Incalzirea globala a fost rezolvata la Intorsura Buzaului






Porcii sunt majoritari la Polul Frigului. Nu e deloc intamplator acest lucru in "mica Siberie". E locul in care iarna tine sase luni, din noiembrie pana in aprilie, iar temperaturile de 36 de grade sub zero sunt "de-ale casei". Legenda spune ca nu departe de aici s-ar fi rasucit un munte. Asa s-ar explica faptul ca oamenii au dat asezarii lor numele de Intorsura. Mai precis Intorsura Buzaului. Pana la urma sunt doar legende spuse de bunicii pe care i-am intalnit, fie la soseaua principala, pe unde sunt cateva blocuri "socialiste", fie pe strazile care serpuiesc printre casele batranesti. Populatia orasului ajunge acum la vreo 9.000 de suflete. Multi batrani, putini tineri. Cei in floarea varstei, cam 1.500 de suflete, potrivit statisticilor oficiale, au plecat la munca in strainatate.




Slana si carnati contra frigului




Dar sa ne intoarcem la porci. Ziceam ca ei sunt mai multi decat oamenii in partea asta de tara. Normal, daca fiecare familie are cel putin patru guitatori in ograda. Nu exista liota asta de animale numai asa, de florile marului, ci cu un scop anume. Gerurile napraznice au dictat, din mosi-stramosi, meniul la Buzoaia - alta denumire locala. Asta inseamna carne macra, untura, carnati, pastrama, slana, jumari. Ungi o felie de paine cu untura, dimineata, mai bagi la burdihan ceva carnati si hai la drum. Iarna, daca nu mananci carne din zori pana-n seara, nu razbati apasarea rece care dormiteaza prin locurile astea. Parca ar fi meteorologi, nu alta, localnicii. Ne zic ce se intampla in Siberia lor. Aerul rece e mai greu. Si cand coboara in depresiunea asta, aici ramane zile in sir. Mai ales ca nici vant nu e, sa mature asprimea din vazduh. Asta e explicatia pe care ne-a dat-o Iosif Bocarnea, om la 75 de ani, care iesise in ulita, la o vorba cu vecina lui, Elena Mocanu. "Pana sa vina frigul, mai iesim si noi afara. Pe urma intram in case, ca ursii", zice barbatul. Cand brumarul incepe sa suiere, iti ingheata si inima in tine. "Eu nu mai ies cu zilele din casa", auzim de la femeia care ne-a poftit in ograda ei, sa ne arate muntele de lemne pe care l-a pregatit pentru sobe.




Taierea porcilor




Venirea gerului inseamna si injumatatirea populatiei de porci de la Intorsura. Fiecare familie taie cate un godac de vreo 200 de kilograme chiar la inceputul lui noiembrie, la prima pala a iernii "siberiene". Gospodarii isi pregatesc astfel "bateriile", ca sa reziste la ger. Se mai taie inca un guitator sau doi de Craciun. Am vrut sa stiu cum e o iarna aici, care e atmosfera. Mi-a ramas in minte spusa unuia despre scartaitul din mijlocul "marii" de liniste a gerului. Cel care are curaj sa iasa afara, in zilele cand si pietrele crapa, merge pe strazile pustii si zapada ii "canta" sub picioare. Calci pe pojghita de gheata care "imbraca" omatul. De-asta scartaie pasii, de ti se aude umbletul de la mare departare. "Noroc ca la noi nu bate vantul, altfel ar fi si mai frig", zice gazda noastra, tanti Elena. Altii si-au amintit de o iarna cumplita, prin anii '80, cand toate masinile din oras au fost transformate in sloiuri. Autobuze, autoturisme, toate au "amutit" atunci. Ca sa ajunga la munca, fie la ei in oras, fie mai departe, oamenii si-au scos caii din grajd, care aveau cai, i-au pus la sanii si asa au plecat unde aveau treaba.




Camasi din cucla




Pana si obiceiurile locului au fost croite dupa "ambitia" gerului. Femeile se adunau, pe vremuri, la claca, in casa uneia dintre ele, sa faca ciorapi, camasi, sumane, caciuli. Ba si plapumi. Daca ai lana de la oi, faci de toate. Daca ai si canepa, gata camasa. Tot in casa, din canepa, se faceau si izmenele. Se tesea panura. E o stofa din lana. La canepa i se mai zice in partile astea si cucla. Ca s-o pregatesti pentru a deveni camasa, cucla trebuie mai intai dusa la apa, spalata, apoi uscata o saptamana. Si in casa Elenei Bocarnea se adunau femeile la claca. Gerul le dadea ghes sa faca cele de trebuinta, pentru ele si barbatii lor, dar si pentru copii, ca sa razbeasca asprimea albastrului de cristal al cerului de iarna. Chiar si azi lumea tine in casa hainele taranesti. Sunt mai bune decat "chinezariile" de la butic. Ciorapii, de exemplu. Pai e lege aici ca nu iesi afara, pe ger, doar cu sosetele alea din bumbac pe care le-ai cumparat de la magazin. Mai pui peste ele si ciorapii din lana facuti de bunica. Tot asa mai stiu romanii din partilea astea ca si bocancii nu trebuie sa fie stransi pe picior, ci sa fie cu un numar mai mare, ca sa lasi pielii loc sa "respire". Altfel, mai rau degeri la picioare.




Gerul si palinca




Alta lege nescrisa de aici e ca nu se bea palinca inainte sa pleci la drum. Numai dupa ce te-ai intors acasa si te-ai asezat langa soba incinsa, duduind a lemne, cu masa plina de bunatati, abia atunci dai pe gat cateva paharele cu tarie, de simti vijelia rachiului cum te cotrobaie din cap pana-n picioare. "Daca bei alcool inainte sa iesi afara, esti terminat, nu ajungi nici pana la capatul ulitei, ca te-a si doborat frigul", ne dumireste fiul gazdei, Gheorghe. Dar nu numai pana la magazin trebuie sa te duci. Mai dai dimineata o roata si prin gospodarie, pe la vaca, pe la porci, pe la oi. Sa le duci mancare, dar sa le bagi si lor lemne in soba. Asa e aici, la Polul Frigului, au si animalele soba, sa nu inghete, "ca sunt si ele suflete", zic oamenii.




Fundul Sacului




Desi suntem inconjurati de zidurile muntilor, orasul sta pe un teren plat. Acesta e Fundul Sacului, cum au poreclit oamenii depresiunea in care s-au cuibarit din mosi-stramosi. Majoritatea caselor "defileaza" la sosea, dar in spatele lor sunt gradinile, intinse pana la "ziduri". Parca am fi intr-o cetate. Dar e o fortificatie cu probleme. Industria locala a decazut, dupa 1990, asa ca lumea isi asigura traiul din propria ograda. Fiecare cu porcii, vacile si oile lui. "Toata viata familiei se invarte in jurul gospodariei", ne confirma primarul localitatii, Leca Bancila. Cum s-ar spune, un fel de gospodarie de subzistenta. Din ce produci, de la animale, de pe propriul ogor, asa iti asiguri traiul. Pana in 1989, cei 20.000 de locuitori cuprinsi in depresiunea asta, din Intorsura Buzaului si din satele invecinate, aveau 10.000 de locuri de munca, pe cand azi a mai ramas de lucru pentru cel mult 2.000 de angajati. Asa se si explica de ce localnicii nu-si vand terenurile, adauga edilul, tocmai pentru ca din agricultura obtine lumea bani. Si e nevoie de multi bani, sa te pregatesti cum se cuvine pentru iarna...




Schimbatorul de caldura




Daca mai esti si sarac, iar gerurile tin o jumatate de an, atunci te vede Dumnezeu! Cineva facea chiar o gluma sinistra, cum ca locurile astea sunt "bogate in saracie". Nimic mai adevarat, de vreme ce mai mult de jumatate din populatia orasului supravietuieste pe timpul iernii din ajutorul social primit de la autoritatile locale. "Se acopera astfel pana la 80% din costul de incalzire", auzim de la primar. Cu sase ani in urma, la Intorsura Buzaului a fost data in folosinta o centrala termica pe rumegus, de fabricatie olandeza. Treaba buna, de vreme ce gigacaloria produsa aici costa numai 87 de lei, in timp ce pretul mediu la nivelul tarii e dublu. Dar la centrala asta s-au racordat pana acum doar 800 de abonati, asa ca "uzina" functioneaza la numai 30% din capacitatea sa. Marea problema e ca fiecare familie trebuie sa-si puna in casa un schimbator de caldura, pentru a se cupla astfel la reteaua de termoficare prin care circula aburul. Schimbatorul acela nu costa "decat" 3.000 de euro. Cum lumea nu are bani, majoritatea urbei a ramas "prizoniera" vechii formule de incalzire, cea pe lemne.




O avere pentru lemne




Daca e vorba de lemne, atunci trebuie sa vorbim de munti de buturugi. Si de bani. O familie de la Polul Frigului are nevoie de aproape 25 de metri steri de lemne intr-o iarna. Un metru ster este echivalentul a 1,6 metri cubi. Iar un metru ster costa aproximativ 110 lei, de unde rezulta un total de 2.750 de lei pentru intreaga cantitate de combustibil solid. Prin curtile oamenilor am vazut stive de lemne, unele puse direct in aer liber, altele indesate in magazii. Oamenii par niste furnici pe langa "blocurile" astea. Am intrebat in stanga si-n dreapta de unde atatia bani, aproape 30 de milioane de lei vechi de familie. Unii ne-au spus ca au strans tot anul, banut peste banut. Altii au apelat la ajutorul Primariei.




Se poate spune ca ceva n-a inghetat totusi pe meleagurile astea. Lumea si-a pastrat simtul umorului. Se zice ca la Intorsura Buzaului a fost "rezolvata" problema incalzirii globale. Normal, de vreme ce aici gerul e garantat. E acelasi in fiecare iarna. Nu se da batut...




Dan Gheorghe, noiembrie 2008

Un roman in jurul lumii - Alin Totorean





Visul multora e sa atinga, intr-o zi, linia orizontului. Dar putini sunt cei care au curajul si puterea de a strabate mii de kilometri pana la capatul Pamantului. Unul dintre acesti globe-trotteri ai lumii e roman. Se numeste Alin Totorean, are 40 de ani si e nascut in Arad. A mers pe jos, in numai cinci ani, din 2003 incoace, cat altii ar face-o in zece vieti. A strabatut tinuturi aride din Mongolia, pe urma in Turcia, mai precis in Anatolia si Antalya, a urmat calatoria in Maroc, in Muntii Atlas, dupa aceea in India. A trait aventura extrema in Desertul Atacama din Chile, ajungand la granita dintre Peru si Bolivia, in preajma lacului Titicaca. La ora asta se afla in Australia, unde incearca sa strabata un tinut imens, pornind din centrul acestei tari-continent, pentru a ajunge la tarmul ei de nord.




Pledoarie pentru intelegere




De ce face toate astea? Pentru ca vrea sa cunoasca lumea, sa stea in mijlocul unor comunitati izolate si, in acelasi timp, sa-si puna la incercare rezistenta fizica. Dar, nu in ultimul rand, sa fotografieze si sa filmeze oameni si locuri. Am primit un mail de la Alin, in care si-a motivat pe scurt expeditiile, spunand ca ele sunt "o pledoarie pentru frumos, intelegere, comuniune si bunatate".




"Descopera-ti semenii"




Despre acest om am aflat mai multe amanunte dupa ce l-am sunat pe Ionut Popa, redactor-sef al revistei "Terra Magazin", unde Alin Totorean este fotoreporter special. Cei doi se cunosc din anul 2003, cand Alin a venit la revista si a propus un proiect ambitios, care se numea "Descopera-ti semenii". In fond, era vorba chiar de expeditiile pe care dupa aceea tanarul le-a organizat in jurul lumii. E important de spus ca fotoreporterul a plecat mereu de unul singur.




Premiat pentru fotografiile sale




Alin e inginer de meserie. Dar pasiunea lui pentru calatorii a fost mult mai mare, asa ca a ramas departe de mecanica. De la 14 ani, a inceput sa strabata pesterile si muntii Romaniei, fiind membru al clubului de speologie "Speowest", din Arad. Intre drumurile sale muncea ca alpinist utilitar. A castigat nenumarate premii de fotografie si film dupa ce a imortalizat peisajele romanesti, dorind sa descopere locurile nestiute ale acestei tari. S-a remarcat printre speologi in 2001, dupa ce a coborat pana la o adancime de 480 de metri in cel mai adanc aven din Romania, in Muntii Piatra Craiului. Avenul e o pestera verticala. Acolo a realizat un film documentar.




"Nu e un aventurier"




Ne-a facut un "tablou" al temerarului nostru si presedintele Federatiei Romane de Speologie, Viorel Lascu, unul dintre sponsorii expeditiilor lui Alin. "E un om care stie sa-si pregateasca in amanunt calatoriile. Nu e un aventurier, ci un tip foarte calculat, care isi ia multe masuri de precautie", l-a caracterizat speologul pe Alin, pe care il cunoaste de ani buni ca fiind un om modest in viata de zi cu zi. "Prin fotografiile si filmele sale realizate in pesterile din Romania, a contribuit la descoperirea de catre publicul larg a unor tinuturi necunoscute din tara noastra", adauga Viorel.



1.500 de kilometri de unul singur




Poate tocmai faptul ca e atat de calculat l-a ajutat pe Alin sa scape fara probleme din impasul prin care a trecut zilele trecute, in calatoria sa din Australia. A fost singurul accident din toate campaniile de pana acum, a tinut sa precizeze prietenul si seful sau, Ionut Popa. Exploratorul a plecat din Romania la 31 decembrie 2008, asa ca a petrecut Revelionul in avion. A ajuns apoi in Yulara, un sat din centrul tarii cangurilor, de unde urma sa strabata un nesfarsit pustiu, pana la tarmul de nord al continentului australian, pe un drum de 1.500 kilometri.



Capcanele desertului




Ca in toate expeditiile sale, Alin a avut grija ca si de data asta sa-si ia din tara echipamentele necesare. Avea aparatura pentru comunicatii prin satelit, dar si o instalatie de ultima generatie de purificare a apei, pentru situatiile dramatice in care ar fi fost obligat sa bea lichidul vital dintr-o mlastina. Romanul a vrut sa cunoasca in detaliu o zona din apropierea lacului sarat Amadeus. Pentru traseul de numai 12 kilometri de la tabara sa de baza din Yulara, si-a luat provizii de apa pentru cel mult doua zile, atat cat credea ca va dura drumul dus-intors. Numai ca socoteala initiala a fost complicata de capcanele desertului, care i-a scos in cale un adevarat baraj din spini, un perimetru dominat de plante ucigatoare pe care a fost nevoit sa-l ocoleasca.




Salvare in trei ore




Ocolul a insemnat mai mult decat cele doua zile programate, asa incat si apa pe care o avea in rezervor s-a terminat inainte de termen. Mai avea de parcurs inca zece kilometri pana la tabara sa. Era dimineata, la ora 8.00, pe 21 ianuarie, cand omul s-a oprit, epuizat. Stia ca urmeaza o zi cumplita, cu temperaturi care atingeau 50 de grade Celsius. In aceste conditii, cei zece kilometri de drum pareau de zece ori mai multi. Cu ultimele puteri, a sunat in tara. "Era aproape de miezul noptii, ora Romaniei, cand am primit telefon de la Alin. Avea vocea stinsa. Mi-a cerut ajutorul", povesteste Ionut Popa, seful sau de la "Terra Magazin". Autoritatile australiene au fost alertate de corespondentul din Sidney al publicatiei romanesti, care a apelat numarul "000" pentru situatiile de urgenta.





O echipa de interventie a reactionat aproape fulgerator, judecand dupa imensitatea acestei tari. Cert e ca romanul a fost gasit fara probleme, gratie localizarii sale prin GPS, iar dupa numai trei ore de la apel calatorul era deja internat intr-o unitate sanitara din centrul Australiei, in micul oras Alice Springs.




Externat ieri din spital




Alin a fost externat ieri, dupa cum am aflat de la interlocutorul nostru, Ionut Popa, care a tinut tot timpul legatura prin mail cu amicul sau de peste mari si tari. "Am comunicat prin mail. Mi-a spus ca se simte bine. Ba chiar a glumit, zicand ca acum e ca o camila, dupa cata apa au bagat in el", ni s-a spus. In fond, exploratorul n-a avut de-a face decat cu o deshidratare severa, pentru ca, in rest, toate analizele au aratat ca e perfect sanatos. Si asta dupa ce a fost tinut cu perfuzii timp de doua zile.



Calatorii nu ies la pensie





Aventura australiana ar trebui sa se incheie, conform programului, la sfarsitul lunii martie, ne-a mai spus Ionut, care stia de la Alin ca se simte in stare sa-si continue drumul, insa nu e inca cert daca o va face. Ramane de vazut in zilele urmatoare ce decizie va fi luata. "Nu are un fizic impunator. E inalt, dar mai mult fibros, nu pot spune ca e gras", iata o descriere sumara. In plus, asa cum zicea si speologul Viorel Lascu, oamenii in sangele carora a intrat aventura nu renunta niciodata, ei nu ies la pensie, nu se retrag, ci isi continua drumul pana la capatul vietii. Varsta nu e un obstacol.




Drumuri nesfarsite




Mai mult de 20 de ani pe drumurile din Romania, pe munti sau in pesteri. Pana in anul 2003. Apoi trei luni in Mongolia, unde a mers aproape 400 de kilometri pe jos. A stat acolo printre localnici si a muncit alaturi de ei, cunoscandu-i si imprietenindu-se. A mai fost cate o luna in trei expeditii din Turcia si Maroc. A petrecut sase luni in India, pe parcursul anului 2004, umbland din sat in sat, traind alaturi de pescari. Alte trei luni in Chile, in Desertul Atacama, strabatand zeci de kilometri fara sa vada picior de om. La acestea trebuie adaugate lunile in care isi pregatea in amanunt fiecare drum. Sa nu uitam nici de faptul ca, intors in tara, fotoreporterul si-a povestit calatoriile, scriind la revista sa cate zece articole pe an, plus expozitiile de fotografie. Daca n-a atins inca linia orizontului, e clar ca Alin Totorean are toate sansele sa-si implineasca visul...





Dan Gheorghe, 24 ianuarie 2004

"Cazanele" cu smochine de la Svinita






Nimeni nu stie, la Svinita, daca aici au fost mai intai oamenii sau smochinele. Localnicii zic de poamele astea ca sunt "de-ale lor, de cand lumea". Nu am ajuns pe tarmul Mediteranei. E adevarat ca suntem tot undeva unde pamantul si apa se intalnesc, dar asta se intampla pe malul romanesc al Dunarii, la doi pasi de locul in care suvoiul trece prin "vama" muntilor, la Cazane. Din soseaua care insoteste fluviul vezi la un moment dat un manunchi de case. Ai impresia ca oamenii de aici sunt alpinisti, pentru ca si-au agatat "cuiburile" de stanci. E o asezare intinsa pe mai multe trepte. Casele sunt aproape unele sub altele. Lumea ne povesteste ca Svinita cea veche e acum sub Dunare, de cand s-a construit barajul de la Portile de Fier, asa ca satenii au fost nevoiti sa se dea la o parte din calea apelor, sa se cocoate pe munti, ca sa-si ia de la capat rostul, incropindu-si noile gospodarii, mici, dar frumos ingrijite. Daca satul cel vechi a fost inghitit de ape, atunci Svinita noua, cea de pe stanci, e "inundata", mai ales in timpul verii, de vegetatie. Sunt arbori de toate felurile. Dar mai ales smochini.




Cele 12 strazi fara nume




O "mana" de oameni gasesti in Svinita. Vietuiesc in locul acesta, "strivit" intre munti si fluviu, doar 1.160 de suflete. Majoritatea sarbi. Cum ai intrat in judetul Mehedinti, venind dinspre Caras-Severin, ai dat de comuna asta. Am nimerit intr-o zi de sambata. Era nunta mare si aproape toata suflarea comunitatii se indrepta spre fericitul eveniment. "Asa e la noi, suntem ca o familie. Toti ne adunam cand e ceva, de bine sau de rau", ne explica Maria Ianculovici, o batrana care statea in poarta casei sale, petrecandu-i cu privirea pe cei tineri, frumos imbracati, cum treceau pe strada, spre "locul de veselire". E imposibil sa te ratacesti in Svinita. Cum ai inceput sa urci pe munte, pe "serpentine", printre case, vezi ca nu exista vreo denumire a fiecarei cai asfaltate. Aflam ca asta e comuna cu 12 strazi. Iar strazile nu au nume, ci numai cifre, de la 1 la 12. "La noi e ca in America", rade gazda noastra. Pe vremuri, in Svinita cea veche, era doar o singura strada, cea pe care se insiruiau toate casele.




Timpul culesului




Am fost invitati in casa familiei Ianculovici. Doream sa aflam mai multe despre smochini. Auzisem si de dulceturile, tuica si vinul facute din smochine. Nimeni de aici n-ar spune ca astea sunt fructe exotice, cum sunt catalogate de specialistii romani, care spun despre zona asta ca are un climat mediteranean. "Smochinele sunt de-ale noastre", auzim de la stapanul casei, Milivoi Ianculovici. La care sotia lui, Tania, ne invita in spatele casei, in gradina, sa vedem pomii incarcati. August e luna in care smochinele se coc. Trebuie mare atentie cand le culegi, sa nu fie nici prea devreme, nici prea tarziu. Daca le mananci necoapte, te strici la stomac. Culesul nu trebuie sa intarzie, pentru ca fructele astea se strica repede, au coaja subtire si se sparg usor. Un pom matur poate sa dea o productie de 20 de kilograme de fructe.




Festivalul Smochinelor




Abia dupa cules incepe treaba. E vorba de o adevarata arta a gospodinelor. Fiecare familie are propriile sale retete pentru dulceata, tuica si vin. Si daca sunt mai multe retete, atunci e clar ca trebuie sa se vada care e mai buna. Asa ca de sase ani incoace se face un concurs intre gospodari, cunoscut drept Festivalul Smochinelor. Anul asta, de exemplu, au fost 200 de concurenti, dupa cum ne-a anuntat primarul comunei, Nicolae Curici. Fiecare familie isi protejeaza reteta proprie, mostenita din generatie in generatie. Am aflat si noi cate putin din toate. Dupa ce se culeg, smochinele sunt puse la uscat, "atat cat trebuie". Se usuca la soare. E si aici o metoda de uscare, dar pe care nu ne-a spus-o nimeni. Daca vrei sa faci dulceata, la doua kilograme de fructe adaugi un kilogram de zahar. Apoi se fierbe in paralel un sirop in care se pun roadele pamantului. Se adauga si sambure de nuca, dar nu numai atat. Fiecare smochina e intepata cu o seringa. Se introduc astfel cateva picaturi de rom in "carnea" fructului. Daca faci tuica, roadele gliei se pun mai intai la macerat. Mai stim doar ca iese o licoare foarte tare. Cat despre vin, poti doar sa-l gusti, ca de reteta nici nu se pune problema s-o "mirosi", cel putin.




"Medicament" cu multiple intrebuintari




Dar smochinele nu sunt bune doar pentru dulceturi sau la petreceri. Localnicii au invatat sa le foloseasca si ca leacuri, de cate ori sanatatea le-a jucat feste. Daca cineva are diverse bube sau furuncule, atunci smochina aplicata pe locul infectat colecteaza puroiul. Asa se intampla si daca ai probleme cu dintii, mai precis un abces. Nu pui "medicamentul" oricum, ci mai intai il fierbi in lapte. Cand omul e constipat, ia cateva smochine, le tine toata noaptea in apa sau in lapte si a doua zi le mananca pe stomacul gol. Efectul e garantat! Si frunzele de smochin sunt bune pentru cei care vor sa puna capat unei raceli rebele. Nu trebuie decat sa arunci cateva "foi" intr-un ibric, sa le fierbi si gata ceaiul miraculos. Tot pentru guturai poti sa faci un sirop din fructe. Le fierbi in apa pana cand e obtinut un lichid gros, care apoi se inghite putin cate putin. Lectiile astea in ale "doftoricelii" au trecut din generatie in generatie, pana in ziua de azi.




Fabrica de dulceata




O recolta buna de smochine inseamna chiar si cinci tone de fructe intr-un an. De la toti localnicii. Unii au pe pamantul lor sute de pomi. Recolta depinde si de vreme, sa nu fie verile prea secetoase, dar nici iernile prea aspre. Gerul e singura napasta prin partile astea, unde zapada nu prea se face simtita. Oamenii spera ca timpurile ce vor veni le vor aduce recolte mai bogate. Asa ca in comuna a fost inaugurata, cu cateva luni in urma, o uscatorie de smochine, din bani europeni, iar in proiect e si o fabrica in care dulceata "exotica" sa fie preparata dupa retetele traditionale. Chiar si primarul e convins ca "oaza aceasta mediteraneana" poate aduce prosperitate micii comunitati. "Uscatoria inaugurata in acest an poate fi un impuls pentru familiile care vor sa dezvolte o afacere din smochine", ne-a zis edilul. Si asta se intampla intr-un loc in care mai mult decat pescuit si cresterea animalelor nu se poate face. "Am invitat niste persoane cu multa carte sa le explice satenilor cele mai moderne metode pentru cultivarea smochinelor, ca sa avem o productie cat mai buna", conchide oficialul comunei.




2,5 lei pentru un kilogram de smochine




Cu toate astea, nimeni din Svinita nu stie cum va arata afacerea cu smochine, in viitorul mai apropiat sau mai indepartat. Pana una-alta, comertul cu fructele exotice se face si azi asa cum s-a facut intotdeauna. Vin turisti din toata tara, cu masina, pana in satul acesta dunarean, sa cumpere fructele coapte, in luna august. Majoritatea sunt clienti vechi. Tu, calatorul, bati din poarta-n poarta si tratezi cu fiecare familie in parte. Cu cat dai kilogramul de smochine? Sau cat costa un borcan cu dulceata? Pretul e negociabil. Nu platesti mai mult de 2,5 lei pentru un kilogram de smochine. Cat despre dulceata, ea nu e cu mult mai "piperata". Se feresc taranii sa ne dea cifre, dar au recunoscut totusi ca un borcan cu "fiertura lor boiereasca", asa cum ii zic ei, e mai ieftin in ziua de azi decat o sticla cu ulei de la magazin...




Dan Gheorghe, august 2008

Doctorul cu halat de laptar





Nu se sfieste sa spuna despre el ca e laptar. Desi e unul mai aparte, care sta in fotoliul de sef al noii sale fabrici de prelucare a laptelui din judetul Alba, nu departe de satul Oiejdea. De aici, din soseaua care urca de la Alba Iulia spre Cluj, se vad in departare Apusenii. Viata e uneori ciudata, recunoaste Raul Ciurtin, patronul Albalact. A pornit pe calea destinului sau cu gandul de a deveni medic. Si-a facut studiile de specialitate in Cluj. Isi aminteste ca pe vremea cand era student mergea cu colegii la un bar din apropierea facultatii, sa manance ceva la pranz. Cum era numai o pauza din mijlocul cursurilor, plecau cu halatele albe pe ei. Erau deja cunoscuti de cei de la bar. "Iar au venit laptarii", glumeau gazdele pe seama clientilor lor cu halate de doctori. Numai ca pentru Raul intamplarea asta a semanat cu o premonitie…




La rascruce de viata




Avea 25 de ani cand a devenit medic, profesand in Baia Mare, timp de doi ani, ca generalist. Era un ideal frumos, mai ales pe vremuri, dar in ziua de azi meseria asta e mai putin apreciata in Romania, zice interlocutorul nostru. Pe de alta parte, gandul de a intra in afaceri i-a incoltit inca din anii studentiei. Asa ca "terenul" a fost pregatit pentru marea schimbare din viata sa, cand a abandonat stetoscopul, preluand fotoliul de presedinte al unei companii de mici dimensiuni, la vremea aceea.




Din tata-n fiu




La numai 27 de ani, fiul a primit responsabilitatea de a conduce aceasta afacere de la tatal sau, Petru Ciurtin, care avusese, inca din 1990, o fabrica de portelan decorativ. Tocmai datorita acumularilor de capital din acel domeniu a fost posibila achizitionarea fabricii de lactate Albalact, in 1999. Aceasta era fosta Intreprindere de Industrializare a Laptelui, infiintata in 1971, chiar in orasul Alba Iulia, dar care a intrat in regres dupa Revolutie. "Cand a fost preluata de tatal meu, mai avea putin si se ducea de rapa. Nu mai avea utilitati, sursele de materie prima fusesera pierdute", povesteste barbatul din fata noastra.





Injurat, la inceput, de crescatorii de animale




Primii doi ani au fost cei mai grei pentru tanarul patron. O fabrica de prelucrare a laptelui se bazeaza pe materia prima colectata de la vacile crescute de tarani sau in ferme. "Fabrica avea restante la plata laptelui colectat de la crescatorii de vaci", isi aminteste gazda. Era nevoie ca lucrurile sa fie puse la punct, iar o noua relatie intre producator si furnizori s-a reconstruit incetul cu incetul, din poarta-n poarta. Astfel ca noul sef a facut sute de kilometri prin comunele din judetul Alba, dar si in judetele vecine, acolo unde erau furnizorii traditionali de lapte. "Am incasat multe injuraturi. Cand auzeau de la ce fabrica sunt, oamenii se revoltau, din cauza ca nu primisera banii de la fosta fabrica de stat pentru materia prima livrata de ei. Le-am promis ca lucrurile se vor schimba, chiar daca unii au fost mai putin increzatori atunci", iata cateva dintre amintirile unui nou inceput.




Lectia germana




Nu avea experienta de manager, dar a vrut sa invete. Raul s-a dus in Germania sa vada cum arata o fabrica de prelucrare a laptelui, organizata dupa cele mai inalte standarde de calitate. "Am ramas uimit de ce-am vazut acolo", zice el. Cel mai surprinzator lucru a fost ca in acea fabrica nu mirosea a lapte. Totul era automatizat, toate operatiunile erau dirijate prin calculator. La inceputul procesului tehnologic vedeai lichidul alb-galbui cum e introdus in instalatiile de prelucrare, iar la celalalt capat al lantului de agregate ti se puneau in fata cutiile sigilate cu lapte, unt, smantana si iaurt.




25 de kilometri de tevi




Era clar ca si in Romania viitorul produselor lactate apartinea metodelor moderne de procesare. Mai ales ca pe piata romaneasca de profil concurenta e tot mai acerba. Au aparut, in ultimii ani, "jucatori puternici", asa cum spune Raul Ciurtin. Albalact a ramas singurul producator de lactate cu capital integral romanesc, daca ne uitam la clasamentul primelor sase firme de profil, cu o putere financiara mare, din Romania, ne anunta patronul de la poalele Apusenilor. Agentul economic din judetul Alba a cunoscut o dezvoltare accentuata mai ales dupa finalizarea investitiei de la Oiejdea. Noua fabrica a inceput sa produca la 1 ianuarie 2008, dupa doi ani de munca pentru ridicarea locatiei.





Pe o suprafata de 11.000 de metri patrati a fost montat un intreg sistem, total automatizat. Aparatura suedeza. Imaginati-va ca tot acest corp tehnologic inglobeaza 25 de kilometri de tevi si cateva sute de kilometri de cabluri, ca sa intelegeti amploarea colosului prin maruntaiele caruia curg zilnic 190.000 de litri de lapte, din care se obtin smantana, branza de vaci, unt si iaurt. La care se adauga, evident, la loc de cinste, cutiile cu lapte. Tot acest angrenaj tehnologic, pentru care s-au investit peste zece milioane de euro, e supravegheat de numai 100 de tehnicieni care lucreaza in trei schimburi. Productia de lactate e la foc continuu.




Cifra de afaceri de 50 milioane de euro




Se poate spune ca doctorul Raul Ciurtin a reusit, in numai noua ani, sa resusciteze un "pacient" care abia isi mai tragea sufletul la finele anilor '90. Asta se vede cel mai bine din cifra de afaceri a firmei Albalact, care in anul 2000 era de doua milioane de euro, pe cand in 2008 a ajuns la mai mult de 50 milioane euro. Una dintre explicatiile succesului poate fi pusa si pe seama faptului ca laptele din Alba a primit doua "botezuri", primul in 2004 si al doilea in 2006. Asa au cunoscut-o romanii pe Fulga, vacuta care nu numai ca da lapte, dar stie si sa zambeasca, sa danseze si sa faca glume. Unii s-ar intreba de unde a venit acest nume.





Raspunsul poate veni de la taranii din Apuseni, care de-a lungul timpului au dat vacilor lor numele de Fulga. Cat priveste cel de-al doilea brand – Zuzu – acesta a vrut sa faca din lapte un partener de relaxare pentru tineri. Important e ca vechea zicala despre reclama care e sufletul comertului a fost verificata inca o data cu succes. Toate aceste campanii publicitare, organizate de firme de specialitate, au adus fabricii din Oiejdea un plus de peste 50% la cifra de afaceri.




Lapte de categoria A




Laptele romanesc va trece in acest an printr-o transformare radicala. Conform normelor europene, producatorii de lactate vor fi obligati sa colecteze de la furnizori numai lapte de categoria A. "Pana la sfarsitul anului 2009 va trebui rezolvata aceasta problema", ne-a anuntat Raul Ciurtin. Laptele de categoria A are foarte putini germeni. Spre exemplu, intr-o gospodarie taraneasca unde vaca e mulsa in stil traditional, cu mana, un litru de lapte poate sa contina chiar si 100.000 de germeni. Pe cand laptele de la o ferma de vaci, unde animalele sunt mulse automatizat, are cel mult 5.000 de germeni la un litru. "Sunt importante si mancarea consumata de vaci, si mediul in care au fost crescute, sa fie curatenie acolo, dar cel mai mult conteaza ca mulsul sa fie facut in conditii de maxima igiena", ne explica patronul, care tine sa precizeze ca numarul fermelor de animale a crescut, din fericire, in ultimii ani in Romania, mai ales cu ajutorul proiectelor SAPARD. Pe de alta parte, Albalact a sustinut, prin furnizarea de specialisti, organizarea si dezvoltarea a 15 ferme din judetul Alba, care au devenit ulterior furnizori pentru fabrica de la Oiejdea. Aceste gospodarii agricole obtin la ora actuala, fiecare, pana la 12.000 litri de lapte zilnic.





Promovarea produselor traditionale romanesti





Daca ti-ai pus la punct un sistem industrializat de prelucrare a laptelui, atunci e bine sa te bazezi si pe propria sursa de materie prima. Asta inseamna o ferma de mari dimensiuni, precum cea care este deja in proprietatea Albalact, in comuna Vaidei din judetul Hunedoara, in care sunt 400 de vaci. "Vrem ca in cursul anului 2009 sa marim investitia, ajungand la 1.000 de vaci si o productie de 30.000 de litri de lapte zilnic", ni se explica strategia firmei. La capitolul investitii trebuie amintita si achizitionarea, de curand, a fabricii de branzeturi "Raraul" din Campulung Moldovenesc. Pe langa faptul ca aceasta intreprindere din inima Bucovinei are o indelungata traditie a produselor traditionale romanesti, precum branza telemea, branza de burduf sau cascavalul, mai e un aspect foarte important – locatia aceasta e printre putinele din Romania care a obtinut autorizatia de a-si comercializa marfa in Uniunea Europeana. "Vom dezvolta gama produselor traditionale romanesti. Nu trebuie sa ne uitam traditiile", conchide Raul Ciurtin, ale carui planuri merg spre o investitie de doua milioane de euro in retehnologizarea fabricii din nord-estul tarii.




Degustatorul de lactate




Exista degustatori de vinuri. Dar sa nu credeti ca breasla asta se limiteaza doar la aroma strugurilor. Mai e o categorie a celor care au facut din papilele lor gustative un "laborator" de testare. E vorba despre degustatorii de lactate. La fabrica din Oiejdea am intalnit un asemenea personaj. Este chiar directorul general adjunct, Bogdan Paraschiv. Aflam ca e chiar o practica normala in acest domeniu. Orice fabrica de prelucrare a laptelui are degustatorul sau. Laptele pasteurizat si derivatele lui trec printr-o serie intreaga de teste microbiologice. Sunt verificati "la sange" diversi parametri de calitate, inainte ca produsele, frumos ambalate, sa plece spre consumatori. Dar, dincolo de ceea ce pot face aparatele de testare, e luat in seama si gustul omului. Nu e nevoie de studii de specialitate pentru a-ti da seama daca un anumit produs iti place pur si simplu. E doar o chestiune de bun-simt.





In fiecare dimineata, directorul Paraschiv are pe biroul sau mostre din "sarjele" de lapte, iaurt, unt si smantana abia iesite de pe rampa de productie. Gusta din fiecare produs. "Daca mie nu-mi place ceva, n-o sa-i placa nici consumatorului", zice specialistul. Au fost cazuri, nu multe, in care papilele gustative au dat semnalul de alarma. Atunci s-a trecut la verificarea intregului lot suspect, s-au luat la puricat fisele testelor de laborator. "Nimic nu pleaca de aici pana nu suntem siguri 100% ca produsul e perfect", ne asigura unul dintre "colegii" lui Fulga, degustatorul.





Mai mult timp cu familia





Dupa mai bine de noua ani de munca intensa, Raul Ciurtin a hotarat s-o lase mai usor si sa stea mai mult cu familia. Acum detine doar functia de presedinte al companiei, dar responsabilitatile executive au fost delegate echipei sale de manageri. "Nu mai pot fizic. Resimt acum anii in care am stat cat era ziua de lunga la serviciu. Am facut cat am fost in stare sa fac", zice el, ca si cum ar trage linie pentru o etapa din viata sa. La cei 35 de ani pe care ii are, Raul e casatorit si are o fetita care e aproape la fel de mare ca afacerea sa. Fata are noua ani. Il intreb cum se vede intr-un viitor mediu, peste zece ani, de exemplu. Poate va lasa halatul de laptar si il va imbraca din nou pe cel de medic, cine stie. Raspunsul vine rapid: vrea sa pastreze "haina" de laptar. Mai ales ca primeste zilnic oferte din partea multora care vor sa cumpere Albalact. Numai ca doctorul e decis sa nu vanda.




Dan Gheorghe, 10 ianuarie 2009

Traditia romaneasca sustinuta de Guvernul Marii Britanii





Mainile si picioarele se misca in acelasi timp, dupa un ritm anume. Desi mesterii stau fiecare pe cate un scaunel, ti se pare totusi ca alearga. Dar nu oriunde, ci pe urzeala razboiului de tesut. Ai bobinat, ai urzit, ai nividit, e gata "masinaria", apoi te apuci de slalom printre cele 3.000 de fire pe care se vor incolaci lana, canepa, inul. Asa ies din mainile oamenilor, ca dupa o vraja, traistute, catrinte si brauri. Dupa obiceiul pamantului, la Pipirig, o comuna strajuita de Muntii Neamtului. Am mers la casa lui Alexandru Marin, intr-un catun aruncat pe-o coasta. Doljesti – asa ii spune manunchiului de case mici, asezate de-a lungul paraului Crengenilor. Nu intamplator a primit firul de apa acest nume, pentru ca la doi pasi de malurile sale a tasnit neamul lui Ion Creanga. Aici a fost casa parintilor marelui scriitor.



Un barbat la razboiul de tesut



Am luat-o pieptis pe drumul de pamant, surpat in unele locuri de inundatiile de asta-vara. Curtea casei lui nea Marin ar putea fi foarte bine o partie de schi, asa de accidentat e terenul. De-asta si salasul pare atat de inalt, daca il privesti de la baza dambului, stand cu nasul sub temelia solida, din piatra. Facem un ocol prin iarba pana in spatele curtii, apoi intram pe o usa mica, aplecandu-ne putin, sa incapem, si abia dupa aceea ni se arata in fata ochilor o camaruta in care au fost inghesuite trei razboaie de tesut. Facute dupa marimea celor care lucreaza la ele.




Cel mai mare e al stapanului casei, mijlociul e pentru nevasta, iar mezinul a fost luat in primire de fata lor. Barbatul ne zice ca de peste 20 de ani a invatat sa teasa. De la nevasta lui stie secretele urzelii. "I-am zis ca mai bine sa teasa catrinte decat sa fie tractorist", auzim de la Teodora - sotia. Fata lor, pe care o cheama ca pe mama, are 17 ani, dar la anul se marita, iar viitorul sot se pricepe si el la treburile astea, asa ca avem in fata noastra un intreg neam de tesatori.




O catrinta costa 65 de lei




Si treaba merge de minune. Oamenii au comenzi. Muncesc de dimineata pana seara. Mai ales la catrinte. Au de facut in fiecare luna cate un set de 12 asemenea fuste, de diverse marimi. Iarna, vara, nu e de stat. Castiga cat sa-si duca zilele. Daca o catrinta se vinde cu 65 de lei, un brau e la jumatate de pret. Mai fac dever bun si pe la cele patru-cinci targuri mari din tara la care se duc in fiecare an. Chiar si in scurta noastra vizita, "cantecul" razboiului de tesut s-a auzit fara incetare, semn ca treaba era musai sa fie gata cat mai curand.




Ce-i drept, s-a mai oprit barbatul din lucru cand i-a batut la usa medicul veterinar, ca trebuia vaccinata vaca. "Eu dau laptele cu 60 de bani litrul, dar de la magazin cumpar uleiul cu 80.000 de lei. Asta-i viata?", se intreaba retoric gazda, ca sa ne explice pana la urma ca taranul de azi si-a cam lasat animalele in plata Domnului si mai mult de la magazinul comunal isi cumpara de-ale gurii.



Lada de zestre



Nu e om in coltul acesta de tara care sa nu fi mostenit de la parinti si bunici un mestesug anume. Femeile tes, barbatii cioplesc. E adevarat ca cel pe care l-am descoperit noi, nea Marin, stie sa faca si una, si alta, adica si treaba de femeie - sa teasa, dar si pe cea de barbat - sa ciopleasca lemnul. Atelierul pe care il are in casa lui s-a nascut din mainile sale. El a faurit razboaiele de tesut, exact dupa tipicul "masinariilor" din timpurile cele vechi. A mestesugit astfel de unelte si pentru altii, tot la comanda. Cu vorba calda, pasul sprinten si zambetul larg ne intampina "stalpul" casei. Tot de la el aflam ca sunt tineri prin locurile astea care isi fac masti, sa joace cu ele in ritualurile de Craciun, in timp ce sotia lui ne povesteste cum fetele de maritat au si azi lada de zestre plina cu paturi, covoare, perne si plapumi, asa cum are si fata ei, ca altfel e mare rusine sa plece mireasa "goala de la mumu-sa".




Asocierea mestesugarilor




De mesterii din Neamt a auzit pana si regina Angliei, dupa cum se falesc localnicii. Lucrurile au luat o intorsatura cat se poate de favorabila pentru oamenii din zona cu patru ani in urma. Pe scurt, au venit bani de la Departamentul de Dezvoltare Internationala al Guvernului Marii Britanii. Fonduri pentru sustinerea mestesugurilor. Vorba lui nea Marin - "Uite ca mai degraba ne ajuta strainii, ca de la romani nu ne asteptam sa ne ia in seama". Ei, dar sa nu-i bagam pe toti romanii in aceeasi "oala". Aportul financiar n-a cazut din cer.




Exista la Targu Neamt, inca din anul 2000, o asociatie care se numeste "Nemteanca". E condusa de Tincuta Ciubotaru, mare sustinatoare a traditiilor populare. In jurul acestei femei s-au strans 35 de mesteri din cateva comune nemtene – Pipirig, Oglinzi, Brusturi, Grumazesti, Baltatesti si Vanatori. Fiecare face ceva anume – unii cu tesaturile, altii cu olaritul, cu cioplitul in lemn sau cu mastile.




Fonduri din Marea Britanie




Sefa asociatiei a pus pe hartie, in 2004, un proiect de finantare, cu ajutorul Agentiei de Dezvoltare Nord-Est. Denumirea proiectului aproape ca nu mai are nevoie de comentarii : "Arta populara mestesugareasca – cartea de vizita a Moldovei". Lucrurile s-au miscat repede, dupa ce fusese deja stabilit un contact cu autoritatile din Marea Britanie, iar la scurt timp dupa parcurgerea tuturor formalitatilor au venit si banii – 25.000 de lire sterline. Cu aceasta suma a fost rezolvat cel mai important lucru pentru un mestesugar - sa aiba unde sa-si vanda marfa.




Au fost deschise 30 de magazine in judetele Iasi, Vaslui, Neamt, Bacau, Suceava si Botosani. Toate aceste puncte de desfacere se afla in incinta unor pensiuni sau hoteluri. Acolo se vand obiectele confectionate de cei 35 de mesteri ai asociatiei, astfel ca turistii care trec prin zonele respective au posibilitatea de a cumpara un suvenir facut de mainile dibace ale taranilor nemteni. "Daca exista desfacerea asigurata, mestesugurile pot fi revitalizate", e convinsa Tincuta Ciubotaru.



Carte de munca



A fost creat si un sistem eficient de lucru. Asociatia le asigura membrilor sai materia prima, apoi produsele finite sunt preluate, duse in magazine, vandute, iar banii sunt trimisi celor care au facut suvenirurile. Daca e vorba de targuri deschise in diverse locuri din tara, tot organizatia asigura transportul si cazarea creatorilor de arta populara. Unii dintre mesterii de la "Nemteanca" si-au facut carte de munca, devenind angajati ai acestui grup cu personalitate juridica. Altii au doar contracte de prestari servicii, daca sunt prinsi, ca loc de munca, in alte firme. De exemplu, mesterul la care am fost noi in vizita, Alexandru Marin, are carte de munca la aceasta asociatie a mestesugarilor. La fel si sotia lui. El e om la 52 de ani, ea are 42 de ani. "E bine asa, iesim si noi cu o pensie cand o fi sa fie", ne-au zis gazdele.




Statistica meseriilor traditionale




Interesant este ca tot englezii au sustinut si desfasurarea unui studiu in cele sase judete din nord-estul tarii, pentru a afla exact ce meserii traditionale au supravietuit pana in ziua de azi in zonele acelea. Rezultatele arata ca, in ciuda tuturor greutatilor pe care le intampina, fie cu procurarea materiei prime, fie cu desfacerea produselor, taranii romani s-au incapatanat totusi sa tina in viata asemenea comori mostenite din batrani.





Se stie astfel ca in Botosani se mai practica la ora actuala tesutul in stative – adica munca la razboiul de tesut, plus olaritul, sculptura in lemn, impletitul nuielelor si confectionarea mastilor ritualice. Bacaul se recomanda prin olarit si tesutul in stative. Razboaiele de tesut, olaritul, sculptura in piatra, mastile si impletiturile din sfoara sunt prezente in Iasi. La randul sau, Neamtul detine in patrimoniul satesc cojocaritul, broderia manuala, confectionarea costumelor populare si mastile. Suceava are "greutate" in privinta traditiilor, daca ne gandim la incondeiatul oualor, sculptura in lemn, ceramica neagra, pictura verde pe vasele din lut, tesutul in stative, impletiturile din nuiele, cusaturile si broderiile.




Bani si de la Bruxelles




Si daca tot e vorba ca traditiile romanesti sa nu moara, atunci trebuie spus ca pe "firul" revitalizarii mestesugurilor, deschis de englezi, a intrat de curand si Uniunea Europeana, printr-un proiect in valoare de peste 100.000 de euro, care ar putea deveni aplicabil din primele luni ale acestui an. Cel putin 200 de tineri din judetul Neamt se vor califica in meseriile traditionale. Chiar si somerii se pot reprofila in acest fel. Dascali le vor fi chiar mesterii Asociatiei "Nemteanca". Sa incondeiezi oua, sa fii pietrar, cioplitor in lemn, tesator, olar sau cojocar nu mai e de domeniul trecutului, ci al viitorului. Si asta intr-o tara in care auzim de ani de zile ca traditiile sunt pe cale de disparitie. Dar uite ca nu e chiar asa. Noroc cu banii strainilor...




Dan Gheorghe, 9 ianuarie 2009

Casa de sub munte




Vorba aceea despre codrul frate cu romanul nu e intamplatoare. Cine vrea sa vada adevarul n-are decat sa se duca in satul Corbi din judetul Arges. Acolo poti intalni o femeie care are un munte in curtea casei. Peretele inalt de vreo 30 de metri, incovoiat, cuprinde, ca sub pulpana unui urias, o buna parte din gospodaria de 2.000 de metri patrati a muntencei. Sub stanca de gresie stau la adapost acareturile si animalele. Pentru acest loc oameni bogati au oferit deja bani grei, ca sa-l stapaneasca.




Femeia e bucuroasa de oaspeti. Ne pofteste in batatura si ne lasa sa ajungem, fara prea multe vorbe, pana la peretele din spatele curtii. Sub copertina de piatra au fost stranse lemnele de foc pentru iarna, mai stau si cateva butoaie, mai incolo e un cotet pentru porci si un tarc de unde se aud cateva capre. Cine priveste de departe ciudata forma de relief zice ca acolo este gura unei pesteri uriase. Abia de aproape descoperi zidul care parca s-ar prabusi oricund peste tot satul. Dar nu s-a intamplat pana acum o asemenea nenorocire. Aici s-a nascut Maria Vladeanu, gazda noastra. La fel parintii si bunicii ei. Muntele i-a ferit pe Vladeni, de-a lungul timpului, de ploi si ninsoare.



Scaldatoarea calugarilor



De pe creasta ascutita a stancii, din varful “umbrelei”, cum s-ar zice, se arunca in hau un fir de apa, o cascada la dimensiuni liliputane. Dar apa nu inunda gospodaria, ci e sorbita imediat de pamant. Locul a fost botezat de localnici “la jgheaburi”. Doi pasi mai incolo vedem si un stramos al piscinelor de azi. E o scobitura larga de peste un metru in diametru si adanca de aproape statul unui om. Auzim ca i se spune “scaldatoarea calugarilor”, dupa o legenda veche. Apa cadea din “cerul” de piatra. Era cascada de care am vorbit mai devreme. Un “dus” tocmai bun pentru calugari. Azi, izvorul e bun pentru animale, care se adapa dintr-un jgheab. Gresia a luat si forma “conductei”. Oamenii sau apa au sapat toate aceste “instalatii”? Nimeni nu stie.




“Este unicat ceea ce se vede aici. Nu am auzit sa mai existe, cel putin in zona noastra, o asemenea forma de relief, iar totul sa fie in gradina unui singur om”, spune directorul scolii satesti, Cornel Andreescu, ghidul nostru. Documentele istorice arata ca satul Corbi, din comuna cu acelasi nume, a aparut pe fata pamantului in anul 1456. Niste calugari si-ar fi facut un schit aici, in 1515. Inca neconfirmate, exista ipoteze despre existenta, in aceasta parte de tara, a unor cetati dacice. Se spune ca insusi neamul Corvinilor s-ar trage din acest loc. Ba localnicii se falesc ca insusi Iancu de Hunedoara s-ar fi nascut in satul lor.



Averi uriase pentru bucata de pamant



Dar sa ne intoarcem la Maria Vladeanu. Batrana de sub munte traieste acum singura. Ne spune ca vrea sa moara in patul ei. Si vrea ca urmasii sai – pentru ca are copii si nepoti – sa-i mosteneasca avutul. Si mai ales sa-l patreze “nestricat”, cum zice ea. Adica sa nu vanda casa si pamantul. Oamenii tin la pamantul lor. Zona asta nu a fost cooperativizata in timpul comunismului. Un sat de ciobani. Ajungi pana aici daca mergi pana la Curtea de Arges, urmezi doar pana la jumatate drumul spre Campulung, apoi o iei spre Muntii Fagaras, oprindu-te la vreo 800 de metri altitudine.



Gazda ne pofteste in casa cu cerdac, in camera buna, pastrata pentru oaspeti. Miroase a lemn proaspat, desi am patruns intr-un spatiu construit cu 120 de ani in urma. E ca si cum te-ai intoarce in timp. Am lasat afara modernitatea, in timp ce inauntru am gasit atmosfera timpurilor vechi. Patul e din lemn, tavanul e sustinut de grinzi masive, peretii sunt acoperiti cu marame, la ferestrele mici sunt flori, iar podeaua denivelata, din pamant, e acoperita cu un covor inflorat, lucrat manual.



Auzim ca turistii care vin in zona – nemti, americani sau japonezi – musai au trecut pe la casa Mariei. Si au ramas uimiti de simplitatea frumusetii. Ba au aparut chiar si cumparatori. Auzim de oferte de doua miliarde de lei vechi, ba chiar si de cinci miliarde. Dar stapana n-a vrut sa vanda. “E pamantul mosilor mei”, ne explica scurt femeia. Ne-am luat ramas-bun. Noi am plecat. Ea a ramas acolo, in cerdac, petrecandu-ne cu ochii. Neclintita, ca piatra…






Dan Gheorghe, 5 iulie 2004 (fotografie de Bogdan Stamatin)