Mersul cu liftul – sport extrem in Bucuresti



Bucurestiul scartaie. La verticala. Aproape 500 de lifturi au fost oprite de la functionare, din cauza pericolului pe care il reprezinta. Cele mai multe, aflate in blocurile de locatari, au defectiuni la troliu sau la motor. Dar totusi merg in continuare, la limita tragediei. Asociatiile de locatari nu au bani pentru reparatii capitale. Legislatia nu permite sigilarea instalatiilor defecte.


Conform datelor oficiale, in Bucuresti sunt 16.300 de lifturi. Majoritatea au fost montate in anii ’60 – ’70. Trebuie spus de la bun inceput ca durata lor de viata nu depaseste, in cel mai bun caz, 21 de ani. Romania are, la fel ca orice alta tara, o institutie care tine sub observatie modul de functionare al acestor agregate, le acorda aviz de functionare sau decide oprirea lor, daca reprezinta un risc pentru oameni. La noi, aceasta institutie se numeste Inspectia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune si Instalatiilor de Ridicat. Pe scurt, ISCIR.


Seful biroului pentru instalatii de ridicat al Inspectiei Teritoriale Bucuresti, Mihai Iordache, ne-a declarat ca la ora aceasta, in Capitala, sunt 500 de lifturi care au fost declarate practic un pericol public si oprite sa mai plece in cursa dintre etaje, din cauza defectiunilor majore la troliu sau la motor ori la instalatia electrica. Ceea ce inseamna ca aproximativ 200 de blocuri din principalul oras al tarii nu mai au cel putin un lift bun in dotare.


Telefonul, legatura cu exteriorul


Pe langa cele defecte, alte 1.200 de ascensoare din Bucuresti, care inca isi mai duc zilele, taras-grabis, necesita fie schimbarea motorului, fie a troliului. Cele mai multe probleme de acest fel se intalnesc in cartierele Giulesti, Stefan cel Mare, Giurgiului si Oltenitei. “Practic, in Capitala ar trebui schimbate, in total, vreo 10.000 de lifturi. Doar niste reparatii de rutina nu ar rezolva problemele de siguranta”, sustine specialistul. Referindu-ne strict la cele 500 de lifturi a caror functionare a fost interzisa, majoritatea se afla in zonele Ferentari, Rahova, Giurgiului si la Piata Resita.


Normele europene in materie de ascensoare sunt riguroase. Acea cutie “zburatoare” trebuie sa dispuna de un telefon, pentru ca omul prins, spre ghinionul sau, intre etaje sa aiba permanent o legatura cu exteriorul. Mai e nevoie de o instalatie de aerisire, dar si de asigurarea iluminatului de urgenta, in cazul intreruperii curentului electric, la care se adauga necesitatea unui sistem de franare performant. Usile exterioare ale liftului trebuie sa reziste la incendiu, astfel incat focul sa nu afecteze buna functionare a instalatiei de ridicat. “Exista lifturi care au primit aviz negativ de functionare inca din 1995”, sustine reprezentantul ISCIR.


In ilegalitate


Cine aude de atatea ascensoare din Bucuresti, moarte sau in prag de colaps, si-ar putea inchipui ca orasul acesta e paralizat. La verticala. Dar nici gand de asa ceva. In realitate, cele 200 de blocuri in care lifturile n-ar mai trebui sa functioneze, din cauza problemelor tehnice, se regasesc doar in scripte. Dar daca te duci sa vezi care e situatia in acele cladiri, constati ca instalatiile de ridicat isi fac treaba in continuare. Cu chiu, cu vai, dar merg. Am spus apoi asta si celor de la ISCIR, care n-au parut deloc surprinsi. “Explicatia este simpla. Chiar daca noi facem proces-verbal si prezentam motivele pentru care acel lift nu mai poate functiona, asociatiile de locatari refuza sa scoata ascensoarele din uz. S-a intamplat ca inspectorii nostri sa fie bruscati sau chiar batuti. Au fost si administratori de bloc care au refuzat sa semneze procesele-verbale intocmite de noi”, zice acelasi specialist, adaugand ca legislatia actuala nu permite ISCIR sa sigileze lifturile care prezinta un pericol pentru siguranta oamenilor.


Reparatii in rate


Inca de anul trecut exista la nivelul Capitalei un program de reabilitare a lifturilor, lansat de Societatea Romana de Ascensoare IFMA SA. Plata se poate face in 24 de rate, in conditiile in care pentru reparatia capitala se pot plati intre 3.500 si 7.000 de dolari. Fara sa luam in calcul dobanda. Aceasta ar insemna o rata lunara de cel mult 300 de dolari. Cu toate acestea, doar zece asociatii de locatari au facut contract pentru reabilitarea lifturilor, ne-au declarat reprezentantii firmei.


Semnul crucii


Adevarul e ca asociatiile de locatari sunt prinse intr-un adevarat cerc vicios. Pe de-o parte, lifturile ar trebui reparate ori schimbate. Pe de alta parte, asemenea operatiuni trebuie suportate pe cheltuiala locatarilor din fiecare bloc in parte, dupa cum a tinut sa precizeze Federatia Asociatiilor de Proprietari din Romania. Inlocuirea unui lift costa cel putin 15.000 de dolari. Daca e vorba de o reparatie capitala, atunci costul se ridica la aproximativ 4.000 de dolari. Problema e ca multe blocuri cu lifturile defecte se afla in cartierele sarace ale Bucurestiului. Acolo unde restantele la plata intretinerii ating uneori chiar si cateva sute de milioane de lei, cumulate la nivelul apartamentelor de pe o singura scara.


In asemenea conditii, este explicabil de ce vechile ascensoare nu se clintesc din loc. Nici inlocuite cu altele noi, nici reparate. E clar. Oamenii de acolo sunt prea saraci pentru o astfel de cheltuiala. In cel mai bun caz, au loc, periodic, simple lucrari de intretinere. In fond, niste peticiri. Ca doar sunt cele mai ieftine. Locatarii isi fac de fiecare data cruce, inainte de-a se urca in liftul care scartaie din toate incheieturile, de batran si bolnav ce e. Se roaga oamenii sa ajunga cu bine la destinatie. E tot ce pot face…


Dan Gheorghe, 2 mai 2003

Patronul din otel si fonta




Omul a imblanzit focul. Si din lupta aceasta se fauresc piesele din fonta si otel, de la cele care au doar un kilogram, pana la colosi de zece tone. Sunt bucati din corpul viitoarelor masini, vapoare, avioane si vagoane, dar si componente necesare rafiinariilor si combinatelor energetice. Coplesitoare este atmosfera pe care o intalnesti intr-o turnatorie. Totul este imens aici, de la macaralele care alearga pe sinele suspendate, trecandu-ti pe deasupra capului, pana la cuptoarele in care magma este pregatita pentru viata ei cea noua, in formele pe care omul le doreste. Oale imense sunt incarcate cu "lava" ajunsa pana la o temperatura de 1.600 de grade - daca e vorba de otel sau la 1.400 de grade - in cazul fontei.




Bratele uriase ale macaralelor apuca vasele umplute cu materia incandescenta, care va ajunge intre peretii din nisip ai mulajelor. Cand se va raci, dupa ce a inundat acele spatii libere, fierul sau fonta vor lua forma dictata de ingineri. Desi neinsemnati pe langa gigantii pe care ii manevreaza, oamenii arata totusi ca niste stapani ai "fiarelor", prin miscarile sigure, operatiunile calculate, ba chiar si prin pozitionarea fiecarui individ, astfel incat se pastreaza mereu o anumita distanta intre om si foc, ca intre stapan si supus.




O uzina pe 24 de hectare




Sa faci avere din munca la ciocan si nicovala e oarecum ciudat intr-o Romanie in care, de 20 de ani incoace, multi au strans bani din comertul cu blugi, acadele si ciunga, altii din imobiliare, sucuri, bere sau "tunuri" bancare. Prima intrebare care iti vine in minte e : ce te-a apucat, omule? Intrebarea e pentru Mihai Vasiliu, patronul Turnatoriei Centrale Orion din Campina. O fabrica in toata regula, intinsa pe 24 de hectare, cu furnale, hale de mii de metri patrati si agregate de toate felurile. Multi zic ca la noi in tara nu mai exista industrie. Ba uite ca e! Si merge ca pe roate, dupa cum zice gazda noastra, care in plina criza economica vrea sa angajeze muncitori, nicidecum sa dea afara macar unul dintre cei 558 de salariati ai sai.




Familia de ingineri




Inalt cat usa, lat in spate, cu fata rotunda, pielea tabacita si mainile mari, noduroase. Asta e o imagine mai putin intalnita printre miliardarii Romaniei. Chiar daca in topurile celor mai bogati romani Mihai Vasiliu e trecut cu o avere de vreo 15 milioane de euro, barbatul din fata noastra se considera in primul rand un om al industriei grele. Si numai despre asta ne vorbeste, alaturi de sotia sa, Stefana. Doi soti, doi ingineri. El - specializat in metalurgie, ea - in chimie. Au pornit in 1990 cu propria lor afacere. "In viata e bine sa te tii de meseria ta", zice Mihai, asa ca asta a si facut - a ramas fidel otelului incandescent.




Un nou inceput, la 42 de ani




Exista oameni care au curajul s-o ia de la zero, la orice varsta. Mihai avea 42 de ani si Stefana cu un an mai putin, in 1990, cand si-au pus casa gaj pentru un imprumut de aproximativ doua milioane de lei. Bani "grei" in timpurile acelea. Apartamentul din Campina era pe atunci singura lor avere. Ba nu, mai aveau si o masina Oltcit. Dar cu siguranta comoara cea mai mare era legata de cei doi copii ai lor - Dan si Mirela. Fata avea la vremea aceea 21 de ani. Era studenta la Medicina in Bucuresti, iar baiatul se apropia de varsta majoratului.




Doi dobrogeni la Campina




Stefana si Mihai nu s-au nascut la poalele muntilor, ci sunt dobrogeni la origini. Dar dupa terminarea facultatii au fost repartizati in micul oras de pe Valea Prahovei. Asta se intampla in 1972. Mihai a ajuns la ceea ce pe atunci incepea sa fie Intreprinderea de Piese Turnate. "Abia se punea fundatia viitoarei fabrici, asa ca pot spune ca am luat parte la ridicarea ei din temelii", auzim de la barbat. Sotia lui s-a angajat in apropiere de Campina, la Floresti, mai precis la Intreprinderea de Anvelope "Victoria". Au pornit amandoi ca ingineri stagiari, dar au ajuns sa conduca acele fabrici. Sotul in calitate de inginer-sef cu productia, insemnand a doua functie a intreprinderii, in timp ce Stefana a ocupat chiar postul de director general.




A doua casa




Gazdele isi deapana amintirile cu glas domol. Uneori cad pe ganduri. Parca s-ar intoarce pentru o clipa in timp. "Intreprinderea de Piese Turnate din Campina a fost o necesitate zonala pentru industria extractiva. Obiectul de activitate s-a diversificat apoi, realizand piese pentru diverse domenii, cum ar fi industria de morarit, masini, vagoane, avioane. Erau piese din fonta cu grafit nodular, fonta refractara, oteluri, oteluri aliate si inalt aliate", povesteste Mihai Vasiliu despre un loc pe care toata viata l-a considerat a doua casa, dupa cum razbate din tonul vocii sale.




Turnatoria de la Cornu




Numai ca in 1990 a venit momentul despartirii de fabrica unde barbatul muncise aproape 18 ani. "Aparuse oportunitatea de a-mi deschide propria afacere, dar tot in meseria mea", zice el. Cei doi soti se uita unul la altul si isi amintesc de noptile nedormite. Mihai a inchiriat o hala si terenul de sub ea de la Intreprinderea "Marmura" din Bucuresti. Mica topitorie, cu un singur cuptor, a fost amenajata in comuna Cornu din judetul Prahova. "A durat sase luni pana cand totul a fost gata pentru inceperea productiei", spune omul, care a pornit la treaba, in ianuarie 1991, cu zece angajati. Productia se reducea la neferoase, asta insemnand confectionarea pieselor din bronz, alama, aluminiu si cupru. Comenzi existau, mai ales de la fabricile din Romania. "Cea mai mare parte a comenzilor, 99% as putea zice, veneau de la firme private", tine sa precizeze gazda ca n-a prea facut afaceri cu statul.




Sotia a ramas angajata la stat




Productia s-a marit de la un an la altul, incat la un moment dat s-au facut investitii in noi cuptoare, mai precis cele cu inductie de medie frecventa, ni se explica fazele dezvoltarii afacerii. Patronul de la Cornu facea din cand in cand si pe distribuitorul, transportand piesele pana la destinatie, daca beneficiarii nu dispuneau de mijloace de transport. In acest timp, sotia lui a continuat sa lucreze la stat, la fabrica de anvelope. "Am zis ca era bine ca eu sa raman acolo, sa existe un venit sigur al familiei, in cazul in care se intampla ceva cu afacerea lui Mihai", tine sa spuna Stefana.




A cumparat fabrica tineretii sale




Dar acum noi nu ne-am dus la Cornu, ci la Campina. Am depasit un manunchi de blocuri de la marginea orasului si am ajuns la intrarea in Turnatoria Centrala Orion. Aceasta este chiar fosta Intreprindere de Piese Turnate, cea in care Mihai Vasiliu a intrat prima oara, cu peste 30 de ani in urma, ca inginer stagiar. L-am gasit pe patron la biroul sau, o incapere mica, austera. La masa era si Dan, fiul sau, care e tot inginer, specializat in mecanica fina. Fiul a preluat, cu noua ani in urma, conducerea turnatoriei din Cornu.




Povestea fabricii din Campina seamana, pana la un punct, cu cea a altor obiective industriale din Romania care au sucombat dupa Revolutie. "Fabrica din Campina fusese inclusa, la sfarsitul anilor '90, pe lista unitatilor care urmau sa fie lichidate", aflam de la Mihai, care a cumparat, in anul 2000, fabrica la care lucrase in tineretea lui. A platit statului 13 miliarde de lei vechi pentru aceasta locatie, la care s-au adaugat alti 600 de miliarde de lei, ca datorii istoice ale intreprinderii, pe care tot noul patron le-a achitat. "Statul nu mi-a creat nicio facilitate pentru ca am cumparat fabrica asta si am vrut s-o repun pe picioare", se incrunta pe moment intreprinzatorul.




Retehnologizarea




De atunci incoace, afacerea familiei Vasiliu a mers cu cele doua turnatorii in paralel. Diviziunea muncii a fost insa clara, pentru ca la Cornu se fac piese pe baza neferoaselor, pe cand la Campina produsele finite au in componenta lor fonta si otel. Redresarea celor sapte linii tehnologice ale fabricii din Campina a insemnat investitii de 15 milioane de euro, bani care au servit la inlocuirea compresoarelor si a cuptoarelor care consumau multa energie electrica si erau mari poluatori, la care s-a adaugat punerea in functiune a unei instalatii moderne de regenerare a nisipului, ceea ce a facut sa scada necesarul de granule de roca de la 2.000 la numai 300 de tone pe luna. Cu o cifra anuala de afaceri de peste 15 milioane de euro, consortiul lui Mihai Vasiliu este azi pe locul al treilea intre cele 126 de turnatorii din Romania, cu o productie de 8.000 de tone de piese turnate pe an.




Primele efecte ale crizei economice




Fie ca esti la inceput de drum, fie ca te-ai dezvoltat, riscul e acelasi "intr-o afacere ca a noastra", sustine patronul, care adauga ca o turnatorie depinde si de comenzi, dar si de costul materiilor prime si al utilitatilor. "Trebuie sa-ti previzionezi bugetul, din cauza fluctuatiei mari a preturilor", auzim noi. Cat priveste criza economica, patronul e convins ca firma sa nu va avea probleme, cel putin in acest an.




E adevarat ca au inceput sa scada comenzile de piese din industria de automobile, dar acest lucru e compensat de solicitarile care se mentin la un nivel ridicat din partea altor domenii, precum transporturile feroviare, navale si aeriene, dar si din industria extractiva. La cel din urma capitol e de remarcat ca turnatoria din Campina este unicul furnizor roman de camasi si pompe de extractie pentru industria petrolului. Ar mai fi de spus ca aproape 40% din productia firmelor lui Mihai Vasiliu e destinata exportului.




Oferta pentru angajare




Dovada ca lucrurile merg bine e si faptul ca stapanul otelului de pe Valea Prahovei nu se gandeste sa-si disponibilizeze salariatii, cum se face deja in alte firme din Romania. Dimpotriva, omul nostru vrea sa angajeze personal calificat. Are nevoie de sudori, turnatori, formatori si ingineri metalurgi. Dar una e sa vrei si alta e sa poti. Si asta pentru ca forta de munca in acest domeniu lipseste. "Tinerii fug de munca grea", e mahnita Stefana Vasiliu. Sotul ei a oferit burse de studiu unei clase de la un liceu cu profil industrial din Campina, ba chiar a sustinut editarea unor manuale din domeniul metalurgiei. Dupa cativa ani de eforturi, intreprinzatorul s-a ales cu numai doi absolventi care au vrut sa munceasca in firma sa. Restul au dat bir cu fugitii, cand au vazut cu ce se "mananca" fonta. Nici macar salariile de la fabrica asta, de pana la 28 de milioane de lei, nu i-au convins pe tineri...




Cinci nepoti




Abia in 1999 Stefana a incheiat conturile cu fabrica de anvelope, venind alaturi de sotul ei, la turnatoria din Campina, unde a preluat functia de presedinte al Consiliului de Administratie. "Nu ne retragem, mai avem mult de lucru", ne anunta femeia. N-au obosit inca, desi fiecare din ei are aproape 40 de ani de munca in spate. Sotul se trezeste si acum la sase dimineata si pleaca la fabrica. Isi permit concedii de cateva zile pe an, mai mult in tara. "Nu prea avem timp de vacanta", ne explica niste oameni care spun ca sunt si acum dramuiti cu banii.




E adevarat, nu le lipsesc micile placeri ale vietii. Mihai se duce la pescuit, in timp ce Stefana are pasiunea gatitului, careia ii dedica fiecare zi de sambata. Dar cel mai important e ca sunt bunici "cu greutate". Au deja cinci nepoti. Asta e povestea sotilor Vasiliu, care ne spun, simplu, ca dorinta lor cea mai mare nu e legata nici de bani, nici de afaceri. "Sa fim sanatosi", e urarea de ramas-bun.





Dan Gheorghe, 14 februarie 2009

Depresia - criza economica din sufletul romanilor





De prea multe ori s-a vorbit in Romania despre generatiile care, in termeni generici, au marcat, de un secol incoace, epocile negre prin care a trecut tara asta. A fost mai intai generatia razboiului si a foametei, apoi generatia decreteilor, dupa aceea s-a vorbit de generatia de sacrificiu. Ultimii 20 de ani de tranzitie, cu sute de mii de someri, dupa prabusirea industriei, la care se adauga actuala criza economica, de unde vor aparea alte mii sau zeci de mii de someri, toate acestea par sa dea nastere unei noi generatii a durerii, cea aflata sub zodia depresiei. E generatia oamenilor care isi pierd mintile, pentru ca nu mai au un loc de munca, risca sa nu mai aiba nici casa, pentru ca si-au ipotecat-o la banca, iar viata lor se poate transforma intr-un iad.




Crestere alarmanta a numarului depresivilor




Cine se duce intr-un spital de psihiatrie poate vedea rezultatul acestor ani de tranzitie, cei de dupa 1990, dar si al crizei economice actuale. Am fost zilele trecute la una dintre cele mai bune unitati sanitare din Romania - Spitalul de Psihiatrie Titan "Dr. Constantin Gorgos". Unitatea a fost infiintata in 2002, intr-o aripa a Policlinicii Titan din Bucuresti. Spitalul a fost refacut cu un an in urma, aratand acum sclipitor, nu numai la infatisare, dar mai ales prin tratamentele facute dupa standarde la nivel mondial. Mi-au ramas in minte primele cuvinte ale directorului medical al institutiei, Alexandru Lucian, dupa ce l-am cunoscut, care a remarcat ca "daca toti romanii ar avea servici si un salariu decent, atunci ne-ar scadea la jumatate numarul de pacienti". La care s-au adaugat mai tarziu cele spuse de psihologul Valentin Pescaru, precum ca in fiecare an numarul celor care bat la portile acestui spital a crescut cu 30%. Si iuresul acesta se intampla de trei ani incoace. S-a ajuns ca la ora actuala cateva sute de oameni sa bata zilnic la portile spitalului, cerand ajutor de la specialisti.




Cauze sociale




Nu toti cei care se prezinta la un spital de psihiatrie sunt neaparat nebuni, a tinut sa precizeze directorul Lucian. "De cele mai multe ori avem de-a face cu niste cauze de natura sociala pentru aceste dereglari comportamentale", zice specialistul. Nu poate fi exclusa nici varianta ca unii oameni sa aiba o anumita boala mintala, din nastere, care sa izbucneasca la un moment dat, din diverse motive. Mi s-a explicat insa ca depresia nu trebuie neaparat privita ca o boala. Ea este intr-un fel "sora" mai mica, daca se poate spune asa, a unei boli mintale grave - tulburarea bipolara. Dar daca depresia e tratata la timp si in mod corect, atunci omul poate fi salvat, astfel incat sa nu ajunga la boala mintala propriu-zisa.




La capatul puterilor




Sa vedem cum se manifesta depresia. Exista nenumarate exemple din viata celor care au ajuns, in ultimii ani, la acest spital. De cele mai multe ori profilul este acelasi - omul are vreo 40-50 de ani si s-a trezit dat afara din fabrica unde lucra. Si aici e un lucru demn de remarcat, cum a spus directorul Lucian - marea majoritate a oamenilor care sufera de depresie sunt saraci. Asa ca vorbim mai ales de persoane care depindeau numai de salariul lor. Cand au fost dati afara, au ramas ai nimanui. Simteau ca le fuge pamantul de sub picioare, in timp ce erau impresurati de datorii. Ajungeau apoi la ideea ca si-au ratat viata, ca nu mai sunt buni de nimic. Unii au continuat sa traiasca dupa acelasi program. Se trezeau dimineata la ora 5, asa cum facusera ani si ani la rand, cand se duceau la servici. Numai ca acum, dupa ce au fost dati afara, nu mai aveau unde sa se duca, ramaneau cu ochii pe pereti. "Multi se intreaba si ne intreaba si pe noi cu ce au gresit. Pentru ca ei toata viata n-au facut altceva decat sa munceasca, sa-si faca datoria. Acum de ce nu mai are nimeni nevoie de ei?", ne face directorul Lucian un tablou al dramelor umane pe care le-a cunoscut de-a lungul timpului.




Autopedepsirea




Ce se intampla cu cei ajunsi la capatul puterilor? Unii se inchid in ei, se considera niste ratati si atunci isi spun ca merita sa se autopedepseasca. Drept urmare dau in patima alcoolului, spre exemplu, tocmai pentru a-si lovi astfel sanatatea, dar sa ajunga si cat mai jos posibil, ca demnitate. Cum s-ar spune, isi pierd respectul de sine. Altii, dimpotriva, devin agresivi fata de semenii lor, scotandu-si in evidenta frustrarile. Asa se intampla cu cei care sufera de depresie. La randul sau, medicul Valentin Pescaru ne-a relatat ca e in crestere si numarul tinerilor care vin la acest spital. Sunt baieti si fete pentru care viitorul e tot mai incetosat. Concluzionand la acest capitol, se poate spune ca femeile si batranii sunt cele mai vulnerabile categorii in fata depresiei, dar nici barbatii sau tinerii nu scapa de acest flagel.




Fara pastile




Suferinta, sentimentele nu pot fi tratate cu pastile. E o alta remarca a psihologului Pescaru, pentru a prezenta succint felul in care la Spitalul Titan sunt tratati cei care sufera de depresie. Asa cum si in alte tari, mai ales in cele dezvoltate, se merge pe ideea, inca din anii '50, ca exista solutia terapiilor complementare. Asta inseamna, spre exemplu, meloterapia sau artterapia. Managerul spitalului, Violeta Manasi, spune ca exista deja studii facute chiar in aceasta unitate sanitara care scot in evidenta efectele benefice ale terapiilor complementare. Sunt oameni care au fost pusi pe picioare si s-au reintegrat in societate, dupa ce au trecut printr-o astfel de terapie. Unitatea medicala are o fisa speciala de observatie in care medicul care consulta pacientul indica, atunci cand e cazul, o anumita terapie, fie prin muzica, fie prin arta, fara sa se puna accent numai pe pastile sau injectii.




Echipa terapeutilor




Spitalul e mic - are numai 60 de paturi pentru cei care necesita internare, la care se adauga stationarul cu o capacitate de 150 de locuri, in care oamenii raman numai pana cand li se pune diagnosticul. Fie ca au fost internati, fie ca li s-a pus doar un diagnostic, cei cu depresie raman sub observatia spitalului si vin aici in mod regulat, la terapiile complementare. Asa s-a infiintat o structura speciala in cadrul clinicii, denumita Centrul Comunitar de Sanatate Mintala, in care lucreaza trei psihologi, doi asistenti sociali si un meloterapeut. S-a mers pe ideea ca omul sa nu intre intr-o atmosfera de spital, daca face o astfel de terapie, tocmai pentru ca la noi exista si mentalitatea ca daca de duci la psihiatrie inseamna ca esti nebun.




Terapia prin muzica




Asculti muzica. Te linistesti. Muzica clasica. Se aduna cam noua oameni intr-o sala. Meloterapeutul le vorbeste mai intai despre ce vor asculta, cine a compus melodia, cand a trait compozitorul. Urmeaza o ora dedicata sunetelor. Destindere. Fiecare traieste muzica asa cum ii dicteaza sufletul. La final, discutii. Oamenii spun la ce s-au gandit in timpul auditiei. Unii la flori, altii la drumuri de munte, la mare sau la o amintire frumoasa din viata lor. Si zambesc. Isi deschid sufletul. Comunica. Ei, care pana mai ieri erau inchisi in propria lor "carapace", acum vorbesc. Despre orice. Si despre problemele lor. Despre ce-i framanta.




Terapia prin desen




Altii fac artterapie. Se aduna in jurul unei mese si deseneaza. Sau incropesc felicitari, papusi, orice. Se simt ultili. Fac ceva util, ei, care de prea mult timp nu mai faceau nimic, erau doar pierduti in neantul gandurilor lor negre. Si ei incep sa dialogheze. Asta remarca si psihologul Valentin Pescaru, anume ca aceste terapii complementare ii fac pe cei cu sufletul sau mintea ranite sa-si descopere singuri problemele, dar nu numai atat. E foarte important ca ei accepta ca au o problema. Foarte multi nu vor la inceput sa-si recunoasca situatia delicata in care se afla. Apoi vine etapa in care oamenii incep sa caute singuri solutii, astfel incat sa-si puna viata pe un alt fagas.




Cursuri pentru familiile pacientilor




Pe langa toate acestea, in Spitalul Titan se organizeaza cursuri si pentru familiile celor care sufera din cauza depresiei. Rudele invata ce trebuie sa faca pentru a-si ajuta apropiatii aflati la ananghie. Se intreba retoric psihologul Pescaru - cat costa o depresie? Faptul ca te rupi de viata sociala, risti sa-ti pierzi si familia, totul poate fi irecuperabil la un moment dat, chiar si din punct de vedere medical, daca nu ai parte de tratamentul optim. "Am o pacienta care a venit aici dupa ce timp de sase ani a primit numai pastile, fara rezultat", zice specialistul. Iar terapiile complementare au inceput sa dea roade acum, in cazul acestei femei.




Salariu de meloterapeut - 710 lei




De la managerul spitalului am aflat ca in nomenclatorul de meserii din Romania nu e trecuta si activitatea de meloterapeut. Asa se face ca Viorel Radacina, absolvent al Conservatorului, cu specializare in meloterapie, e angajat la aceasta unitate sanitara pe un post de studii medii, ca si cum ar face o munca necalificata. Drept urmare, tanarul de 27 de ani primeste un salariu, cu tot cu sporuri, de 710 lei pe luna. Omul ne-a spus ca isi completeaza veniturile din muzica, dar in acelasi timp e decis sa nu renunte la munca lui din spital, pe care o face din pasiune. "E bucuria de-a vedea oamenii cum zambesc, cum se schimba in bine", conchide barbatul, vizibil obosit dupa o zi de munca alaturi de pacientii sai.




Specializare pe propriul buzunar




Vezi atatia oameni in Romania care sufera din cauza depresiei. Pe urma constati ca exista posibilitatea ca ei sa treaca peste un asemenea obstacol cu ajutorul psihoterapiei. Dar ce sanse au romanii care si-au pierdut pe moment "busola" sa revina pe drumul drept, inainte de a derapa iremediabil? Intrebarea e cat se poate de dureroasa, de vreme ce nicio universitate de medicina din tara asta nu are cursuri de psihoterapie. Asa sustine chiar unul din psihologii de la Spitalul Titan, Valentin Pescaru. El face munca de psihoterapeut, dar e angajat ca psiholog, ca altfel nu se poate, conform nomenclatorului de meserii. Ne explica faptul ca sunt doua domenii diferite. Psihologul pune diagnosticul, dar psihoterapeutul e cel care aplica tratamentul. Ca sa poata practica meseria pe care si-a dorit-o, cea de psihoterapeut, medicul Pescaru a urmat, pe propria cheltuiala, cursurile unei fundatii specializate in acest domeniu. "Pentru a ajunge psihoterapeut ai nevoie de zece ani de cursuri si practica medicala", spune cel care a cheltuit in total, dupa propriile calcule, vreo 14.000 de euro pentru specializarea sa. "Mai stiu cativa oameni competenti pe la unele cabinete particulare", zice medicul Pescaru, referindu-se la faptul ca nu sunt multi cei care practica in Romania meseria de psihoterapeut, cu studii de specialitate.




Sansa unui nou inceput?




Conlcuzia a tras-o directorul medical de la Spitalul Titan, Alexandru Lucian. Dupa ce isi revin, fostii pacienti se intorc in societate. Au trecut printr-o criza, dar pana la urma au depasit-o, cu ajutorul medicilor. Si a psihoterapiei. "Important e ca dupa aceea oamenii sa-si gaseasca un loc de munca, sa se simta din nou utili", zice directorul. Numai ca Rom]nia tocmai ce a intrat in criza economica si firmele cad, vorba aia, ca mu=tele in "pacatul" falimentului. Iar numarul somerilor creste, in timp ce sansa unui job e tot mai palida. Pare un cerc vicios la care romanii sunt condamnati. Si care nu poate fi tratat. Nici macar cu pastile...






Dan Gheorghe, 6 februarie 2009

Lutierul milionar din Reghin






Vasile Gliga, mester lutier. Asa se prezinta. Tot la fel scrie si pe cartea sa de vizita. Diverse clasamente ale bogatilor Romaniei l-au plasat pe acest om, in ultimii ani, intre cei carora soarta le-a suras dupa 1990. Unii si altii au apreciat ca ar avea o avere intre 9 si 23 de milioane de euro. Dar ceea ce surprinde in "aglomeratia" magnatilor damboviteni e ca, printre atatea averi facute din imobiliare, turism, industrie, cosmetice, sucuri sau pur si simplu din mosteniri, Vasile Gliga apare ca fauritor de instrumente muzicale.




Fara secretara si birou




De pe adresa lui de Internet i-am luat numarul de telefon si l-am sunat. Nu ne-a raspuns secretara, pentru ca nu are asa ceva, din cate am aflat mai tarziu. Nici macar un birou nu detine. Locuieste in acelasi loc in care e si fabrica sa de muzica. Am vorbit la telefon direct cu patronul, care a acceptat fara ocolisuri sa stam de vorba. Despre viata lui. Despre munca. Si mai ales despre viori. Cat priveste averea pe care unii si altii spun ca o are, gazda ne-a zis ca doar munca e pretioasa cu adevarat. "Cladirile sunt valoroase atata timp cat in interiorul lor se nasc instrumentele muzicale. Daca as vinde terenul si constructiile, nu stiu cat as obtine", e parerea patronului, care nu vrea sa intre in amanunte financiare. Asa am ajuns la Reghin. Unde altundeva? Doar acolo e "orasul viorilor".




O istorie de 200 de ani




Chiar in centrul localitatii e un monument, simbolizand o vioara, care arata vizitatorilor ca aici exista o adevarata industrie in domeniu, ale carei radacini coboara pana aproape de anul 1800. Ajunsi la marginea urbei, pe soseaua spre Toplita, vedem cateva cladiri grupate in jurul unui careu dominat de verdeata. Am patruns in lumea lutierului nostru, care ne astepta in parcare, la ora stabilita. Un om intre doua varste, bine facut, nu prea inalt, cu parul care da semne de incaruntire. Doar are 48 de ani. Dar primul lucru care iti sare in ochi e felul in care vorbeste. Mai intai se gandeste, apoi scoate cateva cuvinte, de cate ori e intrebat ceva. Parca si-ar cantari fiecare virgula. Cum n-are birou, ne invita intr-o sala in care e o mica expozitie. Acolo vedem vioara, violoncelul, viola si contrabasul. Sunt produsele sale. La o masa simpla, cu patru scaune, ne asezam sa vorbim despre sunete.




Valea Italianului




Nu va asteptati sa va spunem ca ne-a si cantat gazda noastra la vreun instrument de-al sau, pentru ca n-a fost asa. Nu stie sa cante la vioara. Stie doar sa faca viori. Asa cum nici soferii, de exemplu, nu stiu sa construiasca masini. Dar asta nu-i impiedica sa le conduca, zice interlocutorul nostru. Vrem sa stim de unde a pornit traditia fauritorilor de instrumente muzicale la Reghin. Istoria aceasta a inceput cu peste 200 de ani in urma. Exista un loc, nu departe de oras, in Muntii Gurghiului, caruia localnicii ii spun Valea Italianului. Acolo au descoperit lutierii italieni muzica pe care codrul romanesc o poate canta. Au gasit lemn de paltin, cu o rezonanta deosebita, din care se face 70% din corpul unei viori, dar si molid. Astfel s-a ajuns ca cioplitorii in lemn din Reghin si din satele invecinate sa invete cum se fac diverse componente ale unei viori, pe care le trimiteau apoi in Italia, unde mesterii le imbinau, obtinand produsul finit. Abia in anul 1951 romanii au inceput sa faca ei insisi viori. A fost deschisa o fabrica la Reghin, care mai functioneaza si acum. Interesant e ca primul lutier care a lucrat in fabrica asta n-a fost localnic, ci un meserias adus tocmai din Bucovina. Se numea Roman Boianciuc.




Tot mai putina materie prima




Culmea e ca in ziua de azi se gasesc tot mai putini arbori care au in "burta" lor o vioara. Exista cunoscatori ai padurii care merg in Muntii Gurghiului si cauta copacii al caror destin e sa "produca" muzica. Dar pomii s-au rarit, pentru ca multi dintre ei au fost victimele taierilor necontrolate din ultimii ani. Tot mai putini oameni se gandesc azi la "muzicalitatea" codrului. Asta e marea suparare a lutierului care ne-a primit in casa lui. La fel ca multi alti concitadini de-ai sai, Vasile Gliga a inceput, de copil, sa ciopleasca lemnul. Mai ales ca se trage dintr-o familie de silvicultori. Si tot pe calea lemnului a pornit mai tarziu, sa-i invete tainele tocmai la Targu Mures, la un liceu forestier. Dar lemnul se poate impleti si cu dragostea, mai ales cand doi oameni au acelasi mestesug in sange. Si cum sangele mai si clocoteste in tinerete, junele Gliga s-a insurat cand era in clasa a XI-a, drept pentru care a fost dat afara din scoala. Ce-i drept, avea 18 ani, asa ca a fost o cununie in toata regula.




De la munca de jos




Proaspetii casatoriti, Elena si Vasile, n-au avut altceva de facut decat sa se intoarca in locul lor de bastina, la Reghin, unde s-au angajat la Fabrica de Instrumente Muzicale, ca muncitori la brigada de gaturi de viori. Si-au continuat studiile la seral. "Am fost colegi de banca, de brigada, suntem parteneri de viata, dar si in afaceri", e rezumatul unei vieti in doi, pe parcursul careia au facut si trei copii. Dupa finalizarea studiilor liceale, Vasile si-a conturat specializarea la Facultatea de Industrializare a Lemnului din Brasov, in domeniul mobilierului de arta. "Ca sa lucrezi cu lemnul trebuie sa-ti placa munca, dar sa ai si talent, pentru ca 98% din orice obiect din lemn se face prin operatiuni manuale", ni se explica. Numai ca pasiunea lui cea mare era pentru viori. Ce-i drept, avea de unde sa "fure" meserie, de la mesterii lutieri, din "fabrica muzicala". Nu-i deloc usor sa faci o vioara. Pana sa fie capabila sa produca acele sunetele care fac si pietrele sa planga, ea trece prin nici mai mult nici mai putin decat 200 de etape ale desavarsirii sale.




300 de ore de munca pentru o vioara




Se poate spune ca o vioara creste la fel de greu ca un om, pana cand ajunge la maturitate si e capabila sa stea pe "picioarele" ei. Daca faci un produs de serie, trebuie sa muncesti la el 50 de ore in decursul a trei luni. Instrumentul nu trece pe banda rulanta de la o operatiune la alta. Lemnul trebuie lasat sa se "odihneasca" intre diversele manevre de constructie, de la "nasterea" componentelor pana la asamblarea lor, trecand apoi prin asigurarea rezistentei cu un fileu din furnir care leaga cutia de rezonanta, dupa care urmeaza lacuirea cu pana la 15 straturi de rasini naturale. Mai lunga e "incubatia" unei viori de maestru, pentru care sunt necesare 300 de ore de munca, de-a lungul unui an. La care se adauga inca cinci ani in care lemnul trebuie lasat la uscare naturala. Abia atunci vioara va putea deveni, in sfarsit, partenera unui muzician, pe scena.




Atelierul din debara




Sotii Gliga au ajuns la o alta rascruce a vietii lor, in 1991. Lucrau pe atunci tot la fabrica de instrumente din Reghin. Angajati la stat. Vasile ajunsese director comercial. Si exact in acel moment au decis sa schimbe "macazul", pentru a se arunca in valtoarea unei afaceri de familie. Tot cu viori, fireste. La inceput si-au incropit in debaraua propriului apartament un mic atelier. Produceau doua viori pe luna. Apoi plecau cu ele sa le vanda. Fie in tara, fie in strainatate. Au ajuns si la cele doua mari targuri de instrumente muzicale din lume, din SUA si Germania, unde orice producator care se respecta isi prezinta marfa. Lucrurile au evoluat de la un an la altul. La ora actuala, cei 300 de salariati ai sotilor Gliga produc anual 40.000 de instrumente cu coarda si arcus.




Marfa pentru export




Mai mult de jumatate din produsele cu marca lutierului din Reghin sunt vandute in SUA, iar restul ajung in Germania, Japonia si Australia. Fie in institutii de cultura si de spectacol, fie in cele educative. Chiar daca vorbim de niste tari industrializate, mesterul ne spune ca in scolile de acolo se pune accent pe muzica in educatia elevilor. De exemplu, copiii japonezi fac cunostinta cu sunetele muzicale, prin metode didactice speciale, inca de la varsta de trei ani. Asa se si explica de ce in asemenea tari piata instrumentelor muzicale e atat de activa. O vioara costa cel mult 3.000 de euro, daca ne uitam la preturile de fabrica ale produselor Gliga.




Familia muzicala




Muzica si dans. Asa e in familia Gliga. Trei copii are Vasile. Toti trei merg, intr-un fel sau altul, pe calea muzicii. Unicul baiat, Cristian, locuieste in SUA, unde administreaza filiala de peste ocean a firmei tatalui sau. Fata cea mare, Dumitrita, e director de marketing al "imperiului" viorilor din Reghin. Mai e si Mirona, vicecampioana mondiala, in 2003, la dans sportiv. De la pasiunea mezinei a pornit investitia lui Vasile Gliga in scoala de dans, astfel incat "patria" lutierilor romani a devenit, de cativa ani incoace, si centrul national de dans sportiv, in care echipa Romaniei se pregateste in fiecare vara. Pe langa meseria sa de baza, mesterul Gliga a devenit si presedintele Federatiei Romane de Dans Sportiv.




Apreciat in Cremona




Calitatea lemnului romanesc si arta mesterilor din Carpati sunt apreciate in lumea cea mai fina a lutierilor, la Cremona, in Italia, acolo unde, intr-un catalog al producatorilor de viori este inscrisa, in pozitia a 11-a, marca Gliga. Romanul e cunoscut aici inca de acum 20 de ani, cand a trimis o vioara la un concurs organizat in orasul lui Stradivarius. De la acel moment, al concursului din 1988, unde a fost remarcat pentru calitatea produsului sau, a pornit si impulsul lui Vasile Gliga pentru viitoarea lui afacere...





Dan Gheorghe, 17 ianuarie 2009

MANCAM ROSII CU CELULOZA




Ne intrebam de ce rosiile de la bunica, din gradina ei de la tara, sunt atat de gustoase, de zemoase, de ce prospetimea lor e mai racoroasa decat o ploaie de vara? Si de ce, in schimb, legumele de la piata sau de la supermarket n-au gust, sunt tari, necoapte in interior, desi la suprafata par sangerii? Sigur ca intr-o lume in care alimentele sunt create mai degraba in laborator, decat in mediul lor natural, o asemenea intrebare devine retorica...




Raspunsul specialistilor




Am vrut un raspuns competent de la specialisti, asa ca ne-am dus la Statiunea de Cercetare Legumicola de la Buzau, o unitate considerata strategica, pentru ca aici sunt create soiuri de legume adaptate la schimbarile climatice. Am vorbit cu sefa sectorului Cercetare, Florica Gheorghe, de la care am aflat continutul legumelor care se vand de ani de zile pe piata romaneasca. Cu siguranta ati cumparat tomate care in exterior au culoarea rosie, de zici ca sunt coapte, dar cand le tai acasa constati ca in interior sunt verzi, n-au gust, nu sunt zemoase. Explicatia omului de stiinta e foarte simpla : producatorii folosesc celuloza. Aceasta substanta ofera legumelor toate "calitatile" enumerate mai devreme. "Se umbla la structura genetica a soiului, pentru a se obtine produse cu o rezistenta mai mare", spune gazda noastra. Legumele astfel obtinute pot fi transportate dintr-o tara in alta, fara a se altera. Folosita si in industria hartiei, celuloza da legumelor aceasta "fermitate". Unii spun ca, din cauza acestei substante, rosia capata un gust "lemnos". Nu intamplator...




Metoda iradierii, folosita de 80 de ani




Pe piata mondiala a laboratoarelor care cosmetizeaza legumele mai e cunoscuta o substanta, numita L-metionina, care schimba pur si simplu culoarea rosiei. O face de un rosu aprins, astfel incat pare coapta, cu toate ca in interior ramane verde. Asa ca acum se cauta o solutie si pentru grabirea coacerii in profunzime a rosiei. Alta metoda de "cosmetizare" e legata de folosirea hormonilor. Tomatele au, in acest caz, niste dungi maronii la suprafata, iar in interior nu mai vezi seminte, ci niste puncte gelatinoase. Nu trebuie uitata metoda foarte raspandita in lume, cea a ionizarii alimentelor, incat acestea pot sa stea mai mult timp in rafturile magazinelor, fara sa se altereze. Tratamentul cu raze "Gama" sau raze "X" e practicat de 80 de ani in lumea intreaga. Fructele si legumele sunt in acest fel "eliberate" de microorganismele care se dezvolta in interiorul roadelor pamantului.




"Regina" legumelor de vara




Cumparatorul nu stie cum sa faca diferenta intre legumele naturale si cele "artificiale". Iata cateva sfaturi pe care ni le-a dat specialistul de la statiunea de cercetare din Buzau. Rosia adevarata nu trebuie sa fie "ca piatra", sa nu aiba coaja tare. Uitati-va la cotor, sa nu fie dur. Culoarea sa fie de un rosu deschis, nu inspre maroniu. La taiere, produsul trebuie sa fie zemos. Gustul natural e dulce-acrisor. Expertii insista asupra calitatilor pe care trebuie sa le aiba tomatele pe care le mancam, pentru ca rosia este considerata "regina" legumelor de vara. Ea are un aport foarte mare la sporirea rezistentei organismului. Contine acid folic, calciu, potasiu si vitamina C. Mai are si o substanta antioxidanta, numita lycopen, cu rol semnificativ in prevenirea cancerului, mai ales a celui de prostata. Dar puteti beneficia de toate aceste elemente nutritive numai daca aveti in farfurie un produs care si-a luat de la pamant si de la soare toata "zestrea" sa de calitati. Daca leguma n-a fost lasata sa se coaca, ci a fost "grabita", cu ajutorul chimicalelor, sa se inroseasca, doar pentru impresia "artistica" din rafturile magazinelor, atunci sa stiti ca "mancati" apa de ploaie.




Dominatia importurilor




Problema e ca legumele ecologice sunt "pasari" rare pe piata romaneasca. Procentul "naturalelor" nu e mai mare de 5%. Statistica oficiala arata ca legumele se cultiva in Romania pe o suprafata de 239.314 hectare, dintre care numai 800 de hectare sunt alocate recoltelor "libere" de orice tratament chimic, asa-numitele produse bio. Pe de alta parte, suntem asaltati de importuri. "Piata romaneasca de legume si fructe ajunge la un consum de 700 de milioane de euro pe an. Dar numai 15% din totalul fructelor vandute la noi sunt autohtone, in timp ce restul sunt din import. Legumele romanesti, in schimb, sunt dominante, dar numai pe timpul verii, cu o pondere de 60% din vanzari", ne-a spus Aurel Tanase, presedintele Organizatiei Nationale Interprofesionale "Prodcom" Legume-Fructe. Cele mai multe importuri sunt din Turcia, Olanda si Israel. Si in acest caz e o mare ciudatenie : pietele si magazinele noastre sunt pline cu legume si fructe aduse din tari care au suprafete agricole mult mai mici decat Romania.




Legislatia europeana




Lucrurile ar fi mult mai clare pentru consumatorul roman daca s-ar respecta legislatia. Dupa cum spunea Aurel Tanase, "avem legi bune, dar mai trebuie sa se si aplice". Ne referim aici la etichetele pe care legumele si fructele, autohtone sau din import, ar trebui sa le aiba, atunci cand sunt puse pe taraba. Legislatia europeana ii obliga pe producatorii agricoli sau pe importatori sa-si duca mai intai marfa la control, pentru a se vedea daca legumele sau fructele sunt in regula, din punctul de vedere al calitatii. Daca totul e bine, atunci produsele sunt scoase la vanzare. Nu se eticheteaza fiecare leguma in parte, ci un lot intreg. Pe eticheta trebuie sa scrie numele producatorului, soiul legumelor sau fructelor, cantitatea din acel lot si mai ales calitatile sortimentului comercializat. Comisia Europeana a elaborat, la inceputul acestui an, un proiect pentru "sporirea relevantei etichetelor" pentru produsele alimentare comercializate, astfel incat clientii sa stie exact ce cumpara.




Suntem "blindati" cu legi




Am pus cateva intrebari si Ministerului Agriculturii, tot pe acest subiect. Concluzia e ca suntem "blindati" cu legi si ordonante. Ordinul comun nr. 173 din 13 martie 2006, elaborat de ministerele Agriculturii si Sanatatii, plus Autoritatea Sanitar-Veterinara si Protectia Consumatorului, arata ca produsele alimentare, inclusiv legumele si fructele, trebuie sa treaca printr-un control riguros, inainte sa ajunga pe piata. Mai avem si Ordinul nr. 855 din 25 aprilie 2002, emis de ministerele Sanatatii, Agriculturii si de Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare, prin care s-a dispus ca legumele si fructele care au trecut printr-un tratament de ionizare sa fie etichetate ca atare, sa stie clientul ce cumpara. Acum va punem dumneavoastra, consumatorilor din Romania, o intrebare simpla : ati vazut vreodata o asemenea eticheta, fie la rosiile din supermarket, fie la alte legume care se vand in piete?




Pericol de cancer




Alta situatie nerezolvata e legata de felul in care agricultorii romani utilizeaza ingrasamintele chimice. De multe ori o fac "dupa ochi", fara consultarea unui specialist. Ministerul Agriculturii precizeaza ca cei care lucreaza pamantul trebuie sa apeleze la specialisti, atunci cand folosesc pesticidele. "Din pacate, sistemul acesta de consultanta agricola nu functioneaza la parametri normali, mai ales intr-o agricultura faramitata. Micii producatori folosesc pesticidele haotic", spune presedintele "Prodcom". Daca se pune o cantitate mai mare de chimicale, atunci exista riscul ca planta sa acumuleze azotati intr-un procent amenintator. Legumele si fructele pot deveni in acest fel cancerigene. Sunt oameni care spun ca au cumparat de la piata rosii, le-au dus acasa, dar dupa ce le-au taiat au simtit un miros greu, ca de benzina, asa ca le-au aruncat. O explicatie pentru acest fapt poate fi ca s-au aplicat tratamente chimice cu putin timp inainte de recoltare, dupa cum a opinat cercetatorul Florica Gheorghe. "Nu ai voie sa folosesti pesticide cu cel putin trei saptamani inainte de cules", precizeaza specialistul din Buzau. Riscul de a ne imbolnavi apare si in urma consumului de produse care au fost supuse radiatiilor. "E vorba de un soc termic, prin care bacteriile din alimente sunt distruse. Dar procedura asta inseamna si eliberarea de radicali liberi, care sunt cancerigeni", atrage atentia Aurel Tanase. Si te gandesti ca medicii ne indeamna sa "mancam sanatos", mai ales vara, cand pietele sunt pline cu legume si fructe proaspete! Ce "banc" sinistru, ar spune unii...





Dan Gheorghe, iunie 2008