O zi printre vanatorii de munte
Stiti ce salariu are un capitan, comandant de pluton, in trupele vanatorilor de munte? 1.500.000 de lei. Probabil ati auzit de vanatorii de munte, poate i-ati si vazut la televizor sau la cinematograf. Dar putina lume i-a vazut pe viu, atunci cand se catara, cu dexteritatea felinelor, pe stancile golase, la cateva sute de metri inaltime. Iar daca mai punem la socoteala si lipsa de echipament, din cauza bugetului sarac, atunci chiar ca te-apuca groaza, vazandu-i pe acesti oameni cum isi risca viata. Ei mi-au spus ca niciodata nu pornesc la drum daca nu au verificat cu minutiozitate corzile si celelalte lucruri din dotare. Daca ceva da semne, cat de mici, de defectiune, renunta la acel echipament.
Riscul e mare, pasiunea la fel
Comandantul Batalionului 33 Vanatori de Munte din Curtea de Arges, colonelul Gheorghe Sorescu, este un om care s-a nascut a doua oara. Are 50 de ani, este inalt cat usa si tot timpul cu zambetul pe buze, dar nici nu poti banui tragedia prin care a trecut, in urma cu 25 de ani, pe vremea cand era locotenent. Vorbeste azi despre lucrurile acelea cu detasare, de parca ar fi o poveste cu bunici si pitici. Era in anul 1973. Abia se intorsese din Austria, unde facuse pregatire pentru alpinism. Urma, ca de fiecare data, un exercitiu de catarare cu oamenii din subordine. Corzile au fost montate pe stanci. Numai ca un subordonat a gresit operatiunea aceasta. Una din corzi era gresit montata in tot angrenajul.
Locotenentul Gheorghe Sorescu a coborat pe corzi. La 60 de metri inaltime i s-a blocat carabiniera si a ramas suspendat intre cer si pamant. Bratele i-au fost strangulate de coarda. Parca ar fi fost legat fedeles de o forta invizibila. Nu putea sa faca altceva decat sa-si astepte moartea. Avea 25 de ani. Nici nu-si traise viata. Numai ca alpinistul din el n-a vrut sa moara. A reusit sa scape din stransoarea franghiei, prin tehnici exersate de mii de ori. Dar nu mai era legat de nimic. Numai mainile il ajutau. Si-a dat seama ca, mai devreme sau mai tarziu, va cadea. Dar era nevoie sa coboare cat mai mult posibil, pe stanci, pentru a-si salva viata. A coborat pana la 25 de metri inaltime. Atunci a simtit ca mainile nu-l mai ajuta. Si a cazut. S-a izbit de o stanca. Piciorul stang i se rasucise la spate. Isi sectionase limba si pierduse doua masele. Bratele erau pline de taieturi.
La spital i s-a pus diagnosticul – dubla fractura, cu ligamentele rupte. A fost operat de sase ori la Spitalul Militar din Bucuresti. In piciorul stang i-au fost introduce nu mai putin de 26 de suruburi si patru bare metalice. Timp de doi ani a durat refacerea. “Sa stiti ca abia asteptam sa ma vindec, sa ma intorc pe munte, la catarari si coborari”, marturiseste colonelul Sorescu. L-am intrebat daca viseaza la gradul de general. “Mi-am dorit sa fiu comandant. Nu m-am gandit neaparat la gradul de general. Cand va fi, va fi”, raspunde omul repede, zambind. Am vrut sa stiu cum procedeaza cu noii recruti. Zice ca mai intai le citeste fisele, sa afle cine sunt, ce caracter au. Trebuie sa fie bine pregatiti. “Pentru vanatorul de munte cea mai grea este escaladarea. Atunci, fiecare om isi alege drumul pe unde urca. Unul din ei poate fi deschizator de partie pentru un intreg batalion. O companie in relief muntos poate face cat o divizie din zona de campie”, aflu primele secrete ale acestei meserii.
Unici, dar saraci
Tarile din jurul nostru nu au trupe de vanatori de munte. Dar dotarea noastra tehnica e slaba, a recunoscut comandantul Armatei I, general de brigada doctor Costel Paraniac. “Nu vor creste salariile in Armata, dupa disponibilizarile preconizate, dar Ordonanta 7 este mana cereasca. Ea protejeaza cadrele militare disponibilizate. Dupa 20 de ani vechime, oamenii se pot pensiona. Cat despre riscul la care se expun vanatorii de munte, sa stiti ca fiecare arma are riscurile ei”, spune generalul. Este greu sa te desparti de munte, dupa ce i-ai invatat toate tainele, e de parare comandantul Brigazii 4 Vanatori de Munte, colonelul Corneliu Parfene. “Nu au fost cazuri de oameni care sa plece de la aceasta arma, din cauza salariului. Ii tine aici pasiunea pentru munca asta”, completeaza colonelul, care ar doi baieti. L-am intrebat daca ar vrea ca ei sa fie tot vanatori de munte. “Nu, pentru ca e prea greu. Pe mine m-a sustinut familia. Fac meseria asta de 23 de ani”.
Despre cum au mers lucrurile pentru vanatorii de munte, in ultimii 20 de ani, colonelul Parfene a spus ca cel mai bine, din punctul de vedere al dotarii tehnice, a fost in anii ’80. Cum va fi restructurarea, in cazul acestei arme? “Probabil ca vor disparea niste functii”, conchide sec oficialul. Mai trebuie spus ca, in urma cu doi ani, s-a infiintat Asociatia Nationala a Vanatorilor de Munte, cu sediul la Brasov. Este un fel de sindicat al “vulturilor” inarmati. Asociatia si-a propus sa apere interesele armei. Numai la Curtea de Arges sunt vreo 300 de membri in aceasta asociatie. Este una dintre putinele organizatii de acest fel din Armata Romana.
Traditie din 1916
Primul batalion de vanatori de munte al Armatei Romane a fost infiintat in noiembrie 1916, in momentul in care trupele noastre se retrageau din calea invadatorilor, stabilind rezistenta in Moldova. Vanatorii de munte au participat, mai apoi, la bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz. In 1922, unitatile vanatorilor de munte au fost reunite intr-o divizie, la care s-a adaugat, in 1923, o structura similara – Corpul de Munte, dupa ce Armata a fost reorganizata. Brigada 4 Vanatori de Munte din Curtea de Arges a fost infiintata in 1969.
Pentru soldatii analfabeti bibliotecara devine invatatoare
In trupele vanatorilor de munte nu intra oricine. Se face o selectie speciala, inca de la centrele de recrutare si de la prima vizita medicala. Sunt preferati tinerii care locuiesc in zona montana. Ei sunt invatati cu rigorile acestui relief. Si cei care au practicat sporturi montane pot ajunge la aceasta arma. In unele cazuri, vin la armata chiar si analfabeti, desi in fisa lor de incorporare scrie ca au sapte clase. Asa s-au infiintat in unitatile militare clase pentru acesti tineri, unde li se asigura rechizite. Bibliotecara unitatii face pe invatatoarea si reuseste intr-un timp relativ scurt sa-i invete macar strictul necesar. Este foarte important ca soldatii sa stie sa citeasca, pentru ca ei trebuie sa lectureze anumite regulamente.
Am ajuns si la cantina unitatii. Sunt 350 de locuri aici. Soldatul are la dispozitie 40 de minute ca sa manance. El trece pe la autoservire, isi ia la tava ce doreste, apoi se duce la masa. In 150 de minute iau masa 700 de militari, ne asigura gazdele. Fiecare soldat primeste zilnic hrana totalizand 4.500 de calorii. Asta inseamna, intre altele, un ou, 20 de grame de unt, 750 de grame de paine alba, 200 de grame de carne, 400 de grame de cartofi. La ultimul capitol s-a modernizat treaba la bucatarie – exista o masina de curatat cartofi, care reuseste sa “rezolve” 400 de kilograme intr-o ora. Ce-i drept, exista si o grupa de serviciu, dintre soldati, care se ocupa cu retusarea cartofilor deja curatati de masina. La bucatarie sunt cinci bucatari, ajutati de cinci soldati in termen. Plus un ospatar. In crescatoria unitatii se afla 77 de porci. Ofiterii mananca separat, la popota. Numai ca ei isi platesc consumatia. Cand sunt zile de post se fac mai multe feluri de mancare – si pentru cei care postesc. La care se adauga mancarea de regim pentru soldatii sau ofiterii cu probleme de sanatate.
O mare problema este cea a incalzirii unora dintre cladirile unitatii militare, spune comandantul Corpului I de Armata, generalul Gheorghe Lungu. Adevarul e ca frigul predomina, nu numai in dormitoarele soldatilor, in care am fost invitat sa intru, dar chiar si in birourile comandantilor. Unele din aceste cladiri nu sunt racordate la sistemul de termoficare al orasului, din cauza conductelor uzate. La randul lor, cladirile militarilor sunt vechi, mobilierul e vechi.
“Dusmanul” a fost anihilat in 30 de minute
Poligonul de instructie al Batalionului 33 Vanatori de Munte este chiar zona in care se gaseste barajul Vidraru, unul dintre cele mai sensibile puncte de pe harta strategica a Romaniei. In caz de razboi sau a patrunderii in zona a unui grup terorist, militarii trebuie sa tina “cu dintii” de acest obiectiv. Si asta nu numai datorita importantei arhitecturale a barajului, dar mai ales pentru urmarile deosebit de grave care ar avea loc, in cazul distrugerii sale. Barajul se afla la o altitudine de 1.060 de metri si a fost construit intre 1961 si 1966, fiind, la acea data, al saselea in Europa si al noualea in lume. Barajul are 180 de metri inaltime si poate tine in spatele sau o cantitate de cel mult 430 de milioane de metri cubi de apa. Lacul de acumulare are o lungime de 13 kilometri, iar soseaua care il inconjuara – 56 de kilometri. Constructia are la baza o grosime de 25 de metri. In cazul distrugerii barajului, nu numai ca Pitestiul ar fi sub ape, dar viitura formata ar distruge pana si barajul Lacul Morii din Bucuresti, ceea ce ar provoca o catastrofa de proportii in Capitala.
Insa, din punctul de vedere al strategiei militare, se spune ca nimeni nu ar avea interesul sa distruga barajul de la Vidraru. Ceea ce nu inseamna ca paza obiectivului si pregatirea de lupta in aceasta zona ar fi diminuate intr-un fel. Exercitiul de lupta din ziua de 12 martie 1998 a demonstrat ca militarii romani sunt capabili sa anihileze un grup de cercetare – diversiune care s-ar apropia de aceasta zona. La exercitiu au participat ofiteri, militari angajati pe baza de contract, militari cu termen redus si militari in termen. Locul desfasurarii manevrelor militare a fost in Valea lui Stan, la 30 de kilometri – nord de Curtea de Arges si la doi kilometri, in aval, de barajul Vidraru. Cel mai impresionant a fost faptul ca, dupa numai patru luni de instructie, militarii in termen stiau sa se catere pe munte ca niste alpinisti cu vechime. Deschiderea focului din zeci de arme automate, fumigenele si grenadele de manevra au sporit spectaculozitatea actiunii. Militarii au coborat de pe un versant de 1.232 de metri, pentru a se urca repede pe un altul, in timp ce alti colegi de-ai lor ii sustineau cu foc de acoperire. “Dusmanul” a fost anihilat in mai putin de 30 de minute. Apoi s-a facut liniste. Barajul e tot acolo, incremenit intre stancile reci si mute.
Dan Gheorghe, 24 martie 1998
Stiti ce salariu are un capitan, comandant de pluton, in trupele vanatorilor de munte? 1.500.000 de lei. Probabil ati auzit de vanatorii de munte, poate i-ati si vazut la televizor sau la cinematograf. Dar putina lume i-a vazut pe viu, atunci cand se catara, cu dexteritatea felinelor, pe stancile golase, la cateva sute de metri inaltime. Iar daca mai punem la socoteala si lipsa de echipament, din cauza bugetului sarac, atunci chiar ca te-apuca groaza, vazandu-i pe acesti oameni cum isi risca viata. Ei mi-au spus ca niciodata nu pornesc la drum daca nu au verificat cu minutiozitate corzile si celelalte lucruri din dotare. Daca ceva da semne, cat de mici, de defectiune, renunta la acel echipament.
Riscul e mare, pasiunea la fel
Comandantul Batalionului 33 Vanatori de Munte din Curtea de Arges, colonelul Gheorghe Sorescu, este un om care s-a nascut a doua oara. Are 50 de ani, este inalt cat usa si tot timpul cu zambetul pe buze, dar nici nu poti banui tragedia prin care a trecut, in urma cu 25 de ani, pe vremea cand era locotenent. Vorbeste azi despre lucrurile acelea cu detasare, de parca ar fi o poveste cu bunici si pitici. Era in anul 1973. Abia se intorsese din Austria, unde facuse pregatire pentru alpinism. Urma, ca de fiecare data, un exercitiu de catarare cu oamenii din subordine. Corzile au fost montate pe stanci. Numai ca un subordonat a gresit operatiunea aceasta. Una din corzi era gresit montata in tot angrenajul.
Locotenentul Gheorghe Sorescu a coborat pe corzi. La 60 de metri inaltime i s-a blocat carabiniera si a ramas suspendat intre cer si pamant. Bratele i-au fost strangulate de coarda. Parca ar fi fost legat fedeles de o forta invizibila. Nu putea sa faca altceva decat sa-si astepte moartea. Avea 25 de ani. Nici nu-si traise viata. Numai ca alpinistul din el n-a vrut sa moara. A reusit sa scape din stransoarea franghiei, prin tehnici exersate de mii de ori. Dar nu mai era legat de nimic. Numai mainile il ajutau. Si-a dat seama ca, mai devreme sau mai tarziu, va cadea. Dar era nevoie sa coboare cat mai mult posibil, pe stanci, pentru a-si salva viata. A coborat pana la 25 de metri inaltime. Atunci a simtit ca mainile nu-l mai ajuta. Si a cazut. S-a izbit de o stanca. Piciorul stang i se rasucise la spate. Isi sectionase limba si pierduse doua masele. Bratele erau pline de taieturi.
La spital i s-a pus diagnosticul – dubla fractura, cu ligamentele rupte. A fost operat de sase ori la Spitalul Militar din Bucuresti. In piciorul stang i-au fost introduce nu mai putin de 26 de suruburi si patru bare metalice. Timp de doi ani a durat refacerea. “Sa stiti ca abia asteptam sa ma vindec, sa ma intorc pe munte, la catarari si coborari”, marturiseste colonelul Sorescu. L-am intrebat daca viseaza la gradul de general. “Mi-am dorit sa fiu comandant. Nu m-am gandit neaparat la gradul de general. Cand va fi, va fi”, raspunde omul repede, zambind. Am vrut sa stiu cum procedeaza cu noii recruti. Zice ca mai intai le citeste fisele, sa afle cine sunt, ce caracter au. Trebuie sa fie bine pregatiti. “Pentru vanatorul de munte cea mai grea este escaladarea. Atunci, fiecare om isi alege drumul pe unde urca. Unul din ei poate fi deschizator de partie pentru un intreg batalion. O companie in relief muntos poate face cat o divizie din zona de campie”, aflu primele secrete ale acestei meserii.
Unici, dar saraci
Tarile din jurul nostru nu au trupe de vanatori de munte. Dar dotarea noastra tehnica e slaba, a recunoscut comandantul Armatei I, general de brigada doctor Costel Paraniac. “Nu vor creste salariile in Armata, dupa disponibilizarile preconizate, dar Ordonanta 7 este mana cereasca. Ea protejeaza cadrele militare disponibilizate. Dupa 20 de ani vechime, oamenii se pot pensiona. Cat despre riscul la care se expun vanatorii de munte, sa stiti ca fiecare arma are riscurile ei”, spune generalul. Este greu sa te desparti de munte, dupa ce i-ai invatat toate tainele, e de parare comandantul Brigazii 4 Vanatori de Munte, colonelul Corneliu Parfene. “Nu au fost cazuri de oameni care sa plece de la aceasta arma, din cauza salariului. Ii tine aici pasiunea pentru munca asta”, completeaza colonelul, care ar doi baieti. L-am intrebat daca ar vrea ca ei sa fie tot vanatori de munte. “Nu, pentru ca e prea greu. Pe mine m-a sustinut familia. Fac meseria asta de 23 de ani”.
Despre cum au mers lucrurile pentru vanatorii de munte, in ultimii 20 de ani, colonelul Parfene a spus ca cel mai bine, din punctul de vedere al dotarii tehnice, a fost in anii ’80. Cum va fi restructurarea, in cazul acestei arme? “Probabil ca vor disparea niste functii”, conchide sec oficialul. Mai trebuie spus ca, in urma cu doi ani, s-a infiintat Asociatia Nationala a Vanatorilor de Munte, cu sediul la Brasov. Este un fel de sindicat al “vulturilor” inarmati. Asociatia si-a propus sa apere interesele armei. Numai la Curtea de Arges sunt vreo 300 de membri in aceasta asociatie. Este una dintre putinele organizatii de acest fel din Armata Romana.
Traditie din 1916
Primul batalion de vanatori de munte al Armatei Romane a fost infiintat in noiembrie 1916, in momentul in care trupele noastre se retrageau din calea invadatorilor, stabilind rezistenta in Moldova. Vanatorii de munte au participat, mai apoi, la bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz. In 1922, unitatile vanatorilor de munte au fost reunite intr-o divizie, la care s-a adaugat, in 1923, o structura similara – Corpul de Munte, dupa ce Armata a fost reorganizata. Brigada 4 Vanatori de Munte din Curtea de Arges a fost infiintata in 1969.
Pentru soldatii analfabeti bibliotecara devine invatatoare
In trupele vanatorilor de munte nu intra oricine. Se face o selectie speciala, inca de la centrele de recrutare si de la prima vizita medicala. Sunt preferati tinerii care locuiesc in zona montana. Ei sunt invatati cu rigorile acestui relief. Si cei care au practicat sporturi montane pot ajunge la aceasta arma. In unele cazuri, vin la armata chiar si analfabeti, desi in fisa lor de incorporare scrie ca au sapte clase. Asa s-au infiintat in unitatile militare clase pentru acesti tineri, unde li se asigura rechizite. Bibliotecara unitatii face pe invatatoarea si reuseste intr-un timp relativ scurt sa-i invete macar strictul necesar. Este foarte important ca soldatii sa stie sa citeasca, pentru ca ei trebuie sa lectureze anumite regulamente.
Am ajuns si la cantina unitatii. Sunt 350 de locuri aici. Soldatul are la dispozitie 40 de minute ca sa manance. El trece pe la autoservire, isi ia la tava ce doreste, apoi se duce la masa. In 150 de minute iau masa 700 de militari, ne asigura gazdele. Fiecare soldat primeste zilnic hrana totalizand 4.500 de calorii. Asta inseamna, intre altele, un ou, 20 de grame de unt, 750 de grame de paine alba, 200 de grame de carne, 400 de grame de cartofi. La ultimul capitol s-a modernizat treaba la bucatarie – exista o masina de curatat cartofi, care reuseste sa “rezolve” 400 de kilograme intr-o ora. Ce-i drept, exista si o grupa de serviciu, dintre soldati, care se ocupa cu retusarea cartofilor deja curatati de masina. La bucatarie sunt cinci bucatari, ajutati de cinci soldati in termen. Plus un ospatar. In crescatoria unitatii se afla 77 de porci. Ofiterii mananca separat, la popota. Numai ca ei isi platesc consumatia. Cand sunt zile de post se fac mai multe feluri de mancare – si pentru cei care postesc. La care se adauga mancarea de regim pentru soldatii sau ofiterii cu probleme de sanatate.
O mare problema este cea a incalzirii unora dintre cladirile unitatii militare, spune comandantul Corpului I de Armata, generalul Gheorghe Lungu. Adevarul e ca frigul predomina, nu numai in dormitoarele soldatilor, in care am fost invitat sa intru, dar chiar si in birourile comandantilor. Unele din aceste cladiri nu sunt racordate la sistemul de termoficare al orasului, din cauza conductelor uzate. La randul lor, cladirile militarilor sunt vechi, mobilierul e vechi.
“Dusmanul” a fost anihilat in 30 de minute
Poligonul de instructie al Batalionului 33 Vanatori de Munte este chiar zona in care se gaseste barajul Vidraru, unul dintre cele mai sensibile puncte de pe harta strategica a Romaniei. In caz de razboi sau a patrunderii in zona a unui grup terorist, militarii trebuie sa tina “cu dintii” de acest obiectiv. Si asta nu numai datorita importantei arhitecturale a barajului, dar mai ales pentru urmarile deosebit de grave care ar avea loc, in cazul distrugerii sale. Barajul se afla la o altitudine de 1.060 de metri si a fost construit intre 1961 si 1966, fiind, la acea data, al saselea in Europa si al noualea in lume. Barajul are 180 de metri inaltime si poate tine in spatele sau o cantitate de cel mult 430 de milioane de metri cubi de apa. Lacul de acumulare are o lungime de 13 kilometri, iar soseaua care il inconjuara – 56 de kilometri. Constructia are la baza o grosime de 25 de metri. In cazul distrugerii barajului, nu numai ca Pitestiul ar fi sub ape, dar viitura formata ar distruge pana si barajul Lacul Morii din Bucuresti, ceea ce ar provoca o catastrofa de proportii in Capitala.
Insa, din punctul de vedere al strategiei militare, se spune ca nimeni nu ar avea interesul sa distruga barajul de la Vidraru. Ceea ce nu inseamna ca paza obiectivului si pregatirea de lupta in aceasta zona ar fi diminuate intr-un fel. Exercitiul de lupta din ziua de 12 martie 1998 a demonstrat ca militarii romani sunt capabili sa anihileze un grup de cercetare – diversiune care s-ar apropia de aceasta zona. La exercitiu au participat ofiteri, militari angajati pe baza de contract, militari cu termen redus si militari in termen. Locul desfasurarii manevrelor militare a fost in Valea lui Stan, la 30 de kilometri – nord de Curtea de Arges si la doi kilometri, in aval, de barajul Vidraru. Cel mai impresionant a fost faptul ca, dupa numai patru luni de instructie, militarii in termen stiau sa se catere pe munte ca niste alpinisti cu vechime. Deschiderea focului din zeci de arme automate, fumigenele si grenadele de manevra au sporit spectaculozitatea actiunii. Militarii au coborat de pe un versant de 1.232 de metri, pentru a se urca repede pe un altul, in timp ce alti colegi de-ai lor ii sustineau cu foc de acoperire. “Dusmanul” a fost anihilat in mai putin de 30 de minute. Apoi s-a facut liniste. Barajul e tot acolo, incremenit intre stancile reci si mute.
Dan Gheorghe, 24 martie 1998
10 comentarii:
Arma asta ,vanatori de munte,mi se pare o arma nobila...am vazut,in copilarie,pe vremea PTAP-ului ,cand eram UTC-ista...o demonstratie a celor de la Vanatori de Munte din Predeal...pot spune ca mi-a ramas bine intiparita acea zi ,pe scoarta cerebrala...si mai adaug ca m-a impresionat pana la lacrimi...
Deci...ca sa revin la postarea ta :)),salariul ala este de 1500 lei noi sau 1 500 000 lei vechi?Cred ca a doua varianta este prea putin,iar 1 500 000 lei noi este imens de mult...:))))
Faina postare,am citi cu drag!
materialul e scris in 1998. eu am dat valoarea salariului de atunci. adica 1,5 milioane de lei. lei vechi. bani foarte putini, oricum.
Ooo...scuze!:)
n-ai de ce sa-ti ceri scuze. multumesc pentru vizita. te mai astept.
in prezent salariul unui comandant de pluton de vanatori de munte este de 2000 - 2200 RON.
Cel putin atat iau eu...
e foarte putin pentru munca pe care o faceti. si mai ales pentru riscurile acestei meserii.
la Curtea de Arges am facut armata,comandantul unitatii era Parfene,asta in '96
la radiotelegrafisti(morse)
frumoasa armata,frumoase amintiri...
vanatorii de munte - niste oameni adevarati! niste eroi.
ai idee cum se poate inrola cineva in armata?Daca are nevoie de facultate sau academie ceva? mersi fain
habar n-am care sunt acum regulile. dar nu cred ca mai e cazul de inrolare, ci de angajare, ca armata e profesionista. cel mai simplu e sa intrebi la ministerul apararii. au un birou de relatii cu publicul.
Trimiteţi un comentariu