CANIONUL FECIOARELOR


(din ciclul Baneasa )



Doar şacalii, lupii, mistreţii, viperele şi cerbii sunt stăpâni aici, în canionul de la Canaraua Fetii, prin care a curs Dunărea până când fluviul şi-a schimbat cursul, cu mii de ani în urmă, după un cutremur devastator, potrivit legendei. Ai nevoie de timp să asculţi poveştile oamenilor locului despre haiduci şi comori neasemuite. Şi despre fecioarele ascunse, pe vremea otomanilor, în grotele săpate de apele învolburate.



Recunosc că n-am ştiut până acum de locul ăsta. M-a dus acolo un prieten. E tocmai la capătul ţării, în sudul Dobrogei, la numai câţiva kilometri de oraşul Băneasa. Nici măcar nu ştiam că există un oraş cu numele ăsta. Bine, e oraş de numai trei ani. Până în 2004 a fost comună. Are ceva mai mult de 5.000 de locuitori.



De aici o iei în jos şi intri parcă pe alt tărâm. E un canion lung de peste 20 de kilometri, dintre care numai cinci sunt în partea românească, restul fiind la vecinii noştri bulgari. Avem nevoie de o maşină zdravănă, aşa că ne ia viceprimarul Ion Mocanu cu "papucul" lui, cu tracţiune pe toate roţile, ca să facem faţă drumului de pământ, plin de hârtoape. Nici nu plecăm bine şi încep poveştile. Se zice că prin valea asta a curs Dunărea, în vremuri imemoriale, dar fluviul şi-ar fi schimbat cursul în urma unui mare cutremur. Alţii zic că pe aici a "călătorit" doar un râu, căruia bulgarii i-ar fi schimbat cursul, cu sute de ani în urmă.


Sacrificiul fetelor


Cert e că depresiunea în care am intrat e foarte lată, are câteva sute de metri de la o margine la alta. Malurile sunt imposibil de "cucerit", numai piatră, calcar, iar natura a "sculptat" în rocă tot felul de monştri. Localnicii au semănat porumb chiar pe fundul albiei. Povestea vechiului drum al apelor nu e chiar o scorneală. S-au găsit ancore, ba chiar şi bucăţi de corăbii printre stânci. Canionul porneşte din apropierea oraşului românesc Băneasa şi se duce până în dreptul comunei bulgăreşti Alfatar.


Toată valea asta poartă numele de Canaraua Fetii. Ajungem la doi paşi de graniţa cu Bulgaria. Mergem câteva sute de metri de-a lungul fâşiei. Un gard din sârmă ghimpată, mic de înălţime, care desparte cele două ţări, abia se mai vede din cauza vegetaţiei abundente. Acolo unde mai e sârma! Tocmai de-asta, dacă nu eşti atent, "furat" de peisaj, poţi să te trezeşti oricând la bulgari. Nu e nici ţipenie de om în locul ăsta. Liniştea e apăsătoare, neverosimilă pentru noi, bucureştenii de asfalt.


În faţa noastră e malul de piatră, dar în locul acesta apar câteva guri ale unor peşteri, sus, la vreo 20 de metri înălţime. Ţăranii români şi-au ascuns fetele în aceste grote, cum zice altă legendă, ca să nu fie găsite şi necinstite de soldaţii turci. Au trăit fetele acolo mult timp, până când duşmanii le-au descoperit, iar ele au sărit atunci în prăpastie. Curios e că locul acesta, care aminteşte de sacrificiul româncelor, poartă azi tocmai un nume turcesc, pentru că în limba fostului imperiu, "canara" înseamnă albie săpată de ape.


Ultimul haiduc


Tot în grotele alea ar fi stat la un moment dat şi nişte tâlhari. Nu degeaba se învârteau ei pe aici. Pe vatra actualului oraş era, cu sute de ani în urmă, satul Parachioi, care înseamnă, tot în limba turcă, sălaşul oamenilor cu bani. Ba au mai fost şi haiduci prin zonă. Bătrânii de azi îşi mai aduc aminte de ultimul haiduc care apărea la lumina zilei pe calul său şi apoi, dacă poterele îi luau urma, era "înghiţit" de canion.


Asta se întâmpla în anii '50, iar pe ciudatul om îl chema Cârjan. "Când apărea Cârjan, falnic şi cu ochii negrica tăciunele, te speriai de moarte", aud de la un moşneag care stătea pe o băncuţă, în faţa porţii sale, căutând parcă cu privirea o "poartă" spre trecut. Dar asta e nimic pe lângă ce se zice despre comori. Canionul ascunde şi azi multe taine, păstrate de pe vremea otomanilor, stăpânii vremelnici ai Dobrogei. Era pe vremuri un sat de turci, Valea Ţapului, care a dispărut cu totul. A mai rămas acolo numai cimitirul. Iar în jurul mormintelor s-au ţesut tainele unor comori. Aşa aflu şi despre căutătorii de aur şi nestemate, veniţi cu aparate speciale pentru detectarea metalului, ba chiar şi cu hărţi pe care ar fi însemnate avuţiile. Nimeni nu ştie dacă s-a găsit ceva în pustietate.


Pământul sălbăticiunilor


Nu numai legendele sunt spectaculoase în Canaraua Fetii. Pădurile din jurul canionului, scăpate până acum de lăcomia omului, se întind, numai în partea românească, pe o suprafaţă de 168 de hectare. Totul se află sub stăpânirea şacalilor, cerbilor lopătari, cerbilor carpatini, mistreţilor, mai nou şi a lupilor, ca să nu mai vorbim de viperele cu corn care stau de "strajă" pe stâncile de pe marginea prăpastiei.


"Se aude noaptea un fel de plânset din păduri, parcă ar fi nişte copii. Sunt hienele. Te furnică spinarea când auzi aşa ceva", îmi zice ghidul meu, viceprimarul. În marea "familie" a necuvântătoare-lor e prezentă şi broasca ţestoasă dobrogeană. La care se adaugă vulturii, plus 1.200 de specii de fluturi. Dar poate că ciudăţenia cea mai mare de aici e legată de climă, după cum îmi explică gazda. E o zonă unică în Europa, din acest punct de vedere. "Se produce uneori un fenomen care pentru mulţi e foarte ciudat. La prânz poate fi mai frig ca dimineaţa. Dacă dimineaţa sunt 25 de grade Celsius, la prânz simţi doar 12 grade". Asta se întâmplă în funcţie de curenţii de aer. Cei dinspre Bărăgan aduc căldură, iar cei dinspre Marea Neagră domolesc termometrul. Am plecat de acolo convinşi că mii de ochi ne urmăreau din întunericul pădurii.



Dan Gheorghe, 2007