Doctori cu cabinetul medical pe munti sau in pesteri




Aproape ca nu-ti mai simti picioarele. Nici mainile. Totul se invarte cu tine. Mai ales cand cobori pe coarda, de-a lungul zidului de piatra. Sau cand trebuie sa urci, julindu-ti genunchii si coatele de aproape fiecare stanca. Scrasnesti din dinti la cate bataturi ti-au mancat talpile, dupa ce ai parcurs kilometri intregi pe jos. Catarat pe munte. Coborare in rapel. Scopul tau e sa ajungi la omul care a cerut ajutor, dupa ce s-a accidentat grav pe munte, la 1.500 de metri altitudine. Omul acela poate sa moara. Riscurile sunt nenumarate - maini si picioare rupte, caderea intr-o prapastie, iar daca victima sufera si de vreo boala mai veche, atunci sansele de viata scad dramatic. Nici in pestera nu se poate simti mai bine - pe langa maini si picioare rupte, mai trebuie pusa la socoteala hipotermia, in cazul in care nefericitul sta mult timp in frig sau in apa. Salvarea e pe drum, din fericire. Dar nu se aud sirenele ambulantei, nici zgomotul unui elicopter. Este doar el, medicul montan, care se catara pe stanci, alaturi de slavamontisti, cu trusa medicala in spinare, in drum spre pacientul sau. Aceasta e o noua specializare in medicina din Romania. Abia de anul trecut s-a deschis o scoala de profil, la Oradea. Medicii devin astfel si alpinisti.




Model occidental





Trusa medicului montan e un fel de cabinet medical in miniatura. Pansamente, solutii perfuzabile, instrumente pentru resuscitarea cardio-respiratorie si multe altele. Victima e gasita, in sfarsit. Urmeaza stabilirea diagnosticului. Si apoi una din primele masuri pentru mentinerea omului in viata - oprirea hemoragiei, drenaj pleural, intubatia trahiala sau montarea perfuziei. Operatiunea de salvare poate sa dureze chiar si 20 de ore. Depinde cat timp trece pana gasesti ranitul, apoi ii dai primul ajutor, dupa care drumul spre spital, care poate fi la fel de primejdios pentru viata celui in suferinta. Asta e munca unui medic urgentist specializat in tehnica speologiei alpine. N-am inventat noi "roata", pentru ca in alte tari exista de mai multi ani asa-numitul concept al medicului expeditionar. Elvetia are traditie in acest domeniu, acolo fiind unul dintre cele mai mari centre din lume pentru pregatirea unor astfel de cadre medicale. Franta a stabilit prin programa de invatamant cursuri de medicina montana, inca de pe bancile facultatilor de profil. Ideea de baza e ca la o persoana grav accidentata, care se afla in zone greu accesibile, primul care trebuie sa ajunga e medicul, ca sa-i dea omului un ajutor specializat, sa-i stabileasca diagnosticul si sa-i salveze viata. Plus de asta, numai doctorul are dreptul sa-i administreze pacientului medicamentele necesare, chiar la locul accidentului.





Medicul in costum de scafandru






Un medic-alpinist stie sa foloseasca echipamentele necesare unei interventii pe munte, pe rauri sau in pesteri. Are la dispozitie veste de salvare, costume de scafandru, barci, tuburi cu aer, targi speciale, hamuri, lampi cu carbit, corzi. Nu intamplator scolarizarea medicilor de munte din Romania a inceput in judetul Bihor. Aici exista unul dintre cele mai dezvoltate servicii salvamont din tara noastra, cu un numar total de 41 de salvatori, care pot sa intervina pe crestele Apusenilor, pe rauri, dar si in subteran. Zona de competenta a Serviciului Salvamont-Salvaspeo Bihor acopera 2.410 kilometri patrati. E un perimetru care cuprinde masivele Bihor-Vladeasa, Padurea Craiului, Codrul Moma si Muntele Ses. Relieful ofera turistilor tot ce vor pentru o vacanta deosebita - varfuri de munte de pana la 1.800 de metri altitudine, vai adanci, tocmai bune pentru escalada, rauri tumultoase pe care se poate practica raftingul, la care se adauga 2.712 pesteri. Se evidentiaza pestera Vantului, cu o lungime estimata de 50 de kilometri, plus avenul V-5. E o pestera pe verticala, adanca de 500 de metri.





3.000 de accidente anual





Sa pleci pe munte in pantofi de oras. Fara echipament, fara hrana, fara apa. Te avanti in locuri pe care nu le cunosti. Nici macar nu ceri parerea salvamontistilor, sa stii daca e bine sa mergi pe unde vrei tu. Pe urma cazi intr-o prapastie. Sau te ratacesti. Ajungi in cine stie ce vagauna. Altii se dau mari "exploratori" si apoi nu mai stiu sa iasa din labirintul unei pesteri. Sa nu-i uitam nici pe cei care vor sa se "bata" cu apele inspumate ale unui rau, la bordul caiacului in care s-au urcat pentru prima oara. "Oameni care nu respecta legile nescrise ale muntelui", zice seful salvamontistilor bihoreni, Istvan Pinter. Statistica e ingrijoratoare, la nivelul Romaniei - aproape 3.000 de accidente pe an. "Numai in judetul Bihor a crescut de patru ori, din 2005 incoace, numarul celor care si-au pus viata in primejdie", spune acelasi interlocutor, care ne da si alte cifre. E un total al situatiilor de risc din acest judet pe ultimii patru ani - 490 de raniri in randul montaniarzilor care "atacau" inaltimile, 410 "tamponari" la schi, 63 de necazuri pe rauri si, din fericire, numai noua rataciti in pesteri.





Tabere de medicina montana din 2001





Daca la facultate inveti "medicina de oras", in schimb la cursurile din munti te formezi ca medic care poate sa-si faca munca in situatii speciale. Acesta este principiul de la care porneste discutia cu Hadrian Borcea, medicul-sef al SMURD-Oradea si promotor al noului concept de medicina montana. Ce-i drept, ideea are ceva timp de cand s-a "dospit" pe meleagurile acestea. Totul a inceput in 2001, cand o parte din studentii medicinisti ai Universitatii din Oradea au format un grup numit MASH - Medical Adventure School in Holiday. Tinerii s-au adunat de atunci, an de an, in tabere de corturi, prin Apuseni, pentru a invata sa acorde primul ajutor drumetilor. Asta insemna, in primul rand, sa stii ce inseamna orientarea in teren, deprinderea abilitatilor in cautarea unei victime si metode de resuscitare in mijlocul pustiului. Ideea a fost sustinuta de la bun inceput de Serviciul Salvamont Bihor, care i-a introdus pe studenti in tainele muntelui.





Primul antrenament pentru medici





Dar anul trecut s-a mers mai departe, in cadrul unui proiect in care au fost cooptati, pentru prima oara, medici. De data asta s-au implicat SMURD-Oradea si Federatia Romana de Speologie, alaturi de Salvamont-Bihor, iar la cursurile tinute in zona Suncuius, in defileul Crisului Repede, s-au strans 16 cadre medicale, dintre care cinci femei, toti tineri, din domeniul medicinei de urgenta, veniti din judetele Bihor, Cluj, Iasi, Mures si Timis. "Am vrut sa vedem care va fi reactia lor, cum se vor adapta la situatiile extreme", explica doctorul Borcea experimentul facut in 2008, in perioada 8 - 15 septembrie. Lucrurile au mers foarte bine, ni se spune, in ciuda vanatailor si a oboselii de care s-au plans participantii. Normal, pentru ca trebuia sa faci tot ceea ce face un salvamontist pe munte - de la ascensiunea pe creste, pana la coborarea pe coarda. La care s-a adaugat si aventura unui drum prin intunericul si umezeala dintr-o pestera. Cursurile teoretice au fost sustinute de profesori de la Universitatea din Oradea, dar partea practica a cazut in seama salvatorilor montani, care i-au pus la munca pe oamenii in halat alb. "Prezenta medicului de urgenta in zonele montane este o extensie a spitalului. E important ca orice bariera tehnica sa fie eliminata din calea unei echipe medicale, astfel incat cadrele sanitare sa poata ajunge in orice loc, oricat de dificil ar fi, pentru salvarea unui om", ne explica Hadrian Borcea faptul ca un doctor poate avea cabinetul medical oriunde, chiar si in creierii muntilor, daca e nevoie.





Baza de antrenament cu bani europeni





Lucrurile au luat amploare dupa infiintarea, cu trei ani in urma, a unei organizatii neguvernamentale - SARTIS - ceea ce inseamna Serviciul pentru Asistenta in Situatii Speciale. Noua entitate are la baza un parteneriat intre SMURD-Oradea, Salvamont-Bihor, Asociatia Studentilor Medicinisti din Oradea, Universitatea din acelasi oras, Crucea Rosie Romana si Centrul National Roman de Resuscitare. De aici a pornit un proiect cu bani europeni, in valoare de 300.000 de euro, care va deveni operational in cursul acestui an. Se va aplica astfel modelul din alte tari, unde exista baze de antrenament pentru constituirea echipelor formate din medici, salvamontisti si pompieri. Cele trei categorii vor fi instruite in viitorul centru national care se va afla in apropiere de localitatea Santion din judetul Bihor. Astfel, vor exista si in tara noastra echipe compelxe, capabile sa intervina in urma unor dezastre, dar nu numai pe munte sau in pesteri, dar si in mediul urban, in urma unor cutremure sau explozii. Fie ca sunt medici, salvamontisti sau pompieri, toti vor fi capabili sa "rastoarne" orice obstacol din calea lor, pentru salvarea de vieti omenesti.





300 de cursanti pe an





Viitorul centru, asa cum ni-l descrie doctorul Hadrian Borcea, va dispune de sali pentru pregatirea teoretica, simulatoare pentru gestionarea unor situatii de criza si poligoane pentru lectii practice. Aici se vor putea instrui aproximativ 300 de oameni pe an - medici, salvamontisti si pompieri. "Principalul rezultat va fi munca in echipa, astfel incat toti cei implicati sa devina profesionisti pentru situatii speciale", conchide seful SMURD-Oradea.






Iata cum imaginea clasica a medicului - in halat alb si cu stetoscopul la gat - va suferi o schimbare radicala. Vom vedea de acum inainte discipoli ai lui Hypocrat si in alta ipostaza - cu echipament special pentru ascensiunea montana, in costum de scafandru sau vaslind de zor intr-o barca gonflabila, pe un rau infuriat.



Dan Gheorghe, 25 aprilie 2009

Flota care a scapat - vapoarele de la munte





Un suierat lung si toate vaile din jur rasuna. Auzi "drumul" sunetului cum se izbeste de crestele muntilor si se intoarce spre noi. Masinaria din fier, de 100 de tone, se desprinde usor de ponton, iar capitanul Gelu Savin, inalt, spatos, cu fata rotunda, arsa de vant, invarteste carma cu dibacie, zicandu-ne ca a invatat cum sa se strecoare printre curentii din adancuri.



"Daca nu stii cum sa-i stapanesti, iti invartesc nava de nu te vezi", zice omul de langa noi, apoi ne arunca un zambet din coltul gurii. "Daca as aduce marinari de pe Dunare, nu s-ar descurca aici sa puna nava la ponton ori sa iasa in larg. E mai simplu de navigat pe Dunare, unde stii ca e un singur curent", suiera printre dinti vocea comandantului.



Mecanicul de bord, Virgil Daraban, ne anunta ca acum "zburam" cu vaporul, ceea ce, cu siguranta, ar fi greu de crezut. Numai ca datele problemei se apropie de un asemenea "vis". Navigand cu vaporul "Resita", ne aflam acum exact la 505 metri deasupra nivelului marii.




"Marea dintre munti"




La prima vedere, ti se pare ca muntii s-au dat la o parte sa faca loc "marii", care se intinde pe o lungime de 40 de kilometri. Imaginati-va "sarpele" acesta, de cel putin un kilometru latime, care are un volum de apa de aproape 1,3 miliarde de metri cubi. Ceahlaul nu e departe, ii vedem varful incotosmanat de cativa nori razvratiti.




Ei bine, aici se afla "marea dintre munti", cum ii spun unii. E vorba de Lacul Izvorul Muntelui sau Bicaz. A doua varianta e mai des utilizata. Navalnicele ape ale Bistritei au fost incatusate in 1960 in spatele unui baraj care are grosimea de peste 100 de metri la baza. S-a format astfel cel mai mare lac artificial din tara noastra. La inaugurare, cu 48 de ani in urma, era al doilea in Europa ca intindere si ca volum.




Localnicii povestesc si azi despre noua sate care au ramas pe fundul "marii", mii de oameni fiind stramutati pe crestele muntilor din jur, inainte ca vetrele stramosesti sa fie inghitite de ape. Si tot acolo, in adancuri, au fost "ingropate" pe veci legende despre haiducii din alte timpuri, care haladuiau pe Valea Bistritei.




Ziua Marinei




Nu intamplator, lacul e asemuit cu marea, pentru ca aici, la Bicaz, e singura zona montana din Romania unde, de aproape o jumatate de secol incoace, se sarbatoreste Ziua Marinei pe 15 august, asa cum o fac toti marinarii – mateloti de apa sarata ori de apa dulce. Ba mai mult, se poate spune ca, in timp ce flota Romaniei, cea de pe Marea Neagra, a disparut dupa 1990, iata ca a fost salvat totusi ceva. E vorba de flota de pe Lacul Bicaz, unde circula si azi noua vapoare.





Sigur ca acolo unde sunt ambarcatiuni, musai trebuie sa fie si un port, cu tot cu Capitanie si Politie Navala. Portul Bicaz, inaugurat in 1960, e si acum in plina activitate. Am vrut sa-i cunoastem si noi pe marinarii de munte. Sunt meseriasi in toata puterea cuvantului. Nu exista vreo diferenta intre cei care navigheaza la Bicaz si colegii lor care ies cu vapoarele pe marile si oceanele lumii.




Ca sa navighezi pe apa de la munte, trebuie sa urmezi aceleasi scoli marinaresti, sa ai aceleasi acte si sa te duci periodic la acelasi tip de control al sanatatii. Ca sa nu mai spun ca marinarul de pe Bicaz poate sa se transfere fara probleme de pe "vaporul montan" pe altul care pleaca peste mari si tari. Sau invers. Cum e, spre exemplu, capitanul de pe "Resita", nava pe care am urcat si noi cand am iesit pe Lacul Bicaz. Auzim de la Gelu Savin ca, inainte sa vina aici, in 1992, a lucrat ani buni pe nave maritime.




Norme europene de navigatie pe Lacul Bicaz




Majoritatea vapoarelor de la Bicaz sunt nave de pasageri. Vapoarele sunt zdravene deoarece adancimea apei ajunge pana la 105 metri. Nava-amiral care circula intre munti e "Resita", cu o lungime de 24 de metri si o capacitate maxima de 100 de pasageri. Normele europene au impus insa restrictii, pentru siguranta navigatiei, asa ca pe vapor pot urca cel mult 50 de calatori, la care se adauga trei marinari, intre care capitanul si mecanicul. Pentru fiecare calator exista cate o vesta de salvare. Din fericire, pana in prezent n-au existat accidente "maritime".





Dar au fost destui care si-au pierdut viata in apele Bicazului, de-a lungul timpului, dintre cei care au venit pe malul apei, la gratar, si au vrut sa faca baie. si cum suntem la "mare", trebuie sa fie si salvamari prin zona. Noroc ca in port lucreaza in total 14 marinari, asa ca, in caz de pericol, se da alarma, iar o salupa de interventie porneste imediat in actiune.




Valuri de un metru




Vaporul pe care ne aflam inainteaza cu numai 25 de kilometri pe ora. Viteza nu se masoara aici in noduri, ca pe mare, ne explica seful navei. O cursa normala dureaza o jumatate de ora. Dar pot fi si plimbari mai lungi, de patru ore, in cazuri speciale. "Suntem in zona a III-a de navigatie", adauga mecanicul. Zonele de navigatie se delimiteaza dupa inaltimea valurilor. Prima e cea maritima, a doua e cea fluviala, iar ultima e reprezentata de lacuri.




Aici, la Bicaz, apa e atat de linistita acum, incat iti da senzatia ca ai putea sa calci pe ea. Dar lacul poate sa fie si foarte "nervos", mai ales in amonte, unde se formeaza valuri de un metru inaltime pe vreme rea. Asa isi aminteste nea Gelu ce s-a intamplat cu multi ani in urma. Era pe un remorcher, cand l-a prins furtuna, chiar in mijlocul "marii". Puhoaiele de apa zgaltaiau vasul, vantul batea cu putere, ziua se transformase in noapte din cauza norilor, iar din cer a cazut la un moment dat o "ploaie" de crengi. "Rafalele au maturat muntii din jur, apoi cioturile au fost aruncate in apa", povesteste omul, ingrozit si acum de ceea ce a vazut atunci.




Insule de gunoi




Dar se intampla ceva, la un moment dat, in calatoria noastra. Cativa turisti se uita cu binoclul sa desluseasca ciudatenia aparuta din senin in fata noastra, dupa ce nava a depasit un cot al muntelui. Vedem ceva care pare, de la departare, o insula fara vegetatie. Suntem la peste un kilometru distanta de locul cu pricina. Ne apropiem tot mai mult de ceea ce pare a fi o fasie de uscat destul de mare. Sa tot aiba cateva sute de metri in diametru. Sper ca vasul nu va esua, pentru ca acum se indreapta exact spre ciudata forma de "relief". Dar surpriza e si mai mare pentru noi, pasagerii, cand vedem cum "insula" incepe sa se miste, venind spre noi.




Spectacolul ne lasa cu gura cascata. Doar zgomotul sacadat al motoarelor se mai aude, cu un ecou lugubru, in pustiul stancilor care ne inconjoara. Marinarii ne explica despre ce e vorba. Sunt zeci de mii de sticle din plastic, amestecate cu fel si fel de alte gunoaie. Aflam ca nu e singura "insula" de felul acesta aici, la Bicaz. Curentii imping "aisbergurile" din plastic in toate colturile lacului. Ba uneori se intampla ca un asemenea "banc" sa acosteze, dandu-ti impresia, de la distanta, ca la mal s-a format o plaja.



Viitura PET-urilor, de cativa ani incoace



Fenomenul se intampla de cativa ani incoace, in fiecare primavara, dupa ce atat muntii din jur sunt curatati de gunoaie, cat si localitatile mai indepartate. Totul e luat de apele involburate, iar zoaiele sunt aruncate in lac. "Asta e civilizatia romaneasca", exclama cineva, in timp ce trecem printr-o adevarata expozitie de deseuri. Tot ce va puteti imagina pluteste aici, de la sticle si bucati de mobila, pana la jucarii si bidoane. Ne inchipuim ce s-o fi strans si pe fundul lacului, de-a lungul timpului. Doar mai sunt si mizerii care nu plutesc.




Cert este ca problema asta ii obliga la o munca in plus pe marinarii de munte. Oamenii ies cu barcile si strang puhoiul de resturi ale "civilizatiei". Munca asta dureaza saptamani la rand. "Vara e multa lume aici, vin turisti de toate natiile. E pacat sa vada mizeria, asa ca o adunam, sa nu strice peisajul", conchide omul de la carma vaporasului.




Lupii de mare




Chiar daca au renuntat la calatoriile pe oceane de ani buni, cei care sunt azi "lupi de lac" nu uita usor vremurile cand au fost "lupi de mare", auzim de la marinarii de pe Bicaz. Toti se trag din localitatile de pe malul lacului, asa ca aici sunt acasa tot timpul. "Mai am inca dorul calatoriilor lungi, pe ocean. Dar ma simt marinar si la Izvorul Muntelui", se destainuie, la final, capitanul Gelu Savin.




Lacul ii tine pe mateloti in "priza" tot anul. Volumul de apa al Bicazului fiind atat de mare, apa pastreaza si iarna caldura adunata peste vara. Asa ca plimbari cu vaporul se pot face si in decembrie, daca vremea e buna. Abia in ianuarie lacul poate sa inghete. Depinde cat e de frig. Marinarii isi amintesc ca, in urma cu cativa ani, imensitatea lichida a inghetat beton, grosimea ghetii ajungand la aproape o jumatate de metru. Cativa turisti dornici de adrenalina au facut o cursa de masini pe intinderea alba. Atunci a fost singura pauza de navigatie, dupa multi ani, pentru marinarii de munte.




Dan Gheorghe, 30 mai 2008

PODUL DE PIATRA S-A DARAMAT...




Vechiul pod s-a daramat. A venit apa si l-a luat, in 2005. Dar altul nu s-a mai facut. Asta e povestea podului de la Gradistea, pe care mergea trenul de la Bucuresti spre Giurgiu.



De trei ani încoace, trenul Giurgiului are capatul la 32 de kilometri de Bucuresti, in satul Gradistea. Pana acolo, navetistii, plecati din Capitala, merg cu autobuzul. Iata soarta, ciuntita, a uneia dintre cele mai vechi linii de cale ferata din România.



Cucoana mica si indesata ne pofteste la tren. Care tren, ca e autobuz? Saraca gara Progresul, parca e muzeu!



La doi pasi de locul in care cateva locomotive si vagoane dormiteaza pe sine, noi, calatorii, ne înghesuim aici, la capatul tramvaiului 25, pe Soseaua Giurgiului.



“Da’ tot la tren ajungem, coane, asta e clar!”, rade sefa masinii. Cam alambicata problema. De, ca la români! Platesc patru lei pe biletul de autobuz. Coana mare scoate teancul de bani din sutien, sa-mi dea restul, incalzit...



Intalnirea autobuzului cu trenul



E ora 6.45 dimineata. Gata, a plecat rata de Gradistea. De trei ani e acelasi drum, de 32 de kilometri. O iei pe soseaua spre Giurgiu, dar nu mergi decat pana la intrarea în comuna Adunatii Copaceni. De acolo porneste o cale secundara, serpuind printre catune risipite si prafuite. Spre satul Gradistea.



Asfaltul se opreste brusc, mai sa intre peste gara. In fapt, o cladire mica, scorojita si cateva linii ruginite. E ora 7.30, cand, de departe, se aude suierul unei locomotive. Vine trenul de la Giurgiu, cu trei vagoane.



Calatorii din autobuz, care cu sacose, care cu baloti, se grabesc spre tren. Urca in tacere, dupa un ritual deja impamantenit, se aseaza fiecare la locul lui si gata, la 7.50 se da semnalul, iar trenul o ia din loc. Are de mers exact 44 de kilometri pana la Giurgiu.



Autobuzul pleaca si el inapoi spre Bucuresti. Abia in a doua parte a zilei, la 17.10, trenul de Giurgiu se va intoarce la Gradistea. La o noua intalnire cu autobuzul de Bucuresti.



O viata de 139 de ani



Se lasa linistea peste sat, dupa ce zornaitul fiarelor s-a stins, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Ba da, s-a petrecut ceva aici, o grozavie, dar cu trei ani in urma.


La cateva sute de metri de gara Gradistea e capatul drumului de fier. Capat impus de “vremurile tulburi”, cum zice o voce locala.


Trenul ar trebui sa faca legatura intre Giurgiu si Bucuresti. Asta e una dintre cele mai vechi linii de cale ferata din România, facuta de englezi si data in folosinta in 1869.


O iau printre scaieti si caini vagabonzi, de-a lungul sinelor “orfane”, pe o poteca plina de gunoaie, ca sa ajung la albia Argesului, peste care domneste o fantoma. E fostul pod de cale ferata.


O bucata din el e rupta, cazuta intr-o pozitie nefireasca, in fata unuia dintre picioarele colosului. Uriasa constructie, cat a mai ramas din ea, da semne ca abia se mai tine pe cei doi stalpi din beton, macinati si ei.



Martorul dezastrului



L-am gasit pe omul care a fost la locul faptei, in 2005, cel care a vazut cum s-a rupt podul, in fatidica zi de 13 august, la ora 9 dimineata.


Iesise la pescuit, apa Argesului era mare, atinsese 11.000 de metri cubi pe secunda, un record istoric, dupa inundatiile din acel an, povesteste tanarul, Gabriel Nicolae pe numele sau.

Culmea, cu numai 11 minute inainte de ruperea podului, a trecut pe acolo un tren de marfa. “Cand s-a rupt podul, am auzit o bubuitura mare, apoi am vazut o flama, de la scrijelirea fiarelor. Eram foarte aproape, m-am speriat”, isi aminteste barbatul.



Alt pod, al lui Ceausescu



Mai multe aflu de la primarul din Comana, Tudor Dumitru, ca in “ograda” lui e si podul. Edilul zice ca a facut nenumarate hartii la Bucuresti, de trei ani incoace, sa vina cineva sa repare magaoaia de peste Arges.


“Problema e ca nici nu se mai stie al cui e podul, al CFR-ului, al Apelor Române. Promisiuni au venit. Atat”, conchide oficialul, care stie si ceva din istoria constructiei, facuta de o firma din Germania, cu multi ani în urma, prea multi ca sa-si mai aduca cineva aminte de “botez”.



Se mai stie ca, in urma cu 30 de ani, firma germana ar fi trimis Romaniei un avertisment, cum ca podul a iesit din garantie. Pe timpul lui Ceausescu s-a inceput, la doi pasi de vechea constructie, un pod nou, dar care a fost lasat balta, in 1989.


Asa ca trenurile tot pe podul vechi au trecut. Pana în 2005. Mai departe, localnicii povestesc cum din impresionanta constructie, cea germana, daramata, s-a furat tot ce s-a putut, toate componentele din fier, de mici dimensiuni.



Modelul Basescu, la Gradistea



Cum intrebi de pod, multi oameni ai locului iau “foc”. Unii povestesc de adevarate revolte, de cate ori s-a mai infiintat prin zona cate un oficial de la Bucuresti care ii intreba de sanatate.


“Sa vedeti cum e iarna, cand se blocheaza drumurile cu zapada. Numai cu trenul poti sa iesi de aici”. “Multi si-au pierdut serviciul, care mai munceau prin Bucuresti, de cand nu mai e trenul”.


“Basescu n-a stiut sa vina si la podul nostru, sa-l refaca, asa cum s-a dus la Maracineni”. “N-au refacut podul, ca au interese sa nu mai mearga trenul prin judetul Giurgiu, sa prospere numai firmele de microbuze”.


“Au venit tot felul de sefi din Capitala, sa ne intrebe de sanatate. Le-a dat lumea cu huo”. “E rau, da’ n-ai ce face”, se incheie apoteotic vocea strazii.



Salvarea din canal



La ora asta, sperantele localnicilor se leaga de recentele declaratii ale guvernantilor, cum ca s-ar relua lucrarile la canalul Dunare – Bucuresti, pe albia Argesului, care traverseaza si Gradistea.


“Poate s-o face si la noi un pod nou, cu ocazia asta”, spera primarul. Daca nu cumva se va inventa, pana atunci, trenul care sa zboare peste apa. Asta e vorba unuia dintre navetistii care sar, zilnic, din autobuz in tren. Si invers…





Dan Gheorghe, martie 2008

Viata pe pamantul de "guma"




Aceasta e povestea meleagurilor vrancene sub care salasluieste "balaurul", cum zic localnicii. Creatura nevazuta este epicentrul celor mai puternice cutremure din Romania. Am fost sa-i vad pe cei care traiesc exact pe coama "uriasului", in comuna Vrancioaia.





Batranii ne-au povestit cum au "petrecut" marile seisme din 1940, 1977, 1986 si 1990. Oamenii sunt invatati sa le "joace" pamantul sub picioare aproape in fiecare luna. Am intalnit si alte personaje, seismologi de aceasta data, care asculta 24 de ore din 24 rasuflarea "namilei", cu ajutorul celei mai avansate tehnologii din lume.





Dar primii care anunta venirea unui cutremur devastator, cu trei-patru ore inainte, sunt pestii si papagalii "gazduiti" la statia seismica.






Dupa ce ai trecut de Focsani, trebuie sa faci pe detectivul ca sa ajungi la Vrancioaia. Nu exista indicatoare rutiere. Mai ales dupa ce am intrat in zona montana, cu vai adanci si ziduri de piatra. Ce sa mai zici de drumurile pline de gropi. Asa ne-a primit Tara Vrancei. Salbatic de frumoasa!






Omul legat de maruntaiele pamantului






In fine, am ajuns in comuna Vrancioaia, cocotata pe varfurile mai multor dealuri. Batem la usa statiei seismologice si ne deschide chiar seful acesteia, Stefan Tataru. A fost la viata lui profesor de matematica si director al scolii din localitate.





Imi povesteste ca era copil si batea mingea pe un maidan din apropierea statiei. Fostul sef al institutiei, Cornelius Radu, l-a vazut mai dezghetat si l-a intrebat daca nu vrea sa lucreze aici, cand va fi mare. Si uite ca viata l-a adus pana la urma unde a vrut maestrul sau.





Se implinesc deja 21 de ani de cand cel din fata mea lucreaza aici. Mai are inca cinci colegi, toti oameni ai locului. Seismologul-sef a fost si primar al comunei Vrancioaia, din 2000 pana in 2004, iar de sapte ani incoace este presedintele obstei de mosneni din zona asta. Obstea e de pe timpul lui Stefan cel Mare, iar localnicii se asociaza pentru administrarea in comun a padurilor pe care le detin.







Epicentrul cutremurelor vrancene cuprinde o zona vasta, intre Ramnicu Sarat, Marasesti si Nereju, in timp ce Vrancioaia se afla pe una dintre laturile triunghiului de foc. S-a ales acest loc pentru statia seismica, inca din perioada interbelica, pentru ca Vrancioaia era o comuna bogata la vremea aia, tocmai datorita obstei mosnenilor.






Tehnologie la nivel mondial, intre noroaie






Ne urcam in masina lui Stefan Tataru, mai invatata cu hartoapele si noroaiele, ca sa ajungem la Plostina, unde se afla "creierul" sistemului national de avertizare in timp real. Mergem pe un drum de tara, de opt kilometri, pe ulite inguste sau pe marginea rapelor adanci, unde au mai fost si alunecari de teren, oprite cu ajutorul centurilor din bolovani legati cu plase de sarma.





Ajungem, in sfarsit, in locul in care au fost sapate puturi, iar senzorii au fost instalati pana la o adancime de 50 de metri. Suntem in fata unei cladiri, ca o cabana, in care se afla tehnologie de ultima ora pe plan mondial.





Daca e vorba de o miscare seismica majora, atunci poate fi blocata automat toata "suflarea" industriala a tarii, intre care utilitatile, instalatiile nucleare sau circulatia trenurilor. Senzorii instalati la Plostina dau alarma de cutremur cu cel putin 30 de secunde inainte ca "valul" seismic sa atinga Bucurestiul.






„Manual" taranesc antiseismic






Sa-i zicem comuna seismologilor? S-ar putea spune si asa despre cei 3.000 de oameni de la Vrancioaia. Localnicii si cutremurele convietuiesc de cand lumea. "Vecini cu balaurul", striga la mine Stefan Neamtu, care statea in gradina lui "agatata" de varful unui deal. "Nu e luna sa nu fie cutremur la noi. Ne-am invatat cu ele", mai zice sateanul.





Vreau sa stiu cum a fost aici in urma cu 30 de ani, in fatidica zi de 4 martie 1977. "Au fost doua zdruncinaturi". Atat? "Atat. Au cazut niste tigle, niste hornuri". Casele sunt construite din lemn. "Sunt mai rezistente", spune Dumitru Buruiana.





Parintii isi educa odraslele in stil "seismologic". Asta inseamna ca la cutremur n-ai voie sa iesi din casa. "Poate sa-ti cada un horn in cap, daca iesi afara. In casa esti mai aparat", ne explica acelasi interlocutor.





Folclorul local mai are o explicatie a miscarilor seismice. "Se scutura pamantul de rele", e convins nea Dumitru. La randul sau, Nicolae Ghinea, om la 74 de ani, isi aduce aminte cum a fost la cutremurul din 1940. "Atunci s-a miscat rau pamantul", zice batranul, care face si un bilant. "Nu a venit nimeni, dupa toate marile cutremure, sa ne intrebe daca am avut pagube, sa ne ajute".





Cu cat cutremurul e mai mare, cu atat undele seismice devastatoare isi fac efectul mai departe de Vrancea. De aceea zgaltaiala e mai puternica la Bucuresti decat la Vrancioaia. Asa ca autoritatile nici nu s-au gandit vreodata, dupa un seism, sa-i intrebe de sanatate pe vranceni.






Cutremure mai multe la inceput de an






Observatiile facute de-a lungul timpului au aratat ca in fiecare an, pana in luna martie, in Vrancea se produc intre 10 si 14 cutremure. "Statistic vorbind, cam la doua luni se simte un cutremur in zona asta", aflam de la Stefan Tataru.





Nici acest an nu face exceptie, pentru ca, pana in acest moment, au fost deja 11 miscari telurice de peste doua grade pe scara Richter. Trei seisme au fost mai mari, in 17 ianuarie, 14 si 15 februarie, dar acestea n-au depasit 4,4 grade.





De ce aglomeratia asta de primavara? O teorie zice ca e vorba de schimbarea anotimpurilor. Pamantul "respira". Se vede asta pe monitoare. Linii drepte care sar din cand in cand pe ecran. Nu exista seismograma, cu un interval de 12 ore, in care sa nu fie marcata o miscare seismica, oricat de mica, fie cu epicentrul in Vrancea, fie "ecolul" unor cutremure din alte parti ale lumii.





Poate ca e mai bine ca noi, oamenii, nu putem sa simtim ce percep aparatele! Miscarea telurica din 4 martie 1977 a durat aproape zece minute, dar romanii au receptionat doar faza maxima, cea distructiva, de ordinul secundelor.







In functie de adancime, un cutremur de numai 4 grade pe scara Richter poate sa dureze pana la cinci minute. Ma despart de gazdele mele cu un "Doamne fereste" spus printre urarile de bine, rugandu-ne ca senzorii de la Plostina sa nu simta de acum incolo decat "respiratia" adormita a pamantului, nu si "stranutul" balaurului...




Dan Gheorghe, 3 martie 2007

Ultimii santieristi de pe Transfagarasan





"N-am mai fost pe Transfagarasan de 22 de ani", zice Ion Raducanu, care are 89 de ani si abia a venit, in baston, pana la libraria comunala. Acolo le-am dat intalnire fostilor santieristi care au lucrat la "drumul din nori", cel "aruncat" peste crestele Fagarasului, pana la o altitudine de 2.042 de metri. Am ajuns in comuna Arefu din judetul Arges dupa ce un localnic, profesorul de istorie Cezar Badescu, ne-a spus ca aici mai traiesc cativa dintre cei care, cu peste 30 de ani in urma, s-au catarat pe stanci si au croit una dintre cele mai inalte si mai spectaculoase sosele din Europa.



Furnicarul de la Arefu



Arefu devenise, la inceputul anilor ‘70, un adevarat furnicar, pentru ca de aici, de la baza muntelui, urma sa inceapa drumul de peste 90 de kilometri, calea serpuind peste masivul de piatra, pana in Transilvania, in comuna Cartisoara. Daca pana la deschiderea santierului comuna avea cel mult 3.000 de locuitori, dupa inceperea lucrarilor aproape ca isi dublase numarul sufletelor, conform datelor oficiale existente la 1 iulie 1970. Au venit oameni din toata tara in aceste locuri, atrasi de promisiunile unui salariu exceptional la vremea aceea, de 6.000 de lei pe luna.



Dupa 34 de ani...



Transfagarasanul a fost inaugurat in ziua de 20 septembrie 1974. Dupa acel moment, o parte din santieristi au plecat spre alte obiective industriale aflate in constructie, dar multi s-au stabilit aici, in Arefu, unde si-au intemeiat o familie. Au trecut 34 de ani de atunci, iar profesorul Badescu ne-a spus acum sa ne grabim daca vrem sa-i intalnim pe fostii muncitori, pentru ca firul vietii multora s-a rupt de-a lungul timpului si doar cativa au mai ramas azi, sa povesteasca unde si-au lasat tineretea...



Si-a lasat un ochi pe santier



Doi batrani au venit la intalnirea de la librarie. "Doi am mai gasit", ne-a explicat dascalul. La asa eveniment se cuvenea ca totul sa fie "tais", astfel ca Ion Raducanu a venit imbracat in costum national, dar si cu medalia "Barbatie si credinta" pe care si-a pus-o in piept, ca semn al actelor sale de eroism din al doilea razboi mondial. La scurt timp, a sosit si al doilea invitat, Gheorghe Tanase, de 74 de ani, care nu mai vede decat cu un ochi. A fost la un pas sa-si piarda complet vederea acolo sus, pe santier, din cauza scanteilor de la sudura electrica ce i-au cotropit fata.



Povesti din trecut



Doi oameni, doua destine, pentru ca Ion e nascut aici, pe cand Gheorghe a venit de la Targoviste. Dialogul s-a legat greu. Nu doream decat sa auzim povesti din trecut. Batranii au cazut pe ganduri, oftand. Culmea e ca ei, cei care au lucrat la santier, n-au mai vizitat Transfagarasanul de peste 20 de ani, desi drumul porneste din comuna lor. A fost primul lucru pe care ni l-au spus. "N-am mai putut, taica, sa ma duc acolo. Nu ma mai ajuta picioarele", zice nea Ion, la care colegul sau da din cap, aprobator, spunand ca "noi ne-am facut treaba, cei tineri trebuie sa se plimbe acum prin locurile alea".



42 de kilometri de galerii



"Multi au murit acolo", incepe Ion Raducanu sa povesteasca, el, care a lucrat ca dulgher nu numai la drumul propriu-zis, ci si mai inainte, la barajul Vidraru. Au fost mai intai incatusati Muntii Pleasa si Vidraru, intre care s-a ridicat zidul de beton ce tine in spatele sau al cincilea lac de acumulare al Europei ca volum de apa, insemnand 465 de milioane de metri cubi de apa. Constructia barajului a durat aproape sase ani, totul fiind gata in 1966. Omul nostru a mers multi kilometri pe sub pamant. Facea armaturi, punea stalpi, batea cuie, pregatea formele in care mai apoi se turna betonul, astfel incat galeriile din adancuri sa prinda contur. "Au fost sapate galerii de 42 de kilometri in total. Erau facute pentru captarea apelor", auzim de la fostul muncitor, care isi aminteste ca 400.000 de metri cubi de beton s-au turnat doar pentru aceste tuneluri, dupa ce, in prealabil, a fost excavat un milion de metri cubi de roca, ca sa se faca loc "cararilor" de sub munti.




Agatat de munte




Oamenii veniti din toata tara se prezentau la centrul de angajari din comuna Corbeni, in apropiere de Arefu. Asa a facut si Gheorghe Tanase, targovisteanul, care isi aminteste ca erau cozi nesfarsite in fata birourilor unde se intocmeau actele de munca. "Am venit aici cu alti trei prieteni", isi aminteste barbatul de anul 1961, cand a pus prima oara piciorul in aceste locuri. A devenit terasier. Asta insemna ca trebuia sa amenajeze terasamentul pentru viitoarea sosea. A lucrat la mai multe drumuri secundare din Arges pana cand a inceput marea incercare, cea a Transfagarasanului. A invatat sa "imbrace" muntii cu plase metalice si ziduri de sprijin, astfel incat sa nu mai existe pericolul caderii pietrelor. "Eram legati de sus, din varful muntelui, cu franghii. Faceam gauri in stanca si montam plasele. Nu era zi in care sa nu cada un om. Se ducea in hau, nu mai era scapare", se incrunta nea Gheorghe la gandul acelor zile.



Pericol de avalansa



Cel mai rau era iarna, pentru ca atunci pericolul avalanselor te pandea la tot pasul. Dar santierul nu tinea cont de conditiile meteorologice, se muncea fara oprire. Alt pericol te pandea cand muntii erau "sculptati" cu explozibil. Pentru asta s-au folosit, in total, 6.520 de tone de dinamita. De-a lungul intregului drum s-au turnat 290.000 de metri cubi de beton pentru zidurile de sprijin. soseaua trece peste 830 de podete si 27 de viaducte. "M-am invatat cu muntele, chiar daca eu nu eram om de munte", incearca sa zambeasca cel din fata mea, in ciuda faptului ca pe obrajii sai cutele adanci par sa "incatuseze" orice bucurie. A iesit la pensie in 1973, cu gradul al doilea de invalididate, in urma accidentului care l-a lasat fara ochiul stang. Nu s-a intors la Targoviste, ci a ramas aici, unde si-a ridicat o gospodarie, s-a insurat si a facut sapte copii.



Pe munte, zi si noapte



Fostii santieristi se mira cand aud ca noi am facut cu masina aproape 50 de kilometri de pe culmea Fagarasului, coborand pana in Arefu, asta insemnand jumatate din tot drumul de peste munti. Pe urma se dumiresc batranii ca asta e lungimea soselei masurata pe serpentine. Pe vremea tineretii lor, muncitorii de la Transfagarasan ajungeau pana in varful muntelui mult mai repede, intr-o ora, desi mergeau pe jos. Dar nu pe serpentinele de acum, ci pe carari de piatra, fara ocolisuri. "Plecam si noaptea, fara lanterna. Schimbul al treilea incepea la ora 23.00, asa ca trebuia sa respecti programul. Cunosteam muntele ca-n palma", zice nea Ion. Mult mai greu era iarna de mers prin nameti. Degerau mainile, picioarele, dar ritmul de lucru nu putea sa se impiedice in asemenea "amanunte". La care vecinul sau de discutie completeaza: "cu desaga plina de merinde pe care o lua la spinare, ca la santier, in munti, nu-ti dadea nimeni de mancare".



Insomnii...



Zona aceasta, in comuna Arefu, n-a fost cooperativizata, asa ca oamenii erau stapani pe pamantul lor, cum avea si Ion Raducanu cele sapte pogoane ale sale. "Veneam de la santier si ma apucam de lucru la ogor", zice barbatul. Alteori se intorcea acasa atat de obosit incat nu putea sa doarma. Lucrase opt ore, plus cel putin doua ore pe drum, dus-intors. "Mai ziceam la femeia mea sa-mi dea o tara de rachiu sa ma linistesc". Iar se lasa linistea, dar Gheorghe Tanase vrea sa lase trecutul in urma. "A fost greu, dar a trecut", e concluzia sateanului.



400 de morti la Vidraru



"Lucrul era in trei schimburi, cate opt ore. Numai la baraj au murit vreo 400 de baieti", ofteaza din nou dulgherul, apoi se lasa tacerea, ca un moment de reculegere pentru cei disparuti. Dupa finalizarea barajului, Ion Raducanu a fost trimis sa faca baraci pentru muncitorii care venisera sa faca si desfaca muntii in doua pentru Transfagarasan. Pe urma, a ajuns sus, aproape de creste, alaturi de alti colegi, sa ridice cabanele Valea cu Pesti si Capra, care urmau sa strajuiasca viitorul drum. A ridicat schele si la tunelul care separa Muntenia de Transilvania, intre Capra si Balea Lac, chiar pe coama Fagarasului. Tunelul are o lungime de 887 de metri si este cea mai inalta contructie rutiera din tara noastra, cota maxima a galeriei fiind de 2.042 de metri.




200 de lei pensie



Ultima intrebare pe care o pun interlocutorilor mei e legata de pensiile pe care le au acum. Nu sunt bani prea multi, mai ales ca nea Gheorghe a iesit din "campul muncii" inainte de termen, din cauza accidentului suferit la ochi. Asa ca pensia lui de invaliditate e de numai 200 de lei. Ceva mai fericit e consateanul sau, care ia de la stat 320 de lei, dupa o viata de munca, la care se adauga indemnizatia de veteran de razboi, ceea ce inseamna un venit total de 550 de lei. "E bine", zice veteranul. Gata, discutia s-a terminat. N-a durat mai mult de o jumatate de ora. Cuvintele au fost putine, descrierile seci. Oamenii pe care i-am intalnit aici mi-au spus ca n-au facut altceva decat sa munceasca. Transfagarasanul n-a fost pentru ei decat un santier. Iar azi e o amintire. Tot mai incetosata...





Dan Gheorghe, 11 august 2008

Viata pe munte valoreaza 350.000 de lei




Povesti de munte. Cu salvamontisti si turisti. Povesti adevarate. Tragice. Muntii sunt plini de cruci. Pe acolo au trecut turisti care n-au respectat muntii. Si-au pierdut viata. Povesti despre salvamontistii care au nevoie, la randul lor, sa fie salvati. De autoritati. Pentru ca oamenii acestia au salarii de mizerie. Echipamentele lor sunt vechi, carpite. Un salvamontist primeste pentru o actiune pe munte cel mult 350.000 de lei. Asta e prima de salvare. Atat valoreaza viata unui salvamontist. Atat valoreaza, in opinia autoritatilor, viata unui turist salvat.



Viitura din Bucegi



Tragedia s-a petrecut cu doi ani in urma. Cativa turisti francezi coborau de la Varful Omu spre Valea Malaiesti. Printre ei erau doi tineri care urmau sa se casatoreasca in urmatoarele doua saptamani. Vacanta lor care prefata marele eveniment. Era vara. Chiar in ziua de 16 august. Cer senin. Au decis sa mearga pe traseul scurt, pe Hornul Mare. Cobori printre doua ziduri de piatra. Doi munti. Cararea e abrupta. Numai bolovani pe care calci ca pe niste trepte. Dar, pe neasteptate, s-au strans nori negri deasupra Bucegilor. A venit o ploaie de ziceai ca se ineaca tot pamantul. S-a produs o scurgere de pe versanti. Un adevarat fluviu care si-a gasit calea chiar pe Hornul Mare. Calatorii francezi au incercat sa-si gaseasca un adapost cat de mic, sa se tina de stanci, de orice colt. Au reusit cu greu. Numai femeia n-a avut scapare. Suvoiul a luat-o, a dus-o cateva sute de metri mai la vale. Corpul ei era facut zob cand au gasit-o salvamontistii. Femeia care trebuia sa se marite peste doua saptamani. Logodnicul ei a vrut sa se urce pe un colt al muntelui. Sa se arunce de acolo. Abia l-au tinut salvamontistii sa nu faca un gest necugetat. Dupa nici o ora de ploaie, norii au disparut. Era din nou soare in Bucegi. Muntele isi luase tributul...



Captiv in munte



In acelasi loc a fost cat pe ce sa se mai intample o tragedie, cu cativa ani in urma. Un turist, roman de data aceasta, si-a prins piciorul intre doi bolovani ascutiti. A ramas intepenit acolo. Cinci ore a stat asa. Culmea e ca omul nu avea nici telefon la el. Plecase singur pe munte. Risca sa-si piarda viata. Din fericire, au trecut cativa turisti pe traseul de vara de la Omul spre Malaiesti. L-au vazut pe cel prins in „clestele” muntelui. I-au chemat pe salvamontisti. Acestia s-au inarmat cu dalti si ciocane. Au venit pana in locul accidentului si au inceput sa „sculpteze” in piatra. Fiecare miscare trebuia facuta cu atentie. Piciorul victimei trebuia protejat. Oamenii muntelui se temeau de ceea ce era mai rau. Sa-i taie piciorul turistului, ca sa-l scape din acel loc. In fine, a mers doar cu dalta si ciocanul. L-au eliberat pe „muntoman”, care a scapat doar cu rani superficiale si o sperietura pe care n-o va uita toata viata.



Angajati si voluntari



Am urcat pana la refugiul salvamont Malaiesti, la 1.720 de metri altitudine. Am intalnit acolo doi salvamontisti din echipa de la Rasnov – Nicolae Comanelea si Mihai Nan. Seara, stam la un foc de tabara si ne povestesc din viata si munca lor. Au vazut multe accidente pe munte. Printre care si cele doua de care am vorbit mai inainte. Sunt in echipa de la inceputul anilor ’80. Vreau sa stiu care e aria lor de actiune. Trebuie sa aiba grija de turistii aflati intr-un perimetru de vreo 200 de kilometri patrati, intre Valea Tiganesti, Masivul Velicanul si Valea Glajeriei, la limita intre judetele Brasov si Prahova. Imi inchipui ca o armata de oameni acopera acest teritoriu. “Suntem in total 12 oameni, dintre care sase angajati si restul voluntari”, explica Mihai Nan.



Cu tocuri in excursie



Niciodata nu poti sa spui ca muntele e vinovat pentru o tragedie. Unii turisti n-au inteles sa respecte muntele. “Sunt destui care scurteaza traseele. O iau pe cai grele si se accidenteaza. Altii urca pe munte fara un minimum de echipament. Am vazut femei care urcau cu pantofi cu tocuri. Mai sunt unii care au slapi in picioare sau pur si simplu merg in picioarele goale. Altii urca pe munte cu bicicleta, pe trasee grele”, aud de la Nicolae Comanelea. Unii se ratacesc, altii ajung la epuizare ori se ranesc. Nici provizii nu au la ei, daca sunt nevoiti sa stea mai mult pe munte, in cazul in care s-au ratacit.




Ce sa mai spui ca nici marcajele de pe traseu nu au viata lunga. Unii turisti le sterg de pe stanci. Probabil nu va vine sa credeti, dar s-a ajuns sa se fure si de pe munte. Dispar lanturile care sunt montate la trecatori. Asa ca salvamontistii trebuie sa faca mereu si munca de “toaletare” a Bucegilor, sa puna la loc marcajele si sa aduca lanturi ori cabluri noi. “Ar trebui sa existe legi care sa-i pedepseasca pe turistii care nu respecta cele mai elementare reguli de prevenire a accidentelor. In alte tari turistii sunt amendati, daca din cauza lor s-au intamplat accidente si au avut totusi norocul sa scape cu viata. Noi nu putem decat sa le dam sfaturi turistilor. Depinde cine ne asculta”, spun interlocutorii mei.



Culmea e ca tot salvamontistii incaseaza si injuraturi de la turistii pe care i-au scapat de la moarte. Dupa ce ai cautat ore intregi un nebun cocotat prin cine stie ce coclauri, tot el te injura, ca de ce ai intarziat. Cele mai multe accidente sunt iarna, pe traseul Pichetul Rosu – Tache Ionescu – Malaiesti. E un traseu pe care il poti face numai vara, in timp ce iarna e inchis. Dar se gasesc destui ciudati care il abordeaza iarna. Pe drumul acesta sunt cruci sau placi comemorative la tot pasul.



Munca de cinci ani



Si uite asa ajungem si la alta poveste a salvamontistilor. In care oamenii muntelui trebuie sa fie salvati. De autoritati. M-am uitat mai intai la Refugiul Salvamont Malaiesti. Asta e povestea tuturor refugiilor din muntii Romaniei. Salvamontistii au construit aceste refugii din banii si din munca lor. Intr-un refugiu trebuie adus turistul care a suferit un accident pe munte. Sau poate sa doarma acolo turistul pe care l-a prins noaptea prin vaile Carpatilor. E locul in care oamenii primesc un ajutor medical, daca au fost raniti ori au inghetat de frig. Asa s-a intamplat si la Malaiesti. Zona e salbatica. Intre stanci nu mai vezi nici tipenie de om. Mai ales dupa ce cabana cu acelasi nume a fost mistuita de flacari, in 1998. Vechiul refugiu, mult mai mic decat cel de azi, fusese ridicat cu peste 20 de ani in urma. Salvamontistii s-au gandit sa faca o cladire mai mare. In caz de necesitate, pot fi adapostiti acum 20 de oameni.



Nici azi cladirea nu e gata. Mai trebuie facute unele imbunatatiri. Trebuie amenajat si cabinetul medical. Cu toata aparatura necesara, medicamente si tot felul de materiale auxiliare. Totul din banii salvamontistilor. “Am carat din Rajnov pana aici chiar si apa, ca sa preparam mortarul. Am adus lemn, cuie, tabla, absolut tot ce trebuie pentru o casa. Ne-au ajutat si ciobanii din zona cu magarii lor, sa caram materialele”, zic oamenii muntelui. Si trebuie sa va ganditi ca de la poalele masivului muntos pana aici e un drum de 17 kilometri, pe traseul Rajnov – Glajarie – Sapte Izvoare – Malaiesti. Tot salvamontistii si-au facut si un fel de caruta, in care au incarcat bolovanii din apropiere, pe care i-au asezat apoi la temelia cladirii. In temelie a fost pusa si o sticla. Iar in sticla e o hartie pe care au fost scrise numele tuturor celor care au contribuit la construirea refugiului. A fost o munca de cinci ani de zile.



Pioletul, “arma” salvatorilor



Se spune ca pentru un salvamontist nu e rusine mai mare decat sa-si piarda pioletul. E ca si cum un soldat si-ar pierde arma. Pioletul e ca un tarnacop de care te folosesti ca sa te cateri pe stanci sau pe gheata. Salvamontistii spun ca pentru ei treaba asta nu e doar o meserie. E viata lor. Refugiul salvamont a devenit pentru ei a doua casa.



Un ucenic in domeniu are nevoie de cativa ani pentru a invata meseria. Trebuie sa fii alpinist, schior, sa stii sa folosesti toate echipamentele din dotare, sa poti sa dai primul ajutor accidentatilor. Omul face si o scoala in acest domeniu. Obtine un atestat. Apoi este angajat de autoritatile locale. Daca are noroc sa prinda un asemenea post. Desi poate ca e mult spus noroc, de vreme ce salariul nu e mai mare de cinci milioane de lei. Si aici mai trebuie spus un lucru – conform legislatiei, primariile trebuie sa plateasca o indemnizatie de salvare pentru fiecare actiune pe munte. Indemnizatia asta inseamna vreo 200.000 de lei sau cel mult 350.000 de lei pentru un salvamontist. Sunt actiuni de salvare care dureaza si 12 ore. Pentru munca asta, pentru ca iti pui viata in pericol, tu, salvamontistul, primesti un bonus de 300.000 de lei. “Cei mai in varsta putem spune ca facem meseria asta din pasiune, nu doar pentru bani. Familiile ne inteleg, chiar daca nu sunt bani multi. Dar sunt tot mai putini tineri care vin spre salvamont, pentru ca ei se uita si la bani”, zice cu tristete Nicolae Comanelea.



Le-a mai ramas oamenilor muntelui doar solidaritatea de breasla. An de an, la 1 august, de Ziua Salvamontului, oamenii se strang la refugiul salvamont sa petreaca. Se aduna tot aici, cu familiile, si la Revelion. Dar sunt tot timpul cu bocancii in picioare, gata sa plece la o actiune pe munte, daca s-a intamplat ceva rau cu un turist. Cam asta e viata lor.



Promisiuni...



Dar autoritatile nu se prea gandesc la salvamontisti. Nu e un domeniu prioritar, dupa cum mi-a expus, mai tarziu, situatia chiar presedintele Asociatiei Salvatorilor Montani din Romania, Mircea Opris. Se stie ca in tara noastra sunt 400 de oameni care lucreaza in salvamont, dar numai 10% dintre ei sunt angajati de autoritatile locale din zonele montane. Restul salvamontistilor fac munca voluntara. “Cu doi ani in urma, cand a fost accidentul acela groaznic in Bucegi, in urma unei avalanse, unde au murit cativa alpinisti, autoritatile au vazut problemele salvamontistilor in privinta dotarilor. S-au alocat atunci 32 de miliarde de lei pentru dotari. Fiecare echipa salvamont din tara a primit cate o masina. S-au alocat patru miliarde de lei pentru noua baza de pregatire salvamont de la Padina. Era vorba ca acest program de dotari materiale sa fie continuat si in acest an. Dar nu s-a intamplat nimic. Avem speranta ca in 2006 se va mai face cate ceva. Problema e ca la unele primarii nici legislatia nu se aplica. Nu exista servicii Salvamont. Cel mai ciudat e la Brasov, unde salvamontistii sunt trecuti in aceeasi organigrama cu Serviciul Pietelor”, a spus Mircea Opris.



Pana cand vor primi mai multi bani, salvamontistii n-au decat sa-si carpeasca toate echipamentele, de la franghie pana la targa. Asa cum au facut si pana acum. N-au bani sa-si cumpere echipament nou. Numai o pereche de bocanci speciali costa patru milioane de lei. Mai trebuie sa aiba grija si de refugiile din munti. Si de traseele care trebuie marcate an de an. Asta e problema, ca de salvamontisti ne aducem aminte numai cand avem nevoie disperata de ei. In rest, nici nu stim ca exista. Iar ei au mandria oamenilor tari, de munte, care nu stiu sa se planga. N-au facut niciodata un miting de protest.




Dan Gheorghe, 24 noiembrie 2005