picoare, spre ostrovul Moldova Veche. Se vede, dincolo de fluviu, cetatea Jerinin Grad, cocotata pe stancile de pe malul sarbesc, in timp ce, aproape de malul romanesc, din apele Dunarii apare, ca o naluca, stanca Baba Kaia. Hai din nou la drum! Trebuie sa urmati marcajul - dunga rosie, orizontala - spre satul Garnic. De aici, calea devine bolovanoasa. E bine sa ai o bicicleta cu suspensii. Seful voluntarilor resiteni ne spune ca pe piata romaneasca oferta de profil e inca firava. Cu cel putin 600 de euro iti poti cumpara totusi o bicicleta acceptabila. Sa fie marca germana, neaparat, ca e mai rezistenta! Turismul pe bicicleta, in Romania, e inca la stadiul de "experiment". Daca sunt, in toata tara, vreo 2.000 de oameni legati serios de mountainbike! - ni se da o cifra optimista. "Am fost, anul trecut, la un eveniment cicloturtistic in Austria, la care au participat 20.000 de oameni", povesteste Catalin. Adaugand ca, in Occident, bicicleta apare pe munte, vara, ca alternativa la schi. Austriecii au sute de kilometri de trasee pentru biciclisti. In munti, treci peste rauri si prapastii, fara probleme, fiind amenajate podete si parapeti - isi aminteste interlocutorul experienta austriaca. Dar sa ne intoarcem la drumul nostru, cel alb, cel romanesc, care la un moment dat ne scoate sufletul, din cauza unei pante abrupte. Ajungem in satul Garnic, unde ne intampina o cu totul alta lume, fata de tot ce-am cunoscut pana acum. Suflete si locuri de o rara frumusete si puritate! Ne intoarcem spre Dunare, pe alta ruta. Pe aici, drumul e nisipos, rotile bicicletei se invart mai greu. Dar rasuflarea iti este taiata, in primul rand, de peisaj, incat transpiratia nici nu mai conteaza.

"Soseaua" romaneasca a ciclistilor

Alt proiect in care sunt implicati voluntarii resiteni, inceput in 2008, e legat de traseul Euro-Velo-6, bine pus la punct in partea sa occidentala, prin harti, GPS, marcaje pe teren, cu implicarea autoritatilor din Germania si Austria. Ungurii s-au apucat si ei de treaba, inca din 2006. La fel au facut sarbii si croatii. Doar partea romano-bulgara a coridorului ciclistic era pana acum "in aer". Astfel ca voluntarii din Resita, colegii lor de la Clubul Cicloturistic din Cluj si cei de la Asociatia "Prietenii naturii" din Tulcea au demarat cartarea partii romanesti a drumului, la care se adauga documentarea - pentru ca trebuie sa prezinti calatorilor, pe materiale tiparite, ce locuri pot vizita in voiajul lor, de-a lungul Dunarii. La care se adauga montarea indicatoarelor. Aici e o problema, ne spune resiteanul Catalin Gavrila. Fiecare tara are marcajele ei cicloturistice. La noi, nici acum nu e reglementata chestiunea asta. "Ne-am unit, mai multe asociatii de profil din tara, am trimis autoritatilor machete de indicatoare, dar n-am primit niciun raspuns, pana in acest moment", zice Catalin. Oricum, marcajele folosite deja la noi respecta toate cerintele europene. Resitenii au montat indicatoare, pentru Euro-Velo-6, pe sectorul Naidas - Moldova Noua - Orsova - Turnu Severin, cu ajutorul Serviciului Salvamont Caras-Severin si Parcului National Portile de Fier.

Maratonul mountainbike

Ce mai este de facut, de-acum incolo, e ca si romanii sa descopere, pe bicicleta, frumusetile propriei lor tari. Tocmai de aceea voluntarii de la "Bike Attak" au inradacinat o traditie in Banatul Montan - maratonul mountainbike - care a cunoscut pana in prezent sapte editii, la fiecare din ele participand sute de concurenti. Si ce e mai important - majoritatea sunt romani.  


Dan Gheorghe, 6 iunie 2011