Casa de sub munte
Vorba aceea despre codrul frate cu romanul nu e intamplatoare. Cine vrea sa vada adevarul n-are decat sa se duca in satul Corbi din judetul Arges. Acolo poti intalni o femeie care are un munte in curtea casei. Peretele inalt de vreo 30 de metri, incovoiat, cuprinde, ca sub pulpana unui urias, o buna parte din gospodaria de 2.000 de metri patrati a muntencei. Sub stanca de gresie stau la adapost acareturile si animalele. Pentru acest loc oameni bogati au oferit deja bani grei, ca sa-l stapaneasca.
Femeia e bucuroasa de oaspeti. Ne pofteste in batatura si ne lasa sa ajungem, fara prea multe vorbe, pana la peretele din spatele curtii. Sub copertina de piatra au fost stranse lemnele de foc pentru iarna, mai stau si cateva butoaie, mai incolo e un cotet pentru porci si un tarc de unde se aud cateva capre. Cine priveste de departe ciudata forma de relief zice ca acolo este gura unei pesteri uriase. Abia de aproape descoperi zidul care parca s-ar prabusi oricund peste tot satul. Dar nu s-a intamplat pana acum o asemenea nenorocire. Aici s-a nascut Maria Vladeanu, gazda noastra. La fel parintii si bunicii ei. Muntele i-a ferit pe Vladeni, de-a lungul timpului, de ploi si ninsoare.
Scaldatoarea calugarilor
De pe creasta ascutita a stancii, din varful “umbrelei”, cum s-ar zice, se arunca in hau un fir de apa, o cascada la dimensiuni liliputane. Dar apa nu inunda gospodaria, ci e sorbita imediat de pamant. Locul a fost botezat de localnici “la jgheaburi”. Doi pasi mai incolo vedem si un stramos al piscinelor de azi. E o scobitura larga de peste un metru in diametru si adanca de aproape statul unui om. Auzim ca i se spune “scaldatoarea calugarilor”, dupa o legenda veche. Apa cadea din “cerul” de piatra. Era cascada de care am vorbit mai devreme. Un “dus” tocmai bun pentru calugari. Azi, izvorul e bun pentru animale, care se adapa dintr-un jgheab. Gresia a luat si forma “conductei”. Oamenii sau apa au sapat toate aceste “instalatii”? Nimeni nu stie.
“Este unicat ceea ce se vede aici. Nu am auzit sa mai existe, cel putin in zona noastra, o asemenea forma de relief, iar totul sa fie in gradina unui singur om”, spune directorul scolii satesti, Cornel Andreescu, ghidul nostru. Documentele istorice arata ca satul Corbi, din comuna cu acelasi nume, a aparut pe fata pamantului in anul 1456. Niste calugari si-ar fi facut un schit aici, in 1515. Inca neconfirmate, exista ipoteze despre existenta, in aceasta parte de tara, a unor cetati dacice. Se spune ca insusi neamul Corvinilor s-ar trage din acest loc. Ba localnicii se falesc ca insusi Iancu de Hunedoara s-ar fi nascut in satul lor.
Averi uriase pentru bucata de pamant
Dar sa ne intoarcem la Maria Vladeanu. Batrana de sub munte traieste acum singura. Ne spune ca vrea sa moara in patul ei. Si vrea ca urmasii sai – pentru ca are copii si nepoti – sa-i mosteneasca avutul. Si mai ales sa-l patreze “nestricat”, cum zice ea. Adica sa nu vanda casa si pamantul. Oamenii tin la pamantul lor. Zona asta nu a fost cooperativizata in timpul comunismului. Un sat de ciobani. Ajungi pana aici daca mergi pana la Curtea de Arges, urmezi doar pana la jumatate drumul spre Campulung, apoi o iei spre Muntii Fagaras, oprindu-te la vreo 800 de metri altitudine.
Gazda ne pofteste in casa cu cerdac, in camera buna, pastrata pentru oaspeti. Miroase a lemn proaspat, desi am patruns intr-un spatiu construit cu 120 de ani in urma. E ca si cum te-ai intoarce in timp. Am lasat afara modernitatea, in timp ce inauntru am gasit atmosfera timpurilor vechi. Patul e din lemn, tavanul e sustinut de grinzi masive, peretii sunt acoperiti cu marame, la ferestrele mici sunt flori, iar podeaua denivelata, din pamant, e acoperita cu un covor inflorat, lucrat manual.
Auzim ca turistii care vin in zona – nemti, americani sau japonezi – musai au trecut pe la casa Mariei. Si au ramas uimiti de simplitatea frumusetii. Ba au aparut chiar si cumparatori. Auzim de oferte de doua miliarde de lei vechi, ba chiar si de cinci miliarde. Dar stapana n-a vrut sa vanda. “E pamantul mosilor mei”, ne explica scurt femeia. Ne-am luat ramas-bun. Noi am plecat. Ea a ramas acolo, in cerdac, petrecandu-ne cu ochii. Neclintita, ca piatra…
Dan Gheorghe, 5 iulie 2004 (fotografie de Bogdan Stamatin)
Vorba aceea despre codrul frate cu romanul nu e intamplatoare. Cine vrea sa vada adevarul n-are decat sa se duca in satul Corbi din judetul Arges. Acolo poti intalni o femeie care are un munte in curtea casei. Peretele inalt de vreo 30 de metri, incovoiat, cuprinde, ca sub pulpana unui urias, o buna parte din gospodaria de 2.000 de metri patrati a muntencei. Sub stanca de gresie stau la adapost acareturile si animalele. Pentru acest loc oameni bogati au oferit deja bani grei, ca sa-l stapaneasca.
Femeia e bucuroasa de oaspeti. Ne pofteste in batatura si ne lasa sa ajungem, fara prea multe vorbe, pana la peretele din spatele curtii. Sub copertina de piatra au fost stranse lemnele de foc pentru iarna, mai stau si cateva butoaie, mai incolo e un cotet pentru porci si un tarc de unde se aud cateva capre. Cine priveste de departe ciudata forma de relief zice ca acolo este gura unei pesteri uriase. Abia de aproape descoperi zidul care parca s-ar prabusi oricund peste tot satul. Dar nu s-a intamplat pana acum o asemenea nenorocire. Aici s-a nascut Maria Vladeanu, gazda noastra. La fel parintii si bunicii ei. Muntele i-a ferit pe Vladeni, de-a lungul timpului, de ploi si ninsoare.
Scaldatoarea calugarilor
De pe creasta ascutita a stancii, din varful “umbrelei”, cum s-ar zice, se arunca in hau un fir de apa, o cascada la dimensiuni liliputane. Dar apa nu inunda gospodaria, ci e sorbita imediat de pamant. Locul a fost botezat de localnici “la jgheaburi”. Doi pasi mai incolo vedem si un stramos al piscinelor de azi. E o scobitura larga de peste un metru in diametru si adanca de aproape statul unui om. Auzim ca i se spune “scaldatoarea calugarilor”, dupa o legenda veche. Apa cadea din “cerul” de piatra. Era cascada de care am vorbit mai devreme. Un “dus” tocmai bun pentru calugari. Azi, izvorul e bun pentru animale, care se adapa dintr-un jgheab. Gresia a luat si forma “conductei”. Oamenii sau apa au sapat toate aceste “instalatii”? Nimeni nu stie.
“Este unicat ceea ce se vede aici. Nu am auzit sa mai existe, cel putin in zona noastra, o asemenea forma de relief, iar totul sa fie in gradina unui singur om”, spune directorul scolii satesti, Cornel Andreescu, ghidul nostru. Documentele istorice arata ca satul Corbi, din comuna cu acelasi nume, a aparut pe fata pamantului in anul 1456. Niste calugari si-ar fi facut un schit aici, in 1515. Inca neconfirmate, exista ipoteze despre existenta, in aceasta parte de tara, a unor cetati dacice. Se spune ca insusi neamul Corvinilor s-ar trage din acest loc. Ba localnicii se falesc ca insusi Iancu de Hunedoara s-ar fi nascut in satul lor.
Averi uriase pentru bucata de pamant
Dar sa ne intoarcem la Maria Vladeanu. Batrana de sub munte traieste acum singura. Ne spune ca vrea sa moara in patul ei. Si vrea ca urmasii sai – pentru ca are copii si nepoti – sa-i mosteneasca avutul. Si mai ales sa-l patreze “nestricat”, cum zice ea. Adica sa nu vanda casa si pamantul. Oamenii tin la pamantul lor. Zona asta nu a fost cooperativizata in timpul comunismului. Un sat de ciobani. Ajungi pana aici daca mergi pana la Curtea de Arges, urmezi doar pana la jumatate drumul spre Campulung, apoi o iei spre Muntii Fagaras, oprindu-te la vreo 800 de metri altitudine.
Gazda ne pofteste in casa cu cerdac, in camera buna, pastrata pentru oaspeti. Miroase a lemn proaspat, desi am patruns intr-un spatiu construit cu 120 de ani in urma. E ca si cum te-ai intoarce in timp. Am lasat afara modernitatea, in timp ce inauntru am gasit atmosfera timpurilor vechi. Patul e din lemn, tavanul e sustinut de grinzi masive, peretii sunt acoperiti cu marame, la ferestrele mici sunt flori, iar podeaua denivelata, din pamant, e acoperita cu un covor inflorat, lucrat manual.
Auzim ca turistii care vin in zona – nemti, americani sau japonezi – musai au trecut pe la casa Mariei. Si au ramas uimiti de simplitatea frumusetii. Ba au aparut chiar si cumparatori. Auzim de oferte de doua miliarde de lei vechi, ba chiar si de cinci miliarde. Dar stapana n-a vrut sa vanda. “E pamantul mosilor mei”, ne explica scurt femeia. Ne-am luat ramas-bun. Noi am plecat. Ea a ramas acolo, in cerdac, petrecandu-ne cu ochii. Neclintita, ca piatra…
Dan Gheorghe, 5 iulie 2004 (fotografie de Bogdan Stamatin)
16 comentarii:
Am crezut cu tarie ca inca mai exista oameni ce tin la traditie si care nu se lasa cumparati , oaricare ar fi pretul pus pe ei sau pe munca lor de-o viata. Si am descoperit acum ca desi nu i-am intalnit eu , ei exista! Maria Vladeanu este de admirat! Frumoasa poveste!
multumesc. da, o femeie deosebita. sper ca mai traieste. zona e superba. merita vizitata!
hmm...incep sa te invidiez...calatoresti atat de mult, intalnesti atatia oameni minunati...
De fiecare data cand citesc povestile pe care le scri, imi imaginez ca am fost acolo si am vazut si am cunoscut...imi revin cu gandul ca voi merge si eu... ;D
ar fi bine sa mergi cat mai repede, s-o cunosti pe femeia aceea minunata. sper ca mai traieste. n-am mai vazut-o de ani buni.
Am vazut anul trecut "Corbii de Piatra"! Este magnific...un loc in care abia daca indraznesti sa ridici ochii din pamant...merita vazut...
recomand si altora sa se duca acolo.
Multumim!:D
La multi ani si tie "domnule jurnalist".....prosperitate si avansare..si tot ce mai vrei tu:)
LA MULTI ANI ! mi-am permis sa-ti intorc vizita si sa-ti doresc mult bine in acest an.
si ce ciudat i s-o fi parut celui care a venit cu sacosa de bani ca nu a obtinut ceea ce a vrut. nu pot decat sa ma bucur ca mai exista oameni pentru care fericirea nu sta intr-un cont cu multe zerouri. bravo lor.
Oare nu exista o sansa ca asemenea atitudine sa se ia si pe alti oameni ? Sigur ar face lumea asta mai buna de trait.
Frumoase povesti, frumoase cuvinte...si povestea ta curge usor...e asa de linistitor sa citesc ce scrii...esti un scriitor cu talent de pictor...
multumesc pentru aprecieri!
Frumoasa poveste. O lectie pentru noi si o dovada a talentului tau. Te invidiez pentru calatoriile pe care le faci in locuri pe cat de modeste in aparenta, pe atat de spaciale. Bravo si keep going!
si cand te gandesti cate locuri din tara asta mai sunt de descoperit...
Da, asa e. Si cand te gandesti ca atatea locuri care asteapta sa fie descoperite ne pot ajuta pe noi sa ne descoperim sau sa ne redescoperim...
totul e sa dorim sa descoperim asemenea locuri. si mai ales oameni. de la care putem invata multe despre viata.
Trimiteţi un comentariu