I-au ucis fiul de 17 ani, acum 17 ani, la ora 17
E imposibil sa raspunzi la intrebarea asta. "Stiti ce inseamna dorul?", ne intreaba femeia din fata noastra. De cateva ori, pe parcursul discutiei, a fost gata sa izbucneasca in lacrimi. Apoi ne-a adus un sac din plastic in care pastreaza si azi hainele copilului ei. Cele pe care le purta atunci cand a fost ucis. Totul se invarte in jurul cifrei 17. Au trecut 17 ani de la Revolutie. Cand a murit, Alexandru Radu Ionescu avea 17 ani. Mai mult decat atat, ora 17.00 i-a fost fatala. Una dintre primele victime ale tragicelor evenimente petrecute in Bucuresti, in 1989. Iar mama lui, Ioana Ionescu, nu stie nici azi cine sunt ucigasii copilului sau. Vrea sa-i cunoasca. Doar ca sa-i ierte.
Batem cu o oarecare strangere de inima la usa apartamentului dintr-un bloc din cartierul bucurestean Titan. Ne deschide o femeie cu tinuta distinsa. Anii si necazurile aproape ca nu i se vad pe fata. Ba da, daca te uiti mai atent in ochii ei, ii citesti durerea. Am convins-o cu greu, intr-o discutie telefonica anterioara, sa stea de vorba cu noi. "De prea multe ori am vorbit, ani la rand", ne-a spus initial mama lui Radu. In fine, ne-a primit cu cafele, apa minerala si mandarine. Ne arata si numeroasele ziare si reviste in care s-a scris pe larg, dupa 1990, despre drama baiatului ei. Intr-un colt al sufrageriei e asezata fotografia baiatului.
A simtit clipa in care i-a murit fiul
Discutia se leaga usor, in ciuda atmosferei apasatoare. Numai cine are copii stie cat de greu e sa vorbesti cu cineva despre lumina ochilor sai, care a trecut in nefiinta. Desi se vede cat ii este de greu, Ioana Ionescu se intoarce din nou in timp, in ziua de 21 decembrie 1989. Ne spune ca a simtit exact momentul in care copilul sau "a plecat de pe pamant". Stie sigur ca 17.30 a fost ora fatidica. "Eram acasa. Tocmai venisem de la munca. Am simtit in acel moment o sfarseala, mi s-au zbatut ochii si m-a durut ceafa. O senzatie aparuta din senin. Am stiut atunci ca s-a intamplat ceva cu Radu". Apoi se face liniste pentru cateva momente.
Isi aduce aminte si altceva. Parca a fost un semn al dramei care urma sa vina. "Cu o luna inainte sa moara, baiatul imi tot spunea ca simte ca se va intampla ceva deosebit". In decembrie 1989, cand incepuse revolta de la Timisoara, iar informatiile veneau de la Europa Libera, "copilul meu zicea ca trebuie sa iesim toti in strada".
Ii ura pe comunisti
Dar s-a mai petrecut ceva care arata ca adolescentul de 17 ani a iesit in strada pentru a protesta fata de regim. Nu s-a dus acolo ca un simplu spectator. "In iulie 1989, un militian l-a batut pe copilul meu. Radu se certase cu fiul militianului, iar tatal acelui pusti s-a razbunat apoi. Baiatul meu a prins atunci ura contra regimului. Il vedeam trist si cand ma vedea ca am venit de la alimentara cu un carton de oua sau o bucata de carne, dupa ce statusem la coada ore in sir. Noi n-am facut politica in casa. Eu eram tehnician, tatal lui era constructor. Ne vedeam de munca noastra. Nu l-am alimentat impotriva regimului, dar copilul vedea ce se intampla in jurul lui".
A mai fost o premonitie. "Tot in noiembrie, baiatul m-a intrebat cu cine fac Revelionul. Imi spunea ca ar fi bine sa ma duc la sora mea". A venit si ziua tragediei, 21 decembrie. "Am vorbit cu el la telefon, dupa-amiaza. Eram inca la munca. Atunci i-am spus de mitingul care luase o turnura neasteptata, apoi i-am zis sa stea acasa. Stiu ca avea de reparat bicicleta unui prieten. A fost ultima oara cand am vorbit cu el". Din nou liniste.
Hainele mortii
Ceea ce se stie deja este ca Radu Ionescu a murit, alaturi de alti 13 tineri, cam de aceeasi varsta cu el, in dreptul Salii Dalles. Au fost primele victime ale Revolutiei. Radu a murit intr-un mod cumplit. Un tanc a trecut peste trupul sau, dar a fost si impuscat, plus injunghiat, din cate ne povesteste mama sa, care ne aduce la un moment dat un sac din plastic in care se afla hainele baiatului, cele pe care el le-a purtat in ziua mortii. Femeia se abtine sa nu planga si se duce la bucatarie dupa un pahar cu apa. Stam in fata sacului si nu indraznim sa-l desfacem. Gazda noastra se intoarce dupa cateva minute. Si-a revenit si ne indeamna sa scoatem hainele afara. Au trecut intre timp pe la o spalatorie. O geaca, un pulover si o pereche de pantaloni. Geaca si puloverul sunt gaurite in mai multe locuri, in timp ce pantalonii sunt rupti in doua, lasand sa se intrevada fortele deosebit de puternice care au macinat acel trup.
Coincidenta lui 17
Abia la ora 20.45, in 21 decembrie 1989, Ioana Ionescu a aflat ca fiul ei murise. "A venit la usa mea mama unui coleg al lui Radu. Casa scarii era plina de tineri. Toti plangeau. Eu am ingenuncheat atunci si l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea putere. Sora mea s-a dus apoi la Spitalul de Urgenta. Acolo erau opt tineri morti. Erau primele victime ale Revolutiei".
Cu greu, in ziua de 26 decembrie, s-a intors acasa copilul plecat la batalia contra comunismului. "Stiti ce este dorul?", ne intreaba pe neasteptate femeia, care considera ca si azi are tot doi copii, o fata de 39 de ani si Radu, care ar fi implinit, in 14 iunie 2006, daca ar fi trait, 34 de ani. Nu stim ce sa raspundem. "Cel mai mult il iubesc pe baiat. Fata mea intelege si nu se supara. Era frumos, inalt, facea yahting", se duce departe gandul mamei.
Coincidenta face ca in ziua de 21 decembrie 2006 sa se implineasca 17 ani de la moartea eroului. Iar el a murit la varsta de 17 ani.
Chemat la oaste, in 1991
Nici azi nu se stie adevarul. Cine sunt ucigasii adolescentului. "Un prim semn de la autoritati l-am primit in 1991, cand se considera ca fiul meu a fost victima unui accident rutier, pentru ca il calcase un tanc". Vedem apoi si un dosar cu doua file. "Abia in acest an, prin niste relatii, am primit copia dosarului sau, care cuprinde declaratia tatalui lui Radu si declaratia unui prieten al fiului meu, care a fost la locul tragediei". In rest, nimic.
Ceva cu totul incredibil s-a petrecut in 1991. Din punctul de vedere al statului roman, Radu Ionescu inca traia, la aproape doi ani de la Revolutie. Vedem si o carte postala trimisa acasa de Armata, prin care acest baiat era chemat la incorporare. Ar fi trebuit sa se prezinte la Centrul Militar Sector 3, in data de 30 august 1991.
"As vrea sa-i iert. Dar nu am pe cine sa iert. Eu nu pot sa urasc"
Aproape zilnic la mormantul fiului sau. Asta a fost viata Ioanei Ionescu. Dupa moartea lui Radu. In fiecare decembrie, in preajma Craciunului, ii duce crengute de brad, pe care i le pune pe piatra rece, de marmura alba. I-am propus s-o ducem noi in acest an, cu masina ziarului, de acasa pana la cimitir, pentru ca ii este greu sa care crengile, plus coronitele de brad, din Titan pana la Eroii Revolutiei. A acceptat cu greu, pentru ca nu dorea sa deranjeze. E un om care nu vrea sa iasa in fata cu nimic. Nici macar pentru a-si striga durerea.
O femeie de 65 de ani. "Stiti ce m-a tinut pana acum? Increderea ca va veni un moment al adevarului. Astept sa-i vad pe ucigasii copilului meu. Sa vad ca le este teama de adevar. As vrea sa-i iert. Dar nu am pe cine sa iert. Eu nu pot sa urasc. Ma rog ca ucigasii sa fie mantuiti la Judecata de Apoi, pentru ca de ea nu vor scapa".
La cativa metri distanta, forfota strazii pare nepasatoare fata de mormintele eroilor. Inainte sa plecam, aruncam o ultima privire la fotografia de pe cruce. Dintr-un alt timp, baiatul cu par blond parca ne-ar surade. Dar e numai zambetul inghetat pentru totdeauna, la varsta de 17 ani, atunci cand credea ca are toata viata in fata...
Dan Gheorghe, 20 decembrie 2006
E imposibil sa raspunzi la intrebarea asta. "Stiti ce inseamna dorul?", ne intreaba femeia din fata noastra. De cateva ori, pe parcursul discutiei, a fost gata sa izbucneasca in lacrimi. Apoi ne-a adus un sac din plastic in care pastreaza si azi hainele copilului ei. Cele pe care le purta atunci cand a fost ucis. Totul se invarte in jurul cifrei 17. Au trecut 17 ani de la Revolutie. Cand a murit, Alexandru Radu Ionescu avea 17 ani. Mai mult decat atat, ora 17.00 i-a fost fatala. Una dintre primele victime ale tragicelor evenimente petrecute in Bucuresti, in 1989. Iar mama lui, Ioana Ionescu, nu stie nici azi cine sunt ucigasii copilului sau. Vrea sa-i cunoasca. Doar ca sa-i ierte.
Batem cu o oarecare strangere de inima la usa apartamentului dintr-un bloc din cartierul bucurestean Titan. Ne deschide o femeie cu tinuta distinsa. Anii si necazurile aproape ca nu i se vad pe fata. Ba da, daca te uiti mai atent in ochii ei, ii citesti durerea. Am convins-o cu greu, intr-o discutie telefonica anterioara, sa stea de vorba cu noi. "De prea multe ori am vorbit, ani la rand", ne-a spus initial mama lui Radu. In fine, ne-a primit cu cafele, apa minerala si mandarine. Ne arata si numeroasele ziare si reviste in care s-a scris pe larg, dupa 1990, despre drama baiatului ei. Intr-un colt al sufrageriei e asezata fotografia baiatului.
A simtit clipa in care i-a murit fiul
Discutia se leaga usor, in ciuda atmosferei apasatoare. Numai cine are copii stie cat de greu e sa vorbesti cu cineva despre lumina ochilor sai, care a trecut in nefiinta. Desi se vede cat ii este de greu, Ioana Ionescu se intoarce din nou in timp, in ziua de 21 decembrie 1989. Ne spune ca a simtit exact momentul in care copilul sau "a plecat de pe pamant". Stie sigur ca 17.30 a fost ora fatidica. "Eram acasa. Tocmai venisem de la munca. Am simtit in acel moment o sfarseala, mi s-au zbatut ochii si m-a durut ceafa. O senzatie aparuta din senin. Am stiut atunci ca s-a intamplat ceva cu Radu". Apoi se face liniste pentru cateva momente.
Isi aduce aminte si altceva. Parca a fost un semn al dramei care urma sa vina. "Cu o luna inainte sa moara, baiatul imi tot spunea ca simte ca se va intampla ceva deosebit". In decembrie 1989, cand incepuse revolta de la Timisoara, iar informatiile veneau de la Europa Libera, "copilul meu zicea ca trebuie sa iesim toti in strada".
Ii ura pe comunisti
Dar s-a mai petrecut ceva care arata ca adolescentul de 17 ani a iesit in strada pentru a protesta fata de regim. Nu s-a dus acolo ca un simplu spectator. "In iulie 1989, un militian l-a batut pe copilul meu. Radu se certase cu fiul militianului, iar tatal acelui pusti s-a razbunat apoi. Baiatul meu a prins atunci ura contra regimului. Il vedeam trist si cand ma vedea ca am venit de la alimentara cu un carton de oua sau o bucata de carne, dupa ce statusem la coada ore in sir. Noi n-am facut politica in casa. Eu eram tehnician, tatal lui era constructor. Ne vedeam de munca noastra. Nu l-am alimentat impotriva regimului, dar copilul vedea ce se intampla in jurul lui".
A mai fost o premonitie. "Tot in noiembrie, baiatul m-a intrebat cu cine fac Revelionul. Imi spunea ca ar fi bine sa ma duc la sora mea". A venit si ziua tragediei, 21 decembrie. "Am vorbit cu el la telefon, dupa-amiaza. Eram inca la munca. Atunci i-am spus de mitingul care luase o turnura neasteptata, apoi i-am zis sa stea acasa. Stiu ca avea de reparat bicicleta unui prieten. A fost ultima oara cand am vorbit cu el". Din nou liniste.
Hainele mortii
Ceea ce se stie deja este ca Radu Ionescu a murit, alaturi de alti 13 tineri, cam de aceeasi varsta cu el, in dreptul Salii Dalles. Au fost primele victime ale Revolutiei. Radu a murit intr-un mod cumplit. Un tanc a trecut peste trupul sau, dar a fost si impuscat, plus injunghiat, din cate ne povesteste mama sa, care ne aduce la un moment dat un sac din plastic in care se afla hainele baiatului, cele pe care el le-a purtat in ziua mortii. Femeia se abtine sa nu planga si se duce la bucatarie dupa un pahar cu apa. Stam in fata sacului si nu indraznim sa-l desfacem. Gazda noastra se intoarce dupa cateva minute. Si-a revenit si ne indeamna sa scoatem hainele afara. Au trecut intre timp pe la o spalatorie. O geaca, un pulover si o pereche de pantaloni. Geaca si puloverul sunt gaurite in mai multe locuri, in timp ce pantalonii sunt rupti in doua, lasand sa se intrevada fortele deosebit de puternice care au macinat acel trup.
Coincidenta lui 17
Abia la ora 20.45, in 21 decembrie 1989, Ioana Ionescu a aflat ca fiul ei murise. "A venit la usa mea mama unui coleg al lui Radu. Casa scarii era plina de tineri. Toti plangeau. Eu am ingenuncheat atunci si l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea putere. Sora mea s-a dus apoi la Spitalul de Urgenta. Acolo erau opt tineri morti. Erau primele victime ale Revolutiei".
Cu greu, in ziua de 26 decembrie, s-a intors acasa copilul plecat la batalia contra comunismului. "Stiti ce este dorul?", ne intreaba pe neasteptate femeia, care considera ca si azi are tot doi copii, o fata de 39 de ani si Radu, care ar fi implinit, in 14 iunie 2006, daca ar fi trait, 34 de ani. Nu stim ce sa raspundem. "Cel mai mult il iubesc pe baiat. Fata mea intelege si nu se supara. Era frumos, inalt, facea yahting", se duce departe gandul mamei.
Coincidenta face ca in ziua de 21 decembrie 2006 sa se implineasca 17 ani de la moartea eroului. Iar el a murit la varsta de 17 ani.
Chemat la oaste, in 1991
Nici azi nu se stie adevarul. Cine sunt ucigasii adolescentului. "Un prim semn de la autoritati l-am primit in 1991, cand se considera ca fiul meu a fost victima unui accident rutier, pentru ca il calcase un tanc". Vedem apoi si un dosar cu doua file. "Abia in acest an, prin niste relatii, am primit copia dosarului sau, care cuprinde declaratia tatalui lui Radu si declaratia unui prieten al fiului meu, care a fost la locul tragediei". In rest, nimic.
Ceva cu totul incredibil s-a petrecut in 1991. Din punctul de vedere al statului roman, Radu Ionescu inca traia, la aproape doi ani de la Revolutie. Vedem si o carte postala trimisa acasa de Armata, prin care acest baiat era chemat la incorporare. Ar fi trebuit sa se prezinte la Centrul Militar Sector 3, in data de 30 august 1991.
"As vrea sa-i iert. Dar nu am pe cine sa iert. Eu nu pot sa urasc"
Aproape zilnic la mormantul fiului sau. Asta a fost viata Ioanei Ionescu. Dupa moartea lui Radu. In fiecare decembrie, in preajma Craciunului, ii duce crengute de brad, pe care i le pune pe piatra rece, de marmura alba. I-am propus s-o ducem noi in acest an, cu masina ziarului, de acasa pana la cimitir, pentru ca ii este greu sa care crengile, plus coronitele de brad, din Titan pana la Eroii Revolutiei. A acceptat cu greu, pentru ca nu dorea sa deranjeze. E un om care nu vrea sa iasa in fata cu nimic. Nici macar pentru a-si striga durerea.
O femeie de 65 de ani. "Stiti ce m-a tinut pana acum? Increderea ca va veni un moment al adevarului. Astept sa-i vad pe ucigasii copilului meu. Sa vad ca le este teama de adevar. As vrea sa-i iert. Dar nu am pe cine sa iert. Eu nu pot sa urasc. Ma rog ca ucigasii sa fie mantuiti la Judecata de Apoi, pentru ca de ea nu vor scapa".
La cativa metri distanta, forfota strazii pare nepasatoare fata de mormintele eroilor. Inainte sa plecam, aruncam o ultima privire la fotografia de pe cruce. Dintr-un alt timp, baiatul cu par blond parca ne-ar surade. Dar e numai zambetul inghetat pentru totdeauna, la varsta de 17 ani, atunci cand credea ca are toata viata in fata...
Dan Gheorghe, 20 decembrie 2006
16 comentarii:
cutremurator...
odihneasca-se-n pace
Eu cred ca e imposibil sa afle caci nici cei care l-au ucis nu stiu cum si cand au facut crima...
Singura consolare este ca daca Dumnezeu asa a hotarat este pentruca stie doar El "dece".....
Multumesc pentru vizita si sarbatori fericite si tot ceea ce iti doresti.
multumesc. toate cele bune si tie!
E foarte greu pentru cei din generatia mea sa-si inchipuie macar ceea ce a fost atunci in ciuda documentarelor si povestirilor spuse de cei care au trait totul. Cazul acesta e mai mult decat cutremurator si din pacate nu e singular.
Dupa parerea mea, la revolutie s-au demonstrat multe printre care faptul ca oamenii se pot uni, pot sa fie solidari, devin frati si se ajuta la greu, spera, au puterea! Poporul are puterea si nu ar trebui calcat in picioare pentru ca, mai devreme sau mai tarziu o sa izbugneasca. Uite ca tinerii, oamenii de atunci au reusit sa faca ceva, sa schimbe totul chiar si cu pretul mortii, dar tinerii de azi nu prea fac nimic si sunt multe de facut. De ce doar revolutia noastra a fost atat de radicala, sangeroasa, iar rezultatele ei nu sunt ceea ce se se astepta lumea atunci? Pentru ce au murit? Acum nu e comunism, avem libertatea sa ne exprimam si multe altele, dar putem spune ce vrem, oricum nu ne ia in seama nimeni, parerea noastra nu conteaza.
Respect si admiratie pentru toti care au participat la revolutie!
tOTUSI,pentru copiii fara tata, femeile care si-au pierdut sotul,
mamele care si-au pierdut copiii, pretul e prea mare! Au dreptate! Romania de azi nu e Romania pe care ei o visau cand au decis sa moara pentru aceasta!
traim o realitate dureroasa. acum guvernantii ne spun din nou ca in 2010 romanii trebuie sa stranga cureaua. din nou. dupa 20 de ani de democratie. an de an am auzit la fel - satrgeti cureaua, ca ne va fi bine mai tarziu. cand? ceea ce se intampla acum seamana cu anii '80, cand ceausescu ne spunea sa mai punem un pulover pe noi, iarna, sa nu inghetam de frig in case. si asta in numele datoriei externe pe care romania trebuia s-o plateasca.
Ma abtin sa mai fac comentarii despre revolutie, vreau doar sa spun ca tinerilor ce ar fi trebuit sa aiba virsta mea azi, le port o uriasa si sincera recunostinta. Restul sunt amanunte.
Tie Dan, multa sanatate si sarbatori fericite.
Cu respect.Vio.
sarbatori fericite tuturor!
In '89 aveam 22 de ani si lucram la BNR, in centru. Ascultasem cu cateva zile inainte la "Europa Libera" ce se intamplase la Timisoara, asa ca atunci cand lumea a inceput sa se stranga pe 21, la pranz, la Intercontinental, am plecat de la serviciu si m-am dus si eu acolo. Mi-aduc aminte ceva ce acum imi pare o copilarie: toata multimea adunata huiduia ori de cate ori isi facea aparitia elicopterul care survola zona, pt. supraveghere. Cu siguranta cei din el nu ne auzeau, de fapt nici macar nu aveau vreo vina, doar indeplineau un ordin, dar noi il percepeam ca pe un simbol al celor care ne subjugasera si umilisera ani de zile si ce bine ne facea acel tip de manifestare, acea rabufnire a unei uri indelung inabusita. Am stat cam pana pe la ora 2, 2 si ceva, cand mi-am dat seama ca-mi era foarte foame. Am plecat pe jos pana acasa (pe vremea aia stateam in Colentina si nu se gaseau, ca acum, la tot pasul o gramada de buticuri de unde-ti puteai lua ceva de mancare), cu gandul sa mananc si sa ma intorc la manifestatie. Pe drum toata lumea radea, tipa, canta, masinile claxonau, nebunie curata, peste tot erau aruncate ziare "Scanteia", portrete cu tovarasul, statutul pcr, iar noi calcam cu indarjire pe ele, aproape pe fiecare intalnit. Doamne, ce fericit ma simteam si ce plin de speranta. Am ajuns acasa pe la 3 si ceva, am mancat si, cand sa plec inapoi, au aparut si ai mei. Au venit si niste prieteni si am inceput sa comentam evenimentele. Cand am hotarat sa plecam inapoi am vazut ca incepuse sa se intunece asa ca am hotarat sa nu ne mai ducem atunci ci a doua zi. A doua zi am aflat ce se intamplase la Dalles.
Cativa ani dupa asa zisa revolutie am avut momente in care imi reprosam ca nu am fost si eu acolo, ca poate daca eram mai multi nu se intampla ceea ce se intamplase. Ce vrei, aveam tot 20 si ceva de ani si minte cam tot atata. Ma mai resemnam cu gandul ca eu, fata de altii, totusi fusesem acolo, chiar daca atunci cand nu s-a intamplat nimic tragic. Acum, mi-a trecut de mult: ce rost ar fi avut sa mor ca sa traiasca bine potentatii zilei de azi?
Poate suna aiurea dar nu-mi pare rau pt. baiat: el traieste acum intr-o lume mult mai buna decat cea a noastra. In schimb imi pare nespus de rau pt. mama lui care a fost condamnata sa traiasca pana in momentul de apoi cu greaua intrebare in suflet: "DE CE?"
Dan, chiar daca trista aceasta poveste, multumesc pt. ca ne-ai impartasit-o si felicitari pt. implicare.
povestea acestui baiat m-a marcat. din pacate, prea putini isi mai aduc azi aminte de ceea ce s-a intamplat cu 20 de ani in urma. au ramas doar amintirile. tot mai putin vizibile intr-o lume grabita spre alte destinatii. revolutia a devenit acum doar un capat de stire pentru ziare si televiziuni.
An Nou Fericit, restul e cancan!
sa fie un an mai norocos ca acesta!
Pak Karamu is back
ok!
cherie, se poate afla cine l-a omorât. se pleacă de la aflarea celor care au ieşit cu tancurile în oraş în acea zi. acesta ar fi primul pas.
pai tocmai asta e problema - cum sa afli? cand documentele sunt tinute sub cheie de 20 de ani incoace. usor de zis - sa afli. dar cum? crezi ca altii nu s-au gandit la cine a iesit cu tancurile in bucuresti pe 21 decembrie? dar daca arhivele sunt la secret, adio informatii!
Trimiteţi un comentariu