Satul din nori



"Dumnezeu n-a calcat niciodata aici", striga spre noi Ion Florea. Dar mai incolo aflu ca cineva din departari tot a venit prin locurile astea, cu vreo 60 de ani in urma. Era un neamt care s-a prabusit cu avionul, doborat de antiaeriana romaneasca in al doilea razboi mondial. Asa isi aminteste Stefan Lepadatu, care e bucuros de oaspeti si ne canta o doina din fluier. Si in rest? "Noi si lupii", se opreste batranul sa ne spuna doua vorbe, apoi tot prin fluier isi destainuie soarta. Mai sunt si rasii, ursii, porcii mistreti si caprioarele. Un catun aruncat pe crestele Vrancei, la peste 1.000 de metri altitudine. Cineva zicea ca nu mai ai nevoie de o masina a timpului. Sa zici ca vrei sa te intorci cu sute de ani in urma, sa vezi cum traiau oamenii pe timpul lui Stefan cel Mare. N-ai decat sa te avanti, in ziua de azi, cu mult curaj, din dreptul comunei Reghiu, pe drumuri infernale. Drumuri e mult spus. E un fel de a face rafting cu masina. Mergi pe unde curge noroiul, cand ploua. Daca nu ploua, noroiul se intareste. Raman santuri de o jumatate de metru adancime. Urme ale carutelor. Sau gropi - urmele pasilor de om care s-au afundat in acelasi noroi. Peste trei kilometri de mars fortat. Strabatand intunericul padurii. Trecand pe langa ziduri de piatra sau pe buza prapastiilor. Traversand ape involburate, direct prin suvoaie. Poduri sau podete nu exista. Pana cand ajungi sus, in sat, la Piscul Reghiului. Acolo unde oamenii traiesc, cum s-ar zice, cu picioarele in doua lumi. Cu un picior in anul 2009 si cu altul in Evul Mediu.



Ultima casa inaintea pustiului



Casele sunt azvarlite pe unde au apucat oamenii sa si le zideasca. Una aici, alta la cateva sute de metri distanta. Abia le zaresti, ascunse pe dupa coama unui deal sau "imbracate" in vegetatia deasa. Ziditurile sunt din pamant galben. Fara garduri de jur-imprejur. "De cine sa ne fie teama aici?", aud alt glas, al Radei Dobrin. Glas mestesugit al unei femei mica la stat. Ma priveste semet, parca m-ar masura din cap pana-n picioare. Ma pofteste in casa ei. Unde e? "Ultima inaintea pustiului", raspunde, apoi o vezi cum se ia la tranta cu movila din fata ei, s-o traverseze pe o carare ingusta, cu pas iute. Abia ma tin dupa batrana de aproape 70 de ani. Apoi imi iese in cale casuta, sus, pe o muchie de pamant imbracat cu verdele crud al ierbii de primavara. Frumoasa casa, ingrijita. Suntem poftiti sa ne tragem sufletul. Dar nu inainte ca Rada sa treaca pe la fiertura ei. Afara, sub un sopron, pusese un ceaun, la foc de lemne, sa fiarba niste cartofi. "Asta-i mancarea noastra", imi explica. Daca nici cartofi nu sunt, nici porumb, ca vin salbaticiunile si dau iama prin bruma de recolta pe care o are fiecare in jurul casei sale, atunci taranii dau fuga in padure. Natura le da sa manance. Iar oamenii stiu sa culeaga roadele codrului. Aduna bureti, pe care ii prajesc apoi cu usturoi, si iese o bunatate de mancarica, ma asigura gazda. Pe urma intru in casa ei. O camera. Atat. Un pat, o masa, o sobita. Si o candela. Si o lampa. Curent electric nu e. Aflasem pana sa vin aici ca Piscul Regiului e singurul sat din judetul Vrancea care n-a fost electrificat nici pana in ziua de azi.



De "vorba" cu cerbii



La lumina lampii, de vorba. Si candela a fost aprinsa. "Eu si cu Maica Domnului stam aici", spune femeia. Zice ca are cinci copii, risipiti prin tara sau prin strainatate. Au vrut s-o ia de aici, s-o tina cu ei, la oras, dar mama lor n-a vrut nici in ruptul capului. "Nu ma duc eu acolo. Aici m-am nascut, aici stau. Nu-mi trebuie altceva", e categorica Rada, suparata pe orasele pline de mizerie si zgomot, care i-au dat dureri de cap, de cate ori s-a dus acolo. Pe cand aici, in varf de munte, se simte cel mai bine. E liniste. Si nu e singura. Are cu cine "vorbi". Cu salbaticiunile padurii. Lumea ei se poate descrie cu atata seninatate! "Vad cerbii in fiecare dimineata cum apar colo sus, pe-o creasta", mai ales in perioada imperecherii, cand masculii se incing in coarne, luptandu-se pentru suprematie. Mai tarziu, dupa ce caprioarele zamislesc puii, se duc cainii din sat sa se joace cu mogaldetele abia aparute pe lume, cu botul lor umed. De sus, din tainica padure, urla lupii. Ursii isi fac si ei simtita prezenta. Rasii mai apar din cand in cand, dar se tin departe de oameni, "daca nu-i zgandari", ca si cum oamenii si salbaticiunile si-ar fi impartit cu intelepciune teritoriul si fiecare isi vede de treaba lui, in buna pace. Dar "granita" asta e uneori incalcata. "Am auzit ursul aproape de casa, intr-o noapte. M-am incuiat in odaia mea si am asteptat, pana s-a departat namila", insa amintirea panicii se risipeste repede din ochii femeii si imi zambeste iar, de parca ar vrea sa nu-mi fie frica de lumea ei.



Leacuri in loc de medicamente



Scoala, dispensar, farmacie? De unde in pustietatea asta? Acelea sunt in vale, in vatra comunei. Te apuca o durere, ceva, ca oricarui om. Cum te descurci? Daca e vara, te duci, cu chiu, cu vai, pana in comuna. Ajungi in cateva ore. Dar daca e iarna, satul din varf de munte devine prizonierul nametilor. Au fost ani, dupa cum povestesc traitorii acestor meleaguri, cand viforul i-a inchis in spatele troienelor de cativa metri inaltime. Dar muntenii au invatat sa-si aline singuri durerile. Tot natura le ofera si leacurile cele de trebuinta. Bei sirop de brad, sa-ti treaca tusea. Ai o infectie, pui pe rana un decoct din flori de romanita. La colita e bun socul de stejar. Patlagina face bine la plamani. Cicoarea si dragaica te dreg la ficat si la ochi. "Am invatat din batrani cum se fac leacurile astea", isi incheie Rada povestea sa. "Ca noi cati altii au trait", trage linie femeia, ca un semn ca nimic nu s-a schimbat aici, din mosi-stramosi. Aceleasi poteci, aceleasi urme de pasi, acelasi oftat...



Doar doi copii in sat



Ai putea spune ca satul e sortit pieirii. Majoritatea taranilor au peste 80 de ani. Ce-i drept, se tin mai bine decat un orasean la jumatate din varsta asta. Barbatii au fetele tabacite de ploaie si frig, mainile noduroase. Trupurile grele, mici de statura, dar indesate, se misca totusi cu o iuteala neasteptata. Femeile se duc in fiecare duminica la biserica, jos, in comuna. Pe drumul acela de piatra si noroi. Cu broboadele pe cap, incotosmanate, incovoiate, cu toiagul pe care isi sprijina fiecare pas. Cateva neamuri au prins radacini, din negura timpului, in satul acesta de munte. Asa aflam de familiile Ciubotaru, Parvu, Zara, Chipaila, Boros, Labunt, Galateanu, Cantecea, Lepadatu, Dumitrache, Dobrin. Aici se face recensamantul dintr-un foc. Sa tot fie, in total, ceva mai mult de 30 de suflete. Dar intre atatia umeri obositi de-o viata au rasarit si doua flori, doua fetite. Sunt ale familiei Labunt. Singurele "flori" ale satului.



"Meseria" de argat



Ofteaza. Se aseaza pe marginea patului. Doar ce-a intrat in casa. Dupa o zi de munca. E argat. Meserie de baza prin locurile astea. Munceste cu ziua. Prin satele vecine, prin alte comune, pe unde gaseste de taiat lemne, de legat un gard. Merge din casa in casa si intreaba cine are nevoie de o mana de ajutor. Se intoarce acasa cu cel mult 30 de lei. Asa e platita munca de o zi pe aici. Rar gaseste de lucru - o data pe saptamana. Se scotoceste prin buzunare si scoate cateva chistoace. Si niste farame de tutun de la tigari vechi. N-a aruncat resturile. Pentru ca din ele isi face o tigara noua. Rupe o bucatica dintr-un ziar, pune acolo "relicvele", umezeste hartia cu limba, apoi tot materialul e "impachetat". Si uite tigara, tocmai buna pentru tras un fum-doua, ca se arde repede. Facem cunostinta cu Radut Labunt. Are 38 de ani, dar pare mai in varsta, dupa fata arsa de soare si parul care i-a albit pe la tample. El e tatal celor doua fetite din sat - Maricela si Mihaela. Prima are noua ani, iar mezina - sase. Culita, sotia lui Radut, de 32 de ani, uscativa, incearca sa-mi zambeasca, asa, ca le-a venit un musafir in casa. Nu reuseste. Zambetul e prea obosit. Femeia a trebaluit toata ziua. A spalat hainele in copaie, le-a pus sa se usuce la marginea padurii, pe niste sfori legate intre pomi. A avut grija de cele cateva animale din ograda - cinci oi, un cal si o vaca. Mai si tese. Covoarele ei, pline de culori vii, acopera peretii interiori. Si pamantul de pe jos, din camere.



Sase kilometri pe jos pana la scoala



Fiecare zi a familiei Labunt incepe la ora sase dimineata. Cele doua fete se trezesc si se pregatesc - cea mare de scoala, iar cea mica de gradinita. Trebuie sa plece devreme. Drumul e parca si mai lung pentru ele pana la scoala din comuna. "Am vazut porcul mistret", zice Maricela. Era de mana cu sora ei. Asta s-a intamplat cu ceva timp in urma. Singure in mijlocul pustiului. Fetitele s-au oprit. N-au zis nimic. Nu mai aveau curajul nici sa respire. Dar animalul nu le-a bagat in seama, din fericire. S-a dus in treaba lui. "Asa le-am invatat, daca vad o salbaticiune, sa se opreasca, sa nu fuga", explica mama fetelor, care a facut opt clase. "Si eu, la vremea mea, tot asa mergeam, pe drumul asta, pana la scoala", continua Culita. Cu ghiozdanul in spinare, in care nu sunt doar cele cateva carti si caiete, dar si merindele. Copiii se vor intoarce acasa tarziu. Nu pui la socoteala doar timpul cat stau la scoala sau la gradinita, dar si cat merg pe drum - peste sase kilometri pe jos, dus-intors. Zilnic. Tot timpul impreuna. Surorile. Maricela ne arata carnetul de note. E in clasa a treia. Are numai calificative maxime. Obrajii i se aprind, spunandu-ne ca ii place sa invete si ca vrea sa se faca invatatoare. Radut, tatal ei, se uita la fiica-sa si incepe sa planga. "Eu le spun mereu fetelor sa plece de aici, cand s-or face mari. Destul mi-am innamolit eu viata prin locurile astea. Sa nu aiba si ele soarta mea", apoi se duce afara, sa nu strice bruma de fericire a fetei sale.



Pacaleala cu electrificarea



Satenii si-au facut cruce cand ne-au vazut. Noi, cei veniti din "lumea de jos", cum ne-au zis "pustnicii", am avut curajul sa urcam pana la ei, la cei din "satul dintre nori". Taranii ne-au povestit ca ar fi putut sa faca si ei parte din lumea civilizata, sa aiba curent electric. Dar cei de jos, conducatorii, i-au uitat. Se poate spune ca statul roman i-a pacalit pe oamenii din Piscul Reghiului. Localnicii ne-au povestit ca au platit, pe vremea comunismului, pentru a se aduce reteaua de electricitate pana in casele lor. Nu-si mai aduc aminte cati bani au dat. E prea mult de-atunci. Apoi s-a schimbat regimul politic, in 1989, iar vechile planuri au fost date uitarii. Sa se electrifice acum casele de aici? Peste puterile administratiei locale, ne spune viceprimarul comunei Reghiu, Neculai Nemut. Bugetul comunal pe un an, din taxe si impozite, abia ajunge la 200.000 de lei. "Cat sa supravietuim", zice edilul.



Lumina in bidoane



Lumina a ajuns totusi la Piscul Reghiului. Dar nu pe cabluri, ci in bidoane. Sute de bidoane cu gaz lampant. Si multe alte lucruri - ulei, zahar, faina, dulciuri, imbracaminte. Toate au fost carate de baietii de la clubul Off-Road Adventure Romania. Cu masinile lor cat casa, cu roti ca de tractor si tractiune integrala, cu motoarele turate pana la limita spargerii timpanelor. Asa cum ne-au intampinat, tot la fel si-au luat satenii ramas bun de la noi. "Bucurie", in loc de buna ziua, se spune aici. De parca oamenii pierduti intre munti si salbaticiuni inca mai spera la o viata buna...




Dan Gheorghe, aprilie 2009