Mariane Caspari - "mogul" in industria binelui





Unii ii spun Mama, altii - Maia. Se numeste Mariane Caspari. O femeie care a platit cu sanatatea ei, pentru a-i ajuta pe altii. Mii de oameni, din 1990 incoace, au fost ajutati de Mama. Datorita ei au venit in Romania sute de tone de ajutoare. Camioane sosite din Germania, mai ales. Dar si din alte tari europene, precum Austria sau Italia. Ca o raza de speranta pentru cei bolnavi de cancer, de diabet, pentru cei cu maini sau picioare amputate. Copiii loviti de boli incurabile au fost trimisi la tratament in strainatate, pe banii adunati de aceeasi Maia. Tot la insistenta ei au venit tiruri cu ajutoare pentru sinistratii din Moldova sau din Transilvania, dupa inundatiile care au lovit acele zone. Sunt atat de multe de spus despre o femeie mica la stat, firava, pe care am intalnit-o la Medias. Cu sase ani in urma, Guvernul Romaniei a declarat organizatia infiintata de Mariane Caspari drept o institutie de utilitate publica. Aceasta este Asociatia de Autoajutorare a Diabeticilor si Bolnavilor Oncologici.




Familie atestata din 1691




La vechea Primarie. Acolo trebuie sa ajungem, in Medias. Pe stradutele inguste si curate, printre casele viu colorate, care iti dau asa, un aer tineresc, desi zidurile sunt batrane. Gata, ne-am atins tinta. Un gang intunecos ne conduce din strada spre o curte interioara, iar intr-un colt o usa din lemn, micuta, cu o placa alaturi, pe care scrie numele organizatiei, ne anunta ca am ajuns in locul dorit. Batem la usa, intram intr-o incapere mica, iar dintr-o camera alaturata rasare imediat o femeie cu parul scurt, alb, cu ochi albastri, care se indreapta agale spre noi. Trebuie sa se apropie mult, ca sa ne distinga fetele. Ne intreaba daca suntem cei pe care ii asteapta, de la Bucuresti. "Pentru mine ati facut atata drum?", e un fel de a incepe discutia, ca si cum ne-ar da de inteles ca nu se considera o vedeta demna de paginile unui ziar. Ne invita sa stam pe cate un scaun. Ea ramane in picioare. "Mie asa imi place sa stau, in picioare. Nu pot sa stau jos", ne anunta gazda, care avea pregatite si cafelele. Doar stia exact cand vom ajunge la Medias, la ora 15.00 fix, cum stabiliseram initial. Precizie germana, pe care am respectat-o, evident, ca doar avem in fata noastra o sasoaica. "Sunt un ultim vlastar al unui trib foarte obosit", ne explica plastic faptul ca familia ei de sasi, unul dintre cele mai vechi neamuri din Medias, e atestata inca din 1691.




"Ajut oamenii pentru ca sunt crestina"




Dialogul nu e usor. Nu pentru ca n-am avea de-a face cu un om deschis. Ba chiar e o femeie care la doua fraze presara si o gluma. Asa ca nici nu ne-am dat seama cand au trecut patru ore, cat am tot vorbit cu ea. Dar sirul cuvintelor s-a incolacit printre ani si evenimente mai vechi sau mai noi. "Simt nevoia sa ajut oamenii, pentru ca sunt crestina", ne explica pe scurt viata ei. "E o munca atat de frumoasa!", vine completarea. "Nu conteaza cati oameni ajuti, ci sa ai satisfactia ca ai ajutat. Ma culc in fiecare seara cu inima implinita", conchide. Si daca tot e sasoaica, ne spune un proverb german - cand te crezi foarte necajit, du-te in casa altuia. Si uite asa au tot batut la usa Maiei mii de oameni necajiti. Din toata tara. Ani la rand. Ca sa-i ajute. Majoritatea romani. Ei nu stiau proverbul german...




O noua viata de la 58 de ani




Cum a inceput totul? Simplu. Era in 1990. Maia a vazut multi oameni necajiti in jurul ei. Mai ales cei bolnavi de cancer si de diabet. Ea insasi e bolnava de diabet, de 30 de ani incoace. Ne povesteste ca multi din familia ei au fost bagati in pamant de bolilea astea. "Mama a murit de cancer, tata a fost diabetic, fratele meu a fost diabetic". Toti s-au dus in lumea dreptilor. Maia are o fata, plecata in Germania inca din 1990. E profesoara acolo. Mama sa fie batrana? Are 77 de ani. Dar nu-i dai varsta asta, dupa vorba insufletita. Zice ca a muncit o viata intreaga. De la 15 ani s-a angajat. Mai intai ca dactilografa, apoi a evoluat spre contabilitate. A venit anul 1990. Avea pe atunci 58 de ani. Te saturi de munca! Sau nu-i asa? "Am simtit atunci, cand a cazut comunismul, asa, o eliberare. Simteam ca pot face atat de multe lucruri", a fost sentimentul unui om care dorea sa ia viata de la capat, chiar daca ajunsese la aproape 60 de ani. Si exact asta a facut. A pus mana pe telefon si a sunat la neamurile si cunostintele ei din Germania. Pentru ajutoare. Sa fie trimise romanilor medicamente, imbracaminte, de toate. Iar la data de 19 ianuarie 1990 a fost infiintata asociatia pe care Maia o conduce si azi. "O conduc prin telecomanda acum", glumeste din nou. Apoi scoate din poseta stampila organizatiei, ca sa ne arate cine-i seful, cu toate ca are in jurul sau 23 de voluntari, de prieteni mai bine zis, "familia mea", completeaza Mariane, oameni care se ocupa de treburile asociatiei. Chiar daca are vederea din ce in ce mai slaba, de trei ani incoace, sefa e mereu prezenta la sediu, conform programului. E tot timpul cineva langa ea care o conduce, fie la birou, fie la cumparaturi. Maia nu asteapta sa faca altii treburile pe care ea insasi considera ca inca le mai poate face singura. "Nu ma opresc decat la moarte. Si in sicriu voi avea stampila organizatiei", rade din nou.




Sacul de dormit




Erau primele zile ale lui 1990. Au inceput sa vina ajutoarele solicitate de Maia. Unde sa vina? Acasa la ea. Acolo a fost pentru inceput sediul organizatiei sale, timp de un an si jumatate. Munti de imbracaminte, conserve, medicamente, toate depozitate in locuinta sa. Si-a dat seama atunci, la primul transport, ca mancarea fusese pusa chiar langa soba din casa. Femeia n-a mai facut focul, zile in sir. S-ar fi stricat alimentele, pana sa fie impartite la oameni. Ce-a facut Maia? Si-a petrecut noptile infofolita intr-un sac de dormit. Asa s-a si imbolnavit de gripa. "Tin minte ca eram tare bolnava cand am facut platforma-program a asociatiei", zice. Apoi o intreb care sunt cele mai importante puncte din statutul organizatiei sale. "Ajutor umanitar si scoaterea pacientilor din singuratate". Mariane se considera si ea, inainte de toate, o pacienta, fiind diabetica.




Povesti cutremuratoare




Aproape ca ti se face pielea de gaina, cand auzi cine sunt cei care au fost ajutati de Maia, de-a lungul timpului. Iata un exemplu - sot si sotie. Ea cu ambii sani amputati, din cauza cancerului. El cu ambele picioare taiate. Copiii lor someri. Aveau nevoie de hrana si medicamente. Femeia a primit o proteza mamara. Pe urma vine amintirea Georgianei. O fata de 18 ani care aproape orbise. "Ma strangea in brate si-mi spunea ca ea nu mai vrea sa traiasca asa", povesteste gazda noastra. Fata a fost dusa la un spital din Ungaria. Dupa ce a fost operata, Maia s-a dus la ea la spital. "Mi-a spus ca a inceput sa vada din nou. A fost un lucru minunat", iar pe fata femeii rasare o raza de soare. Ramane cu ochii departe, de parca ar fi din nou acolo, langa patul acela de spital. Alta poveste - un copil din Pitesti, bolnav de leucemie. Avea nevoie de un transplant de maduva, in strainatate. Mariane a sunat pe la diverse organizatii umanitare din Germania, Austria si Italia. A reusit sa adune banii necesari operatiei si tratamentului - 135.000 de euro - apoi copilul a fost salvat. Cand s-a intamplat asta? "Acum vreo doi ani. Nu mai tin minte exact. Nu pot sa tin minte pe toti cei pe care i-am ajutat", ne explica femeia ca pana si faptele bune se topesc la un moment dat in uitare, in lumea asta mare. Apoi isi aminteste de prietenii ei, tiganii. "Ei mi-au spus prima oara Mama, dupa cate am facut pentru ei. Numele asta - Mama - e ca o medalie pentru mine", adauga ea.




Rapoarte de activitate




Ziua era alaturi de bolnavi, noaptea scria rapoarte. Ani la rand. Trebuie sa dai cu subsemnatul catre sponsorii tai din strainatate, sa le arati ce-ai facut cu fiecare lucru pe care ti l-au donat. Se primeau vreo sase transporturi pe an. Plus ca din 2003, de cand organizatia e de utilitate publica, trebuie publicat in fiecare an un raport de activitate in Monitorul Oficial. Multa hartogaraie. Daca ar fi numai asta, sa zici ca te descurci cumva. Maia trebuia sa plece si in strainatate, an de an, sa tina conferinte in fata oamenilor de afaceri, sa-i convinga sa doneze bani.




"Esti nemtoaica. De ce ajuti romanii?"




Altadata, cand era in Germania, Maia isi aminteste ca a fost intrebata cam asa - tu esti nemtoaica, de ce ii ajuti atat de mult pe romani? La care sasoaica din Medias a raspuns imediat - "eu sunt cetatean al Romaniei". Un singur lucru a suparat-o in relatia ei cu unii dintre donatorii de bani - oamenii aceia ar fi vrut ca, in schimbul ajutoarelor, sa fie promovata peste hotare o imagine cat mai urata despre Romania, cu mizerie, cu oameni necajiti, cu tot felul de nenorociri. "M-a deranjat mult ca se dorea sa aratam ce e rau in tara mea, ca sa atragem in felul asta sponsori. N-am fost de acord sa promovez o asemenea imagine negativa", e categorica romanca.




Discurs cu febra de 40 de grade




Mariane zice ca se trage dintr-o familie de negustori. Poate tocmai de aceea a avut darul acesta al discursului, "talentul de a-i convinge pe oameni sa ajute", cum spune ea. A vorbit chiar si atunci cand boala ar fi tintuit-o la pat, in mod normal. Asa cum s-a intamplat in 2002, pe scena Operei din Cluj, la un congres international de diabetologie. Trebuia sa fie prezenta acolo, cu atat mai mult cu cat este presedinta sectiunii romane a Organizatiei Internationale pentru Drepturile Omului, la care s-a adaugat implicarea sa in activitatea Federatiei Romane de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice. "Aveam febra 40 de grade. Gura e buna la mine, indiferent cat sunt de bolnava, pot sa vorbesc fara probleme", trage linie acestui subiect.




Proiecte europene




Autoajutorare. Da, e cel mai bun lucru in vremurile astea de criza. Nu se mai strang bani in Occident. Daca se aduna 100 de euro intr-o saptamana din colecte publice. Nici de la autoritatile romane nu vin bani, desi organizatia Maiei, care e de utilitate publica, are dreptul la fonduri de la bugetul statului. E adevarat, a venit si o alta recunoastere oficiala pentru munca sa - Maia este cetatean de onoare al Mediasului, din 2003. Daca a vazut cum e situatia, Mariane Caspari s-a apucat sa scrie proiecte europene. Doar nu degeaba a urmat, dupa 1990, cursuri postuniversitare de management. A reusit in acest fel, de cativa ani incoace, sa intocmeasca documentatia pentru 43 de programe, dintre care cinci au devenit deja operationale. Cabinetul medical al asociatiei are aparatura pentru investigatii amanuntite la ochi si rinichi, dar si pentru glicemie. Farmacia din acelasi loc a primit girul Ministerului Sanatatii pentru medicamentele venite din ajutoare. S-a deschis o scoala pentru femeile care vor sa se califice in meseria de asistent la domiciliu, in cazul bolnavilor cazuti la pat. Se tin cursuri si pentru suferinzii de diabet, astfel incat acestia sa invete cum, cat si ce sa manance. Si ce a mai realizat Mariane? A oferit mobilier nou pentru toate scolile din Medias.




Fara memorii




E mare familia Maiei. A reusit sa stranga in jurul ei 700 de membri, cati are acum asociatia sa, 80% dintre ei fiind diabetici, iar restul bolnavi de cancer. Au organizat ani la rand sarbatori de Craciun si pentru copiii diabetici, seropozitivi sau bolnavi de cancer. Despre unii, din pacate, se vorbeste azi la timpul trecut. Sa-si scrie memoriile. Asa o indeamna prietenii pe Maia. Dar ea nu vrea. Zice ca nu are ce sa scrie. "Ce-am facut? Am ajutat oamenii. Atat", isi explica Mariane Caspari lipsa de entuziasm la ideea de a vorbi despre ea.





Dan Gheorghe, 25 martie 2009




Fotografia apartine Asociatiei de Autoajutorare a Diabeticilor si Bolnavilor Oncologici din Medias - doamna Mariane Caspari este chiar in centrul imaginii.

Maria - un brand al prajiturilor dupa retete din 1963





Prajituri, torturi, fursecuri. Ce mai poti sa zici? Decat sa te gandesti la frisca, ciocolata si sirop. Batrani sau tineri, cine ar putea sa spuna ca nu are pofta? Te uiti la prajitura din galantar si spui ca pana la urma nu e mare lucru. O mananci in cateva minute. Ai ramas doar cu gustul. Daca a fost buna. Depinde de cofetar. E si asta o arta. Nu oricine stie sa faca prajituri bune "ca la mama acasa". Am cautat un cofetar adevarat, unul de "moda veche". Sa-i aflam povestea. Nu e usor deloc. Ganditi-va ca sunt 613.000 de cofetarii in Romania. Am avut totusi noroc cu Internetul, pe care l-am pus, dintr-un click, sa ne gaseasca unul dintre locurile in care se fac prajituri bune. Si asa ne-a iesit in cale Maria Constantin, din Bucuresti, de la care am aflat ca laboratorul care ii poarta numele e clasat pe locul 13, din toata "armata" aceasta de cofetarii ale tarii. Dar nici pomeneala sa considere gazda noastra ca un astfel de numar i-ar aduce ghinion...



Parerile forumistilor



Maria nu are o adresa proprie de Internet, asa cum se obisnuieste in lumea afacerilor. Am gasit-o datorita comentariilor pe diverse forumuri cu dulceturi, unde lumea face schimb de impresii in domeniu. Asa e mai nou, clientii nu vorbesc intre ei la masa, la un restaurant sau intr-o cofetarie, fie la o berica, fie la un profiterol, ci mai degraba discuta pe calea electronica despre locurile pe unde au fost si bunatatile pe care le-au mancat. "Maria are prajituri bune cu preturi mici, ca pentru popor", gasim un comentariu. Cineva apreciaza ca pana la urma nu forma conteaza, ci continutul. "Poate ca nu sunt atat de exotice prajiturile Mariei, in prezentarea exterioara, dar important e ca sunt bine facute", e parerea altui consumator. "Bine ca nu stau aproape de cofetaria asta, ca m-as face de 200 de kilograme", zice o doamna, ca replica la una dintre "vecinele" sale de retea informatica, mult mai bine "plasata" locativ, care recunoaste ca nu e zi in care sa nu dea o fuga "peste drum", la "dedulcit".



Fara publicitate



Mai tarziu, dupa ce am cunoscut-o, Maria Constantin ne-a spus ca nu si-a facut niciodata publicitate. Nici macar n-a mai stat de vorba cu ziaristi. S-a si mirat cand i-am dat telefon. N-a acceptat "din prima" sa stea de vorba cu noi. Nu dorea sa iasa in fata. Si nu intelegea de ce tocmai ea ar fi obiectul interesului unui ziar. La data stabilita am ajuns in cartierul Aviatiei, nu departe de statia de metrou Aurel Vlaicu. La cofetarie. Lume multa inauntru, la ora pranzului, unii la coada, altii la mese. Suntem intampinati de o femeie care nu-si arata varsta. O privire neutra vine din spatele ochelarilor. Ne asezam la o masa oarecare, ca niste consumatori obisnuiti. Dialogul se leaga destul de greu. Nu avem in fata noastra un interlocutor prea darnic la vorba. Primul lucru pe care ni-l spune Maria e ca a muncit o viata intreaga. Atat. Pentru inceput.



Prajituri dupa un retetar din 1963



A invatat sa faca prajituri la cofetaria Scala, unde si-a inceput ucenicia, in 1970. A avut profesori de renume in lumea dulciurilor, pe maestrii cofetari Dumitru Temciuc si Nicolae Valcutescu. De la ei a ramas cu principiul ca trebuie sa faci prajituri pentru clienti exact asa cum le faci pentru tine, acasa. Ce e prajitura pana la urma? Dincolo de ceea ce vezi in vitrina, am vrut sa stim. Raspunsul e ca prajitura trebuie sa fie la indemana oricui, pentru toate buzunarele, nu trebuie sa fie considerata un lux. "Eu lucrez si acum dupa retetarul din 1963, fara chimicale in produsele mele", auzim de la cofetareasa. Oamenii din bransa cunosc acea carte, aparuta cu 45 de ani in urma, ca fiind "Retetarul Albastru". Cei mai buni cofetari de la acea vreme din Romania si-au adunat in acest volum munca si imaginatia de a face minuni din cacao. Si la capitolul acesta ne mai spune Maria ca unii colegi de breasla o intreaba uneori cat va mai rezista. Ca tot vorbim de prajituri facute in stil vechi, "libere" de chimicale. "Am vrut sa-mi demonstrez ca pot sa fac asa ceva, ca pot sa rezist si sa fac lucruri de calitate", adauga femeia. Tot ea recunoaste ca materiile prime naturale sunt mai scumpe decat colorantii, indulcitorii si alte asemenea "artificii" care au invadat lumea dulciurilor de azi. Dar afacerea ei se bazeaza pe ideea ca poti sa ai vanzare multa si astfel costul de fabricatie se amortizeaza, chiar daca materiile prime sunt scumpe. "Pe cat pot, incerc sa nu cresc preturile, iar daca se intampla asa ceva, o fac o data pe an, nu mai des", marturiseste patroana.



Sapte ucenici pe an



Dupa munca "la stat", Maria Constantin a decis, in 1992, sa porneasca propria sa afacere dulce. O afacere de familie, cum ne spune, pentru ca ii are alaturi pe sotul ei, dar si pe fiica si pe ginere, care au luat si ei, incetul cu incetul, "microbul" prajiturilor de la maestrul familiei. Daca ar fi sa vorbim de invatatura, atunci trebuie spus ca Maria a fost si un adevarat profesor pentru multe generatii de cofetari. Prin "mana" ei trec cate sase-sapte ucenici in fiecare an. E adevarat ca ei vin cu temele invatate de la cursurile de profil, dar meseria adevarata se invata in laborator, sa muncesti de dimineata pana seara, cel putin doi ani. Abia dupa aceea poti sa ai pretentia ca esti cofetar. Si mai ales trebuie sa ai talent, e convingerea gazdei noastre, care stie ca prajitura buna se face de mana omului, nu de masina.



80 de angajati



Afacerea prajiturilor a inceput cu un laborator, de unde produsele luau drumul diverselor magazine. Femeia si-a deschis mai tarziu prima cofetarie, intr-un fost depozit, unde a stat aproape opt ani. "Munceam cot la cot cu angjatele mele", fara sa aiba orgoliul patronului. Chiar si azi programul zilnic de lucru al sefei e de la 7 dimineata pana la 10 seara. Are, in total, 80 de angajati in cele trei cofetarii deschise in Bucuresti. Se merge pe principiul ca in fiecare zi sa fie facute prajituri proaspete, nu sa ramana de pe o zi pe alta. Asa ca de dimineata se face crema care va fi folosita in ziua respectiva la diverse sortimente.



Clienti fideli



Chiar daca viata a devenit tot mai scumpa, de la un an la altul, romanii au gasit mereu un banut in buzunar pentru o prajitura. Maria ne spune ca are de ani de zile clienti fideli, fie batrani, fie tineri, la care se adauga si comenzile venite de la firme. Asa i s-a dus vestea, din om in om. Ba chiar zice ca nu e nevoie decat sa vada pe cineva anume, un musteriu cu state vechi, ca stie din capul locului ce vrea omul sa manance. Se vand foarte bine savarinele, amandinele, tartele cu fructe. "De-a lungul timpului, gusturile nu s-au schimbat. Prajitura a fost mereu o placere pentru toate generatiile", e convinsa gazda. Tot ea ne da si reteta uneia dintre specialitatile "casei", care ii poarta numele. Din lista ingredientelor fac parte sarlota, pandispanul, fructele, foaia de miere, crema de lamaie si frisca.



Retetele - averea cofetarului



Prajiturile sunt cel putin la fel de apetisante si atunci cand le vezi cum "cresc" in laborator, dupa miscarile dibace ale femeilor care stiu cum sa "construiasca" aproape orice din lapte, fructe, cacao, scortisoara, cafea, gelatina unt si oua. "E mai multa munca si mai multa migala daca folosesti materii prime naturale", ni se explica. Am fost invitati sa depasim linia galantarelor si sa ajungem in locul unde sunt "proiectate" bunatatile. E clar ca orice cofetar are secretele sale, asa ca ne multumim doar cu privitul. Vizita e aproape de final, iar concluzia pe care o auzim de la Maria Constantin e ca pana la urma cofetarul se imbogateste, dupa o viata de munca, numai cu retetele sale. De bani multi nu poate fi vorba. Nici macar de sarbatori sau zile libere nu are parte, pentru ca tocmai atunci oamenii au chef sa-si indulceasca destinul...




Dan Gheorghe, 14 martie 2009

Munca la negru, salvarea constructorilor pe timp de criza





"Da, dom-ne, la negru, sigur", recunoaste omul ca asa merge treaba mai bine in vreme de criza imobiliara. E faiantar. Primeste telefoane de la unul, de la altul. "Unii m-au chemat dupa ani de zile. Le facusem niste lucrari, le-a placut, tot pe mine m-au vrut", se faleste mesterul. Gura lumii e cel mai bun "telefon". Te recomanda vecinii, rudele, prietenii, fostii clienti. "Eu mi-am lasat mereu loc de buna ziua, pe unde am trecut", completeaza interlocutorul meu, care se recomanda simplu, Nae. Nu-si da numele. "Doar nu sunt nebun sa-ti zic cum ma cheama, ca lucrez la negru, nu?", dupa care intram in alt subiect. Cel despre criza. Nu se mai fac case, santierele vechi au "inghetat", adio cartiere rezidentiale. Doar niste schele in bataia vantului si ziduri goale, pustii. Si totusi constructorii muncesc.



Cateva comenzi pe saptamana



Lucrari mici, tencuieli, fatade, interioare, mai pui niste faianta, o gresie, mai repari niste tevi prin casa omului. Cam atat. Asta se face acum in domeniul constructiilor. De-asta nu mai vezi santierele mustind de lucratori. Acum furnicarul s-a mutat in casele vechi, la blocuri, pe unde mai e de lucru. Nae are destui prieteni care au sarit din "barca" multor firme de constructii, pana sa se scufunde, din cauza recesiunii, dupa care baietii au inceput sa lucreze in particular. Asa se face treaba acum - daca ai o comanda mai mare, strangi cativa oameni, faci o echipa si te duci la munca. Sunt comenzi, nu ca in vremurile bune - cinci-sase pe saptamana. Acum - doua-trei, dar sunt. "Ce, fara sa fii angajat la firma nu poti sa muncesti?", se ratoieste "negrul".



Preturi de recesiune



Alt mester si-a pus un anunt pe Internet. Multi zidari, faiantari, dulgheri au facut la fel. Vezi la tot pasul, navigand prin reteaua informatica, anunturi de genul "efectuez lucrari de calitate, preturi mici". Numai ca Mihai a avut o idee mai buna - el a adaugat la anuntul sau un "carlig", ca sa agate mai usor clientii. A scris asa : "Instalator de criza. Preturi de criza". Raspunde imediat Mihai la celalalt capat al firului. Vreau sa stiu cat ma costa sa schimb toata tevaraia din casa. La preturile de criza. "Cate camere?" Zic si eu - doua camere. Mai mult de 500 de lei nu trebuie sa platesc. "Anul trecut, pentru o lucrare ca asta, ati fi dat dublu", ma anunta omul de chilipirul de care am parte. Aproape ca-ti vine sa iei criza economica in brate, s-o pupi, la asa reducere de pret! Dar la o vila cum e? - sunt curios. Mihai stie preturile actuale. Daca vrei sa faci instalatia electrica, instalatia de apa, toate finisajele din interior si din exterior, tot ce trebuie, te costa in total 12.000 de lei. Cu un an in urma, cand nu era criza, te costa cu 4.000 de lei mai mult. Tot el adauga si o alta informatie importanta - acum poti plati in rate, daca n-ai toti banii. Nu multe rate - doar doua, ce-i drept. La mica intelegere, evident.



Patronii acuza munca la negru



"Negrii" incurca mult socotelile firmelor de constructii, recunoaste patronul unei societati de profil. Lucrurile nu mai merg bine, zice Pavel Costea. "Comenzile au scazut cu 30%. Tarifele s-au micsorat si ele cu pana la 45%. Singura care a crescut in constructii e munca la negru", e suparat seful. Are destui cunoscuti, patroni ca si el, care au dat faliment, in ultima vreme. "Un prieten tocmai si-a inchis firma, dupa 12 ani de munca in constructii", apoi se lasa linistea, ca de inmormantare. Dar mai e si alta jale, aflu de la manager. Nu se gaseste forta de munca de calitate. Multi se dau mesteri, dar nici pomeneala de asa ceva. "Avem mari probleme cu recrutarea de personal. Adevarul e ca in ziua de azi nu se mai invata meserie, ca pe vremuri", ofteaza patronul, inainte sa incheiem discutia.



"Adevaratii meseriasi nu s-au intors din Spania"



Povestea cu meseriasii care nu sunt meseriasi mi-au spus-o oamenii de pe strada pe care i-am intrebat ce si cum despre experienta lor, cand au avut ceva de reparat prin casa. Au chemat firme sau mesteri la negru. "E ca la loterie. Nu stii cine iti calca pragul". "Eu am un vecin. Stiu ca face treaba buna. Numai pe el il chem, daca mi se sparge o teava". "Am zis sa nu lucrez cu d-astia la negru. Am adus trei firme, la rand. Nu mint daca spun ca vreo 30 de indivizi au intrat in casa mea. Si nimeni n-a facut treaba buna, nici la instalatia electrica, nici la cea de caldura, ca am vrut sa schimb tot. Habar n-aveau meserie. De nervi, am intrat in spital", e povestea unui proprietar de vila. "Daca iti calculezi o reparatie, sa pui la socoteala 30% in plus, fata de cat stii initial ca trebuie sa platesti. Pentru ca meseriasii stiu cum sa te incarce la factura". "Am cunoscut pe unul care zicea ca se pricepe la toate. A venit acasa la mine, ca stie sa puna si faianta, si parchet, sa schimbe si tevi. Dar pe toate le-a facut prost". "Adevaratii meseriasi nu s-au intors inca din Spania si Italia", iata concluzia aproape unanima.



Comuna zugravilor, in hibernare



Hai la meseriasii adevarati! Nu, nu ne-am dus nici in Spania, nici in Italia. Am scurtat drumul. N-am facut decat 30 de kilometri, de la Bucuresti pana la Floresti. Acolo se zice ca sunt constructorii cei mai buni din Romania. Asa umbla vorba in breasla asta a faiantarilor, zidarilor si dulgherilor. Am intrat in comuna Floresti intr-o zi ploioasa si melancolica, tocmai "buna" pentru un subiect cenusiu, precum criza. Strada principala e pustie. Ulitele, la fel. Case mandre ne intampina peste tot, dovada ca localnicii au avut dever bun la viata lor. Primul semn al crizei se vede la o bodega unde ne-am tras sufletul, dupa atata alergatura. Barmanita dadea mustele afara, ca altceva nu avea ce face. Clienti, ioc. "Acum traieste lumea din banii de la ciorap", ne explica femeia de ce sticlele ei cu rachiu "plang", nedesfundate.



Cu mistria pe trei continente



Cea mai mare comuna din judetul Giurgiu, cu 9.000 de locuitori, dupa cum am aflat apoi de la primarul Florestiului, Constantin Neacsa. Care ne confirma ca am nimerit chiar in "patria" constructorilor. Numai ca patria asta a cam inceput sa schiopateze, iar edilul stie ca o buna parte din consatenii sai si-au inchis deja asociatiile familiale, de cand nu mai au activitate, din noiembrie trecut. Fiecare sat de aici e specializat in cate o meserie. De exemplu, in Palanca sunt numai zidari, la Floresti - sat cu aceeasi denumire ca a comunei - traiesc zugravii, in alta parte sunt dulgherii. Si asa mai departe. Ajungem la casa unui mare mester de prin locurile astea, Lazar Gheorghe, om la 70 de ani. Cu mistria lui a mers pe trei continente - in Asia, Europa si Africa - in mai bine de 50 de ani de munca. "Am plecat de-acasa la 13 ani, sa ma bag ucenic", isi aminteste batranul.



50 de euro pe zi in vremurile bune



Asta e povestea taranilor din Floresti, inceputa in 1920, cand au lasat plugurile si au intrat ucenici la constructorii italieni, veniti in Bucuresti sa zideasca edificiile unei capitale moderne. De atunci, din tata-n fiu, satenii si-au transmis mestesugul zidariei. S-au angajat apoi in doua mari trusturi de constructii, pe timpul comunismului. Au fost trimisi peste hotare, cu diverse comenzi, inlcusiv pentru ridicarea multor ambasade ale Romaniei de pe tot globul. Altii au ramas in tara si au muncit la Casa Poporului sau la alte obiective marete ale "epocii de aur". A cazut socialismul, dar meseriasii au avut in continuare de lucru, fie pentru ridicarea palatelor si vilelor noilor boieri, fie in noile cartiere rezidentiale. "Ploua" cu comenzi, incat isi permiteau sa-si aleaga clientii. Se platea bine, chiar si cu 50 de euro pe zi, pentru lucrari de finete, astfel ca o buna parte din floresteni, care plecasera dupa 1990 in Spania si Italia, s-au intors in Romania, unde "cascavalul" in constructii era mai gustos.



Faianta pentru neamuri



Dar criza in constructii ca acum n-a mai vazut batranul Lazar in viata lui. "Asta a fost iarna? Nici prea frig, nici prea cald - taman bine de facut case, fatade, tot tacamul", zice el, care se minuneaza cand vede toata comuna cum "hiberneaza". Anii trecuti, la sase dimineata, se golea satul de barbati, fie vara, fie iarna. Toti luau drumul Bucurestilor. Pe cand azi doar femeile se mai duc in Capitala. Muncesc la supermarketuri, ca vanzatoare. In timp ce vorbeam, au aparut doi nepoti de-ai lui nea Lazar. Aveau de pus niste faianta in baia unchiului. "Uite asa ne mai facem mana acum, pe la neamuri", rade Ionel Sandu, la care colegul sau de mistrie, Ion Voicu, zice ca nu are rost sa mai lucrezi pe la firme in momentul de fata, "ca salariile au scazut mult, te plateste cu mai nimic". Si aveti din ce trai? - vreau sa stiu. "Am pus bani de-o parte", spune Ionel, care e convins ca piata imobiliara isi va reveni pana la vara si vor avea din nou comenzi pe "bani adevarati".



"Valuri" de 12 centimetri



Vorbim la sfarsit despre instalatorii si faiantarii care misuna totusi prin casele romanilor, cu toata criza din imobiliare. La care batranul Lazar sare de colo - care meseriasi, aia "facuti peste noapte"? Pe urma isi aminteste cum a lucrat el ca ucenic, trei ani pe schele, pana sa invete meserie. La sfarsit, a primit o trusa cu scule, ca semn ca breasla zidarilor l-a primit in randurile sale. Dupa care vine randul lui Ion Voicu sa spuna ca pe recesiunea asta "sunt destui care se cred meseriasi si accepta sa lucreze pe bani putini". Tanarul povesteste ca s-a dus de curand la o vila in Floreasca, chemat de proprietar pentru niste finisaje interioare. A gasit peretii "in valuri", cu cate o "coama" de 12 centimetri, pe care a trebuit sa-i indrepte. Asa de "bine" lucrasera "mesterii" dinaintea lui, care fusesera intre timp concediati de stapanul casei.




Dan Gheorghe, 11 martie 2009

Jungla strazii ii transforma pe romani in karatisti





"Fa snurul din garda". "Mana lipita". "Surubul la capat". "Blocaj la fata". "Schimba garda". Comenzile instructorului sunt scurte, vocea sa domina sala. Elevii se supun in liniste, fara cartire. Executa fiecare miscare cu precizie milimetrica. Picioarele zboara in aer, mainile le urmeaza. Retragere, atac, eschiva. Gesturile sunt insotite de strigate de lupta. Forta. Decizie. Priviri sticloase. Praful s-a ridicat de la podea, iar atmosfera incepe sa fiarba, mai ales de la mirosul transpiratiei. Corpurile in actiune parca taie aerul, cu un suier abia perceptibil. Doua ore. Atat a tinut lectia de autoaparare. La care au participat femei si barbati. Tineri sau oameni intre doua varste.



Vor sa invete sa se apere, dupa ce au fost batuti



"Am avut o altercatie cu niste tipi de la mine de pe strada". "M-au batut in parc doi baieti, din cauza unei fete". "Am fost atacata pe strada, sa-mi fure poseta". "A sarit unul pe mine, ca i-am ocupat locul de parcare". Sunt povesti ale oamenilor pe care ii intalnesti la un asemenea curs de autoaparare. Unii locuiesc in cartiere rau-famate ale Bucurestiului, altii in zone selecte. Dar toti s-au decis sa invete sa se apere, abia dupa ce au trecut printr-o situatie de criza. Nu sunt prea scumpe asemenea lectii. Pentru un abonament lunar de aproape 100 de lei poti participa la cate trei lectii pe saptamana.



Un fenomen in crestere



Sa inveti sa te aperi a devenit un adevarat fenomen in Romania de azi. Te poti duce la cursuri de autoaparare organizate peste tot - de la cluburile de profil pana la salile de fitness, ca sa nu mai spunem de unele spatii scolare puse la dispozitia cursantilor. Asta ne spunea si presedintele Federatiei Romane de Arte Martiale, Florentin Marinescu - daca in urma cu cinci-sase ani sportul acesta de contact intrase intr-un con de umbra, acum se poate spune ca s-a revigorat, numai daca te uiti la cursurile de autoaparare care au inflorit peste tot. "Cursurile acestea au luat amploare in ultima perioada. Chiar si eu primesc multe telefoane de la cei care doresc sa invete sa se apere. Pana la urma artele martiale reprezinta un sistem de autoaparare. Cei mai multi invata regulile simple de aparare", ne-a spus oficialul, fara sa ne poata da niste cifre clare - cati romani iau astfel de lectii.



Lista de asteptare pentru noi "elevi"



Sunt situatii in care cluburile de arte martiale au liste de asteptare de sute de oameni care vor sa se inscrie la cursurile de autoaparare. Asa, de exemplu, ne-a spus managerul unui centru de specialitate din Bucuresti, Cristi Mihaila. "Avem o lista de asteptare de 160 de cursanti. Acum cautam o locatie noua, pentru a ne desfasura activitatea", zice seful acestui club, admitand faptul ca avem de-a face cu un fenomen - cel al oamenilor care vor sa invete sa se apere, ca sa nu mai fie victime sigure ale vagabonzilor.



Gastile de cartier si grupurile de la colt de strada



Strazile au devenit tot mai nesigure in Romania de azi. Iesi la plimbare sau te duci la servici, vrei sa mergi in parc sau la restaurant, dar nu stii ce te asteapta la coltul strazii. Pana si autoritatile recunosc ca strada e pe cale sa se transforme intr-o jungla, dominata de gastile de cartier, la care se adauga, dupa un obicei mai nou, grupurile de la coltul strazii. Un studiu din 2008 al Departamentului de Prevenire a Criminalitatii din cadrul Politiei Capitalei arata ca Bucurestiul este impanzit de 54 de gasti de cartier. E adevarat ca in urma cu trei ani erau mai multe - 89. Unele au fost anihilate de politisti. Dar altele s-au faramitat, transformandu-se in asa-numitele grupuri de la coltul strazii, ajunse in 2008 la un numar de 68, fata de 51, in 2006. Ce fac baietii astia? Tot autoritatile ne spun ca principala preocupare a derbedeilor e sa faca rost de bani pentru alcool sau droguri. Si atunci infractorii dau in cap la oameni, sparg masini si case. Pe de alta parte, politistii spun ca imediat ce o banda este anihilata, alta ii ia locul. Cei care ajung sa vagabondeze sunt in majoritatea lor tineri, unii care au abandonat scoala, altii care au ajuns in somaj. Daca e sa ne referim strict la oamenii care au fost atacati pe strada, Politia spune ca nu are o statistica foarte clara, iar asta se intampla din cauza ca o mare parte din aceste agresiuni nu sunt urmate de o plangere oficiala a victimei, astfel incat fortele de ordine sa-l retina pe agresor.



80% din cursanti au studii superioare



Un lucru foarte important am retinut de la instructorul de arte martiale Daniel Stan - 80% din elevii sai sunt oameni cu studii superioare, persoane care au o pozitie sociala solida, dar care s-au saturat sa mai iasa pe strada cu teama ca oricand pot fi victimele vagabonzilor. "La mine nu vin oameni care vor sa invete sa se bata, doar de dragul bataii", precizeaza interlocutorul nostru, care e si profesor de limba engleza, pe langa specializarea sa, de peste 30 de ani, in judo. L-am intalnit la o sala din apropiere de Parcul Izvor, la ora opt seara. Cam la aceeasi ora au loc majoritatea cursurilor de autoaparare, pentru ca seara lumea e libera, dupa ce a iesit de la servici.



Prima lectie - evita bataia



Dovada ca acesti cursanti nu vin neaparat cu ideea de a invata sa loveasca, e ca prima lectie pe care o primesc e sa evite lupta. "Asta le spun si le repet mereu - sa evite sa se bata, sa lase orgoliul de-o parte, sa nu se implice in scandaluri. Pana la urma cel mai destept cedeaza", continua profesorul Stan, care a avut pana acum, dupa aprecierarea sa, cateva sute de invatacei in ale apararii, in cei sase ani de cand tine astfel de cursuri.



La arte martiale, ca la magazin



Lucrurile au evoluat spre rau, din pacate, in ultimii 25 de ani, dupa cum aflam de la un alt instructor, George Chiravan, care se ocupa de treaba asta inca din 1986. El isi aminteste ca, pana in 1989, oamenii doreau sa invete arte martiale mai mult din placere sau pentru a face performanta in domeniu, pe cand in ziua de azi e vorba de o necesitate sociala, de ideea multora de-a invata sa se apere pur si simplu. "Acum lumea vine ca la magazin, sa invete arte martiale. Multi vor sa invete cat mai repede miscarile de aparare. Unii cred ca asa ceva se deprinde cat ai bate din palme", spune specialistul, care adauga faptul ca ai nevoie de cativa ani de pregatire pentru a fi in stare sa faci fata unei situatii dificile, intr-o lupta corp la corp.



De la teama de hoti, la statutul de campion



Iata si povestea unui om care a impletit o necesitate de moment, aceea de aparare, cu performanta sportiva. Acesta e, pe scurt, destinul lui Adrian Radu, un tanar de 28 de ani. Totul a inceput imediat dupa 1990. Locuia in cartierul Pantelimon. Erau destui "smecheri" pe acolo care s-au luat de el. S-a dus la o sala de antrenament, insa cu timpul a prins gustul acestui sport. Dupa multi ani de pregatire a ajuns dublu campion mondial, in 2005 si 2006, la stilul kumite. Visul sau e sa deschida, alaturi de alti instructori, o scoala de arte martiale, dupa modelul practicat in tarile dezvoltate, acolo unde sportul, in general, dar si diversele stiluri de lupta, in special, sunt foarte raspandite. "Sunt tari, precum SUA si Japonia, unde cursurile de arte martiale nu inseamna doar autoaparare, dar si ideea de miscare, de a te simti bine, chiar si psihic, nu doar fizic. E un sport de masa", aflam de la tanarul nostru, care tine cursuri de specialitate inca din 1999, in special pentru copii si adolescenti.



Pregatirea psihologica



Primul lucru pe care il inveti la un curs de autoaparare tine mai mult de psihologie. Important e sa nu te pierzi cu firea, atunci cand esti fata in fata cu un infractor. "Trebuie sa-ti domini adversarul, prin atitudinea pe care o ai. Atacatorul nu trebuie sa vada frica pe fata ta", spune instructorul Daniel Stan. "Nu ai nevoie de o arma. Poti invata sa-ti folosesti mainile, picioarele, podul palmei, genunchiul. Pur si simplu iti folosesti corpul ca pe o arma", adauga campionul Adrian Radu.



Reguli de autoaparare



Ce faci daca esti atacat din spate? Se intampla cel mai des asa. Agresorul te-a cuprins cu mainile, imobilizandu-te. E in spatele tau, asa ca iti folosesti capul, lovindu-l peste fata. Atacul te va scapa de stransoare si poti avea sansa sa fugi, daca esti intr-un loc deschis. Un alt posibil atac e din lateral, drept pentru care iti poti folosi pumnul tot pentru o replica direct in nasul talharului. Daca necunoscutul pune mana pe tine, dintr-o simpla miscare ii poti rasuci bratul, iar dusmanul e pus la pamant. Un atac din fata poate fi oprit fie cu pumnii, fie cu genunchii.



"Armele" din poseta



Spatiile inguste, precum liftul sau casa scarii, sunt printre cele mai periculoase campuri de lupta, tocmai pentru ca victima nu are unde sa fuga. Singura ei sansa e sa riposteze. Loviturile cele mai eficiente trebuie sa tinteasca fata infractorului. Desi sunt mai vulnerabile, femeile trebuie sa stie ca au in poseta lor un adevarat arsenal - chei, pieptene, umbrela, stilou - care se pot dovedi arme redutabile. Chiar si o banala sticla din plastic te poate ajuta. Nu trebuie uitat tocul-cui de la pantofi!



Un pumn se pedepseste cu o simpla amenda



Pana la urma ce patesti dupa ce ai dat cuiva un pumn? Legea e destul de blanda cu infractorii, daca te uiti la prevederile Articolului 180 din Codul Penal. Risti o amenda sau cel mult trei luni de inchisoare. Victima trebuie sa alerge dupa un certificat medico-legal, mai trebuie sa aiba si martori, ca sa dovedeasca faptul ca a fost agresata. Din ceea ce se stie deja, in majoritatea cazurilor, agresorul si victima cad la pace, asa ca cel lovit nu mai depune plangere la Politie. Legea e ceva mai aspra in situatia in care victima e bagata in spital, pentru cel mult 20 de zile de ingrijiri medicale. Agresorul poate sta in acest caz pana la doi ani dupa gratii. E adevarat ca si intr-o asemenea situatie exista varianta unei simple amenzi.



Sfaturi pentru cetateni de la Politie



Oamenii simpli au iesit in strada, anul trecut, la Sighetu Marmatiei, pentru a protesta impotriva violentei care ne pandeste la tot pasul, cerand autoritatilor sa ia masuri pentru siguranta cetatenilor. E adevarat, autoritatile ne ajuta. Cu sfaturi. Iata cateva regului ale Inspectoratului General al Politiei. Ca sa stiti cum sa va feriti de necazuri. Nu raspundeti la provocari si injuraturi, feriti-va de betivi, daca sunteti urmariti cereti ajutor trecatorilor, nu amenintati, nu jigniti, retineti semnalmentele agresorului - daca sunteti atacat, evitati sa circulati noaptea pe strazi pustii, nu purtati bijuterii in mod ostentativ, care sa-i atraga pe eventualii talhari. Retinem una dintre invataturi - nu va faceti singuri dreptate, lovind adversarul, pentru ca pot aparea consecinte nebanuite. Oare cine are dreptate in acest caz - Politia sau unul dintre cei pe care i-am intalnit la cursurile de autoaparare si care spunea ca "daca nu invatam sa ne ajutam singuri, nu ne ajuta nimeni". Iata un subiect de reflectie atat pentru autoritati, cat si pentru opinia publica.




Dan Gheorghe, 7 martie 2009

Tramvaie de epoca austriece restaurate de mesteri romani





Exista in Bucuresti un atelier special. Cinci mesteri fac tramvaie de epoca, dupa schite originale. Vehiculele sunt perfect functionale, majoritatea fiind trimise in Austria.




Schite de 100 de ani




Aiurea-n tramvai nu e deloc. Asta e pasiunea lui Ilie Bucur, restauratorul tramvaielor de epoca. Se ocupa de asa ceva inca din 1994. Au iesit din mana lui, pana acum, opt asemenea modele. Pregatite pentru calatori. Facute dupa schite vechi de peste 100 de ani. El si echipa lui, formata din patru mesteri, intre care un mecanic, doi tamplari, un electrician si un sudor. Sunt oamenii care au invatat sa puna trecutul pe roti.




Nituri originale




Doi ani iti ia sa pui la punct o asemenea masinarie. Trebuie respectat fiecare detaliu. E ca si cand te-ai intoarce in timp. Incepi cu partea mecanica. Urmeaza caroseria, in care intra lemn de stejar, de mahon sau de brad rosu. Pana si niturile trebuie sa arate precum cele originale. “Orice element care nu urmeaza proiectul initial face sa scada valoarea produsului finit”, ma avertizeaza specialistul.




Bilet “la metru”




Stam de vorba chiar intr-un asemenea vagon, un model din 1926. Gazda mi-a aratat, la urcare, cum se facea diferenta, pe vremuri, intre calatorii care plateau bilet si cei scutiti de obligatia asta. Aproape de usa e un marcaj cu inaltimea de un metru. Cine era mai inalt, platea billet. Cine era mai scund, adica un copil, nu scotea bani din buzunar. La cele doua capete ale “bolidului”, care poate atinge 65 de kilometri pe ora, sunt cabinele manipulantului. In funtie de directie, omul de la maneta isi schimba locul. Vreau sa stiu daca e greu de condus asa ceva. Stai in picioare, in fata unei manete pe care o invarti, dupa manevrele dorite. “Manipulantul trebuie sa aiba muschi de fier”, zice omul, in timp ce se opinteste la manivela.




De la cai a inceput totul




Romanii au vazut prima oara un tramvai pe strazile lor in 1871. Era o simpla cabina pe patru roti, trasa de cai. Animalele au iesit la “pensie” abia in 1929, lasand definitiv locul tractiunii electrice, aparuta la noi inca din 1894. La randul lor, vehiculele pe care le numim azi “de epoca”, si-au incheiat cariera in 1976. Diferenta esentiala intre tramvaiele de epoca si cele moderne consta in numarul de roti. Cel vechi avea un singur ansamblu, cu patru roti, pe cand cele moderne stau pe mai multe osii, permitand crearea unei masinarii cu o capacitate mai mare de transport.




Turism in stil retro




Dar mai e o diferenta. Tramvaiul modern miroase numai a fier. In schimb, la cel vechi, din lemn, totul e altfel - mirosul, atmosfera din interior, chiar si “glasul” rotilor. Asa se explica, la ora asta, nostalgia Europei. Trecutul e din nou pus pe sine. Vehiculele strabunicilor sunt folosite, ce-i drept, in alt scop, cel turistic, pe trasee scurte. Cel mai bun exemplu e Austria.




Atelier din 1994





De aici incepe povestea atelierului de restaurare de la Uzina de Reparatii – Atelierele Centrale din cadrul Regiei Autonome de Transport Bucuresti. Cativa oameni, in frunte cu mesterul Ilie Bucur, au pornit treaba in 1994. Din cele opt modele faurite, majoritatea au fost facute la comanda Muzeului Tramvaielor din Viena. “Am pornit de la un model mai simplu, un fel de remorca, trasa de cai, dupa care am trecut la vagoane mai sofisticate”, isi aminteste interlocutorul meu.




100.000 de euro pentru un “bunic”





Austriecii expediau in Romania vehicule deteriorate, pe care romanii sa le reconditionize. Costul unei asemenea operatiuni ajunge la cel mult 100.000 de euro. E mult mai putin decat ar costa o treaba similara facuta in Occident. Mana de lucru romaneasca e mai ieftina! “Chiar si schitele ne-au fost trimise din Austria”, mi se spune. Aflu ca la noi s-au mai pastrat putine tramvaie, pe care ai putea sa le descoperi azi in cine stie ce unghere, ca fier vechi. Nici schite nu prea mai sunt. “Speram sa ne vina comenzi si din Romania”, e optimist barbatul, care stie ca se pot face tramvaie si de la zero, nu doar pe baza unor ruginaturi. Ajuns la 50 de ani, maistrul Bucur ma anunta ca a pregatit deja sapte tineri care sa-i urmeze pasiunea.




A salvat onoarea Bucurestiului




Vagonul in care m-am urcat acum a fost facut pentru romani. Cand nu sta in casa lui, intr-o hala separata de restul uzinei, tramvaiul e scos la plimbare prin Bucuresti, in zile de sarbatoare. Dar s-a intamplat, la un moment dat, sa salveze chiar si onoarea Capitalei. In fata turistilor straini. Era un grup mai mare, mi se spune. Nu stiau oamenii ce sa vada pe malurile Dambovitei. Ca nu prea e mare lucru de vazut. Au aflat de vagonul miraculos. Au comandat o plimbare si uite asa a fost a fost “spalat” pana la urma obrazul Bucurestiului!





Dan Gheorghe, februarie 2008

"Bombele" din magazine sau din piete trebuie etichetate



( continuare la materialul "Mancam rosii cu celuloza" )




Daca piata romaneasca este invadata de legume si fructe tratate chimic ori supuse ionizarii, atunci trebuie spus ca noi, consumatorii, avem dreptul sa stim ce mancam. Sa fim informati corect asupra calitatii alimentelor pe care le cumparam. Exista in tara asta legi care ne garanteaza acest drept.




Cumparatorii trebuie avertizati asupra alimentelor ionizate




Am adresat cateva intrebari Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, ca sa stim daca si in ce conditii fructele si legumele trebuie sa aiba o eticheta, sa fim in cunostinta de cauza atunci cand vrem sa mancam un mar, o rosie sau un castravete. Raspunsul autoritatilor este ca avem regulamente foarte clare prin care alimentele trebuie inscriptionate. Cea mai importanta eticheta pe care ar trebui s-o intalnim se refera la fructele si legumele ionizate. Fie ca sunt comercializate la piata sau in supermarket, aceste alimente trebuie sa fie insotite de o eticheta pusa intr-un loc vizibil. Pe aceasta eticheta, care insoteste fiecare lot de marfa in parte, trebuie sa scrie negru pe alb : "aliment tratat prin ionizare" sau "aliment tratat cu radiatii ionizante". Acest tip de etichetare este obligatoriu in Romania inca de acum sase ani, procedura fiind reglementata prin Hotararea de Guvern nr. 106 din anul 2002.




Avem legi, dar trebuie si aplicate




Din punctul de vedere al legislatiei, Romania este "blindata cu legi", dar marea problema este ca legislatia sa fie si respectata, sustine presedintele Organizatiei Nationale Interprofesionale "Prodcom" Legume-Fructe, Aurel Tanase. Poate ca mancam numai mancare curata, mai stii! Pentru ca altfel nu se explica de ce, de sase ani incoace, n-am vazut undeva, la piata sau la supermarket, etichete pentru acele produse care sa fi fost in prealabil iradiate. Comerciantii din piata pun doar un carton pe care scriu cu pixul "rosii din Spania" sau "castraveti de Teleorman". La supermarket vezi tot asa, o tabla pe care scrie, uneori cu creta, ca fructele sau legumele au fost aduse din cine stie ce tara. Atat si nimic mai mult.




Etichete si pentru legumele de la taran




Ramanem tot in sfera etichetelor, dar de data asta ne vom referi la legumele si fructele, autohtone sau din import, care n-au fost ionizate. Acele produse trebuie insotite de informatii privind numele producatorului, al firmei care a ambalat eventual produsul, daca marfa a trecut prin mai multe "maini" ale intermediarilor, soiul sau varietatea legumelor ori fructelor, cantitatea si grupa de calitate in care se inscriu acestea. Procedura este in conformitate cu Hotararea de Guvern nr. 1530 din 2007.




Ingrasaminte doar cu semnatura specialistului




Alaturam acestei precizari de la Protectia Consumatorilor si specificatia venita de la Ministerul Agriculturii, prin care ni s-a spus ca, in cazul in care producatorul foloseste pesticide pentru legumele sau fructele pe care le cultiva, aceasta operatiune trebuie facuta sub supravegherea unui specialist, care sa dea in scris o indrumare asupra felului in care sa se foloseasca acele ingrasaminte, care e canitatea de chimicale care poate fi administrata plantelor, in raport cu suprafata de teren cultivata si soiul legumelor. Specialistul isi asuma astfel responsabilitatea, sub propria semnatura, fata de calitatea viitoarei recolte.




Legume si fructe scapate de sub control




Numai ca la noi e cale lunga de la vorbe la fapte, dupa cum ne spune acelasi sef al "Prodcom", Aurel Tanase. Serviciile de consultanta agricola nu exista in fiecare comuna, ci doar in anumite centre judetene. Micii producatori ajung astfel sa foloseasca pesticidele in mod haotic. Pe de alta parte, normele Uniunii Europene prevad ca producatorii agricoli ar trebui sa-si duca marfa la controlul calitatii, iar abia dupa aceea fructele si legumele sa fie scoase la vanzare. Asa se procedeaza in tarile cu adevarat civilizate din Europa. "La noi, numai marile ferme fac un asemenea control, la recolte de peste 100 de tone. Sistemul acesta de control e greoi intr-o agricultura faramitata", spune interlocutorul nostru. E clar - legi avem. Intrebarea e cand vor fi scoase din sertar si aplicate...





Dan Gheorghe, iunie 2008