Conte pentru o zi. Sau contesa. Poti fi la Avrig

Doamna, domnule, poftiti in palatul de vara al baronului Samuel von Brukenthal! Sunteti invitati la bal. Pentru o zi renuntati la tumultul vietii cotidiene. De ce sa fiti azi un om stresat, cand puteti fi conte? Doamna, lasati gatitul si spalatul, azi sunteti contesa. Afaceri, griji, nimic nu mai trebuie sa aiba importanta in momentul in care veti pasi intr-o alta lume.

Un palat la picioarele tale

Nu trebuie decat sa faci un singur pas, din strada, trecand printr-o poarta mica. Te vei intoarce in timp cu 250 de ani. Daca e sa luam in calcul anul 1762, cand s-a inceput construirea palatului din Avrig. Aici este unicul complex baroc din Romania, dupa cum chiar gazdele ne spun. Lasi in urma randul de case de la strada si dintr-o data in fata ta se deschide un imens parc. Sunt mai mult de opt hectare verzi. Terenul coboara in trepte, ca si cum ai fi pe marginea de sus a unui amfiteatru natural. Scari largi, din piatra, te invita sa pasesti, cu aer regal, spre fantana arteziana, albastra precum cerul.

Padurea arborilor de cafea

Vegetatia bogata si atent intretinuta iti va dezvalui peste putin timp, dupa ce vei ajunge jos, alt rand de cladiri, impecabile, stralucind in soare. Se spune ca aici, cu doua secole in urma, era Oranjeria sau locul in care, asemeni unei sere, erau atent ingrijite plantele exotice - portocali, curmali, arbori de cafea. Parcul insusi era pe atunci organizat in stil imperial. Erau mai multe gradini - olandeza, franceza, engleza - fiecare cu amprenta cate unui gradinar renumit - artisti adusi din intreaga Europa. Ferestrele largi lasau lumina soarelui sa patrunda in salile spatioase ale oranjeriei, pentru a tine in viata colectia exotica.

Orasul care vrea sa se reinventeze

Poate sa para ciudata ideea ca undeva, in tara asta dominata de cenusiul problemelor de zi cu zi, cineva sa aiba ideea de a sparge atmosfera pesimista, dand viata unei "insule" in care domina explozia de culoare, de forme arhitecturale si optimismul, sunetele ample si miscarile teatrale - specifice candva barocului. "Ne dam seama ca mergem pe sarma, impotriva curentului", recunoaste Maria Grancea, biblitecar si custode al muzeului din Avrig. Dar, asa cum arata chiar primarul localitatii, Arnold Klingeis, "este o relansare a stilului baroc pentru noi, avrigenii. Acest oras are nevoie de propriul drum, prin care sa-si scoata in evidenta valorile trecutului". Cu atat mai mult cu cat, cu doua secole in urma, Avrigul isi castigase, tocmai datorita palatului amplasat in inima sa, renumele de "eden transilvanean".

Cenusiul trecut comunist

Azi insa lucrurile, pe aceste meleaguri, nu mai sunt la fel de spectaculoase, ca pe vremuri. Vorbim de o localitate, cu putin peste 12.000 de suflete, care incearca sa-si edifice un viitor in vartejul acesta, fara busola, al Romaniei postdecembriste. Pe vremea comunismului, nu departe de aici a fost combinatul de la Marsa, unde se produceau, intre altele, camioanele-gigant. Destinul nefast, de dupa 1990, a facut ca "10.000 de locuri de munca sa se piarda la fostul combinat", adauga primarul Klingeis, referindu-se atat la concetatenii sai, cat si la cei din localitatile invecinate, care muncisera acolo. Partea buna, daca se poate spune asa, e ca Avrigul se afla la mica distanta de Sibiu, astfel ca cel putin 30% din avrigeni si-au gasit de lucru in capitala judetului, fiind astfel obligati sa faca naveta.

Semne bune de la straini

Doar investitiile straine, unele aflate inca in stadiul de proiect - pentru energii regenerabile, altele concretizate deja - in industria usoara, constructii de masini sau valorificarea lemnului, dau un firav balon de oxigen fortei de munca locale. Dar ca sa iasa de sub umbra apasatoare a crestelor Fagarasului, la poalele caruia se afla, si sa se afirme in lume, Avrigul avea nevoie, culmea, nu atat de valorile prezentului, cat mai ales de cele ale trecutului.

Cate ceva despre Samuel von Brukenthal

Multi aud de palatul Brukenthal si atunci se gandesc la impunatoarea cladire din centrul Sibiului. Putin cunoscut este, in schimb, palatul din Avrig, care a apartinut aceluiasi Samuel von Brukenthal. Un personaj bogat si influent, la vremea sa, care s-a nascut in Nocrich, aproape de Sibiu, la 26 iulie 1721. A fost consilierul personal al imparatesei Maria Tereza, conducand, la Viena, secretariatul pentru natiunea saseasca, ocupand si postul de sef al Cancelariei Imperiale. Obtine titlul de baron in 1762. Timp de zece ani, intre 1777 - 1787, a fost guvernator al Transilvaniei.

Un palat dupa model Vienez

Complexul arhitectonic si peisagistic redeseneaza, in Avrig, liniile palatului Schoenbrunn din Viena. Dupa moartea baronului, in 1803, proprietatea trece prin mai multe maini, ajungand spital de campanie - in cel de-al Doilea Razboi Mondial sau preventoriu TBC - pe timpul comunismului. Si aproape o ruina - in timpurile actuale.

Un festival pentru salvarea istoriei locale

Sa faci din nou trecutul sa vorbeasca, sa dai viata zidurilor, pare aproape imposibil. Nu si in anul 2009, cand doua femei din Avrig - Maria Grancea, deja prezentata mai sus, si Maria Mirela Moldor, artist plastic si promotor al turismului intr-un compartiment specializat al Primariei din localitate, au ideea balului la palat. Deja exista de mai multi ani, in Transilvania, ateliere unde se confectioneaza costume de epoca, pe care le poti inchiria cu 100 sau 150 de lei, daca participi la diverse festivaluri cu tenta medievala. Dai o fuga pana la Sibiu, de pilda, si ai rezolvat problema vestimentara. "Palatul arata jalnic in 2009. Tencuiala era cazuta de pe pereti", descrie Maria Moldor atmosfera lugubra a cladirii seculare din Avrig, in ciuda faptului ca e declarata monument istoric. Panza alba, intinsa de-a lungul peretilor interiori, era menita sa mascheze ranile adanci ale edificiului. Dar nu era nevoie decat de imaginatie, sa te crezi intr-un loc al altor timpuri, prospere. Asa s-a desfasurat prima editie, de octombrie, a festivalului "Toamna baroca la Avrig". Totul a fost posibil si prin implicarea Fundatiei Brukenthal si Asociatiei "Prietenii Avrigului", alaturi de suportul material al Consiliului Local. 

”Am simtit ca ma intorc in timp”

Nu e deloc greu sa prinzi acele cercuri din metal, de brau, care sa dea rochiei amploare, nici sa porti peruca, nici sa incerci costumul barbatesc, atat de sofisticat. "A fost pentru prima oara cand eram mandru ca m-am nascut in Avrig", isi aminteste Maria Moldor replica data de un localnic, transformat in conte, pentru o zi. "Am simtit ca ma intorc in timp", exclama si Marilena Durdun, pe care am intalnit-o, in 2012, la cea de-a patra editie a festivalului. Femeia e de loc din Bradu, un sat aflat la doi pasi de Avrig. A fost la prima editie, auzind, ca toata lumea din zona asta, ce se pregatea.

Alege-ti personajul preferat!

Cate amintiri dinaintea primei editii! Organizatoarele evenimentului dadusera sfoara-n oras, dar si-n imprejurimi, la o consfatuire cu suflarea localitatii, care s-a tinut la Caminul Cultural. Ba au facut si invitatii pe care le-au distribuit din casa-n casa. "Va puteti simti, pentru o zi, conti, contese, marchizi, marchize sau valeti si subrete, dupa dorinta si imaginatia fiecaruia", scrie in invitatia pentru editia a IV-a, din pe 6 octombrie 2012. Dar cata munca e in spatele evenimentului - trebuie sa trimiti invitatii si pentru ansambluri corale, de dans, care sa implineasca atmosfera baroca.

Fiecare melodie are povestea sa

Conducatorul artistic al cvartetului "Flauto Dolce" din Cluj, Zoltan Maio, care se declara "barochist", exclama - "la Avrig chiar se intampla ceva! Sper ca acest festival sa dureze". Am participat la concertul acestui cvartet, intr-una din salile palatului. "Noi interpretam muzica acelei epoci, cu instrumente specifice", zice artistul, iar sala e plina cu oameni de toate varstele, si de-ai locului, dar si din Sibiu, din Cluj, din alte localitati, in timp ce Zoltan Maio le explica, inaintea fiecarei melodii, ce piesa este, cine a compus-o, cand anume si mai ales care e povestea acelui cantec.

Un telefon mobil in mijlocul barocului

"E si un alt model de viata pe care il prezentam cu ocazia acestui festival", arata Maria Moldor. Ea isi aminteste de un moment - penibil, dar și hazliu - petrecut la una din editiile precedente, in timpul unui concert cameral, cand, in mijlocul ariilor vechi de sute de ani, suna un telefon, zgariind urechile asistentei cu manele. Fata cu telefonul iese aproape speriata din sala, dupa ce zeci de priviri o sagetasera in acelasi timp.

Corul orasului Avrig

Alte ansambluri care, in ultimii patru ani, au dat din nou viata palatului din Avrig sunt “Camerrata Barocco” din cadrul Filarmonicii din Sibiu, Cvartetul “Eisenmarkt” din Hunedoara, Scoala de dans de societate "Forever dance" din Sibiu. Se remarca si corul “Camerrata Vocalis” din Avrig, format din intelectualii orasului, de la profesori si preoti, pana la ingineri sau directori de institutii. Succesul a fost, la fiecare editie, mai mare decat se asteptau organizatorii - sute de oameni au venit sa vada ce se intampla, unii doar ca simpli spectatori, altii devenind ei insisi actori ai istoriei, prin costumele pe care le-au imbracat.

Barocul infrunta, cu greu, criza de azi

Punctul culminant a fost in 2011, parcul si palatul din Avrig fiind invadate atunci de aproximativ 1.000 de oameni, apreciaza Mirela Moldor. Editia din acest an a fost, spun gazdele, sub semnul crizei. Putini isi mai permit sa inchirieze un costum de epoca - numarul participantilor s-a redus simtitor in 2012. Bugetul intregii actiuni, asigurat de Primarie, s-a limitat la 15.000 de lei.

Bani europeni pentru refacerea palatului

Festivalul a devenit, mai presus de orice, un motor pentru refacerea intregului ansamblu din Avrig. Oranjeria este prima care a imbracat haine noi, de cativa ani incoace, de cand in acest loc este pus in aplicare un proiect european - CultTour - sub auspiciile caruia se desfasoara ample lucrari de restaurare. Festivalul si palatul au devenit astfel ceea ce insusi primarul localitatii remarca - "un brand turistic". Va mai trece totusi mult timp pana cand tot ce se vede aici - diversele aripi ale palatului, parcul in integralitatea sa, vor arata la fel ca in trecut. Investitia este estimata la aproape zece milioane de euro, iar la capatul drumului se va ajunge peste vreo opt ani, considera edilul. Va trebui adus un specialist de la Viena care se remodeleze peisagistic intregul parc. Refacerea cladirilor, dupa planurile initiale, are nevoie de expertiza unor specialisti ai universitatilor din Berlin si Viena. Va trebui adus si mobilier de epoca, pentru a da viata saloanelor, acum pustii.

Un diamant care inca mai trebuie slefuit

Toată lumea si-a dat mana pentru indeplinirea proiectului - Fundatia Brukental si autoritatile locale. Avrigenii insisi se gandesc ca o intreaga industrie turistica ar putea inflori, in viitor, in jurul castelului - ateliere de croitorie care sa confectioneze costume de epoca, mesteri care sa faca trasuri, pentru placerea turistilor care se vor plimba agale pe aleile parcului. Cai inca mai exista prin diverse gospodarii ale urbei. Primarul vrea sa discute cu profesorii, pentru ca in scolile din localitate sa fie adaugata, in lectiile de Istorie, o fila dedicate palatului. Astfel s-ar putea modela mentalitati pentru viitoarele generatii. Care sa stie, dar mai ales sa doreasca sa exploateze turistic un diamant…

Dan Gheorghe, 11 octombrie 2012

Turism viticol in Romania. Sfatul unui doctor in oenologie pentru oaspetii sai : "Vinul se mesteca, nu se bea"

"Mestecati vinul, nu va grabiti sa-l inghititi. A degusta e un lucru sfant" - iata cuvintele unuia dintre oamenii din Romania care produc vin. Am fost la locul lui de munca, in judetul Arad. O adevarata lectie despre vinuri, pentru ca in fata noastra se afla un oenolog, doctor in Horticultura, sef de lucrari la catedra de Horticultura a Universitatii de Stiinte Tehnice si Umaniste din Targu Mures, si nu in ultimul rand administratorul podgoriei Minis - Balla Geza. 

Japonezi, italieni, romani…

Turismul viticol abia incepe sa fie "gustat" in Romania. Primii care au batut la portile cramelor romanesti au fost strainii, putini la numar, daca ne gandim ca Asociatia Nationala a Agentiilor de Turism raporta in 2007 cel mult 2.000 de astfel de clienti. Printre primele podgorii care au dat propriului vin si "culoarea" turistica a fost Minisul. Sosesc in acest loc, sa deguste vinuri, si straini, dar si tot mai multi romani. Japonezii sunt cei mai disciplinati. Adica nu vorbesc intre ei, in timpul degustarii. Altceva e cu italienii. Nu te poti intelege cu ei - prea galagiosi. Nordicii - beau, vorba aia, fara numar. Romanii intreaba, de cele mai multe ori, acelasi lucru, dupa ce au degustat 11 feluri de vinuri - cand ne dati sa bem? A degusta inseamna totusi o cantitate mica din fiecare fel de vin, abia cat sa se vada pe fundul paharului. Probabil ca de-aici si setea unora, dupa mai bine de doua ore, cat tine o "sedinta" de degustare.

Maria Tereza, de doua ori in vizita la Minis

Statisticile actuale spun ca cele mai mari cantitati de vin se obtin din podgoriile Moldovei si Dobrogei. Dar, in schimb, la Minis a luat fiinta prima scoala de viticultura din spatiul romanesc, in 1881. Ajungi in centrul comunei Paulis, la mai putin de 30 de minute de mers cu masina, din Arad. Dealuri line ne-au inconjurat imediat. Viile acopera intregul peisaj. Aici a venit de doua ori Maria Tereza, vinul cel mai cautat de Curtea de la Viena fiind Cadarca de Minis. Un excelent antioxidant, datorita continutului mare de zinc. Si activator de potenta! Traditie milienara a producerii vinului, de pe vremea dacilor, pe aceste ultime farame vestice ale Muntilor Zarandului. Ierni blande si scurte, sol bogat in oxizi de fier, magneziu si mangan - ni se dau explicatii despre conditiile in care vita-de-vie a dainuit in acest loc peste veacuri. "Trebuie sa facem vinuri tipice podgoriei noastre, sa folosim soiurile din aceasta zona. Acesta e crezul meu", spune gazda, barbat intre doua varste, cu parul alb, scotandu-i in evidenta fata arsa de soare. Si cu un mare "defect", pe care il recunoaste din capul locului - "imi place sa vorbesc despre vin". 

Turisti dezlantuiti

Anul trecut au fost la podgoria Minis aproape 5.000 de turisti. Numai grupuri, aduse de agentiile de turism, special pentru o degustare profesionala. Ceea ce inseamna ca Balla Geza a vazut comportamentul oaspetilor sai, de-a lungul experientei lor in ale degustarii. "Pana la al doilea fel de vin - numai oenologul vorbeste. De la a treia proba, oamenii incep sa vorbeasca intre ei. Dupa a saptea proba - vorbesc eu si vorbeste toata lumea, in paralel cu mine". Explicatia e cat se poate de simpla - "vinul leaga prietenii si dezleaga limba". Dupa cea de-a noua proba de vin, femeile sunt mai stapane pe ele, cu mintea mai limpede. Ele gusta si atat. Restul vinului poate fi turnat intr-un vas, aflat la mijlocul fiecarei mese. Barbatii, in schimb, dau pe gat fiecare pahar in parte. 

Coreenii au cazut, ca secerati, pe mese

O intamplare haioasa, dar care initial a dat fiori gazdei, s-a petrecut cu doi ani in urma, cand a venit un grup din Coreea de Sud. Oaspetii s-au asezat la masa, in crama, degustarea a inceput, s-a ajuns la a treia proba de vin si deodata toti cei 50 de oameni cad, ca la un semn, cu capul pe masa, inerti. "M-am speriat, nu stiam ce se intampla", povesteste Balla Geza. Mai ales ca exact in acel moment lipsea translatorul, care era la baie. Seful podgoriei a chemat salvarea. Intre timp, apare translatorul, care explica totul, amuzat - la fel au patit coreenii si la o alta crama, din Moldova. Pentru ca n-au "antrenament". Cand a venit ambulanta, coreenii se trezisera deja. 

Un impatimit al productiei mici la hectar

Podgorie cu 75 de hectare de vita-de-vie pe rod, la Minis, 82% din soiuri fiind rosii. La ora actuala, in lume, cei mai renumiti oenologi - adica oamenii care produc vinul - sunt considerati francezii si chilienii, unii fiind chemati sa faca si anumite vinuri in Romania. Cu totul alta idee este sustinuta de Balla Geza - "avem si noi, in Romania, specialisti foarte buni. Trebuie doar sa le acordam incredere". Cat despre recolta de struguri, profesorul universitar se declara "un impatimit al productiei mici la hectar. La soiurile rosii trebuie sa fie o limitare a productiei, la cinci-sase tone la hectar", dupa principiul "putin si bun". Capacitatea de productie a podgoriei Minis e de 50 de vagoane cu vin, in fiecare an, 60% din cantitate fiind imbuteliata in sticle, restul pentru comercializarea la vrac.

Gust mai amplu, vin mai bun - sfaturi pentru o degustare de calitate

Să vezi, sa mirosi, sa gusti vinul. Stai la o masa, intr-o hruba cu aspect de cetate. Ai in fata ta trei pahare - pentru vin alb, pentru vin rosu, iar al treilea pentru apa. Pahare cu picior - pentru vin. Nu trebuie sa atingi "cupa" in care se afla vinul. Daca o atingi, lichidul se poate incalzi. Si astfel isi pierde din calitati. Foarte importanta este temperatura servirii vinului. Intre opt si 12 grade pentru cele albe si roze, intre sase si opt grade pentru vinurile albe demidulci, intre zece si 12 grade pentru cele rosii, usoare si intre 18-19 grade pentru vinurile rosii, tari. Desfaci sticla cu vin, fara sa o agiti. Gura sticlei se apropie cat mai mult de pahar, pentru acelasi motiv - sa nu agiti vinul, cand il torni in pahar. Gura stramta a paharului retine aromele vinului. Abia acum faci licoarea sa "alerge" de-a lungul peretilor paharului, prin miscarea circulara a recipientului. Apoi mirosi. Simti aromele. Atentie si la contactul vizual - culoarea vinului, intensitatea, fluiditatea lui. Abia la final gusti. Dupa ce ai inghitit, trage aer in gura. Cu cat gustul vinului se mentine mai mult in gura, cu atat licoarea e de mai buna calitate. Mananca apoi o bucatica de paine, inmuiata in ulei de masline. Astfel trece gustul vinului precedent. Painea cu ulei de masline formeaza un "pat" in stomac, ca o bariera intre diversele feluri de vin pe care le degusti.  

De-a lungul a 11 probe...

Primele trei vinuri degustate la Minis sunt albe. Asa porneste orice degustare, cu vinuri albe. Incepem cu Mustoasa de Madarat. "Caracterul floral trebuie sa domine vinul alb. Echilibrul vinului e foarte important. Nu trebuie sa ai un vin rupt in doua - culoare frumoasa si gust rau", ne invata profesorul Balla Geza, care sta in picioare, in fata turistilor. El insusi cu un pahar in mana. A doua proba - Pinot Gris. "Simtiti aspectul mineral, cand plimbati vinul in gura. Dupa ce inghititi, simtiti putina amareala, aciditate". A treia proba - Furmintul de Minis. "Fermentat in butoaie de 500 de litri. Am folosit butoaie putin arse pe interior. S-a luat apoi un strat subtire din lemnul ars, cu rindeaua. Astfel, gustul de butoi al vinului e fin". Trecem la vinurile rosii, proba a patra fiind reprezentata de Pinot Noir. "Un sortiment din gama vinurilor de stanca", fiind vorba de struguri cultivati la altitudini de peste 350 de metri, unde stratul de pamant fertil nu depaseste 30 de centimetri grosime. "La adancimea de 35 de centimetri e granit. Acolo se face vin de calitate!", exclama specialistul. A cincea proba e Cadarca de Minis. "Foarte fin, caracter de condiment. Numai sapte tari in Europa fac acest vin. E vinul care are cel mai mare succes la turisti". Proba a sasea este Feteasca Neagra. "La vinurile rosii cautati gustul fructelor de padure. Sunt aromele naturale din pielita strugurilor". Gazda bate in pahar cu furculita, sa se faca auzit. Dar nimeni nu-l asculta, zumzetul e prea mare in sala. Cu toate astea, Balla Geza isi continua prezentarea cu cea de-a saptea proba - Cabernet Franc, vorbind din ce in ce mai tare cand ajunge la proba a opta - Caberbet Sauvignon. "Un vin barbatesc, tot din grupa vinurilor de stanca. Observati calitatea taninului, dur", spune profesorul, fara a parea deloc suparat ca aproape nimeni nu-l mai asculta. Ajunge la proba a noua - Burgund Mare. "Un vin pe cale de disparitie in Romania. Noi insa, la Minis, avem sapte hectare cu acest soi. Nu vreau sa renunt la el. Struguri cu pielita mai groasa. Trebuie mare atentie la momentul optim de recoltare". A zecea proba e un Cuvee, adica un amestec din Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Merlot si Cadarca. "E foarte important echilibrul la un asemenea cupaj". Atmosfera in sala e deja incinsa. Nu numai ca toata lumea vorbeste cu toata lumea, dar unii rad cu gura pana la urechi, fara un motiv anume. Singurul neclintit ramane oenologul. Urmeaza cea din urma proba - Cadarissima. "Un vin special, in ani deosebiti". Putini insa mai asculta istoria acestui vin, produs prima oara la Minis in 1740. Gata!

"Vinul romanesc e de plans azi in Europa"

Vădit epuizat de efortul pe care l-a depus, Balla Geza remarca totusi destinul de azi al vinului romanesc. "Vinul romanesc e de plans azi in Europa, din pacate. Sunt comercianti din Romania care vand cantitati mari la export cu unul sau doi euro pe sticla. Asta e valoarea vinului romanesc in ochii strainilor. Pe piata romaneasca nu poti spune ca e vin intr-o sticla care costa patru sau cinci lei, cand patru lei costa numai dopul, sticla in sine si eticheta". Atat a mai putut sa spuna, cu naduf, oenologul de la Minis.



Dan Gheorghe, 20 aprilie 2012

Face vin dupa retete traditionale. Mihail Rotenberg – doctor in calculatoare. Schimbare de meserie la 60 de ani




Doctor in calculatoare face vin, in stil traditional, intr-un sat din Romania, dupa ce s-a pensionat din domeniile de varf, ale retelelor de Internet, in care a lucrat toata viata, in SUA si Israel. Asa poate fi, pe scurt, definit Mihail Rotenberg, omul pe care l-am intalnit la curbura Carpatilor, in satul Ceptura de Jos, pe "Drumul vinului", aproape de Mizil.

Doua beciuri suprapuse

Ne pierdem la un moment dat pe ulitele prafuite si inguste, sepruind printre casele mici si tacute. Ni se arata apoi o curte larga, un conac boieresc, dar si o crama, pe care am descoperit-o, mai ales in adancimea ei, pentru ca are doua beciuri suprapuse. Constructie de la inceputul secolului trecut, ajunsa in paragina dupa 1990. Daca afara sunt 22 de grade, la mijloc de septembrie insorit, in schimb sub pamant, la ultimul nivel, sunt numai 12 grade.

Lectii de pe Internet - despre cum se face vinul

Apare dupa aceea si patronul, om vanjos, cu vorba scurta si miscari sigure. Ne saluta, dar prima lui grija e sa se duca la containerele in care "dorm" strugurii, abia adusi de pe dealurile imbracate in vita-de-vie. Cateva zeci de recipiente sunt insirate la parterul cramei. Trebuie sa vezi cladirea asta pe invers, pentru ca urmatoarele doua "etaje" nu sunt deasupra, ci dedesupt. Pe fiecare container e cate o denumire, de-a locului, explica stapanul casei - Stelus, Jugarus, Meteasca, Valea Oancei sau Tarcul Cailor. Asa sunt cunoscute, din batrani, parcelele cu vita-de-vie. Astfel ca in fiecare container, de 800 de kilograme, e productia de struguri de pe o anumita parcela, pusa la fermentat. Pentru operatiunea asta se foloseste drojdie adusa din Italia, Franta si Africa de Sud, "pentru ca la noi nu se mai obtine drojdie selectionata", zice Mihail. Vorbeste de hrana pentru drojdie, de substante de macerare, bacterii manolactice, de controlul fermentarii prin temperatura existenta in fiecare recipient si de faptul ca se pune un anumit tip de drojdie in functie de felul stugurilor din containerul respectiv. Din toata descrierea iti dai seama ca acestui om ii face mare placere sa vorbeasca despre noua lui munca. Recunoaste ca multi calatori bat la poarta sa, dorind sa afle cum se face vinul, sa intre in maruntaiele cramei. Asa ca noi acum suntem oaspetii carora doctorul in calculatoare le arata cum se face vinul. L-am intrebat cum a invatat sa faca vin. S-a folosit, in primul rand, zice el, de lumea virtuala in care a lucrat o viata - Internetul. Tocmai de acolo a luat informatii. Dezvoltatorul de retele de wireless in SUA, în Israel, si dupa 1990 in Romania, ne destainuie ca de 20 de ani facea vin la el acasa, experimentand, de parca ar fi intuit ca intr-o zi va avea propria crama.

Crama gravitationala

Dupa ce cade "caciula", adica boasca se scufunda, la sfarsitul perioadei de fermentatie, vinul e tras de acolo. E aceeasi manevra, gravitationala, pe care au pus-o in practica si cei care au facut crama asta, cu mai bine de un secol in urma. Ni se arata, in cele patru colturi ale podelei betonate, cate un orificiu. Pe acolo trece furtunul care coboara spre primul beci, unde sunt butoaiele din stejar. Aici e pastrat vinul, aproape doi ani. La implinirea sorocului, lichidul bahic mai face un drum, tot prin furtunuri, un "etaj" mai jos, spre al doilea beci, unde e introdus in sticle. Aici se odihneste inca un an si jumatate, pana va iesi la lumina zilei, ca sa fie turnat in pocale. La randul ei, boasca e stoarsa in teasc, lichidul obtinut urmand acelasi drum, prin cele doua beciuri. Vinul nu e filtrat, iar pentru limpezirea lui, in anumiti ani, daca e cazul pentru manevra asta, se foloseste doar albus de ou. Cat priveste butoaiele din lemn, si aici e o mica poveste. Mihail a gasit cu greu un dogar, tocmai in apropiere de Pitesti. Ar fi vrut sa faca un atelier in incinta cramei sale, care ar fi fost si un spectacol mestesugaresc pentru turisti, dar sa dai cu "tunul" si nu mai gasesti azi un om dispus sa faca meseria asta.

"M-am saturat de tehnologie"

Romanii care au lucrat o viata in strainatate simt nevoia sa se intoarca acasa. "Poate nu toti fac asta, dar cu siguranta sunt multi", zice Mihail Rotenberg, care isi ofera propriul exemplu. Cu toate ca radacinile sale nici pomeneala sa fie aici, la curbura Carpatilor, unde l-am intalnit, pentru ca s-a nascut, cu 60 de ani in urma, tocmai la Cernauti. Acolo n-a stat insa decat in primii patru ani de viata, pentru ca apoi a venit in Bucuresti, cu parintii lui. Cele dintai amintiri sunt ale baietelului care statea la etajul patru al unui bloc, unde ferestrele erau "pazite" de flori, iar in casa era ceva obisnuit sa se faca vin din smochine si macese. Mihail a studiat, mai tarziu, la Facultatea de Automatica si Calculatoare din cadrul Universitatii Politehnice din Bucuresti. A fost coleg de facultate cu cea care urma sa-i devina sotie. La sfarsitul anilor '70, proaspatul inginer a plecat in Israel, un prim pas in specializarea sa, dedicata retelelor de computere, contribuind la dezvoltarea sistemului wireless, ajungand sa lucreze si in SUA, creindu-si propria companie in domeniu. S-a intors, dupa anul 2000, in Romania, extinzand si aici tehnologia wireless. Dar la un moment dat a simtit nevoia sa se opreasca. Defineste lumea in care muncise drept un adevarat "storcator" al energiei omului. "Tehnologia se schimba complet o data la cinci ani. Conteaza inteligenta si creativitatea.  Iar eu ajunsesem la o varsta la care nu doream sa fiu un elefant alb si impotent. Ma saturasem de tehnologie. Doream sa ma intorc la traditie, la natura", descrie interlocutorul schimbarea totala de "macaz" din viata sa. Sotia l-a sprijinit in decizie, desi o prezinta ca pe jumatatea ponderata a familiei. "Eu am fost toata viata cel care a rupt bariere", isi completeaza barbatul imaginea.

Decis sa "reinventeze" traditia

Mihail prinsese de mai mult timp "gustul" vitei-de-vie, ajungand in Ceptura de Jos, unde a cunoscut un batran al satului, pe numele sau Onutu, de la care obisnuia sa cumpere struguri si vin. A stat cu el la vorba, i-a ascultat povestile despre oamenii de aici, dar in primul rand a invatat cum se face vinul, dupa traditia locului. Sateanul i-a aruncat asa, o vorba, la un moment dat, cum ca o sa-i vanda, candva, cele patru hectare de vita-de-vie ale sale. Si pe urma, intr-o zi, calculatoristul a primit un semn de la prietenul din Ceptura - chiar dorea sa vanda. Asta s-a intamplat prin 2006, ca o potrivire a destinului, exact cand omul calculatoarelor decisese sa incheie orice legatura cu tehnologia. A vandut afacerile pe care le avea in domeniu si s-a reorientat spre pamant. A cumparat patru hectare de vita-de-vie de la nea Onutu si apoi alte terenuri de la neamuri ale aceluiasi localnic. Azi stapaneste 17 hectare cu vita-de-vie pe rod, veche de 40 de ani, plus cinci hectare replantate in acest an, unde vita va da rod abia peste cativa ani. Tot atunci a cumparat si seculara crama din centrul satului Ceptura de Jos. O constructie in paragina. Asa parea la prima vedere - acoperisul spulberat, peretii cocosati. Altceva era totusi sub pamant - cele doua beciuri suprapuse, desi pline cu apa si noroi, nu-si pierdusera potentialul de a pastra in maruntaiele lor vinul. Asa a venit un calculatorist, un orasean prin excelenta, tocmai aici, in satul acesta, ca sa "reinventeze" trecutul. Era decis sa urmeze pas cu pas traditiile din strabuni pentru obtinerea vinului. Si tocmai pentru ca nu-si filtreaza vinul are urmatoarea idee - "daca vezi depunere pe fundul unei sticle nu trebuie sa-ti faci probleme, inseamna ca e un vin natural, nefiltrat".

Premiul al doilea la un concurs mondial de Merlot

Lumea din sat l-a primit, la inceput, cu neincredere. A vazut pe dealurile din jur multe plantatii cu vita-de-vie lasate in paragina. Si destui localnici care, pe "Drumul vinului", obisnuiesc sa bea bere. Nou-venitul si-a construit, la doi pasi de crama, un conac. Pare o constructie din strabunici. Si asta datorita mesterilor care au facut totul dupa tipare vechi. Cum intri in casa, mirosul de lemn te inconjuara. La etaj, cerdacul spatios, in care gazda isi primeste oaspetii. Spune ca poarta e mereu deschisa - "chiar daca eu trebuie sa plec in multe locuri, sa vand vinul, e totusi mereu cineva aici care sa-i primeasca pe calatori". Crama are sapte angajati permanenti. Mai sunt si zilierii care lucreaza la culesul strugurilor sau la intretinerea plantatiei, de-a lungul anului. Cat priveste vanzarea produsului finit, strategia intreprinzatorului s-a indreptat pana acum spre supermarket-uri, dar in viitor vrea sa-si faca simtita prezenta si in restaurante. Productia sa de vin nu depaseste 100.000 de sticle pe an. Chiar si recolta de struguri e limitata, la cinci tone pe hectar, preferand calitatea, in locul cantitatii. "Eu sunt un mic-mare producator. Am un butic mare", isi defineste spumos afacerea. Profitabila? Omul e optimist, considerand ca nu e departe de acest deziderat. "Ca sa faci o mica avere din vin trebuie, mai intai, sa investesti o mare avere", iata realitatea oricarui producator din domeniu. Ceea ce-l face sa mearga mai departe e ca romanii doresc, din ce in ce mai mult, sa bea un vin de calitate. Asa a vazut si in Occident - tot mai multi producatori mici care fac din vin o arta, iar clientii experimenteaza arome dintre cele mai neasteptate. "Chiar daca un vin e scump, din cand in cand merita sa incerci ceva special. Si aici, in Romania, sunt tot mai multi oameni care cauta vinul de calitate", observa trendul pietei autohtone. Unica specialitate a cramei sale este Merlot. Asa sunt strugurii, asa e vinul - rosu sau roze. Recunoaste ca nu stie chiar totul despre vin. Nu stapaneste inca cea mai complicata operatiune - cupajul - combinarea diverselor varietati de vin. Pentru operatiune are nevoie de sprijinul unui oenolog. Mihail a fost cu vinul sau la un concurs international de Merlot, in 2010, in Elvetia, la Lugano, unde a obtinut locul al doilea. Dar nu pune mare pret pe concursuri. Mai degraba e bucuros cand vede pe fata oamenilor expresia de multumire cand gusta un vin bun. Apropo de raspunsul lui la intrebarea despre adevarata bogatie a omului - "sa te bucuri de fiecare lucru, de fiecare clipa, oricat de marunte ar fi, la prima vedere".

Dan Gheorghe, 21 septembrie 2012

Omul care colectioneaza bucati din spatiul cosmic

Suntem serviti cu mancare preparata pentru spatiul cosmic. Asa ceva consuma astronautii. Din niste pungi mici si viu colorate, semn ca si in spatiu reclama conteaza, sunt scoase bucati de piersica, banana, mar si capsuna. Zici ca sunt mai degraba niste snacks-uri. Congelate si tari, bucatile astea, bine portionate, n-au niciun gust, in prima faza. Mesteci si abia dupa ce ai inghitit simti in gura gustul de banana sau de zmeura. Ai mancat, dar, ca omul, trebuie sa mergi si intr-un loc mai special, pentru nevoile fiziologice. Ni se prezinta si toatela spatiala. Imaginati-va un vas de toaleta din Tara Piticilor. Atat ca nu tragi apa, pentru ca vasul e prevazut cu o instalatie, ca un aspirator. Toata mizeria este preluata imediat, printr-un furtun maroniu - culoare predestinata - si varsata intr-un recipient, care apoi va fi dus pe Terra. Spatiul cosmic nu "beneficiaza" de nicio "amprenta" a umanitatii! Dar iata si praf selenar, cateva firicele, de la naveta "Apollo-15". Ei, praf, o sa ziceti, praf avem si noi in Bucuresti, cu tonele. Dar daca va spun ca doar cateva grame de praf selenar costa pe piata pamanteana vreo 60.000 de dolari, ce mai ziceti?! 

Sampon printre stele

Omul se poate plictisi si in spatiu. Ce face atunci? Canta. Vedem o muzicuta care a gadilat "urechile" Cosmosului, de pe statia "Sputnik". Vine ora mesei. Mananci cu tacamuri si in spatiu. Dar furculita, cutitul si lingura sunt prinse, cu arici, de o tava. Mai trebuie sa te si speli. Avem la dispozitie sampon. Dam cu el pe par. Te clatesti cu apa? Nu. Te stergi cu un prosop. Si astfel samponul e indepartat, cu tot cu murdaria din par. Ai plecat in spatiu si ti-ai uitat cumva periuta de dinti acasa? Nu e o greseala, pentru ca in imponderabilitate speli dintii cu un servetel special. Mai departe, o manusa din costumul de astronaut al lui Iuri Gagarin, vedem si o bucata de folie de aur de pe statia "Apollo-11", un fragment dintr-o racheta spatiala. Sau placi de protectie ale navetei "Orbiter". 

Colectia cu 95.000 de obiecte

Un domn inalt, cu parul carunt, imbracat in salopeta albastra, ne prezinta o mica parte din colectia sa. Gazda se prezinta scurt - Tasillo Roemish. Omul are un destin la fel de interesant ca si obiectele din colectia sa. Economist de meserie, barbatul nascut in Leipzig a vrut sa fie astronaut. Nu s-a putut, din varii motive, zice el. Nu se refera neaparat la faptul ca s-a nascut in fosta Germanie Democrata. Oricum, a citit despre cosmos biblioteci intregi. Caderea comunismului a pus capat imponderabilitatii politice si Tasilo si-a spus ca, daca n-a ajuns el la stele, atunci ar trebui sa aduca stelele pe Terra. Avea deja nenumarate cunostinte printre cosmonauti din toate tarile, dar mai ales din Rusia. Ideea lui a fost sa adune obiecte folosite in misiunile spatiale. Asemenea lucruri sunt luate direct de la astronauti sau de la licitatiile care se organizeaza, mai ales la New York. S-a format deja o piata mondiala a colectionarilor din domeniu. Cert e insa ca in momentul de fata Tasillo Roemisch e cel mai important dintre ei. Are cea mai mare colectie particulara din lume, certificata ca atare de Cartea Recordurilor. Adica nici mai mult nici mai putin de 95.000 de obiecte. A facut si un muzeu, la Dresda, in care sunt prezentate 200 de obiecte. Pe restul le tine in depozite. Iar cele mai importante, cum este praful stelar, stau bine ferecate, in seif, la banca. 

Afaceri spatiale

Spatiul cosmic e deja un loc in care se pot face afaceri. Ca dovada, interlocutorul nostru zice ca a pus la dispozitia doritorilor un serviciu special - sa conferi unui obiect personal greutate spatiala. Iata cum e aplicata ideea - Tasillo primeste comenzi de la diversi oameni din lume, care-i trimit poze, carti de vizita, stegulete. Toate sunt transportate in spatiul cosmic, iar acolo cosmonautul pune o stampila pe obiectul respectiv. Asa e certificat faptul ca poza ori steguletul s-au desprins, chiar si pentru scurt timp, de Terra. Obiectele se intorc apoi la stapanii lor. Dai comanda pentru asa ceva si platesti 350 de euro. La obiecte mari, tariful este altul - platesti pana la 40.000 de euro pentru un kilogram. Ideea e ca vei avea in casa un lucru care a calatorit in spatiu. "Ce face proprietarul cu acel obiect, e treaba lui. Dar valoarea obiectului sporeste, dupa ce a calatorit in spatiul cosmic", ne asigura intreprinzatorul german.

Un costum de la Bruce Willis

Tasillo a cumparat pana acum sapte costume de cosmonaut. Pe care le inchiriaza celor care vor sa imbrace asa ceva. Ne spune povestea primului costum, pe care l-a cumparat de la Bruce Willis. Actorul a jucat in celebrul film "Armaghedon". Cum sa dai de Bruce? Suni mai intai un prieten. El iti face legatura cu vedeta. Vreau sa cumpar un costum de la tine. Ok, se poate, eu am avut la filmari 14 costume, zice Bruce. Colectionarul s-a dus in America. Initial a vrut sa ia un costum de la NASA. Cei de acolo i-au zis ca pretul e de 200.000 de dolari. Pe cand de la Bruce l-a luat cu 20.000 de dolari. 

Codul Vamal german modificat pentru un costum spatial

Colectionarul s-a intors in tara natala. Dar la vama - surpriza. Nu poti sa intri in Germania cu un costum de cosmonaut. Tasillo nu intelege. Vamesii i-au explicat ca in Codul Vamal german nu se afla costumele spatiale. Cum sa rezolvi problema? Simplu, ca doar e vorba de Germania - a fost modificat Codul Vamal, s-a introdus si costumul de astronaut pe lista obiectelor care pot fi vamuite. A durat ceva vreme, povesteste Tasillo, dar s-a rezolvat. Cert e, spune el, ca in cel mult doi ani poti sa amortizezi costul de achizitie, daca inchiriezi costumul. E drept ca nu da lumea navala pentru astfel de servicii - nici la costume, nici la expediat obiecte in spatiu. E vorba de cateva zeci de oameni intr-un an. Plus cei care viziteaza muzeul, grupuri mici, in fiecare saptamana. La care se adauga expozitiile pe care le organizeaza, prezentandu-si o parte din colectie. Acum, la Bucuresti, este expozitia cu numarul 100, dupa alte locuri in care a fost, in toata lumea. Tasillo se considera mai degraba un deschizator de drumuri in afacerile spatiale.

Dan Gheorghe, 2 noiembrie 2012

"Electromagnetica" sau cum si-au reinventat salariatii propria fabrica

Desi la inceputul anilor '90 se spunea despre industria romaneasca faptul ca e o gramada de fier vechi, exista totusi fabrici care n-au acceptat acest destin. Dimpotriva, au stiut sa se reinventeze, sa scoata pe piata produse de calitate si mai ales vandabile. Pentru ca intreprinderile aveau cel mai important capital - muncitori de inalta calificare. 

Totul a inceput de la un atelier, in 1930

Un exemplu cat se poate de elocvent este "Electromagnetica", in halele careia, dispuse pe cinci hectare, am intrat zilele trecute. Multi trec pe langa fabrica asta, situata intr-un punct aglomerat al Bucurestiului, aproape de intersectia Caii Rahovei cu Trafic Greu. Poate credeti ca e una dintre "ctitoriile" comunismului. Nici pe departe asa ceva! Directorul fabricii, om intre doua varste, pe numele sau Eugen Scheusan, care lucreaza aici din 1979, de la absolvirea Institutului Politehnic, la specializarea Automatica, ne invita in biroul sau, practic un mic muzeu, daca te uiti la aparatele de radio de pe vremea strabunicii. Actul de nastere al fabricii dateaza din 1930, mai intai ca un atelier cu 35 de muncitori calificati, a caror treaba era legata de telecomunicatii, primele 1.000 de aparate telefonice fiind realizate aici in 1932. Mai tarziu s-a trecut la productia de centrale telefonice manuale. A venit comunismul, dar intreprinderea si-a continuat drumul sau, din 1948 realizand contoare electrice si aparate de masura electromagnetice, din 1959 - echipamente de automatizari pentru caile ferate, redresoare si relee, iar din 1968 - centrale telefonice automate.

Avem tehnologie. Ce facem cu ea?

Vine o noua schimbare de regim politic, in 1989, si "Electromagnetica" ajunge in fata altei rascruci de drumuri. Cel care se afla acum in fata noastra, Eugen Scheusan, devine directorul fabricii in 1991, deci a simtit cel mai profund, de peste 20 de ani, zbaterile intrerpinderii in a-si gasi alt drum. Nu se putea merge pe vechile tehnologii de telecomunicatii, deja Romania incepand sa fie invadata de telefonia mobila si de companiile straine din domeniu. Fabrica romaneasca dispunea insa de agregate de inalta clasa - linii de plantare automata a componentelor electronice, o sectie de executie a matritelor, alta de prelucrare a metalelor la rece, linii de asamblare automata prin sudura, linie de injectie a maselor plastice, laboratoare de verificare metrologica a contoarelor, de fiabilizare, laborator fotometric. 

Fabrica - in mainile salariatilor

Prima parte a anilor '90 inseamna "cuponiada". Tot poporul cumpara actiuni la intreprinderile tarii. Este momentul in care se pun bazele Asociatiei Salariatilor, la "Electromagnetica", un mod de organizare care funtioneaza si azi, Asociatia detinand cel mai important pachet de actiuni al fabricii - 30,8%, al doilea actionar ca importanta fiind SIF Oltenia, cu 21,12%. "Fabrica asta e ca o scoala, inveti mai multe meserii. Sunt meseriasi adevarati. Cel mai important lucru pe care l-am invatat, de 33 de ani, de cand lucrez aici, a fost respectul fata de oameni", spune directorul, si ne conduce prin halele de productie, unde nu se sta o clipa - 560 de salariati muncesc in diverse domenii. Se realizeaza echipamente de furnizare, distributie si masurare a energiei electrice - contoare, sisteme de telecitire, subansambluri auto, matrite de injectie pentru mase plastice si deformare plastica la rece, echipamente pentru siguranta transportului feroviar, elemente si echipamente de automatizare. "Din anul 1999 a trebuit sa schimbam domeniul de activitate. Ne-am deplasat catre sectorul energetic", explica gazda noastra. Au fost si perioade in care interesele imobiliare ar fi imaginat blocuri sau mall-uri in locul fabricii. "Nu am vandut nicio bucata de pamant!", ne asigura directorul. Vremurile n-au fost prea bune, uneori. "Plecam cu numai 60% din salariu, dar am trait cu speranta ca vom reusi", isi aminteste specialistul.

Investitia in inteligenta

Cea mai insemnata investitie a fabricii a fost in cercetare si in laboratoare. Era nevoie de oameni care sa dezvolte echipamente electrice si electronice, matrite cu injectie pentru masele plastice, echipamente de masurare a energiei electrice. Nu mai putin de un milion de euro sunt necesari pentru punerea la punct a laboratoarelor. Cat priveste echipa de cercetare, aceasta are 30 de specialisti. Cand foarte multe creiere pleaca din tara, cercetatorilor de la "Electromagnetica" li se ofera salarii intre 500 si 3.500 de euro. Interesele economice se extind pana in nordul tarii, in bazinul hidrografic al raului Suceava existand zece microhidrocentrale, dintre care doua date in folosinta de curand, aflate in patrimoniul fabricii bucurestene. Efortul financiar s-a ridicat la 21 de milioane de euro pentru achizitia si modernizarea microhidrocentralelor deja existente, dar si pentru construirea celor doua noi obiective. Ajunsa deja la 82 de ani de la infiintare, intreprinderea se poate mandri azi cu o cifra de afaceri de 46,3 milioane de euro - numai pe primul semestru al anului 2012, de invidiat in fata oricarei multinationale.

Revolutia LED-urilor

Se poate spune ca, de cativa ani incoace, "Elecromagnetica" a intrat intr-o noua etapa a istoriei sale. Se ocupa de tehnologia viitorului - corpuri, module, proiectoare si lampi, toate cu LED-uri. Este o adevarata revolutie, pe plan mondial, in privinta acestor diode semiconductoare care emit lumina. Diverse rapoarte si studii arata ca, pana in 2020, LED-urile vor acapara cel putin 60% din piata mondiala a echipamentelor de iluminat, oprtunitatile de afaceri in domeniu fiind estimate, peste numai opt ani, la 110 miliarde de euro. Un rus - Oleg Losev - inventeaza LED-ul in anii '20. Dar abia in anii '60 americanul Nick Holonyac realizeaza primul LED cu emisie in spectrul vizibil, culoarea fiind rosie. Multi ani la rand, mica luminita e folosita doar ca indicator in corpul dispozitivelor electronice, la avioane sau la masini. O companie amerciana obtine, cu doi ani in urma, un prototip de LED care are o eficienta de 14 ori mai mare decat a unui bec incandescent. Noua lampa cu LED are o viata de cel putin 50.000 de ore, fata de becul cu filament, care traieste doar 3.000 de ore sau lampa fluorescenta - 10.000 de ore. "Electromagnetica" simte oportunitatea si isi dezvolta un departament special de cercetare si productie, denumit "Centrul pentru Iluminat cu Semiconductori". Directorul fabricii ne spune ca pentru obtinerea lampii cu LED sunt necesari vreo 200 de "pasi tehnologici". Daca diverse intreprinderi din lume fac tot felul de componente, fabrica romaneasca importa aceste segmente si, in urma propriei gandiri tehnologice, reuseste sa imbine toate aceste piese de "puzzle", obtinand un produs finit, numit "Smart Light". Numai in acest an au fost importate zece milioane de LED-uri, pe baza carora fabrica bucuresteana a confectionat zeci de mii de corpuri de iluminat, de toate dimensiunile si pentru orice folosinta, in locuinte, in spatii comerciale, in hale ori in spatiile publice. Doar anul trecut intreprinderea din Calea Rahovei a reusit sa vanda echipamente cu LED-uri in valoare de 1,3 milioane de euro, in acest an mizand pe trei milioane de euro, iar in viitorul apropiat - dublarea productiei, devenind unul dintre principalii jucatori pe piata romaneasca, in acest domeniu. 

Lampa care consuma energie de un leu pe luna

Criza economica si scumpirea energiei electrice par a fi excelenti catalizatori pentru LED-uri. De amintit ca pana la sfarsitul lui 2013 vor fi complet eliminate preturile reglementate la energie pentru consumatorii non-casnici din Romania. Si ca, din cauza ineficientei lor, becurile cu filament nu mai sunt comercializate in Uniunea Europeana, de la 1 septembrie 2012. Marele avantaj al LED-ului este reducerea consumului de energie electrica. Un raport prezentat de "Electromagnetica" arata ca, daca toate spatiile publice din Capitala ar dispune de LED-uri, s-ar face o economie de 53% la consumul de curent electric. La o statie de benzina, cu tot iluminatul asigurat de LED-uri, economia de electricitate e de 64%. La o agentie bancara sunt scoase lampile fluorescente si montate dispozitivele cu LED. Puterea instalata scade astfel de la 1.932 de wati, la 621 de wati, cu acelasi randament de lumina. Argumentul suprem nu mai are nevoie de comentarii - o lampa cu LED-uri, cu puterea de patru wati, are un consum lunar de energie electrica de putin peste un leu. "Electromagnetica" produce sisteme de iluminat cu LED-uri a caror putere este de la patru pana la 200 de wati. E drept ca astfel de instalatii de lumina nu sunt ieftine - o lampa costa cativa euro sau cateva zeci de euro. Iar un sistem, de la cateva zeci, la cateva sute de euro. "Avem deja multi clienti, mai ales magazine sau hale industriale, cu totii interesati, pe termen lung, de reducerea consumului de curent electric", remarca directorul. Toate aceste date au fost prezentate la primul simpozion din Romania dedicat "folosirii eficiente" a electricitatii si intitulat ca atare - "Lumina LED" - manifestare organizata de "Electromagnetica" si de Comitetul National Roman pentru Iluminat, scopul fiind informarea romanilor asupra acestei noi tehnologii. 

Transformarile vor continua

De la centrale telefonice manuale, cu 80 de ani in urma, la lampi cu LED-uri, azi. Ce va mai produce "Electromagnetica", intr-un viitor previzibil? "Nu va spun inca. Dar va fi ceva spectaculos, va asigur", spune Eugen Scheusan pe un ton misterios. Dovada ca izvorul de idei si de eficienta tehnologica din fabrica bucuresteana e departe de-a fi secat...


Dan Gheorghe, 15 octombrie 2012

Romania a devenit, in anii ’70, unul dintre marii producatori mondiali de miere de albine. Cum a reusit? Stupul transformat in Combinat Apicol





Omul care si-a depasit epoca - Veceslav Harnaj - a facut din apicultura o adevarata industrie si, mai mult, a realizat asocierea intre apicultori, de tip privat, in plin comunism.

"Totul s-a facut cu banii apicultorilor"

La sfarsitul anilor '70, un oaspete strain venit la Combinatul Apicol din Baneasa il intreba pe Vceslav Harnaj, presedintele Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania, cum a fost posibil, din ce resurse anume, sa se faca un adevarat mastodont industrial. Pentru ca aici erau si fabrica propriu-zisa, in care se obtineau diverse produse pe baza mierii de albine, dar si institutul de cercetari, plus un liceu cu profil apicol. Toate acestea facusera din Romania, in acele timpuri, cel mai mare exportator de miere de albine din Europa si al cincilea producator mondial. La aceasta intrebare, profesorul Harnaj a raspuns transant - "statul nu a trebuit sa-si desfaca baierele pungii ca sa construiasca ce e aici. Totul s-a facut cu banii apicultorilor din Romania, a zecilor de mii de oameni care fac parte din asociatia noastra". Era cu siguranta o mare surpriza, la momentul respectiv, sa constati ca in tara asta se construise ceva care nu se incadra deloc in "maretele" realizări ale "epocii de aur", si mai ales nu se desavarsise la "indicatiile pretioase" ale "mult iubitului si stimatului"...

Un sistem privat intr-o tara comunista

Sa construiesti o adevarata industrie care sa aiba la baza minuscula albina pare incredibil. Despre cel care a fost profesorul Veceslav Harnaj nu se prea cunoaste in Romania. "Stim mai mult noi, apicultorii", spune presedintele de azi al Asociatiei, Ioan Fetea. Asa exclama si directorul stiintific al Institutului de Cercetare pentru nApicultura, Adrian Siceanu. Poate ca la fel de surprinzator e ca, dupa 1990, cand multe fabrici si combinate s-au distrus in Romania, sistemul conceput de profesorul Harnaj a ramas functional, in cea mai mare parte a sa. "As putea spune ca 70% din tot ce a conceput Veceslav Harnaj este inca in patrimoniul asociatiei noastre", sustine Ioan Fetea. Poti vedea azi, la Baneasa, in apropierea aeroportului, pe o suprafata de mai multe hectare, cladiri cu o ciudata arhitectura, care la exterior au aspect de fagure. "Tot ce vedeti aici s-a facut de catre profesorul Harnaj", continua directorul stiintific Adrian Siceanu. Este o poveste care a inceput inca din anul 1957, cand Veceslav Harnaj infiinteaza Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania. Era de necrezut ca intr-o tara comunista, unde statul controla tot, sa apara un tip de asociere care se apropia mai degraba de un sistem privat, asa cum remarca seful de azi al asociatiei, Ioan Fetea. "Era un om vizionar, stia exact ce avea de facut", spune directorul Siceanu, care l-a cunoscut pe profesorul Harnaj inca din 1971. "Pe atunci, eram elev la Liceul Apicol. Profesorul ne spunea noua, elevilor, cum vede el dezvoltarea apiculturii in Romania", isi aminteste Adrian Siceanu. 

Motoarele industriei apicole romanesti, pornite in 1965

Asocierea tuturor apicultorilor din tara asta, asa cum o gandise Veceslav Harnaj, nu avea nimic in comun cu "moda" de tip socialist, a cooperativelor. Ideea era ca apicultorii sa contribuie, dar sa si beneficieze, in totalitate, de roadele sistemului din care faceau parte. Zeci de mii de apicultori din toata tara se alatura proiectului. Fiecare zona, fiecare oras, avea cate o filiala a pasionatilor de albinarit. Intelectualitatea satelor da semnalul. "Tatal meu a infiintat, in judetul Alba, o forma asociativa a celor care se ocupau pe atunci cu albinaritul", rememoreaza Adrian Siceanu anii copilariei sale. Se strang cotizatii de la toti cei implicati in noua structura nationala. Tocmai pe baza acestor fonduri va fi demarat, la inceputul anilor '60, un proiect indraznet, la Bucuresti - Combinatul Apicol, in conditiile in care Veceslav Harnaj considera ca nu e suficient doar sa iei mierea de la albine si s-o vinzi ca atare, ci trebuie s-o valorifici in toate modurile posibile. Combinatul era pregatit sa intre in functiune, in 1965. Si atentia universala este indreptata spre Romania. Era prima oara in lume cand aparea o asemenea investitie. "A fost, la vremea respectiva, primul Combinat Apicol din lume", accentueaza ideea directorul stiintific Arian Siceanu. Deschizator de drumuri era si Liceul Apicol - alta noutate pe plan mondial.

Fabrica albinelor

Foarte interesanta este cartea care apare in 1979, intitulata sugestiv - "Oaspeti in prisaca romaneasca" - semnata de Virgil Tatomir, in care este descris Combinatul Apicol din Baneasa, dar si intregul sistem national prin care apicultorii erau organizati. Exista, in primul rand, mecanismul de colectare a mierii de albine. Materia prima ajungea in Combinatul din Bucuresti, unde lucrau peste 1.000 de oameni. Aici erau zece sectii de productie, fiecare pe "felia" ei de activitate - purificarea propolisului, prepararea unei game variate de produse pe baza de miere de albine, topirea cerii de albine, extractia laptisorului de matca, dar si a veninului de albine, plus confectionarea fagurilor artificiali. O zona speciala era dedicata obtinerii medicamentelor, preparatelor cosmetice si produselor de igiena - din veninul de albine si din polen. Mare importanta se da viitorului, astfel incat Institutul de Cercetari pentru Apicultura are menirea de a pune la punct tehnologii dintre cele mai avansate care sa asigure eficienta maxima si o calitate ireprosabila a produselor apicole. Se pun la punct faguri artificiali aromati, masini electronice pentru trierea mierii de albine, dupa cele sase culori ale sale, dar si posibilitatea combinarii diverselor sortimente sau aparate pentru insamantarea artificiala a matcilor. Cercetarea in domeniul apicol reuneste specialisti de marca, iar domeniile sunt dintre cele mai diverse - genetica si ameliorarea albinelor, patologia albinelor. Se obtine material biologic - matci selectionate imperecheate, medicamente pentru albine, produse apicole si apiterapeutice pentru uzul uman. 

Asociatie minutios organizata, ca un stup 

Se vorbea despre "oraselul apicol" din Baneasa, in anii '70, pentru construirea acestuia fiind folositi bani si din valorificarea produselor apicole realizate de cei aproximativ 60.000 de oameni care formau Asociatia Crescatorilor de Albine. Pe de alta parte, se arata, pe baza documentelor din acele vremuri, ca intregul sistem devenise rentabil, fiind capabil sa-si achite toate cheltuielile necesare bunei functionari. Statul avea si el de castigat de pe urma impozitelor platite de Asociatie. Toate sumele obtinute din vanzarea mierii de albine si a produselor aferente se reinvesteau, in cadrul organizatiei. Apicultorii aveau astfel asigurate cele mai noi tehnologii, dar si materialele uzuale, necesare stupilor. Ca sa va dati seama cat de minutioasa era organizarea, trebuie spus ca fiecarui apicultor i se recomanda unde anume sa-si duca stupii, in diverse perioade ale anului, pentru a se valorifica din plin potentialul naturii. Se avita in acest mod si aglomeratia, pentru ca albinele de la diferiti apicultori sa nu ajunga in aceeasi zona, in acelasi timp. Elocventa imaginea profesorului Harnaj, ca sa ne dam seama cat suflet punea acest om in tot ceea ce facea - la fereastra biroului sau, din Combinat, era un stup, in plina activitate. "Ne spunea adesea ca ar trebui sa privim cu atentie stupul, sa intelegem cat de bine sunt organizate albinele. Ele nu au nevoie de indicatia nimanui, ele stiu tot ce trebuie sa faca pentru stup, clipa de clipa. Te poti regasi pe tine insuti daca studiezi albinele", este inca o amintire a directorului Adrian Siceanu despre lectiile de viata pe care le-a primit de la Veceslav Harnaj. 

Un hobby transformat in industrie

Un ziarist strain vrea sa stie, tot in anii '70, despre seful apicultorilor romani daca are studii in domeniu, la care Veceslav raspunde - "sunt profesor de Hidraulica la Institutul Roman de Petrol, Gaze si Geologie. Apicultura a fost si va ramane hobby-ul, pasiunea mea de neinvins", declara cel care in viata sa a publicat nu mai putin de 164 de lucrari tehnice si a fost profesor la Institutul Politehnic din Bucuresti, Institutul de Constructii, Academia Tehnica Militara, dar si la universitati din Berlin, Roma sau Paris. Si asta in conditiile in care Veceslav Harnaj avea la baza formatia tehnica - absolvise Institutul Politehnic din Bucuresti, in 1945. Se remarca, intre altele, in domeniul fluidelor polifazate, pentru care este chemat sa conferentieze peste tot in lume, fiind autorul catorva zeci de inventii. Dovada ca, in 1969, este medaliat cu aur la Salonul International de Inventica de la Berlin. Si asta dupa ce, din 1964, devenise presedintele Asociatiei Internationale pentru Fluide Polifazate. Albinele, in schimb, il atrageau ca un magnet, insa tot precizia inginereasca l-a ajutat sa construiasca pentru ele o adevarata industrie in Romania. "Avem nevoie de un nou gen de industrie apicola, pentru a tine pasul cu inovatiile tehnologice si progresul stiintific", spunea Veceslav Harnaj in 1985, prezent fiind, in Japonia, la congresul Federatiei Internationale a Asociatiilor de Apicultura - Apimondia.

Cifre uluitoare ale apiculturii romanesti, in anii '70

Cifrele nu mai au nevoie de comentarii - 100.000 de stupi sistematici, trei milioane de rame, 5.000 de centrifuge, 770 de tone de faguri artificiali, 250 de tipuri de unelte si utilaje necesare in munca apicultorilor - iata o parte din tot ceea ce s-a realizat in Combinatul Apicol din Bucuresti, intre 1970 - 1975, considerata perioada de varf pentru albinaritul din Romania. Tara noastra avea pe atunci, potrivit statisticilor, 975.700 de familii de albine. Exportul mergea din plin - 17.000 de tone de miere de albine pe an, dar si produse derivate. "Mierea de albine devenise valuta pentru Romania", spune directorul stiintific Adrian Siceanu despre acele vremuri. Nu era cu nimic mai prejos nici Institutul de Cercetari Apicole, cu cele 50 de teme de cercetare in domeniul apicol, dezvoltate de zece colective de specialisti.

Centrul apiculturii mondiale, la Bucuresti

Remarcata pentru spectaculoasa ascensiune apicola, Romania devine, in buna masura, o tara care da tonul, la nivel mondial, in acest domeniu. Cea mai buna dovada este ca apicultorii din intreaga lume isi organizeaza congresul din 1965 chiar la Bucuresti, tocmai in anul in care in capitala Romaniei este inaugurat Combinatul Apicol, iar Veceslav Harnaj este ales presedinte al Federatiei Internationale a Asociatiilor de Apicultura. Va ramane in aceasta functie timp de 20 de ani. Bucurestiul va gazdui, in acest interval, sediul Institutului International de Tehnologie si Economie Apicola. Tot la noi isi vor desfasura activitatea editura si tipografia Apimondia, vazand lumina tiparului 330 de titluri de carti, cu autori din toata lumea, care trateaza subiectul albinaritului, cu un tiraj total de 600.000 de exemplare, distribuite pe mapamond. Au ramas nenumarate fotografii in care Veceslav Harnaj poate fi vazut alaturi de sefi de stat de pe toate continentele, pretuit datorita ideilor sale care facusera din micuta albina stapana unei adevarate industrii. Ganditi-va numai la cate "muncitoare" exista - 40 de milioane de familii de albine, pe Terra, potrivit celor mai noi statistici. "Cea mai mare mandrie a mea este ca sunt roman", obisnuia de fiecare data sa spuna profesorul Harnaj, in orice tara ar fi fost invitat.

Regimul comunist se razbuna pe o somitate mondiala

Sa fii insa atat de popular, chiar si numai in randul apicultorilor din Romania si din strainatate, fara a mai pune la socoteala admiratia din partea sefilor de state si de guverne, nu era deloc pe placul regimului de la Bucuresti, mai ales in anii '80, ai cultului personalitatii. Desi azi refuza sa intre in amanunte, spunand ca nu vrea sa-si aminteasca de mizeria acelor timpuri, directorul stiintific al Institutului de Cercetari pentru Apicultura, Adrian Siceanu, zice ca, pe atunci, s-au inventat felurite acuzatii, care mai de care mai aberante, la adresa lui Veceslav Harnaj, pentru ca acest om sa fie pur si simplu eliminat din viata publica. Era chiar momentul in care profesorul Harnaj avea un proiect indraznet, un bloc-turn care ar fi trebuit amplasat in apropiere de actuala Casa a Presei. Cladirea fusese gandita drept "Casa apicultorului", un centru international care sa reuneasca inteligenta si afacerile din aceasta industrie. Se gasisera deja fonduri pentru proiect. Culmea e ca nici de aceasta data nu se punea problema banilor statului roman. Existau firme straine dispuse la sustinerea investitiei. Ca si in cazul Combinatului Apicol, nu se putea vorbi despre o "ctitorie a epocii de aur". Totul se naruie insa, anchetele si acuzatiile macinand repede sanatatea profesorului. "Mi-amintesc cum statea la biroul sau, trist, tras la fata. Era total schimbat. Tin foarte bine minte, ca si cum ar fi fost ieri, cuvintele lui si vocea scazuta - nu mai pot, astia mi-au pus cizma in piept, m-au eliminat", rememoreaza directorul Siceanu acele vremuri tulburi. Omul inalt si solid, plin altadata de viata si de idei – Veceslav Harnaj – este invins de sistem, inima oprindu-i-se in ziua de 28 octombrie 1988, la 71 de ani. 

Viitorul inca "zumzaie" bine

Apicultorii de azi vor sa duca mai departe Asociatia creata de profesorul Harnaj, desi multe s-au schimbat, dupa 1990, si nu neaparat in bine. "Vrem sa ducem mai departe tot ce ne-a lasat profesorul Harnaj", afirma actualul presedinte al Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania, Ioan Fetea. Sansele ca lucrurile sa mearga bine, in continuare, sunt mari - acum exista la noi 40.000 de apicultori si 1.250.000 de familii de albine. Productia anuala de miere de albine se ridica la 22.000 de tone, mare parte luand calea exportului. "Noi exportam sanatate", exclama cu regret Ioan Fetea, referindu-se la calitatea exceptionala a mierii romanesti. In contextul in care pe piata mierii de albine de la noi e multa "ceata", in privinta calitatii acestui produs. Interlocutorul ne da ca exemplu faptul ca Romania importa, pe tot felul de filiere, miere de albine, amestecata cu cea autohtona, rezultand un surogat. Ca sa nu mai spunem de feluriti "producatori" individuali, care "indoaie" mierea cu cine stie ce indulcitori. "Am reusit sa ramanem uniti, cea mai mare parte a apicultorilor din Romania, in asociatia noastra. Sunt convins ca mierea de albine poate fi si in viitor un adevarat brand al Romaniei", spune cu incredere Ioan Fetea. Asociatia are si azi in patrimoniul ei Combinatul Apicol si Institutul de Cercetari Apicole. Se certifica astfel calitatea produselor. La care se adauga cele 100 de magazine proprii, raspandite in toate judetele. Dincolo de ideologii si de regimuri politice, albinele nu se opresc niciodata din munca lor...

Dan Gheorghe, 3 decembrie 2012

Mai greu se unesc tarile, mai usor oamenii. Dupa zeci de ani de despartire, actrita Ileana Popovici si-a redescoperit familia de dincolo de Prut

Actrita si totodata basarabeanca Ileana Popovici sau povestea unei femei care s-a intors la radacini, cautandu-si familia de dincolo de Prut. Gasind povesti cutremuratoare despre rudele ei napastuite de sovietici, dupa 1940. Dar si informatii de-a dreptul surprinzatoare din biografia unchiului ei, Veceslav Harnaj.

Nepoata in cautarea radacinilor unchiului

Uluitoarea poveste a lui Veceslav Harnaj, considerat parintele apiculturii moderne romanesti, omul care a stiut sa faca din stupul albinelor o adevarata industrie si care a condus vreme indelungata apicultura la nivel mondial, scoate azi la lumina si un alt personaj, pe nepoata de suflet a profesorului, actrita Ileana Popovici.

Actrita cu studii de vioara

Cu siguranta va aduceti aminte de Ileana Popovici, care

 a jucat, de-a lungul carierei sale, in zece filme, remarcandu-se in "Reconstituirea", "Pentru patrie", "Prea mic pentru un razboi atat de mare", "Zodia fecioarei" sau "Filip cel Bun". Cu toate ca la baza are vioara, la scoala de muzica, apoi Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucuresti. Semnand astfel ilustratia muzicala pentru o serie de productii in cinematografie, dar si in televiziune. Spune ca in toata viata ei a avut un singur loc de munca, la Televiziunea Nationala, din 1966 pana in 1999, cand a iesit la pensie. Are si acum acelasi zambet sagalnic si aceeasi blandete in priviri, dintotdeauna. Dialogul se leaga usor, ocolind falsele conveniente, dovedind spiritul tanar pe care l-a afisat in toate creatiile sale artistice.

Istoria se scrie din relatarile oamenilor care au trait-o

Asa se tese destinul, si frumos, dar si tragic, al unei familii care isi are radacinile in Basarabia. Ileana a pornit, de cativa ani incoace, in cautarea gliei din care-si trage sangele. A mers dincolo de Prut, sa afle daca mai traiesc rude de-ale sale. Si a gasit oameni care i-au relatat momente cutremuratoare prin care au trecut parintii si bunicii ei, din cauza vicisitudinilor istoriei.

Amintiri din "California Romaniei"

Ileana a ajuns mai intai in satul Floritoaia din raionul Ungheni, unde s-a nascut tatal ei, Valentin. A fost aici o festivitate, in 2011, la sfarsitul lui august, prin care s-au marcat 370 de ani de atestare a satului. "Aici am gasit multe rude de-ale mele", povesteste actrita. Oamenii i-au descris ce s-a intamplat in 1940 cu bunicii ei, ca dealtfel cu majoritatea romanilor, dupa ce Basarabia a fost cedata URSS. "Pe bunicul meu, Ioan Popovici, ca si pe bunica, i-au scos rusii din casa, i-au luat din pat. Femeile au fost despartite de barbati. Apoi au fost dusi cu totii in Siberia", stie azi nepoata lor. Dupa multi ani, cand li s-a dat drumul din lagarele siberiene, romanii nu aveau voie sa se intoarca acasa. Li se interzicea sa se apropie la mai putin de 50 de kilometri de satul in care vazusera lumina zilei. "Rusii au vrut sa depopuleze satele romanesti din Basarabia", concluzioneaza Ileana Popovici. Despre tatal ei spune ca era preot – in satul Copanca, aproape de Tighina, fiind parohia lui. "Acolo era California Romaniei, asa se spunea pe atunci. Era o zona deosebit de frumoasa, incarcata cu pomi fructiferi, langa Nistru. Cand apele se umflau, acopereau pomii pe jumatate, iar apoi, dupa ce apa se retragea, ramanea malul acela fertil, datorita caruia plantatiile erau foarte roditoare", cunoaste Ileana povestea trecutului de la batranii pe care i-a intalnit acum in Basarabia. A încercat sa ajunga si in satul Copanca – poate si acolo ar fi dat de niste arhive sau fotografii vechi, dar i-a fost imposibil, pentru ca localitatea se afla sub autoritatea asa-zisei republici Transnistria.

O noua viata, in Romania, dupa fuga din calea rusilor

Mama actritei avea un nume frumos - Nina Neonila. Cand familia s-a refugiat in Romania, din calea rusilor, "mama era gravida cu sora mea mai mare". Au ajuns mai intai la Ramnicu Valcea. Pe atunci, se obisnuia ca familiile instarite din tara-mama sa ia in grija o familie de refugiati din Basarabia si sa le ofere astfel napastuitilor tot ce aveau nevoie intr-o noua gospodarie, incepand de la lingura. Asa au ajuns Nina si Valentin in grija familiei Bratianu. "Cea care i-a ajutat cel mai mult a fost Lia Bratianu", stie Ileana de la parintii ei, care s-au stabilit, dupa o serie de peregrinari, aproape de Bucuresti, in satul Buturugeni, unde e si acum casa parinteasca in care obisnuieste sa stea, din cand in cand, Ileana Popovici. "Toata viata mea am trait in spriritul Sfintei Basarabii. Mama imi povestea mereu cum era viata dincolo de Prut. Tin minte ca, pe vremea comunismului, basarabenii refugiati in Romania aveau un loc de intalnire, in Bucuresti, pe langa Academia de Studii Economice, in fiecare an, pe 27 martie", isi aminteste Ileana de momentele acelea. Se adunau atunci oamenii pentru a rememora ziua in care Basarabia se unise cu Romania, in 1918.

La izvorul pasiunii pentru mierea de albine, in Baimaclia

Alt drum, in anii din urma, l-a facut Ileana Popovici in satul Baimaclia, la 40 de kilometri de Tiraspol, in zona situata sub autoritatea Republicii Moldova. Aici s-a nascut mama ei, in familia preotului Dumitru Harnagea. Dupa ce au venit rusii, Dumitru n-a vrut sa-si paraseasca vatra. Construise biserica satului, care mai e si azi in picioare. Si adusese primii stupi de albine. Era un fenomen in Basarabia, in acele timpuri, ca intelectualitatea satelor sa promoveze metode noi si eficiente de exploatare a potentialului naturii, asa cum era si cresterea albinelor. Ba mai mult, preotul Dumitru scrie primul manual de apicultura din Basarabia, in 1915. Avea in gospodaria lui 600 de stupi. Ca o minune, parca, in sat au aparut azi fotografii vechi, pe care localnicii le-au pastrat cu grija, in lazi, prin podurile caselor, in care se vad stupii de albine, dar in care apar si membrii familiei Harnagea. Unul dintre ei, un copil pe atunci, era cel care, peste ani, avea sa ajunga o somitate nationala si mondiala in domeniul apiculturii - Veceslav Harnaj. "Veceslav a fost fratale mai mare al mamei mele. Eu ii spuneam, cand eram mica, nenea Savel. Am fost nepoata lui preferata. Tocmai de aceea am vrut, in ziua de azi, sa aduc in atentia oamenilor pe acest om, pentru tot ce a insemnat el in sufletul meu, dar si pentru tot ce a facut in slujba tarii", sunt cuvintele pline de emotie ale Ilenei Popovici.

De la Harnagea la Harnaj

Se vad in pozele de epoca stupi in forma de biserica, pe care-i construise preotul Dumitru Harnagea. El le spunea copiilor ca "satul e ca un stup. Oamenii trebuie sa se stranga in jurul bisericii, asa cum albinele se strang in jurul satului", stie Ileana din tot ce i-a povestit mama ei despre o alta lume, demult apusa. Nu exista totusi nicio explicatie pentru care numele Harnagea, cum era rostit in Basarabia, se transforma in Harnaj, la Bucuresti.

Slujba de pomenire, printre albine

Oamenii din satul basarabean Baimaclia stiu azi ca unul de-al lor a plecat candva spre elita mondiala a stiintei, ca inginer, si a stupilor de albine, ca apicultor. Scoala gimnaziala de aici poarta, din 1992, numele lui Veceslav Harnaj. Si tocmai in amintirea lui, pe data de 7 noiembrie 2012, la implinirea a 95 de ani de la nastere, consatenii au organizat o slujba de pomenire, la care a fost prezenta si Ileana Popovici. "Din neamul meu nu mai exista nimeni in acest sat", zice Ileana cu mahnire. A intalnit, in schimb, batrani care-si aminteau de mama ei, pe vremea cand era mica si umbla cu papusa in brate, pe ulita. Casa parinteasca s-a naruit demult. "Am iubit Basarabia de cum am pus prima oara piciorul acolo. Tot timpul am plans. Cred ca era si incarcatura pe care mi-au transmis-o parintii mei, prin tot ce mi-au povestit despre acest taram. Ei nu s-au mai intors niciodata in Basarabia", ofteaza Ileana Popovici. Inima i-a tresarit atunci cand a fost la mormantul bunicului, preotul Dumitru Harnagea, care-si doarme somnul de veci langa biserica lui din Baimaclia. Nu departe sunt stupii. Iar albinele zumzaie…

Dan Gheorghe, 10 decembrie 2012