Eurostrachinile





Taranii si-au facut "fabrica" de linguri, polonice, copai si multe altele. Toate din lemn. Lucrate manual. Un sat intreg s-a apucat de afacerea asta. Se intampla la Valea Mare, in judetul Valcea. Marfa e data la export, in tarile Uniunii Europene, dar si in Romania, la restaurante si hoteluri. Traditia lemnului de aici, veche de sute de ani, a renascut dupa 1990. Si asta dupa ce a crescut vertiginos cererea de produse ecologice. Occidentalii nu mai vor sa manance din farfurii de plastic, ci din gavane sau tavi de lemn.




Localnicii spun ca salcia rosie este cel mai bun lemn pentru ceea ce fac ei. Nimic de pus pe perete ori in vitrina, ci numai de folosit in bucatarie. Imi zic oamenii cum plecau strabunicii lor prin tara, cu carutele pline, trecand muntii, in Transilvania, sau urmand colbul drumurilor Baraganului, ori pe langa firul apelor, pana in Moldova. Se duceau mesterii lemnului in targuri. Acolo isi vindeau marfa si luau bani sau diverse produse la schimb.




Mestesug cooperativizat




Pe urma a venit comunismul la putere. Dar cioplitorii din Valea Mare n-au disparut. Au fost, in schimb, "adoptati" de o cooperativa mestesugareasca, "Arta populara". Asa s-a industrializat mestesugul. Mi se arata, nu departe de gara Babeni, o cladire mica, alba, unde era sediul cooperativei. La gara opreau trenurile incarcate cu lemn. Aceeasi salcie rosie.




Materia prima era adusa la mesteri acasa. Oamenii aveau norma de realizat, iar fiecare familie facea ceva anume. Unii se ocupau de gavane, altii de linguri si asa mai departe. Apoi veneau cei de la cooperativa si incarcau productia in camioane, dupa care totul lua calea exportului.




40 de familii continua productia industriala





A cazut socialismul "victorios" in 1989, asa ca si cooperativa din Valea Mare a fost inmormantata. Traditia lemnului a supravietuit din nou. Mai greu, e adevarat, pentru ca autoritatile comuniste asigurau materia prima, transportul si desfacerea. Fiecare familie din sat s-a vazut obligata sa se descurce pe cont propriu cu toate problemele astea organizatorice.



La unii a mers treaba, asa ca azi mai sunt vreo 40 de familii care produc la nivel industrial, pe langa micii intreprinzatori. Se duc cu marfa la targurile din toata tara. Mai mult decat atat, continua exportul. Strainii n-au uitat de marfurile din Romania pe care le foloseau cu zeci de ani in urma. Asa ca nemtii, englezii, francezii, italienii, elvetienii mai dau si acum comenzi pentru taranii din Valea Mare. Si tot cu camioanele pleaca marfa din Romania spre Uniunea Europeana.




Europenii mananca din gavane romanesti




Ajung la cioplitori pe drumul care te duce spre Dragasani, de la Ramnicu Valcea. Cei din zonele apropiate stiu bine povestea din Valea Mare, ba unii chiar ma indreapta spre familia Lepadatu, cei mai mari mesteri de acolo. Inchipuiti-va ca intru intr-o curte plina de barbati, femei si copii. Vremea e insorita, asa ca toti stau afara, fiecare pe scaunelul sau.





Toata lumea lucreaza, de dimineata pana seara, aflu de la gazde. Se face doar o pauza de masa, la pranz, dar care nu e mai lunga de o jumatate de ora. Capul familiei ma invita sa stau pe un scaunel cu trei picioare, din lemn, facut tot de mesterii nostri. Nu se folosesc utilaje, masini sau alte tehnologii. Totul se face manual. "Asa vor clientii, sa nu fie lucrurile astea prea slefuite, sa se vada ca sunt facute de mana omului", aflu de la Iordan Lepadatu.





Mai ales ca in tarile dezvoltate e la putere curentul ecologist. Nu mai vrea lumea sa manance din plastic. Se considera ca e mai sanatos sa pui mancarea in vase de lemn ori sa pastrezi alimentele in recipiente care sa miroasa a padure.




Unelte dacice




Vad uneltele pentru cioplit. "Sunt unelte dacice", explica omul de 56 de ani. Mai intai sectionezi bucata de salcie cu o toporisca, apoi o scobesti cu securea, pe urma cu tesla in forma de semiluna. Vine randul unui cutit cu lama scurta, pentru croit, dupa care te folosesti, pentru a da "fata" lucrarii, de scoaba, in interior, iar in exterior de cutitoaie.





Cea din urma e o lama lunga de cutit, dar cu doua manere. Se da, la sfarsit, cu un bait natural, facut tot de mestesugari, din foi de ceapa si de nuc. Astfel munceste familia Lepadatu, formata din Iordan, sotia lui, cei doi copii ai lor, plus sotiile acestora, la care se adauga trei nepoti. Uneltele reprezinta cea mai mare bogatie a fiecarei familii de cioplitori. Ele se mostenesc din generatie in generatie si se pastreaza cu sfintenie.




Cioplitorii vor sa-si faca asociatie si sa elimine intermediarii




Se gandeste lumea si la asociere. Dar lucrurile se misca destul de greu. Unii nu-si aduc aminte cu placere de fosta asociatie comunista. "Ar fi buna asocierea, dar sa fie reguli clare, sa nu castige altii de pe urma noastra", e de parere Dumitru Stan. Vine si randul intermediarilor. Prin ei se primeste o buna parte din comenzile din strainatate. Si in acest caz se simte lipsa asociatiei, care ar trebui sa asigure desfacerea directa a produselor, fara interpusi, ca doar ei umfla preturile. "Vom prospera daca avem marfa de calitate, la pret acceptabil", e convins barbatul.





Lipsesc si atelierele, ca sa nu mai lucrezi arhaic, pe genunchi. Vestea buna e ca s-au inmultit comenzile din tara, de la restaurante, lanturi hoteliere sau cabane. Trebuie sa faci 1.000 de obiecte in doua luni. Iata un exemplu de contract la "fabrica" taranilor valceni. Pentru fiecare familie.




Dan Gheorghe, 2 mai 2007

Bucurestenii "inunda" satele Giurgiului





Mama, unde m-ai adus! Numai hartoape. Soferul se teme sa nu lase vreo roata pe aici. In mijlocul campului. Praf, pustiu. Suntem in judetul Giurgiu. Am ajuns in doua comune, in Rasuceni si Toporu. "Unde a intarcat lupul oaia", glumeste colegul de drum. Hai sa va zicem ceva cu totul special, daca nu stiati. Zona asta e plina de bucuresteni. Sute de familii s-au stabilit aici.





Unii au fugit de preturile mari de la oras, de taxe si impozite. Altii s-au saturat de poluare si zgomot. Dar asta nu se intampla doar in sudul tarii. E un fenomen national. Orasenii fug la tara. Mii de oameni au facut asta in ultimii ani. Sociologii spun ca avem de-a face cu un proces de reinventare a satului.




Unde intorci capul dai de oraseni. Aproape ca ne era dor de un taran autentic. Nici pomeneala! Adevarul e ca satele noastre, daca ar fi ramas numai cu tarani, s-ar fi stins. Tinerii au fugit la oras, in anii industrializarii comuniste. Au ramas numai batranii, dar ei se duc. Asa am vazut cum stau lucrurile in comuna Rasuceni.




Numai in acest loc sunt, la ora asta, 330 de case parasite. Asa ne-a spus primarul Petre Panait. Mergi pe ulite si din loc in loc vezi gospodarii fara suflare. Numai moartea bantuie acolo. Pe peretele exterior al casei, unde a murit un om, e pusa o panza neagra pe care scrie cine a locuit in acel loc si cat a trait. E un obicei al pamantului. Si sunt atat de multe petice negre…



Preturi mici la case




A murit omul, casa moare si ea, incetul cu incetul. O vezi cum se inclina, cum se curbeaza ferestrele. Parca e fata unui om trist. Acoperisul e gaurit. Pe acolo intra pasarile. Gata, ajunge cu imaginea asta macabra. O asemenea casa poate sa renasca. Cum? E cumparata de un orasean.





Preturile pleaca de la 40 milioane de lei vechi si ajung chiar si la 180 de milioane. Pret mai mare pentru casa mai buna si teren mai mult in jurul locuintei. Dar, in general, suprafata de teren e de aproximativ 1.000 de metri patrati. Mai aflam ceva de la primarul din Rasuceni. Comuna avea 6.000 de locuitori in anii '80, iar azi mai sunt 2.620 de suflete. Ca sa vezi cum satele noastre erau cat pe ce sa moara!




Fost militar, actual taran




Pornim pe ulitele batatorite de pasii oamenilor si de rotile carutei. E liniste. Intram in magazinul care ne iese in cale, sa intrebam de bucuresteni. "Uite bucuresteanul!", ne face cunostinta vanzatoarea cu Traian Gava, care statea la o masa, langa soba incinsa, la o tuiculita. Omul pare mai degraba fiu al satului, cu mainile mari, batatorite de munca. Si fata arsa de soare. Ne invita acasa la el.




Casa mare, frumoasa, pe care o si extinde acum. Face baie, bucatarie. "Am cumparat casa in 1992, cu 300.000 de lei. Am muncit un an, ca taximetrist, pentru banii aceia". Omul nostru a fost maistru militar. Azi e pensionar. "Am vrut sa fug de poluarea din Bucuresti. Credeti-ma, daca ma duc acum doua zile in Capitala, simt ca ma sufoc. Nu mai suport orasul ala. Aici e alta viata, la tara, la aer curat". Stiti cine ne zice asta? Un om care a trait toata viata in Bucuresti.




O noua viata, la 70 de ani




Intrebam prin comuna unde mai sunt oraseni. Satenii ne spun ca "e puzderie". Asa stiam si de la autoritatile locale, ca mai mult de 100 de familii de bucuresteni s-au stabilit in Rasuceni, in ultimii sase ani. "Sunt de treaba. Ne intelegem bine cu ei", spun taranii autentici despre noii lor vecini.





Culmea e ca nu se intorc fiii satului la vatra. Vin aici numai oameni care n-au avut pana acum vreo legatura cu mediul rural sau cu aceasta localitate. Asa il cunoastem si pe Mihai. Nu vrea sa ne spuna numele intreg.




Desi nu-i dam varsta asta, dupa cum arata, are totusi 70 de ani. A cumparat casa in urma cu un an. A dat pe ea 60 de milioane de lei, dar a mai investit inca 80 de milioane pentru imbunatatiri. Are si stupi. "De cand eram mai tanar aveam de gand sa ma retrag la tara. Nu pot sa stau degeaba. Am nevoie de miscare. Vreau sa am animale si pasari in curtea mea", ne zice gazda, care a locuit pe vremuri in cartierul Drumul Taberei, intr-un apartament cu patru camere, pe care l-a vandut.




Casa la tara, confort de oras





Mai e un lucru interesant. Gospodariile orasenilor nu seamana cu cele ale taranilor. Cu toate ca orasenii stau in casele batranesti, pe care le-au renovat. Cei veniti de la oras au mobila moderna. Vor confort. Si-au tras apa de la fantana, prin teava, astfel incat dau drumul la robinet, cand au nevoie de lichidul vital. Au televizoare color, pereti varuiti ca la oras, fara inflorituri. Isi fac bucatarie si baie in noua lor locuinta.




Pana si curtea arata altfel. E sistematizata. Impartita pe sectoare, totul fiind delimitat prin gardulete din sarma sau printr-o "perdea" naturala de flori sau pomisori. Asa exista sectorul animalelor, al pasarilor, zona de plante ornamentale sau cea pentru legume. Ca sa nu mai spunem ca sunt oraseni care si-au adus cu ei si cateii ori pisicile de la bloc. Animale de companie. Sunt si alte diferente. De bani.




Taranul care are o pensie de vreo 700.000 de lei, de pe vremea cand lucra in agricultura socialista, nu prea pricepe de ce oraseanul are cinci sau sapte milioane de lei pensie, dupa munca in fabrica. "Ei zic ca au fugit de la oras ca sa scape de saracie. Dar au pensii mari. Noi ce sa mai zicem, ca ne-am ales cu doi lei dupa o viata de munca la camp", cade pe ganduri nea Vasile din satul Cucuruzu.




Telefoane publice in sate




Ne intoarcem la cunostinta noastra, primarul din Rasuceni, care are ganduri mari. Vrea sa faca drumuri cu asfalt, sa instaleze cateva telefoane publice, vrea canalizare. Se va deschide si un cabinet stomatologic, dupa ce un medic de specialitate si-a luat casa in zona.





Pe raza aceleiasi localitati, in apropierea satului Carapancea, e un lac, iar pe marginea lui e o padure. "Ma suna multi oameni cu bani din Bucuresti care vor sa stie cand asfaltez drumurile, ca ei vor sa-si ridice case de vacanta pe marginea baltii", zice primarul, care a invatat deja sa faca proiecte cu finantare europeana. Capitala nu e departe de aici. Sunt doar vreo 40 de kilometri.





Schimb de locuinta





Alt drum plin de hartoape. Avem noroc si ajungem cu bine pana in comuna Toporu. Intrebam de orăsenii stabiliti aici. Asa ajungem la familia Vata. Au venit in zona doar de cateva luni, dupa ce si-au petrecut toata viata in cartierul bucurestean Giulesti, tot la casa la curte. Au facut schimb de locuinta cu cineva din aceasta comuna. "Viata e prea scumpa la oras. Si prea multa mizerie", auzim de la Georgeta, care a iesit la poarta impreuna cu mama ei.




Au pus casa la punct, dar mai e mult pana cand gospodaria va fi operationala, sa zicem asa. "N-am animale sau pasari. Cumpar totul de la magazin. Noroc ca magazinele astea satesti au de toate". Ajunsa la 41 de ani, Geta recunoaste ca nu stie sa dea cu sapa, dar vrea sa invete. "Am vecini buni. Ma ajuta", e incantata femeia.




Oraseni saraci la Toporu




Datele oficiale arata ca in comuna Toporu s-au stabilit 20 de familii de bucuresteni, de trei ani incoace, dupa cum aflam de la viceprimarul localitatii, Ion Zarna. "Au venit si oameni batrani, dar si tineri. In general, sunt familii nevoiase, care nu mai faceau fata traiului din Capitala. Sunt persoane care n-au avut rude in zona noastra", conchide reprezentantul autoritatii locale.





Si aici gasim aceeasi problema. Comuna imbatranita. Nasterile sunt ceva cu totul special, in timp ce numai in acest an s-au inregistrat 100 de decese. Si asta la o populatie actuala de 2.900 de suflete. Suntem ceva mai departe de "inima" tarii, la 68 de kilometri.





Reinventarea satului




Sociologii spun ca avem de-a face cu un proces de reinventare a satului. "Eu am vorbit de acest lucru inca din anii '70. Asta nu tine de regimul politic. Oamenii revin la o viata apropiata de natura. Satul se reinventeaza. Nici nu se pune problema sa moara. Asa ceva se intampla acum in toata Europa", ne-a declarat Vasile Miftode, seful Catedrei de Sociologie si Asistenta Sociala de la Universitatea "A.I. Cuza" din Iasi.




Specialistul crede ca statul roman ar trebui sa incurajeze acest fenomen, in conditiile in care satele s-au depopulat in ultimii 30 de ani, mari suprafete de teren arabil fiind nelucrate, in timp ce la oras sunt tot mai multi oameni saraci care se plang ca nu mai pot face fata costurilor ridicate ale vietii. "Autoritatile ar face bine sa inventarieze locuintele parasite si degradate din sate si sa incurajeze venirea orasenilor in zonele rurale unde exista un deficit de populatie".




Fenomenul aculturatiei




Satul romanesc va arata cu totul altfel peste 20 de ani. Venirea masiva a orasenilor in zonele rurale va produce asa-numita "aculturatie", dupa cum suna o teorie sociologica, despre care putem spune ca a devenit realitate in Romania de azi. Asta inseamna intalnirea dintre oameni care au obiceiuri diferite.





In cazul de fata, oraseni si tarani. Cele doua parti vor invata, in timp, una de la alta, astfel incat din acest amalgam se vor naste chiar si obiceiuri noi. Ramane de vazut daca fiecare va lua de la celalalt numai lucrurile bune. Sau poate ca vor fi "imprumutate" si cele proaste.




2.842 de comune ii asteapta pe oraseni




Se poate spune ca orasenii au unde sa fuga. In toata tara sunt 2.842 de comune. Ai de unde alege. Am vorbit de acest subiect si cu presedintele Asociatiei Comunelor din Romania, Emil Draghici. "Acesta este reversul industrializarii din perioada comunista. Viata la oras a devenit tot mai costisitoare. Orasenii se muta la tara, in speranta ca o vor duce mai bine. Nu exista inca statistici clare ale acestui fenomen. Vom incerca sa punem la punct acest lucru, sa avem informatii cat mai exacte", ne-a asigurat interlocutorul nostru, care este si primar al comunei Vulcana-Bai din judetul Dambovita.




Magazinul satesc




Iata si oameni mai tineri care au avut curajul sa-si schimbe radical viata. Facem cunostinta cu sotii Angela si Marin Ciocoi. Mai au mult pana la pensie. Femeia a lucrat in domeniul confectiilor, iar barbatul in comert. Nu intamplator si-au deschis in centrul comunei un magazin cu marfuri de toate felurile. "E scumpa viata in Bucuresti. Impozite, taxe. E mai bine la tara", zice capul familiei. "Am stat si ne-am gandit un an, inainte sa facem pasul asta", adauga nevasta. Copiii lor au ramas la Bucuresti. "Parerea mea e ca si alti oraseni ar face bine sa vina aici. E un loc bun. Comuna se va dezvolta, se vor face drumuri. Satul romanesc nu moare", e convins oraseanul, care a renuntat la confortul blocului ca sa simta pamantul sub picioare.




Fenomen greu de cuantificat





Se stie ca numai in 2004 s-au mutat de la oras la sat aproape 20.000 de romani, conform datelor furnizate la acea vreme de Institutul National de Statistica. Este posibil ca numarul "pribegilor" sa fie mult mai mare. Problema e ca multi dintre cei plecati la tara si-au pastrat vechiul buletin de identitate, in care este trecuta adresa de la oras.






Dan Gheorghe, 5 ianuarie 2007

Fantana miraculoasa de la Adancata





Povestea asta ar putea incepe cu "a fost odata". Sa incepem asa. A fost odata o fantana miraculoasa.




Daca bei apa de acolo, te vindeci de boli. Mancarea e mai gustoasa, daca o prepari cu ciudatul lichid. Pana si rufele se spala mai bine, aproape fara detergent, folosind aceeasi sursa iesita din comun. Asa spun satenii, de 20 de ani incoace, la Adancata, o comuna aruncata intre palcurile de padure si drumurile prafuite ale Baraganului.





Culmea e ca, de cativa ani, au inceput sa vina si oameni din alte parti ale tarii, cu bidoane ori butoaie, sa duca acasa la ei "medicamentul".





Drumul te poarta mai bine de zece kilometri, pe asfalt sau prin gropi, dupa ce ai parasit soseaua Bucuresti-Urziceni. Treci prin sate aproape adormite in vremea de iarna, iar la raspantii trebuie sa cauti un suflet de om, sa te indrume pe calea buna, pentru ca marcaje rutiere nu exista. Sau daca sunt, literele au fost sterse de trecerea timpului. Aproape ne pierdusem rabdarea, cand miracolul s-a produs, in sfarsit. Am ajuns la Adancata. De acum incolo trebuie sa cautam al doilea miracol, cel al fantanii.





"Vin si de la Bucuresti"





Noroc cu niste femei care iesisera in ulita, la taclale. Acum e acum, sa vedem daca povestea pentru care am venit pana aici e adevarata sau nu. Dar nu trebuie decat sa scoatem cateva cuvinte despre miracol, ca un ropot de povestiri se abate pe loc asupra noastra.





Ba chiar se mai strang repede si alti sateni in jurul nostru, dornici sa ne impartaseasca si ei din experienta lor. "E apa miraculoasa, maica". "De ani de zile beau apa asta". "M-am vindecat de stomac". "Vin multi si de la Bucuresti". "Vin si de la Ploiesti. Pleaca de aici cu masinile pline". "Sunt vreo 20 de ani de cand a tasnit apa asta din pamant". "Au facut unii, de la nu stiu ce institut, niste foraje". "Cautau petrol". "A tasnit apa din pamant ca o fantana arteziana". "Toata comuna bea apa de la fantana asta, cu toate ca fiecare om are fantana lui in curte". Sa mai zica cineva acum ca satul romanesc e locul unde nu se intampla nimic…




Coada la apa





Apoi vrem sa stim cum ajungem la locul faptei. La miracol. Nu e greu. Prima ulita la stanga, apoi prima la dreapta. Aproape de centrul localitatii. Asa ajungem sa vedem ceva care pare la prima vedere cat se poate de banal. Pe marginea drumului, o teava iese din pamant si din ea curge fara intrerupere un jet puternic de apa. O pierdere ireparabila se petrece, pentru ca ciudatul lichid se varsa direct intr-o gura de canal.





Nici tipenie de om. Casele din jurul nostru par pustii. Asteptam. Nu mai e mult pana cand noaptea va domina ziua. Ne gandeam ca nu mai vine nimeni sa ia apa la ora asta. Dar ca la un semnal au inceput sa apara "clienti" din toate partile. Unii cu bicicleta, altii tragand un carut, iar altii pe jos. Dar toti aveau cel putin doua bidoane de cate cinci litri fiecare. Cei cu "atelaj" aveau in dotare cinci-sase recipiente.





Vindecat de ulcer




Femei sau barbati, unii cu copii dupa ei, satenii ne aratau prin gesturile lor simple, parca si prin mers, ca fac drumul la fantana de ani buni. "De cateva ori pe zi vin si iau apa de aici", ne explica primul om care face plinul. "Ar fi bine daca ar trage conducte in toata comuna de la fantana asta, sa nu mai caram bidoane, sa avem apa buna in curtea noastra".





Ne iese in cale si Marin Barbu, care se jura ca miracolul din conducta l-a vindecat de ulcer. Cineva se ofera sa ne dea si noua un bidon plin cu acest "medicament". Lichidul miroase puternic a sulf. Strambam din nas.




Sunt asteptati investitorii




Hai sa vedem ce aflam si de la Primarie. Cladirea e aproape pustie. Avem noroc si dam peste secretarul institutiei, Nicolae Tatu. Ne invita in biroul sau. "S-au facut cu ani in urma niste analize. Apa e buna de baut. Mai sunt inca trei surse similare in apropierea comunei, dar toata lumea se duce la fantana din localitate, pentru ca e mai aproape. Cel mai vechi foraj e din 1982", ne spune oficialul.




Ceea ce se stie la ora asta e ca "miracolul" apei de la Adancata consta in faptul ca lichidul e bogat in sulfati si bicarbonati. Daca tot suntem in economia de piata, e clar ca apa despre care se spune ca ar fi vindecatoare poate fi exploatata, sa se scoata oarece profit, care ar fi mai mult decat benefic pentru mica localitate.





Dar intre dorinta si putinta e uneori cale lunga. "S-a discutat la Consiliul Judetean Ialomita pe tema asta. Poate se va rezolva ceva pana la urma. E nevoie de un studiu amanuntit, sa se dovedeasca proprietatile curative ale apei. Noi asteptam si investitori", conchide oficialul, care stie, la randul sau, ca rufele spalate cu apa captata de la 300 de metri adancime sunt mai curate, decat daca le "ineci" in detergent.





Dan Gheorghe, 29 decembrie 2006

Omul din soba





De la 14 ani curata hornurile caselor. A fost si la boieri, dar si la amarati. Si la ministri. Azi, la cei 29 de ani ai sai, Stan Cristinel e printre cei mai solicitati cosari din Bucuresti.





Prin orasul zgomotos umbla cosarul. O silueta desprinsa parca din alte timpuri se încapataneaza sa “zgarie” sablonul cotidian. Asta-i soarta omului cu franghia, peria si bila de metal in spate. Dar dincolo de aparenta mainilor negre de funingine se ascund o minte agera si un suflet nobil. Si mult umor, in ciuda necazurilor pe care le are Stan Danut Cristinel. Dar oare mai poate el sa se planga de necazuri? Tocmai el, omul cu norocul…





Mic de statura, cu o figura mai degraba de copil, pus pe sotii, degajat, îmbracat intr-o salopeta albastra, cu o caciula pe cap. Asa l-am cunoscut, îmbarcat într-o Dacie “milenara”, cu “instalatie de dezaburire manuala”, adica dai cu “spaclul” pe geamuri, sa înlaturi gheata din interior. Asta e masina de serviciu. A unui prieten.





Ajungem pe o straduta inzapezita, pe langa podul Constanta, la un client. Se urca anevoie cosarul pe acoperisul plin de omat si incepe sa curete “turnul”. Din câteva aruncari de bila, hornul parca rasufla usurat si vezi fumul gros cum inunda aerul sticlos de rece al diminetii.



Boieri si saraci




La un ceai cald, într-o “bomba” de pe soseaua Chitilei, stam la taifas, înconjurati, de data asta, de fumul de tigara. Povestea hornarului a început de cand era un copilandru. Are experienta, nu gluma, dupa 15 ani de cand umbla pe acoperisurile caselor. Case de ministri, dar si de oameni simpli. Ce ministri? “Ala al Finantelor”, un exemplu. Atât, mai mult nu zice. Nu da nume, doar sunt clientii lui “de baza”, rade baiatul. “Prin multe case mari am fost”. In toata tara. Pe unde sunt fumuri. Si sunt tot mai multe, ca se tot fac case la curte.





Ba a primit la un moment dat oferta si din Germania, sa faca un semineu. E si sobar Danut, nu numai cosar. Meserii înrudite, zice el. Tariful? Porneste de la 50 de lei pentru o simpla curatare de cos si ajunge pana la 700 de lei la o soba facuta de la zero. Una dintre specialitatile sale e lejanca. O soba ca un pat, pe care poti sa dormi.




Cosuri si cosuri…




Nu exista scoala de cosari. Nici macar in nomenclatorul de meserii nu mai sunt trecuti oamenii fumului. A invatat totul de la un mester batran. Pe vremuri, hornurile se curatau cu naftalina, coji de cartofi ori sare. Azi, pe langa traditionala perie, mai sunt folosite si substante chimice pentru “deparazitarea” cosurilor.





Ca dai la o parte funinginea de la sobele pe lemne, infundate, e una. Dar s-a crucit omul nostru cand s-a dus pe la case cu incalzire pe gaze. A gasit in burlan chiar si sticle de vin. Sau alta dandana. Aia care au ridicat casa boiereasca au pus tabla chiar si peste “gura” de evacuare a fumului, ca nu-si explicau proprietarii, dupa aia, de ce le intra fumul in odai. “Vad oameni care nu au grija de viata lor. La altii am gasit instalatii electrice lipite de cos sau mai multe sobe din locuinta care scot fum pe acelasi cos”, constata barbatul ca multi nu tin seama de niste reguli care pentru el au devenit ca o Biblie.




Chemat sa imparta norocul





A primit telefon de la clientii sai chiar pe 1 ianuarie. S-a dus acolo meseriasul. Nu era vorba de vreo reparatie. “M-au chemat numai ca sa le intre cosarul in casa, in prima zi din an, sa aiba noroc tot anul”. Cand merge pe strada, fara masina, se trezeste ca îi mai ciupeste careva din perie cate un fir. Tot pentru sansa.




Isi asteapta cosarul





Dar uite ca nea Dan o fi impartit atat de mult norocul, ca lui nu i-a mai ramas nimic, macar un firicel. Visul sau e sa aiba o bucatica de pamant, oriunde, pe care sa ridice o casuta, pentru el si familia lui. Familie grea, cu patru copii. “Normele astea europene spun ca pentru fiecare gaina trebuie sa fie patru metri patrati de teren, ca sa se simta pasarea in largul ei. Asta vreau si eu pentru copiii mei, cate patru metri patrati de casa pentru fiecare”, e plastic in exprimare omul plin de funingine.





El, care sta de ani buni cu chirie intr-o maghernita de pe soseaua Chitilei. Cum munceste pe cont propriu, nici carte de munca nu are, asa ca de un împrumut la banca nu poate fi vorba. Uite asa e cu Danut, cosarul care isi asteapta…cosarul.




Dan Gheorghe, ianuarie 2008

Baza americana de pepeni din Teleorman




Ia uite, ba, americanii s-au apucat sa vanda pepeni! Asa exclama soferii care trec la doi pasi de comuna teleormaneana Vitanesti. Chiar pe marginea soselei vezi de departe un cort militar, iar in varf troneaza ditamai drapelul SUA.



Abia dupa ce ajungi la locul faptei afli ca yankeii sunt in realitate romani, ca nu e o tabara militara, ci una civila si ca nu e vorba de munitie, ci de lubenite. Comandantul "bazei" e Aurel Traistaru, pepenar, iar "soldatii" sunt nevasta-sa, cei doi copii, tata-socru si o vecina pensionara.




Pepenarii n-au avut in 2007 cel mai bun an pentru recolta lor. Dar chiar si asa, gazda mea e multumita ca a scos pana acum aproape 50 de milioane de lei vechi din lubenite. Din banii astia va trai toata familia Traistaru la iarna. Asta inseamna sot si sotie, plus doi copii, cel mare urmand sa intre la scoala peste putin timp. Parca e povestea furnicutelor care aduna merinde pentru anotimpul rece.




Banii agonisiti peste vara se vor duce repede. Ganditi-va numai ca o tona de lemne face in momentul actual aproape 25 de milioane de lei. Scenariul asta se repeta de zece ani, de cand Valentina si Aurel s-au casatorit. A fost nunta pepenarilor. Si de atunci incoace au viata de pepenari. Vara scot rodul muncii lor de pe cele sapte pogoane pe care le au, dupa care isi aseaza tabara la marginea soselei care vine de la Bucuresti si te duce spre Alexandria.





Magnet pentru soferi



Au facut rost de cortul militar de la niste vecini din comuna care se ocupa cu organizarea nuntilor, iar un prieten le-a adus drapelul american. Omul a fost obligat sa gaseasca o solutie, sa-si impulsioneze vanzarea, daca natura capricioasa a injumatatit rodul.



A mai avut un drapel, de data asta romanesc, dar s-a rupt intre timp, asa ca a facut apel la un nou exemplar si s-a trezit cu un steag cat toate zilele, al celei mai mari puteri mondiale, pe care n-a ezitat sa-l cocoate in varful unei prajini, ca poti sa-l vezi de la mare distanta.




Mai ales daca vii cu masina dinspre Capitala, imaginea e cat se poate de elocventa. Treci la un moment dat printr-o vale, iar apoi sus, pe damb, iti sare-n ochi ciudatenia asta. Taranul nostru zice ca noul drapel l-a ajutat sa-si vanda mai repede marfa, dupa ce multi soferi trageau pe dreapta, sa vadă ce mai e si dracovenia aia.



Vise de pepenari



Ziua, cand e cald, "peretii" cortului sunt ridicati pe scheletul metalic, asa ca poti vedea usor "maruntaiele" afacerii din mijlocul campului. Toata "armata" e concentrata pentru moment in jurul unui pat. Vad si un batranel, tatal lui Aurel, dar mai e si o batranica, vecina de tarla, care-si tragea sufletul la umbra steagului american. "Am avut lubenite mai mari, dar le-am vandut", se mandreste producatorul cu ideea lui "americaneasca".





Isi aduce aminte de anul trecut, bun la rod, cand a scos 200 de milioane de lei din munca sa, bani pe care i-a investit in casa pe care se chinuie de mai mult timp s-o ridice. "Putin cate putin, le rezolvam noi pe toate", e plin omul de optimism.




Vreau sa stiu ce si-ar dori pepenarii mai mult de la viitor. "Sa mergem si noi in concediu, sa vedem marea", e dornica sotia de aventura. Dintre cei prezenti in tabara, nimeni n-a ajuns pana acum nici macar la mare…distanta de casa.





Si nu s-a luat nimeni de voi, vreo oficialitate, ca ati pus drapelul SUA la "munca", la pepeni? "Cum sa se ia? Nu suntem noi prieteni cu americanii?", imi raspund fara ocolisuri tara­nii, care stiu deja ca in Romania vor fi cat de curand patru baze militare americane. Asa ca inca una, de pepeni, e buna la casa omului.





Dan Gheorghe, 2 septembrie 2007

Romanizarea Bulgariei










Hai la bulgari! Pentru turism? Nici pomeneala. Pentru cumparaturi. Alimente, imbracaminte, cosmetice. Pe strazile din Silistra au aparut indicatoare in limba lui Eminescu, sa stie romanii, tot mai numerosi, unde sunt centrele comerciale sau carciumile.








Ba la unele magazine poti sa platesti direct in moneda romaneasca, in timp ce vanzatorii stau cu dictionarul bulgar-roman in buzunar. De, clientul nostru, stapanul nostru!







Mergi de la Calarasi pe o bretea cocotata pe coama unui dig de aparare. Cativa kilometri pana la Dunare. Ajungi la Chiciu. Aici se traverseaza fluviul cu bacul. De cand cu integrarea in Uniunea Europeana a Romaniei si Bulgariei, traficul a explodat. "Dom-ne, sa vezi ce-i aici de vineri pana duminica! Se face coada de trei-patru kilometri. Masini, lume. Lucram de dimineata pana seara. Abia facem fata. Inainte aveam doua bacuri. Am mai adus unul. N-am mai vazut asa ceva. Si lucrez de 40 de ani pe Dunare", zice Alexandru Dumitru, comandantul uneia dintre nave.








Noroc ca ne-am dus la mijlocul saptamanii. Circulatia era "parfum". Merge lumea la cumparaturi, zic. "Da, ca si eu ma duc o data la trei-patru zile", aud de la capitan. Face omul piata. Paine, lapte, mezeluri, branzeturi, carne, de toate. "E mult mai ieftin", explica seful. Ajungem pe celalalt mal. Locul se numeste Ostrov-Regie.










Circulatia dirijata in limba romana










Cum cobori, aproape ca te lovesti de gardul de la granita. Si dincolo de gard, la doi pasi, blocurile cenusii ale orasului bulgaresc Silistra. Lasam masina la doi pasi de vama si hai la plimbare in Bulgaria. Trecem repede de punctul de control, unde doi vamesi, unul roman si altul bulgar, isi paseaza buletinele noastre, sa le verifice pe rand.








Gata. Mergem mai departe. Pe urmatorul gard scrie mare, in limba lor, "Bulgaria". Iar in spatele primului panou e altul, mult mai mare si mai colorat. Credeam ca am gresit drumul si ne-am intors in Romania. Pe ditamai placa scria numai in romaneste. Adresele utile din urbe. Magazine, terase, cluburi si lista e mai lunga.








Ajungem la blocuri. Ca la noi. La parter, magazine. Vedem un loc cu marfuri de toate felurile. Pe geam sunt marcate tot felul de cuvinte bulgaresti. Dar cel mai mare "titlu" e in romaneste. Magazinului ii zice "Depozit".








Intram si dam "buna ziua". Un barbat durduliu, intre doua varste, vine repede la noi si ne raspunde intr-o romaneasca stricata. Zice ca e patronul, apoi se duce in spatele tejghelei si de acolo ne arata o cartulie cat palma. E dictionarul bulgar-roman. "Invatat romaneste. Clienti multi de la Romania. E nevoie de invatat", rade omul.







Plata direct in lei, in tara levei







Ne cautam prin buzunare. Nu avem decat lei de-ai nostri. Leva, ioc. "Nu problem daca nu aveti bani bulgari. Platiti cu lei. E buni", isi freaca palmele comerciantul, bucuros de clienti. Calcul simplu. O leva face aproape doi lei noi. Imi spusese mai devreme capitanul remorcherului ca in Silistra sunt deja magazine, mai ales cele de alimente, care au inceput sa vanda si pe moneda romaneasca, de cateva saptamani incoace.








Ma intorc la patronul bulgar, Milen Popov, dupa cum se recomanda. Vreau sa stiu ce face cu moneda romaneasca pe care o incaseaza. Zice ca e simplu. Se duce la Calarasi, la o banca, iar acolo transforma leii in euro.







Romanul, frate cu bulgarul







Plecam. Pe strada intalnim un batranel. Se plimba. Il salutam in romaneste. Se uita la noi ciudat. Apoi "rupe" si el o damboviteana de "balta". Cand aude ca suntem ziaristi, incepe sa se planga de pensia mica. "Bine cu Europa. Frati romani. Buletin. Treci granita. Eu pensie 90 de euro. Rau", zice Nicolae Ivanov, 72 de ani. Lasa, ca nici la noi nu e mai bine, il "incurajez" eu.








Ajungem la o intersectie. Pe unde s-o luam? Culmea, singurul indicator de aici e tot in limba romana. Pe o tabla legata de gardul unei scoli scrie cu litere de-o schioapa "magazin pentru romani, confectii de dama". Ajungem repede acolo.








Vanzatoarea ne "miroase" imediat si ii da drumul pe limba lui Caragiale. Vrem sa stim preturile. Ni le spune direct in lei. Dar in lei vechi. O geaca pleaca de la un milion si ajunge, dupa calitate, pana la trei milioane. Pantofi de vreo 500.000 de lei. Pana la un milion.







50 de lei pentru 10 kilograme de branza







Gata cu "excursia". Mai e putin si apune soarele. Si asa am venit tarziu. N-am stat mai mult de o jumatate de ora la vecinii nostri. Sa va dam niste preturi bulgaresti. In lei romanesti. Lei noi. Pulpa de porc fara os e la mai putin de 15 lei.








Carnea tocata face 7 lei. Maslinele ajung 12 lei. La kilogram, evident. Mezelurile se invartesc in jurul a 15 lei. Eram aproape de vama. Ne ajung din urma cativa barbati. Se luptau cu o gramada de plase. Pline. Au venit oamenii de la Ploiesti pana la Silistra.







Cum e? Intreb. "Am luat sticla de whisky cu 15 lei. Si am dat 50 de lei pe zece kilograme de branza frantuzeasca. Bine rau!", rad roma­nasii, care isi facusera cumparaturile de la un angro. Bulgarii ne promit numai preturi mici. Si ne mai asteapta pe la ei, zi de zi, daca s-ar putea, dupa cum scrie pe alt panou de la iesirea din tara lor. Putem sa-i refuzam?











Dan Gheorghe, 30 aprilie 2007

Celularul motilor





A venit vremea sa basadim. Asta inseamna, in graiul motilor, sa povestim. Am aflat-o in comuna Avram Iancu, la doi pasi de involburatul Aries Mic, pe cea mai mare tulnicareasa din Apuseni, Elena Pogan pe numele ei. Si am depanat viata cea lunga a tulnicului, sufletul motilor.




Greu de spus daca e instrument de cantat. Cu sute de ani in urma, oamenii muntilor il foloseau ca pe un fel de telefon mobil. Comunicau intre ei, transmiteau tot felul de mesaje codificate, sa ajunga informatia de la un sat la altul, caci satele erau risipite, ca si azi, prin padurile seculare. Asa se anunta pericolul vrajmasilor ori isi dadeau intalnire motul cu moata. Azi, din tulnic se canta doar in fata turistilor.





Tulnicul a fost la inceput o arma in mana barbatilor. Nu de lupta, ci pentru comunicare. Mare nevoie a fost de el in vremurile de restriste ale rascoalei motilor, pe vremea lui Horea. In orice moment stiau romanii unde anume se afla dusmanul, dar si cand si cum sa-l loveasca. Dupa ce a trecut vitregia, arma s-a transformat in cantec. Si a ajuns in mana femeilor. Si la femei a ramas pana in ziua de azi.



Cantec in miez de noapte



La cei 82 de ani ai sai, Elena Pogan se tine bine, e sprintena, ca orice om de la munte. Nu poate sa tina pasul cu un batran muntean, la urcus, tanarul de la oras! Am simtit asta pe pielea mea, cat am colindat prin Apuseni.



Ne pofteste la ea in batatura, scoate repede scaune din casa, refuzand s-o ajutam la carat, apoi ne punem la vorba in curtea cu iarba moale, la umbra unui fag batran. Atenta cu felul in care se prezinta oaspetilor, se si schimba repede de haine, sa ne arate costumul popular pe care il pastreaza ca pe lumina ochilor. "Nu era casa de mot, pe vremuri, sa nu aiba un tulnic, mai mic, mai mare, dar sa fie", zice Elena.




Seara, cand linistea se asterne peste munti, auzeai in departare "glasul" acela inconfundabil.
Sunete lungi, sunete scurte, uneori ca un planset, alteori ca splendoarea surasului de primavara. Tulnicul transmite mesaje, dar si sentimentele oamenilor.




Acesta a fost celularul motilor, glumesc eu, la care femeia din fata mea rade cu pofta si da din cap, aprobator. "Unii zic ca ar fi un instrument de pe timpul dacilor, care si ei tot asa comunicau, peste munti", auzim noi.



Vorbesti in tulnic



Dascal a fost la viata ei Elena Pogan, chiar in comuna in care a vazut lumina zilei. Si tot aici a infiintat, in 1960, un grup de tulnicarese. Au mers la diverse festivaluri din tara si din strainatate. "La inceput eram sase femei, pe urma au fost 16, apoi s-au mai strans, eram 20", isi aminteste profesoara, care a vrut in acest fel sa nu lase sa moara acest instrument.




Mai mult decat atat, dascalita a facut rost de un casetofon si a inregistrat toate felurile de sunete ale tulnicului. Fiecare cantec are mesajul sau. "Oamenii zic in tulnic", este expresia locala care arata cum poti sa "vorbesti" prin cantec, asa cum numai motii stiu s-o faca. "Se dadea semnal de mobilizare la lupta, de chemare a oamenilor in caz de calamitate, de chemare a ciobanilor la munte, de chemare la sezatoare, dar si femeile dadeau chemare catre dragutii lor", mi se descrie lista "telefonica", însa "meniul" semnelor e mult mai mare. "Ma doare sufletul cand vad ca nu mai e ce-a fost". Se lasa linistea dupa oftatul prelung al moatei.



Mesaje din fulgeris




Uite cum se schimba omul! Cand isi aduce gazda tulnicul din casa, lung de trei metri si vechi de aproape o jumatate de secol, il pune la gura si incepe sa-i dea glas, apoi vezi femeia cum se indreapta de spate si parca se transforma in razboinicul de pe vremea lui Horea sau in mandruta care isi invita barbatul in casa, dupa cum suna "vorba".




Primim apoi cateva informatii despre nasterea instrumentului, ca nici mesteri care sa confectioneze asa ceva nu prea mai sunt. Doar cativa mai rezista in toti muntii astia. Se ia mai intai lemnul de fulgeris. E lemn de brad, dar un brad care a crescut intre stanci, asa ca are fibra mai deasa.




Se fac doua bucati scobite care se imbina, dand forma unui trunchi de con, iar totul se leaga cu cercuri de jneapan. "Cand e tulnicul nou, se uda cu zar, sa se inchida porii". Si uite asa am terminat de basadit. In casele motilor mai sunt si acum tulnice. Dar cele mai multe tac. Doar turistilor li se mai canta uneori. Si se dau mesaje. De lupta ori de dragoste. Oare cine le mai intelege azi?



Dan Gheorghe, 19 septembrie 2007

Traieste de 52 de ani fara maini si fara picioare





Viata i-a harazit numai jumatate din corp. Trunchiul si capul. Atat. Nu are nici maini, nici picioare. Asa s-a nascut. Din cauza unei boli foarte rare. Tetramelie. Floarea Stefan are 52 de ani. Multe lucruri nu poate sa le faca. Dar in schimb deseneaza. Tine creionul in gura si isi "plimba" capul deasupra hartiei.




Am intalnit-o pe Floarea Stefan in Centrul de Asistenta si Ingrijire nr. 2 din Bucuresti. Statea in scaunul ei cu rotile, la marginea unei mese. Desena. Avea pregatit totul. Hartia in fata si alaturi mai multe creioane si carioci. Toate asezate la marginea mesei. Femeia se apleaca si apuca cu gura un creion anume. Verde. Apoi isi indreapta capul deasupra hartiei. Deseneaza tulpina unei flori.




Miscarea e foarte sigura. Linia e dreapta. Fara nici o ezitare, nici un tremur al creionului. Apoi isi intoarce capul spre zona cariocilor. Lasa creionul acolo si apuca o carioca. Rosie. Se intoarce deasupra hartiei si face conturul petalelor. Si tot asa mai departe, pana cand toata foaia se umple cu un camp de flori. Ii place sa deseneze numai in culori vii. Nici un nor nu e in desenele sale. "E greu pentru mine ca sunt asa. Dar sunt fericita ca traiesc. Vreau sa-mi duc crucea pana la capat", ne spune pentru inceput noua noastra cunostinta.



Boala rara




Am discutat si cu un specialist, Ovidiu Popescu, medic in cadrul institutiei unde ne-am dus. De la acesta am aflat ca femeia pe care am vizitat-o a venit pe lume fara maini si fara picioare. Din cauza unei boli foarte rare. Se numeste tetramelie. Cauza pare a fi mai degraba genetica. "A fost adusa la noi cu aproape cinci ani in urma. E de loc din comuna Mihailesti, sat Novaci, judetul Giurgiu. Din punct de vedere psihic, este un om absolut normal. In rest, e dependenta total de cei din jurul sau, de la imbracat si mancare pana la spalat si toaleta", zice specialistul.




Mai mult decat atat, oamenii de aici au vrut s-o ajute pe Florica, sa-i faca rost de proteze la maini si la picioare. "Am incercat sa rezolvam problema aceasta, dar ni s-a spus de catre cei din domeniu ca nu se poate. Nu exista inca proteze pentru un asemenea stadiu de handicap", conchide medicul. Tot oamenii care o ingrijesc acum se ocupa si de transportul femeii pana la casa parinteasca. I se face dor si mai vrea sa vada locurile acelea, macar de cateva ori pe an.




Parintii au avut grija de ea toata viata. Dupa ce ei s-au stins, Floarea s-a retras la acest centru specializat. Nu are nici un fel de venit, pentru ca n-a muncit niciodata. Asa ca toata cheltuiala pentru intretinerea sa este suportata de autoritati. Nici la scoala n-a fost. Dar a invatat singura sa citeasca. Foile pentru desen, creioanele si cariocile sunt cumparate de personalul Centrului.




Viseaza la o expozitie




Deseneaza din vremea copilariei. Natura ii umple desenele. "N-am putut sa fac nimic altceva decat sa desenez flori sau copaci", ne spune Floarea. S-a invatat chiar sa vorbeasca in timp ce deseneaza. Tine creionul in coltul gurii, asa ca poate sa vorbeasca in acelasi timp. Daca masa e mai joasa, strange creionul intre umar si barbie. Si asa poate sa deseneze. Isi aduce aminte ca parintii o duceau peste tot cu ei, chiar si atunci cand munceau pamantul. Ea statea in carucior si ii urmarea cu privirea.




Toata lumea din sat o cunoaste si o indrageste. "De cate ori ma duc acolo, stau cel putin cateva zile si tot nu ajung sa vorbesc cu toti vecinii. Toti ma invita la ei, povestim. E tare frumos", se insufleteste Floarea, si acum pofta ei de viata se vede mai bine in roseata obrajilor.




Ar vrea sa faca o expozitie cu toate desenele ei. Nu stie nici cand, nici cum o sa-si realizeze visul. Dar ne-a spus ca prin expozitia asta nu doreste neaparat ca lumea sa-i vada desenele. In primul rand, vrea sa le spuna oamenilor ca viata merita traita. Pentru ca e frumoasa, oricat de grea ar fi.


Dan Gheorghe, duminica, 2 octombrie 2005

Satul in care strigoii nu au curaj sa intre




E un loc in Romania, la vreo 20 de kilometri de Bucuresti, unde strigoii, stafiile si alte aratari n-au curaj sa intre, nici macar cu delegatie speciala. Cum te apropii de satul Popesti, incepe sa-ti miroasa puternic a usturoi.





Totul e impregnat de emanatia care-ti muta nasul din loc. Asta e situatia, ca doar aici sunt vreo 500 de familii care isi castiga existenta, de generatii intregi, numai din cultivarea acestui medicament natural.




E momentul cand se ia de pe camp recolta de toamna, asa ca va dati seama de ce era atat de "imbietor" mirosul care plutea deasupra satului, cand am ajuns noi acolo. Curtile oamenilor erau pline cu stive de usturoi, iar munca tine de dimineata pana seara, sa imparti marfa pe caprarii, de la capatanile mici pana la cele mari, si sa faci funii din papura pe care sa impletesti "scafarliile". Batrani sau copii, toti erau "detasati" in mijlocul curtii.






La intamplare batem in poarta unor gospodari aflati in plin efort, pe care indraznim totusi sa-i oprim din lucru, doar pentru cateva minute, ca sa ne spuna cum e viata lor. Ustura ori ba? Dar sa ne zica si ceva despre eventualii strigoi. "Noi nu avem asa ceva aici", da verdictul Constantin Dumitru, stapanul casei, la care nevasta-sa isi exprima totalul dezacord fata de teoria potrivit careia asemenea aratari ar exista. Bine, asta nu inseamna ca nu stiu taranii sa faca afaceri.






In apropierea sarbatorii Sfantului Andrei sau a celei de import, Halloween, localnicii se pun pe confectionat cununi din usturoi, scot pe piata planta care sperie blestematiile vazduhului si fac vanzare buna. In rest, in satul Popesti nu s-a auzit de ritualuri precum ungerea ferestrelor sau a usilor cu usturoi, asa cum se practica in alte zone din Romania, ca sa nu-ti intre cine stie ce nepoftit in casa.




Nu seceta-i problema, ci hotii




Dar acolo unde stri­goii n-au curaj sa vina, dau iama hotii, asa ca nici nu mai stii de cine sa te feresti sau care din draci e mai negru. Fiecare familie are in camp aproximativ 5.000 de metri patrati. "Noi cultivam usturoi din cel care se baga in pamant, primavara sau toamna. Punem graunte, udam, sapam, apoi scoatem recolta", explica pe scurt gazda si ti se pare floare la ureche, tie, oraseanului.




Si-au cumparat oamenii pom­pe, sa dea pamantului apa, daca a fost seceta mare vara asta. De parjol scapi, dar de hoti mai greu, asa ca satenii stau de paza pe camp, mai ales noaptea, cand recolta e gata de cules. Stie lumea pe aici cum a fost in alti ani, cum vin hotii cu carutele in camp, incarca truda oamenilor si dispar mai ceva ca stafiile.




Traditie din mosi-stramosi




N-a fost prea bun anul 2007 pentru cultivatorii de aici! Luam ca exemplu familia Dumitru, care a scos doua tone de usturoi la recolta de toamna, cand intr-un sezon bun iese dublu. "Nu-i nimic, sa fim noi sanatosi", exclama seful, la unison cu restul echipei, insemnand nevasta, baiatul si nora.





Marfa se vinde pe piata romaneasca, mai ales in Bucuresti, iar kilogramul ajunge la vreo sapte lei, cu pretul de acum al producatorului, ca la intermediari e alta poveste. Apoi facem putina istorie, ca doar taranii din Popesti au mirosul specific din mosi-stramosi. Daca nu cumva si prin vene le-o curge niscaiva mujdei! "Numai din asta au trait parintii si bunicii nostri, iar copiii tot din asta vor castiga o paine cinstita", e convins agricultorul.




Traditia n-a fost intrerupta nici pe vremea comunismului, desi atunci erau obligati sa dea cota la stat. "Noi opream 60% din productie, restul mergea la cooperativa. Opream mai mult din recolta daca aveam samanta noastra".





Dupa ce si-au luat pamantul in proprietate, taranii se descurca pe cont propriu, din 1990 incoace, cu semintele si irigatiile. "Nu primim ajutor de la nimeni, nu subventie, nu nimic", conchide omul nostru. "Nimeni nu ne deranjeaza", e ironica soata lui.





Liniste deplina in plin camp. In departare se vede cenusiul Bucurestiului. Stapanii usturoiului fac glume pe seama orasului, zicand ca acolo sunt adevaratii strigoi. Restul e poveste.


Dan Gheorghe, 23 septembrie 2007

Comuna cu sute de muzee




Cate case, atatea muzee. Si cate muzee, atatia muzeografi. Asa e la Sapanta. Ca sa nu ziceti ca aici numai cimitirul vesel e „vedeta" locului. Am descoperit si altceva. Taranii au avut ideea sa-si faca in casa un muzeu.


Si vin strainii, vin si turistii romani, toata lumea viziteaza muzeele astea. Sunt locuri in care gasesti amintiri de familie. De sute de ani. De la linguri si strachini pana la stergare, cergi, perne si mobila. Plus fotografiile bunicilor si strabunicilor.


Mi-a spus un om al locului, cand eram in Sighetu Marmatiei, despre sutele de muzee din Sapanta. Si cum distanta intre cele doua localitati e mica, hai s-o vedem si p-asta. Ajungem cu bine si bat la prima poarta care imi iese in cale. O batranica imi iese in cale si ma pofteste la ea in batatura, apoi zambeste cand aude pentru ce am venit. Stai asa, nu trebuie sa te grabesti.



M-a pus gazda mai intai la masa, la o cafeluta, sa ma incalzesc, ca era o dimineata friguroasa, ca de noiembrie. Ritualul e acelasi cu fiecare calator ajuns la Sapanta. Vara sau iarna, trebuie sa te scuturi de praful banalitatii cotidiene, ca nu intri asa, cu "bocancii", in trecutul familiei, in camera secretelor, "camera cu ruda", cum ii spun localnicii, locul sacru, acolo unde se pastreaza tot ce au lasat in urma lor traitorii de sute de ani ai acestor meleaguri.



Prezentarea muzeografului



Ca un adevarat muzeograf, Ioana Stan, femeie la 69 de ani, imi spune ca in fiecare casa din Sapanta exista o camera speciala. Fie casa veche, din lemn, fie casa noua, din beton, nu conteaza, "camera cu ruda" trebuie sa existe.



Acolo se pastreaza stergare vechi de sute de ani, fotografii ingalbenite de trecerea timpului, cergi bune de pus pe jos ori de invelit, mobila, perne, farfurii, oale, strachini, diverse obiecte confectionate de-a lungul timpului de inaintasi, ca doar oamenii de aici lucrau la razboiul de tesut ori incondeiau oua. Abia dupa prezentare, cand "incalzirea" a fost facuta, ne pornim spre trecut.



Petrecere cu istoria



Patrund intr-o camera mica, dar care e "imbracata" cu istorie din podea pana-n tavan. Fiecare centimetru a fost folosit. De jur-imprejur, scaune, in mijloc o masa mica, pe jos un strat gros din covorase, fiecare scotand cate un colt, sa-i vezi liniile si culorile, peretii sunt "tapetati" cu scene desenate din lana, iar pe linia dintre pereti si tavan stau atarnate strachinile. Pe pat "defileaza" perne mari, iar intr-un colt e o lada de zestre, plina cu amintiri.



Mai e si o vitrina cu tot felul de maruntisuri, oua incondeiate, fotografii, cescute si multe altele. Se spune "camera cu ruda" pentru ca nu e ceva static, un muzeu in sine, ci e un loc care prinde viata la marile sarbatori de peste an. In aceasta incapere se strang toti ai casei, dar si neamuri indepartate, sa petreaca de Craciun sau de Paste.



Lucruri noi pentru „ruda"



Vara, mai ales, mii de turisti invadeaza Sapanta, povesteste gazda. Unii se duc sa fotografieze "veselia" din cimitir, dar altii iau casele oamenilor la rand, sa vada muzeele. Satenii s-au invatat de ani buni cu oaspetii care le "cotrobaie" prin localitate, blocand drumurile cu zeci de masini si autocare. "Veneau straini aici si pe vremea comunismului. Nu mai zic de romani, ca si ei sunt multi. Bucurosi de oaspeti suntem mereu", imi zice femeia, la plecare, dar fara sa ma conduca, pentru ca s-a asezat la razboiul de tesut.



Are o cerga de facut. De, o sa ramana si in urma sa ceva care sa fie pus in muzeu de fiica ei. Asa mi-a spus Ioana Stan, ca din "bucatile" astea de amintiri din fiecare casa, puse cap la cap, se face istoria comunei.


Dan Gheorghe, 16 noiembrie 2007

TARANII POLIGLOTI






Te baga in ceata oamenii astia! Ba sunt sarbi, ba sunt bulgari, ba romani. Nici ei nu mai stiu. Cica ar fi niste povesti vechi de vreo 300 de ani pe aici, prin judetul Giurgiu, in comunele Schitu si Iepuresti, ca pe vremuri au venit prin locurile astea sarbi si bulgari.






Din "aglomeratia" asta de neamuri a rezultat ceva. Taranii poligloti. Cand vin bulgarii, cei din Bulgaria, sa faca vanzare cu tot felul de produse, romanii trec pe "multilingvism". Bulgarii zic ca au dat peste conationali si lasa din pret, dupa negocierea de rigoare, ca intre "frati".






Nu e mult de mers de la Bucuresti, o iei pe soseaua spre Alexandria, apoi parasesti asfaltul, dupa vreo 25 de kilometri. Intri in praful drumurilor de tara, hartoape, tot tacamul, pana vezi in departare primele case mici ale satului Bila, in comuna Schitu.






Putina lume la ora asta matinala pe ulita. Zgribuliti de frig, cativa tarani isi fac aparitia pe la porti. Intrebam ce sunt, bulgari sau romani. Ori sarbi. O batranica iesise cu mancare, sa dea de pomana la vecini, pentru barba-su. "Tata era roman. Dar mama mi-a zis ca ea se trage din sarbi", dupa care femeia balmajeste ceva imposibil de inteles. Pe urma ne dumirim ca o luase pe sarbeste, dupa ce ne-a tradus mesajul.








Istorie complicata










Alta casa, alte pareri. Vine un barbat la noi, mic si indesat, care se recomanda "bulgar cu capul mare", dar e cunoscut drept Fane a lu’ Turcu si o ia pe bulgareste cu alti prieteni de-ai lui, tot pentru a-si demonstra orizontul lingvistic nelimitat.






La care vine completarea lui Colea Gheorge, om la 75 de ani, care povesteste ca, in urma cu vreo 300 de ani, ar fi venit aici cativa bulgari, "cica au fugit de turci", si-au facut casa si familie intre romani, pe urma romanii au invatat bulgareste, cum si bulgarii au adoptat limba lui Eminescu. "O mai rupem noi si pe bulgareste, pe strada, la magazin, pe unde apucam, sa nu uitam. E bine sa stii o limba straina", apare alta voce, Elena Manăila, de 84 de ani.






Negocieri intre „frati"






Asa, deci pana la urma ce sunteti : romani sau bulgari? Vreau sa stiu. "Ne-am corcit. Nu stim nici noi, ca am avut si parinti bulgari, dar si romani", trage linie Mariana Asaftei, care zice ca taranii de aici au o strategie "infailibila" cand le vin musafiri, bulgarii, "aia din Bulgaria", sa vanda mancare, haine si cosmetice. "Atunci o luam pe bulgareste.






Ei zic ca suntem de-ai lor. Ne fac reduceri", aud de la interlocutoarea mea. Asa fac romanii economie la bugetul stramtorat din pensia de agricultori. Ia auziti aici, un sampon la magazin e cinci lei, iar de la "fratii" bulgari il cumperi cu trei lei.








Tot cu trei lei iei si o sticla de ulei, in loc de sase lei in targ. "Daca stii sa negociezi pe limba lor, scoti orice si la jumatate de pret", e multumit a lu’ Turcu. Dar nu va duceti si in Bulgaria, daca tot le stiti limba? "Pai ce, nu ne-am saturat de saracia de la noi? S-o mai vedem si p-a lor?", se ratoieste coana Elena.






Ziua romaneste, seara bulgareste






De la bulgari trecem la "vecinii" sarbi, in comuna Iepuresti, satul Sarbi, unde lucrurile sunt si mai incurcate. Asa dam peste Maria Ilie, nascuta in Bulgaria, dar zice ca bunicii ei dinspre tata erau sarbi, mama sa fiind romanca. Vremurile tulburi au aruncat familia asta cand pe un mal, cand pe altul al Dunarii. Mai departe de vrei sa ajungi, trebuie sa urci un deal, pana dai de alt palc de case. Batrani sunt oamenii de aici, ca si salasurile lor.






Unii spun ca sunt sarbi, altii nu mai sunt siguri de nimic. Doua batrane scruteaza cerul dintr-o poarta. Ne iau mai intai pe sarbeste, ca vine iarna grea, dupa cum isi simt junghiurile din picioare. Asta am aflat din traducerea ulterioara.






Ce manuale? Nu au devenit taranii poligloti la scoala. "Asa ne-am pomenit noi, sa vorbim dimineata sarbeste, la pranz romaneste si seara bulgarareste", rade Gheorghe Iorga, care ne invita la el in casa, la o tuiculita, "amestecatura de fructe", ca si multilingvismul zonei. Problema e ca si limba romana s-a "corcit", de atata sarbeasca ori bulgareasca.







Asa da exemplu nea Iorga pe un "bulgar" din Schitu care a venit la un prieten de-al lui din Iepuresti. "I-a zis primul sa bage scaunele in soba. Al doilea a ramas trasnit. Cum sa arunc bunatate de scaune in foc, nenica?" Apoi s-a lamurit "sarbul" din Iepuresti ca trebuia sa scoata scaunele in tinda.




Dan Gheorghe, 17 noiembrie 2007

Lectie antidrog cu Steven Seagal




Imbulzeala, elevi galagiosi, profesori timorati, politisti, garzi de corp, zeci de ziaristi. Pana si trecatorii se oprisera pe Calea Dorobantilor, sa vada ce personalitate soseste la Colegiul National "I.L. Caragiale".



Si a venit, fix la ora 13.00, conform programarii, actorul american Steven Seagal. Dusa intr-o sala stramta, de conferinte, vedeta le-a vorbit catorva zeci de pustani, timp de 50 de minute, despre riscurile consumului de droguri.




Elevi. Care elevi? A, da, cei imbracati dupa ultima moda, cu pantaloni largi, bluze pestrite, tunsori care acopera ochii si urechile, plus telefoane mobile de ultima generatie in buzunare. Ceva mai incolo, un comitet de primire eclipsat de prezenta galagioasa a pustanilor. Cei eclipsati sunt profesorii, imbracati modest.



Incercam sa luăm o parere de la generatia tanara, ca tot e subiectul cat se poate de serios, al consumului de stupefiante, actiunea fiind organizata de Agentia Nationala Antidrog. "Multi se drogheaza". "Suntem o generatie de retardati". "Ce ne intra pe-o ureche ne iese pe cealalta". "Sunt destui copii de bani-gata care iau droguri". "Cei mai saraci amesteca medicamentele cu alcoolul".


Credeam ca elevii fac misto cu raspunsurile lor transante. Dar s-au uitat la noi cat se poate de serios. Infricosator de serios...


Problema afgana



Apare starul american. E primit in tipetele tinerei generatii. "Vai, ce cool arata!", miauna cateva fete. Explozie de blituri. Vedeta isi impreuneaza mainile in dreptul fruntii, ca o rugaciune, in semn de salut, dupa care alaiul serpuieste pe culoarele liceului, pana in sala de festivitati, neincapatoare. Pe scena s-a asezat actorul, care e la a doua conferinta antidrog in Romania, adresata adolescentilor, prima avand loc in 2005.



Starul a vrut acum un dialog cu tinerii, asa ca i-a invitat sa-i puna intrebari, fiind uimit ca scolarii plini de fite cunosc la perfectie limba engleza. Cea mai interesanta intrebare a fost legata de Afganistan. "Cum se face ca 90% din heroina de pe glob vine din tara aia, care e de ani de zile controlata de americani?", a fost curiozitatea unui elev. La care actorul a cam scaldat-o, ca nu e chiar asa, ca banii din droguri se duc in finantarea miscarilor fundamentaliste.



Dupa care vedeta a povestit asistentei subiectul noului sau film, turnat zilele astea in Romania, despre razboiul dintre mafioti. La final, cateva strangeri de maini si autografe. Doar oftatul scolaritelor a ramas in urma limuzinelor de lux.



Dan Gheorghe, 31 ianuarie 2008

CAP-ul care a dat faliment in plin comunism



Aceasta este o poveste veche de peste 40 de ani, pe care am aflat-o de la batranii unui sat din judetul Alba. Satul se numeste Loman si se afla la 29 de kilometri de Alba Iulia. Oamenii isi mai amintesc si azi de ceea ce s-a intamplat in 1965, cand Cooperativa Agricola de Productie din asezarea lor a dat faliment, dupa numai cinci ani de activitate.


Si asta s-a intamplat dupa ce taranii au facut greva, n-au mai vrut sa dea mancare la animalele de la CAP, dar nici sa munceasca acolo, asa ca autoritatile comuniste au fost obligate sa inchida "pravalia", pentru ca nu era rentabila.


Din soseaua care trece prin comuna Sasciori trebuie s-o iei la un moment dat pe un drum de pamant care te urca spre satul Loman, cale de sapte kilometri, printre dealuri tot mai abrupte si vai din ce in ce mai ametitoare.


Intr-o liniste totala ne-a intampinat satul in care mai supravietuiesc si azi vreo 200 de familii, majoritatea ajunse la varsta senectutii. Ele au ramas sa-si pazeasca avutul, dupa ce copiii lor au plecat sa castige bani in strainatate.


Am aflat dupa aceea ca localnicii nu-si vand pamantul si casele, cum se intampla in multe alte sate din Romania, de parca lomanenii, oameni cu privirea calda, dar vorba aspra, n‑ar vrea sa-si dilueze "sangele" cu cel al strainilor. Totul e pastrat pentru generatiile viitoare, cu o darzenie surda, asa cum au facut satenii si cu 40 de ani in urma, cand s-au impotrivit colectivizarii.


Greva taraneasca


Taranii de aici au fost dintotdeauna crescatori de animale. Au si azi oi, vaci, cai, capre. Sa ne intoarcem la ce-a fost pe vremuri, ca tot de la animale a inceput povestea. Asta se intampla prin 1960. De atunci au aparut in comuna tot felul de activisti, sa-i convinga pe oameni ca e bine sa se inscrie intr-o "tovarasie", un fel de CAP, in care sa-si dea animalele, sa fie totul la gramada.


Unul dintre sateni, Ioan Bodea, care are azi 82 de ani, isi aminteste ca nu era saptamana in care sa nu se faca sedinta cu toata suflarea localitatii. "Veneau de la raion cu tot felul de vorbe.
Lumea se cam impotrivea", zice nea Ioan. Pana la urma s-a facut "tovarasia". Lumea n-a zis nimic pe moment, nu s-a rasculat.


Dar nici nu s-au lasat oamenii "incalecati" de comunisti. Au trecut la un fel de greva. Totul era tacit, nimic pe fata. "Se adunasera 2.400 de oi in asociatia asta. Trebuia sa le dai de mancare la animale. Nimeni din comuna nu le dadea de mancare, nu a vrut lumea", aud de la alt om, Niculae Macinic, 83 de ani.


Lucrurile mergeau din ce in ce mai prost pentru "tovarasie", localnicii gaseau mereu scuze ca sa nu munceasca in asociatie, iar autoritatile erau obligate sa aduca hrana pentru dobitoace din alte judete, de la alte CAP-uri. Treaba asta a durat pana in 1965, cand "buboiul" s-a spart. Taranii isi amintesc ca in momentul acela s-a facut o adunare populara in comuna.


Si toti lomanenii au decis ca "tovarasia" trebuie inchisa, ca nu e rentabila, ca e prea costisitor sa aduci mancare pentru animale de la cine stie cati kilometri distanta. Iar activistii de la raion n-au mai avut ce sa faca, dupa ce poporul decisese asa.


Lomanenii au ajuns la Gheorghiu-Dej


Desi n-au existat represalii impotriva "incapata­na­tilor" din Loman, au­to­ritatile au gasit totusi o cale de-a se razbuna. Au "retrogradat" comuna, transformand-o in sat. "Era mai veche intentia asta. A fost si o delegatie de trei oameni de la noi din comuna la Gheorghiu-Dej, la inceputul anilor ’60, sa-i ceara sa nu stearga Lomanul de pe harta Romaniei, s-a promis ca n-o sa fie asa, dar, dupa 1965, tocmai asa s-a facut", povesteste cel de-al doilea interlocutor al meu.


Animalele stranse in "tovarasia" fostei comune n-au fost date inapoi oamenilor, ci imprastiate pe la alte CAP-uri din tara. Dar taranii nu s-au suparat. Au rasuflat usurati. Scapasera de cooperativizare. Si n‑au mai avut de-a face cu ea pana la caderea comunismului, in 1989.


Coloana infinitului


Sa lasam amintirile astea negre, pentru ca in Loman poti sa descoperi si alta poveste, mult mai veche. Se zice ca obiceiul acesta de care veti afla acum a coborat pana la noi de la daci. Am ajuns in cimitirul satului, dupa ce batranii mi-au spus de coloanele infinitului care se pun la mormintele barbatilor, ale celor care au trecut in lumea de dincolo inainte de insuratoare.


O asemenea coloana, din lemn, asemanatoare cu celebra opera a lui Brancusi, nu e mai mare de un stat de om, iar in varf are un porumbel si un clopotel. Nimeni nu mai stie azi care e semnificatia stalpilor funerari. "Asa am apucat din mosi-stramosi, de la daci", imi spune Valeria Petrascu, femeie la 81 de ani, care isi aduce aminte si de vremurile cand la mormantul flacaului era pus un brad. "Cati ani avusese feciorul la moarte, atatia metri avea bradul".


Plecam. Oamenii dispar repede in spatele portilor din lemn, inalte, care ascund casele mici, facute dupa tipicul locului. Satul se cufunda in linistea pe care am tulburat-o vremelnic, punand din nou la pastrare povestile acestui loc.


Dan Gheorghe, 4 septembrie 2007

Omul din nori



Asa e viata de muntoman. Nu conteaza varsta. Mereu pe munte. Asta e si povestea lui Gheorghe Mirica, un targovistean de 71 de ani. Si-a serbat cei 70 de ani de viata in octombrie 2006 chiar pe "acoperisul" Romaniei, la 2.544 de metri altitudine, in Fagaras.


Si tot el si-a riscat viata, in 1998, la 62 de ani, cand inca era salvamontist, scotand din ghearele mortii zece turisti rataciti in Bucegi. Din cauza degeraturilor, i-au fost amputate toate degetele de la picioare. Zece degete sacrificate pentru zece vieti salvate.


Mic de statura, omul din fata mea, la cei 71 de ani ai sai, dar pe care nu-i arata, mi-a descris in linii mari viata lui, in micul sau apartament de la marginea orasului Targoviste. Cum a inceput sa mearga prin munti, cand avea 24 de ani. A fost obligat de o boala de plamani sa iasa la aer curat, cum i-au recomandat medicii.


Asa s-a nascut in Gheorghe Mirica un mare iubitor al Carpatilor. Nu degeaba a fost apoi ghid o viata intreaga. Dar meseria lui de baza a fost cea de asistent medical. A devenit salvamontist abia in 1997. Asta s-a intamplat la doi ani dupa ce se pensionase. Specializarea a devenit cea de acordare de asistenta medicala in creierii muntilor. O ingemanare intre bocancii de alpinist si halatul alb.


Sapte ani a lucrat pentru Serviciul Salvamontul Dambovita, pana in 2004, cand se poate spune ca s-a pensionat a doua oara.


O noapte de cosmar in Bucegi


Si de aici ajungem la miezul povestii. S-a intamplat in 1998, in ianuarie, in Bucegi. Zona sa de competenta era din Leaota pana la Varful Omu. Zapada atingea atunci, in unele locuri, chiar si doi metri, la peste 1.000 de metri altitudine. Si ce gaseste acolo, la 1.205 metri, in zona numita Laptici? Erau zece tineri care se ratacisera in mijlocul nametilor. Degerati, vai de mama lor. Abia se mai puteau misca.


Salvatorul incepe o munca de sisif. Asta a insemnat ca toata noaptea de 24 spre 25 ianuarie a facut cateva drumuri de la locul unde se aflau ratacitii si pana la cabana Bolboci. De la Laptici pana la Bolboci e traseu de aproape patru ore. Norocul lui a fost ca, la un moment dat, n-a mai fost singur, au mai intervenit si alti oameni ai muntelui si l-au ajutat.


A fost cea mai grea experienta din viata lui Gheorghe Mirica, imi zice el acum, mai ales ca la ora aia avea 62 de ani. Dar cel mai rau e ca s-a ales cu degeraturi grave la ambele picioare. S-a dat alarma la Salvamontul Dambovita. O echipa a plecat imediat in ajutorul lui nea Mirica. Venise randul salvatorului sa fie salvat. Numai ca drumurile infernale si barajul de zapada au facut operatiunea imposibila. S-a apelat apoi la ajutorul Armatei, care a trimis de urgenta un elicopter deasupra Bucegilor.


Zece degete cat zece vieti


Barbatul a fost transportat la Bucuresti, la un spital de chirurgie plastica. A stat internat acolo 43 de zile. Le multumeste si acum medicilor care l-au ingrijit, ca i-au salvat picioarele. A fost la un pas de amputare. Dar asta nu inseamna ca a scapat prea usor. A scos din ghearele mortii zece rataciti in Bucegi. Si pentru asta i-au fost taiate toate cele zece degete de la picioare. Cate un deget pentru fiecare viata salvata!


Barbatul mi-a zis ceva, la inceputul conversatiei noastre, in treacat, despre crunta sa experienta din 1998. Dar nu intelesesem imediat dramatismul acelui moment. Mi-a dat sa ma uit prin cateva albume cu poze din viata sa pe munte. Si din intamplare am descoperit in interiorul copertii unui album o bucata dintr-un ziar local. Acolo, pe prima pagina, jos, in dreapta, pe fond negru, un mic articol mi-a atras atentia. Era scrisa, in cateva randuri, laconic, experienta de viata si de moarte a  gazdei mele de azi. Date, fapte.


Abia atunci am inteles ce facuse nea Mirica in urma cu noua ani. "Meseria mea e sa salvez oameni, nu sa ma laud", si-a explicat omul modestia.


Din spital, pe munte


Trateaza acum intamplarea aceea ca pe ceva normal. Ceva din trecut. Si care nu i-a marcat viata. Zice asta pentru ca, dupa numai cateva saptamani de la iesirea din spital, a mers din nou pe munte. Si-a continuat munca de salvator. Zice ca intr-un an a stat 232 de zile pe munte, tot pentru ajutorarea celor care nu respecta legile nescrise ale inaltimilor. Asta e povestea "muntomanului" din Targoviste, de existenta caruia am aflat intamplator, dupa ce am cunoscut-o pe Ileana Bocanciu, componenta Asociatiei de Turism "Chindia", din acelasi oras, nea Mirica fiind membru al grupului, inca de la infiintare, din 1982.


Petrecere in mijlocul vulturilor


Cand a implinit 70 de ani, omul a vrut sa marcheze evenimentul acolo unde si-a petrecut cea mai mare parte din viata, pe crestele inconjurate de nori. Si nu oriunde, ci pe "granita" cea mai inalta a Romaniei, pe Varful Moldoveanu, in Muntii Fagaras, la 2.544 de metri altitudine. Asta a fost anul trecut, pe 7 octombrie. Cu un rucsac de zece kilograme in spate, in care avea sacul de dormit, schimburi si mancare, barbatul a urcat alaturi de prietenii sai.


Aveau la ei sampanie si alte bunatati. Si s-a dat petrecere in "patria" vulturilor si a caprelor negre. Sunt curios sa stiu cum e urcusul la varsta senectutii pentru cineva care isi face si acum planuri pentru viitoare ascensiuni. La care interlocutorul meu zice senin ca nu are probleme. "Merg incet, in ritmul batailor inimii".


Nu conteaza varsta, in opinia lui Gheorghe Mirica. Doar ritmul. In caz de probleme pe munte, sa nu va mirati daca va iese in cale un om cu parul alb. Are si acum pregatita trusa medicala de prim ajutor in ranita.



Dan Gheorghe, 3 mai 2007

Pomul fermecat




A fost odata ca niciodata un copac fermecat. La radacina lui izvora un fir de apa care se strangea in scorbura mare cat roata carului. Frunzele pomului nu cadeau nicicand, iar micul lac din maruntaiele arborelui nu ingheta iarna.



Oamenii din apropiere veneau mereu si luau apa, despre care credeau ca e vindecatoare, asa ca isi dadeau cu ea pe piele, sa le treaca tot felul de bube, iar tratamentul avea roade, dupa spusa muritorilor de rand. Sa stiti ca asta nu e o poveste. Pomul fermecat exista. E chiar aici, in Romania, in Muntii Apuseni.



De copacul fermecat am auzit peste tot in Apuseni. Nu e om sa nu-l cunoasca. Desi i se spune "fagul imparatului", nimeni nu stie precis de unde vine denumirea asta. Asa i-a ramas numele, asa i-au spus oamenii, din generatie in generatie.



Curiozitatea ne-a dus pe Valea Ariesului, pana in satul Muncel, nu departe de orasul Baia de Aries. Avem noroc cu un localnic care ne este ghid. Zice omul ca singuri n-am razbi pana acolo, ca nu e nici drum asfaltat, nici poteca, ba mai trebuie sa ocolim si o mlastina, iar daca mai dam si de niscaiva serpi, sa te tii, nenica!


In pustietate


Lasam masina la marginea satului, pentru ca din locul acela incepe stapanirea padurii, iar drumul de caruta se pierde in negura codrului. "Nu pe aici, hai pe dincolo", auzim de la Ioan Fornade, cel care merge cu noi. O luam chiar pe marginea Ariesului, sa ocolim noroaiele, dar vegetatia abundenta se agata de noi, ne face drumul tot mai greu, de parca o mana nevazuta nu vrea sa ne lase sa inaintam.



Nu scapam nici de mlastina, ca doar la un moment dat suntem obligati sa sarim din piatra-n piatra, semn ca altii si-au croit o cale, chiar daca e rudimentara, spre inima salbaticiei, ca sa ajunga tot acolo unde mergem si noi acum. Dupa mai bine de o jumatate de ora de aventura, ne apare in fata ciudata lucrare a naturii sau a cine stie cui o fi, ca povestile zonei sunt multe si marunte.



Daca n-ar fi fost omul care sa ne aduca pana aici, cu siguranta ca am fi trecut nepasatori pe langa pomul asta, cu atat mai mult cu cat e in mijlocul padurii, fara sa existe un semn, o placa, ceva care sa anunte ciudatenia asta. Poate ca ne-am fi oprit putin doar ca sa admiram coroana impresionanta a fagului, despre care localnicii spun ca ar avea vreo 500 de ani.



Ca sa nu mai vorbim de tulpina, care cu siguranta abia poate fi cuprinsa de doi oameni cu bratele deschise. Coboram cu grija in rapa din care a rasarit "minunea", sa verificam daca e apa in scorbura. Era acolo! Desi e pamantiu la culoare, lichidul pe care l-am scos intr-o sticla nu miroase deloc, cu toate ca te astepti ca asa ceva sa-ti "mute" nasul din loc.



Padurea tace in jurul nostru, doar Ariesul "vorbeste" departe, in vale. Ziceam de inscriptii. Tot e ceva acolo, dar de la trecatorii care si-au scrijelit numele in scoarta pomului. E plin arborele de asemenea amintiri. Cel mai vechi semn de acest fel, din cate am vazut noi, e tocmai din 1938.


Taina imparatului


Ne intoarcem in sat, sa aflam ce zic oamenii. Ghidul ne spusese ca sub fag s-ar fi intalnit Avram Iancu si imparatul Austro-Ungariei, sa discute despre soarta romanilor din Transilvania. Batem intr-o poarta si ne primeste Gheorghe Tutulea, om la 69 de ani, care stie de la parintii si bunicii lui ca pe locul de azi al fagului ar fi poposit un rege dac. "Vezi frunzele acestui pom cum isi schimba culoarea cand vine iarna, se fac ruginii, dar nu cad decat primavara, cand apar cele noi, verzi", ne explica sateanul cum e cu povestea copacului vesnic "imbracat".


De la alt om, Ioan Corches, tot batran, ca numai batranii au ramas in satul Muncel, aflam ca pe langa pomul cu pricina ar fi trecut un vechi drum care traversa muntii, iar acolo, la "fagul imparatului", s-ar fi oprit, cu sute de ani in urma, un calugar si el ar fi binecuvantat bucata aceea de pamant, pentru ca dupa aceea sa rasara acolo pomul fermecat.


Ne iese in cale si Sabina Panta, care isi face cruce si se jura ca un cumnat de-al ei s-a "lecuit de bube", nu cu mult timp in urma, cu apa din "burta" arborelui. "Oamenii isi cauta lecuirea aici de cand lumea", aud de la femeie. Motii fac drumul si azi prin pustietate in cautarea unui miracol, asa cum si alte guri din sat vorbesc.


Am plecat de acolo cu impresia ca nimeni nu mi-a spus adevarul pana la capat. Ne priveau localnicii pe noi, bucurestenii, cu suspiciune. Taina pomului fermecat ramane bine aparata in adancul padurii.


Dan Gheorghe, 20 septembrie 2007

CANTEC DIN AER



Un loc unic in Romania. Acolo, in inima Moldovei, in comuna Perieni din judetul Vaslui, cativa oameni se incapataneaza sa pastreze in viata cimpoiul.






Ca sa vezi cum sunt vremurile astea, zic localnicii, ca mult s-au mai luptat romanii cu turcii si pana la urma tot am ramas cu ceva "implantat" in pa­mantul nostru de niscaiva urmasi ai spahiilor. Si-mi mai povestesc oamenii locului ce e si cu denumirea Perieniului, care ar veni de la Perii lui Yeni, ceva legat de un loc al unui turc, de unde s-a tras numele comunei romanesti de azi.


Muzica de sub pat



De cantat, se canta, de fa­cut se fac instrumente. Chiar si azi, cand pe tineri ii atrage calculatorul sau plecatul in tari straine. Asa ca numai batranii mai au timp de asemenea "ciudatenii ale trecutului", precum cimpoiul, dupa cum se exprima, cu un zambet amar, gazda mea, Vasile Bucur, om la 71 de ani, care s-a si mirat ca a venit un reporter tocmai de la Bucuresti pentru o asemenea trebuinta de istorii cu parul alb.



Asa aflu de grupul cimpoierilor din Perieni, organizat mai intai in perioada interbelica, renascut prin anii ‘50, apoi revitalizat dupa 1990, aud de la alt mester, Aurel Butnaru, care isi aminteste ca de la 12 ani a pus prima oara mana pe burduful fermecat, umflandu-l si obligand astfel aerul sa cante. Azi, la cei 65 de ani ai sai, nea Aurel zice ca asa a fost sa fie, din vointa perienilor, sa pastreze traditia.



Nu era om sa nu tina sub pat un cimpoi si sa mai sufle in el din cand in cand, sa-i treaca de urat, mai ales in vremile cele demult apuse, cand nu aveai televizor sau radio, iar noptile lungi, de iarna, nu se mai terminau si simteai nevoia sa ingani suierul crivatului cu un "oftat" din "burdihanul" caprei.


Elevi la „scoala" caprei


Cimpoiul facut de taranul roman se confunda cu trupul caprei sacrificate in numele artei. Burduful urmeaza linia corpului acestui animal. Cap si picioare vezi atunci cand aerul din interiorul "sacului" da a doua viata salbaticiunii.


Din corn de vita se obtin terminatiile instrumentului. La care se adauga lemnul de frasin gaurit cu fierul inrosit, esenta cea mai buna din inima padurii pentru manuirea sunetului. Vad la cei doi batrani din fata mea nenumarate instrumente rudimentare, mostenite din generatie in generatie, "lucrand" sub mana groasa, batatorita de munca pamantului, a taranului roman.





"Am doi pui pe care ii invat cum se face cimpoiul, dar si cum se canta", aud de la mos Vasile, la care colegul sau de generatie sare cu cei 12 copilasi pe care i-a avut drept elevi in anii din urma.




Ramane de vazut cati dintre micuti au fost atinsi de "microbul" acestui cantec rudimentar. Se sufla in cimpoi si in ziua de azi, fara motiv de festivaluri sau petreceri oficiale. Ies copiii si tinerii pe ulite, la Plugul Mare, cand iarna e stapana gliei. Se incinge o roata in jurul sunetelor sacadate. Un ritual vechi de cand lumea.


Podiumul strainilor



Si de pe aceleasi drumuri prafuite au plecat mai apoi cimpoierii din Perieni in lumea larga, au colindat toata tara, pe urma au trecut granita, ajungand pana in Italia si Cehia, unde au castigat premii si au fost aplaudati pentru iscusinta lor. Dar astea sunt povesti vechi, de dinainte de 1989, care mai dainuie doar intr-un ziar ingalbenit de timp, pe care mi-l prezinta cu mandrie "colindatorii", ca doar e vorba de o pagina de istorie, chiar daca e scrisa intr-o limba straina, ca numai in Cehia s-a vorbit, in momentul gloriei, cu atata respect despre romanii care au urcat pe podiumul talentului.



Daca tot suntem in economia de piata, oamenii locului se gandesc si la un mic atelier in comuna, de unde mestesugul cimpoaielor sa ia si calea comertului, iar instrumentele acestea sa fie vandute, nu neaparat celor care sa cante la ele, ci si curiosilor dornici sa tina in casa un obiect autentic. 


Pretul unui cimpoi pleaca, la ora asta, de la 200 de lei si poate ajunge pana la 500 de lei, dupa marime si migala formei. Daca nu interesul pentru sunetul cimpoiului, macar curiozitatea sa salveze un astfel de mestesug. Asa gandesc taranii.



Dan Gheorghe, 19 octombrie 2007 ( fotografie de Cezara Mironica )