Atelierul condamnatilor






Demontezi viata surub cu surub. Asa vezi cum se poate strica un destin. Propriul destin. Dar poti descoperi, in acelasi timp, ca partile desfacute ar putea fi refolosite. Ca totul se poate reface. O alta viata. Sa-ti iei destinul de la capat. Trei barbati fac lucrul acesta. Oameni in toata firea, trecuti de 30 de ani. Daca i-ai vedea pe strada, n-ar iesi cu nimic in evidenta. Curat imbracati, proaspat barbieriti. La ora 8.30, in fiecare zi, vin la atelier. Trebuie sa demonteze diverse aparate electrice. Nu folosesc ciocanul. Doar surubelnite. E nevoie de meticulozitate. Barbatii stau in jurul unui banc de lucru. Sunt insirate in fata lor mai multe cutii din plastic. E un fel de colectare selectiva a deseurilor. Tot ce ai demontat ajunge, pe caprarii, intr-o anumita cutie. Suruburi la suruburi, fire la fire, carcase la carcase. Barbatii abia schimba cateva vorbe intre ei. Nu se grabesc. Au la un moment dat o pauza, in care pot sa dea un telefon acasa. Si sa manance ceva, de la pachet. Apoi din nou la treaba. Pana la ora 12.30, cand se termina programul la atelier. Atunci isi dau jos halatele, isi iau hainele de strada, ii saluta pe supraveghetori si pleaca. Se duc la un alt serviciu. La cel unde sunt platiti, de data asta, ca sa-si castige painea pentru ei si familiile lor. Aici, la atelierul acesta, muncesc fara sa fie platiti. Pentru ca ei trebuie sa plateasca. Sa-si plateasca pacatele fata de comunitate. Cei trei au gresit. Au comis o infractiune. Prima din viata lor. Nu sunt recidivisti. Au fost condamnati, dar Justitia i-a lasat in libertate. Conditionat. Iar conditia este sa presteze o munca in folosul comunitatii.




Primii trei "muncitori" din atelierul de la Brasov




Cei trei barbati sunt destul de rezervati cu noi, musafirii. Nu vor sa-si dea numele, nu vor sa spuna cum au ajuns sa comita faptele pentru care au fost condamnati. Unul din ei a fost condamnat pentru pornografie prin Internet, iar ceilalti doi au ajuns sub "biciul" legii din cauza traficului de droguri. Culmea, nu sunt niste oameni simpli. Doi dintre ei au absolvit o facultate, iar al treilea are diploma de liceu. Unul e casatorit. Dar toti spun ca au acasa pe cineva care ii asteapta. O familie, copii. Mai mult nu vor sa spuna. N-au fost de acord sa le facem nici fotografii, decat din spate, sa nu li se vada fetele. Daca n-ar fi fost aici, sa munceasca pentru comunitate, ajungeau la inchisoare. "Sigur ca e mai bine aici", scapa unul dintre ei cateva cuvinte, rupand doar pentru o clipa tacerea. Apoi se intampla ceva, dupa ce ne indepartam. Unul dintre supraveghetori, o femeie, se apropie de cei trei, al caror statut oficial este de "persoane condamnate la pedepse neprivative de libertate". Se leaga repede un dialog intre cele doua "tabere". Ca si cum ar fi colegi. Femeia pune mana pe o carcasa si incepe s-o demonteze. Lucreaza toti umar la umar. "Noi nu suntem gardieni, ci parteneri de munca", ne explica Ramona Strugariu, sefa intregului proiect din Brasov. Aici s-a deschis, cu o luna in urma, primul atelier din Romania destinat exclusiv celor condamnati pentru fapte penale, dar care au ramas in libertate si muncesc in folosul comunitatii.




Terapie prin munca




"Ati auzit vreo lovitura de ciocan?", ne intreaba gazda noastra, Ramona, o tanara licentiata in drept, care ne explica tot ce se intampla in acest loc, in putine cuvinte, la obiect. Ascultam doar tacerea migalei de dincolo de geamuri. Stam intr-un mic birou, dintr-o hala care a fost pe vremuri anexa unui liceu cu profil industrial din orasul de la poalele Tampei. Hala este complet izolata de unitatea scolara, asa ca orice legatura cu elevii este imposibila. Revenim la munca din atelier, unde nu e permisa folosirea ciocanului. Meticulozitatea e pe post de terapie. Asa ar trebui inteleasa treaba asta de catre cei condamnati - ca si cum lucrul pe care il desfaci, cu greu, acel aparat, ar fi viata ta. O viata pe care ai distrus-o printr-o fapta necugetata. Dar exista totusi sansa de a reface totul. Poti s-o iei de la capat, daca toate componentele vor fi refolosite intr-un nou mecanism, functional. Tot la fel si destinul - poate fi si el refacut. Important e sa nu-l mai distrugi, in viitor. Pe langa partea psihologica, mai e vorba si de o activitate benefica societatii - aparatele electrice sau electrocasnice, colectate de la populatie de firmele de salubrizare, nu pot fi aruncate oricum la groapa de gunoi, ci mai intai trebuie dezmembrate. Aflam ca atelierul poate avea o capacitate de dezasamblare estimata la 200 de tone de materiale pe an. Dar asta se va intampla atunci cand mica "uzina" va lucra la capacitate maxima. Asta inseamna 26 de oameni care sa munceasca in doua ture, zilnic. Acesta este proiectul Fundatiei pentru Promovarea Sanctiunilor Comunitare, aplicat in colaborare cu Ministerul Justitiei.




Traditie din 1855, in Elvetia




Munca in folosul comunitatii este o lectie pe care Ramona Strugariu a invatat-o in Elvetia, la Zurich, unde a facut practica, inainte ca modelul acesta sa fie adus in Romania. "Am lucrat doua saptamani, tot intr-un atelier de dezasamblare. Cei condamnati primesc si o locuinta sociala, daca este nevoie, iar dupa terminarea pedepsei pot lucra in continuare in acelasi loc, fiind remunerati", ne povesteste femeia. Acolo unde a fost ea, la Fundatia pentru Asistenta Detinutilor si Liberatilor Conditionat, exista o traditie de exceptie in acest domeniu, inca din 1855. Elvetienii au facut un calcul simplu - o zi de inchisoare costa statul, pentru fiecare detinut, 150 de franci elvetieni. Asta inseamna tot ce tine de intretinerea unui om. Pe cand o zi de munca intr-un atelier, precum cel abia deschis in Romania, poate reduce costul intretinerii la numai 30 de franci. Pe langa aspectul financiar, mai e si cel moral - infractorul isi repara greseala fata de comunitatea in care traieste, muncind fara sa fie platit, astfel incat sa indrepte tot ce a stricat.




Program elvetian de 300.000 de euro




Cu totul alta este situatia in Romania, unde conceptul de munca in folosul comunitatii este inca in faza de experiment. Chiar si atelierul din Brasov e un proiect-pilot, pe o durata de doi ani, la finalul caruia se va vedea care sunt rezultatele, ce s-a obtinut de la condamnatii care au trecut pe aici, daca munca i-a transformat in oameni cinstiti. Acest tip de ateliere, unde infractorii marunti sunt pusi la munca, in contul pedepsei lor, sunt raspandite in mai multe tari occidentale. Proiectul aplicat in tara noastra, in valoare de 300.000 de euro, este sustinut de elvetieni, prin Asociatia pentru Dezvoltarea Probatiunii in Europa de Est. Pe langa atelierul din Brasov, va mai fi deschis unul similar, in toamna acestui an, si in Bucuresti. Dar lucrurile nu se vor opri aici, dupa cum ne-a spus Ramona Strugariu. Exista un program de lunga durata al Guvernului Elvetiei, de 12 milioane de euro, destinati Romaniei, iar o parte din acesti bani vor fi acordati pentru ca astfel de ateliere, precum cel recent deschis in Brasov, sa fie infiintate in toate judetele din tara noastra.




Clementa legii




Sa vedem in continuare ce spune legislatia de la noi in privinta muncii in folosul comunitatii. Am primit lamuriri de la seful Serviciului de Probatiune de pe langa Tribunalul Brasov, Constantin Todirita. Dar mai intai sa vedem ce este sistemul probatiunii - e vorba de o structura aflata sub autoritatea Ministerului Justitiei, care se ocupa cu supravegherea persoanelor condamnate, dar ramase in libertate. Fiecare judet are cate un astfel de serviciu de probatiune, pe langa tribunalul judetean. Specialistii din acest domeniu ii tin sub observatie un anumit numar de ani, atat cat decide instanta de judecata, pe infractorii care au primit o condamnare, dar care au ramas in libertate. De mentionat ca un om poate sa-si pastreze libertatea daca nu e pasibil de o pedeapsa mai mare de patru ani de carcera. Si mai ales daca nu e recidivist. Pot beneficia de clementa legii cei care au comis diverse fapte, dar nu in forma lor agravanta, precum distrugerea, traficul de droguri, talharia, santajul sau vatamarea corporala. Abia in viitorul Cod Penal, aflat inca in stadiul de proiect, va aparea munca in folosul comunitatii ca o sanctiune de sine statatoare pentru delicventii marunti. Pe cand acum masura asta este reglementata prin Ordinul 2355 din 2008 al Ministerului Justitiei, care plaseaza munca neremunerata in randul altor reguli de buna purtare impuse condamnatului, pentru ca acesta sa evite incarcerarea. Legislatia actuala prevede ca o persoana majora poate fi condamnata la cel mult 300 de ore de munca in folosul comunitatii, in timp ce minorii delicventi, care raspund penal de la 14 ani, pot fi trimisi la acelasi tip de munca pentru cel mult 200 de ore.




Lipsesc locurile de munca pentru condamnati




Problema cea mai mare pentru serviciile de probatiune este sa gaseasca locuri de munca pentru cei condamnati. Asta e o treaba foarte grea, zice Constantin Todirita, care ne da ca exemplu o statistica pe tara, conform careia "in vreo 30 de judete nu s-a mai procedat la munca in folosul comunitatii, de cativa ani". Motivul e simplu - nu gasesti institutii care sa accepte astfel de persoane in organigrama lor. Lucrurile au mers ceva mai bine la Brasov, unde 25 de infractori si-au ispasit pedeapsa prin munca, in ultimii sapte ani, majoritatea fiind trimisi la spatii verzi. Pe langa asta, merita evidentiata si o alta statistica, legata de viata de inchisoare, care arata ca cel putin jumatate din detinuti recidiveaza, dupa ce sunt eliberati. Si asta din cauza ca la inchisoare multi se "specializeaza" in tot felul de ticalosii, luand "lectii" de la colegii lor mai "experimentati". Tocmai de aceea este incurajata si la noi ideea ca un om care a comis, pentru prima oara, o ilegalitate, sa nu fie aruncat dupa gratii, ci mai degraba sa se incerce reintegrarea lui sociala. "Aparitia acestor ateliere, special pentru persoanele condamnate, poate rezolva problema legata de executarea muncii in folosul comunitatii", conchide Constantin Toderita.




Reguli stricte




Cand vin in atelier, condamnatii semneaza un contract cu cei care ii supravegheaza - Fundatia pentru Promovarea Sanctiunilor Comunitare si Serviciul de Probatiune. Cel in cauza isi alege programul de lucru - fie in tura de dimineata, fie in cea de dupa-amiaza. Cate patru ore de munca, zilnic, in fiecare tura. Sase zile pe saptamana, de luni pana sambata. Condamnatul nu are voie sa lipseasca si nici sa intarzie. El stie ca daca nu vine la atelier, alternativa e sa fie trimis la inchisoare. Sunt interzise injuraturile. Fiecare muncitor are obligatia sa lase curat locul de munca, la terminarea programului. Poate sa vorbeasca la telefon doar in pauza. Supraveghetorii intocmesc o fisa pentru fiecare "client", cu detalii despre starea sociala si felul cum se comporta. Exista un sef de atelier, din partea Fundatiei, care sta tot timpul in preajma oamenilor sai. Cei trei barbati pe care i-am intalnit acum, primii intrati in programul atelierului, din aprilie, isi vor termina orele de munca in folosul comunitatii in a doua parte a acestui an. Unul din ei zice ca va incheia aceasta etapa a vietii sale cu putin inainte ca sotia lui sa nasca. Va fi un nou inceput...




Dan Gheorghe, 16 mai 2009

Sancraiu - cum s-a transformat un sat transilvanean in statiune turistica internationala






Un drum bine asflatat, de sase kilometri, serpuieste printre dealurile line si palcurile de copaci. Am pornit de la Huedin, din judetul Cluj. Departe, in zare, culmile semete ale Apusenilor ne imbie parca sa nu ne mai oprim decat aproape de cuiburile vulturilor. Numai ca treaba noastra e undeva la poalele muntilor, in comuna Sancraiu. Care ne primeste, ce-i drept, destul de rece, cu o fulguiala intarziata, de martie, fugarita de un vant napraznic, ca o ultima zbatere a iernii. Am intrat intr-un "sat european", cum ne anunta panoul montat pe marginea soselei. Ne strecuram printre casele viu colorate, impunatoare. Nu va ganditi la vile sau palate. Sunt case taranesti, inalte, solide, bine intretinute, cu ferestre care parca ne dau binete prin florile asezate cu grija in spatele geamurilor. Asa am ajuns in comuna turistica Sancraiu, locul in care taranii au devenit oameni de afaceri. Ei au pus la punct un sistem care le aduce anual aproape 7.000 de turisti din Europa, Asia si America. Numarul vizitatorilor il copleseste pe cel al localnicilor, pentru ca la Sancraiu nu traiesc decat 1.850 de suflete.




Sezon turistic, sase luni pe an




Noul sezon turistic e aproape de debut. Din aprilie vor incepe sa vina turistii. Si tot vin dupa aceea, pana in octombrie. Pustiu e acum pe drumul principal al comunei si pe ulitele laturalnice, dar asta nu din cauza ca lumea ar fi plecat cine stie pe unde, ci pentru ca oamenii se pregatesc sa-si primeasca oaspetii. Dupa cum ne-a zis unul dintre localnici, Vincze-Kecskes Istvan, 46 de pensiuni sunt la Sancraiu, iar alte zece sunt pe cale sa obtina in curand acelasi statut. Ghidul nostru conduce agentia de turism a comunei. Agentia se ocupa cu promovarea turismului local. Asta inseamna, in primul rand, prezenta unui stand al comunei Sancraiu la cele mai importante targuri de turism din tara si din strainatate. Cu pliante si alte materiale informative. Sa afle lumea de comuna asta. Si sunt cate cinci-sase targuri serioase pe an la care sancraienii sunt prezenti cu oferta lor.




Strainii vor canalizare si liniste




Povestea turismului de la Sancraiu a inceput in 1996, dupa vechea formula - clientul nostru, stapanul nostru. "Primul lucru pe care il vor turistii este sa aiba toatela in camera. Apoi vor curatenie, liniste si cat mai putin noroi", zice omul de la agentia de turism. De-aici incolo intram in alta poveste, cea a administratiei locale, care a investit in infrastructura, ca sa faca locul cat mai primitor, sa fie pe placul oaspetilor. Cele doua drumuri comunale, in lungime totala de 15 kilometri, au fost asfaltate. S-a pus la punct si sistemul de canalizare, prin proiecte europene. A fost data in folosinta, in 2008, o statie de epurare a apei. Tot anul trecut a fost depus un alt proiect, deja aprobat, cu un termen de executie de trei ani, pentru reabilitarea retelei de apa, la care se adauga un program de asfaltare a tuturor ulitelor. Asta inseamna zece kilometri de drumuri laturalnice. Mai trebuie spus ca de opt ani exista aici un sistem de colectare selectiva a deseurilor, la care se adauga iluminatul din toata comuna. Asa ne spune viceprimarul Peter Arpad.




Reguli de buna purtare pentru localnici




Am aflat si de existenta unui set de reguli pentru locuitorii comunei. Sa vedem cateva dintre punctele de baza - nimeni nu are voie sa lase liberi cainii pe ulite. Nici alte animale sau pasari de casa. Este interzisa parcarea utilajelor agricole pe domeniul public. Daca esti pe strada, trebuie sa arunci hartiile numai la cos, pentru ca au fost montate 100 de asemenea recipiente pentru gunoi. Daca ai felurite deseuri - de sticla, carton sau plastic - nu le tine acasa, ci pune-le in containerele amplasate pe drumurile publice. Localnicii si-au montat deja apometre, conform altei cerinte din partea autoritatilor. Lumea s-a racordat si la Internet, dar in acest caz a fost o treaba optionala. Nimeni nu are voie sa dea foc la fanete, pentru curatarea campului de resturile recoltei din anul precedent. Nu in ultimul rand, in fiecare primavara, localnicii ies la curatenia generala a comunei, asta insemnand, intre altele, decolmatarea santurilor si repararea podetelor. Fiecare din cele cinci sate ale comunei are cate o adunare generala anuala, la care lumea vine si isi spune pasurile sau ce vrea fiecare sa se imbunatateasca in satul lui. Propunerile sunt transmise apoi primarului, sa le puna in practica.




Sat de agricultori




Te intrebi daca un asemenea tip de organizare chiar functioneaza sau e doar pe hartie. Ce-i drept, n-am vazut nici caini vagabonzi pe strazi, nici gunoaie aruncate la intamplare, cat timp am umblat prin locurile acelea. "E la noi o anumita mentalitate. Oamenii s-au implicat in dezvoltarea comunei. Nu s-a pus problema de etnie, de religie", ne asigura viceprimarul, care zice ca exista o intelegere deplina intre maghiari si romani, primii fiind majoritari, in proportie de 75%. Agricultura, cresterea animalelor, mestesuguri - din asta au trait locuitorii acestor meleaguri, de cand se stiu. "Tinerii, mai ales, n-au mai plecat din comuna, de prin 1995. Au ramas sa traiasca aici, pentru ca au din ce trai", completeaza oficialul.




Comenzi pe Internet




Asocierea - acesta e cuvantul de ordine la Sancraiu, in privinta turismului. Localnicii au vrut sa aiba un sistem unitar. Toate cele 46 de pensiuni din comuna sunt legate intre ele prin agentia de turism, care le aduce clientii. Omul de la agentie, Istvan Vincze, ne spune ca pensiune, in acceptiunea locala, inseamna casa mare a gospodarului. Stapanul casei sta si el, impreuna cu familia lui, in aceeasi curte, dar intr-o anexa. "Toate pensiunile au fost omologate de autoritatile din domeniul turismului", tine sa precizeze Istvan, pe care l-am gasit la biroul sau. Avea treaba la calculator. Acum e perioada in care se fac rezervari. Turistii din diverse tari trimit mesaje prin mail, in care solicita cazare la Sancraiu. "Avem deja clienti vechi, care vin la noi de mai multi ani. Ne-am facut reclama nu numai prin targurile de turism. Si clienti de-ai nostri ne-au recomandat cunoscutilor lor, cand s-au intors acasa la ei" - iata un alt mod de a face publicitate.




46 de pensiuni cu 250 de camere




Traditia locala s-a pastrat nealterata, iar din 1991 se organizeaza la Sancraiu, la inceputul lunii august, un festival international de dansuri populare. Asa au descoperit strainii obiceiurile nealterate de trecerea timpului, dar si costumele intr-o explozie de culori, pe care le poarta, la ceas de sarbatoare, fetele si flacaii de pe aceste meleaguri. "Pe urma am inceput cu pensiunile turistice", continua barbatul, care ne prezinta o sura transformata in sala de mese. E locul in care se aduna, pentru inceput, turistii, cand ajung in localitatea asta, dupa care fiecare familie este repartizata la pensiunile din comuna. De cele mai multe ori vin grupuri organizate, cu autocarele. Cele 46 de pensiuni au in total 250 de camere. Localnicii se imbraca in costumele traditionale si ies in intampinarea fiecarui grup de oaspeti, cu palinca si kurtos kolacs - specialitatile locului, apoi se continua masa de primire cu o ciorba de agris cu carne de porc afumata, tot dupa o reteta specifica zonei Calata, aici unde am venit noi, in depresiunea Huedinului, udata de apele Crisului Repede.




Taranii poligloti




Ultimii ani au insemnat profesionalizarea in turism pentru localnicii din Sancraiu. Au fost organizate cursuri de limba engleza si de management, sa stie oamenii cum sa-si gestioneze pensiunile. "Au fost in total 150 de participanti la aceste cursuri, care s-au terminat in 2002. Oamenii au invatat limba engleza, asa ca nu mai e vreo problema de comunicare cu turistii straini. Am adus firme specializate din Cluj pentru aceste cursuri", ne spune Istvan Vincze, care e inginer electromecanic de meserie, dar si-a facut ucenicia in turism, timp de doi ani, la o societate de profil, pana sa inceapa o afacere similara la el in sat.




Cazare cu 18 euro pe noapte




Pretul cazarii in acest colt al Romaniei inseamna 18 euro de persoana, pe noapte, luand in calcul si servirea mesei. Revelionul e alt moment in care comuna Sancraiu se pregateste de oaspeti. Un sejur de patru zile costa 120 de euro, cu tot cu masa festiva dintre ani. Craciunul are si el fesivitatea lui - ritualul taierii porcului. Dar hrana, oricat de traditionala ar fi, trebuie sa respecte normele europene, in materie de prepapare. Suntem condusi la bucataria unei pensiuni, sa vedem trei chiuvete - una pentru peste, alta pentru carne de porc sau de vita si ultima destinata zarzavaturilor. Doua incaperi separate - in prima se face mancarea, in cea de-a doua se spala vasele. La care se adauga un spatiu pentru refrigerare.




Turisti la munca campului




O vacanta la Sancraiu inseamna, conform ofertei turistice, sa devii parte a comunitatii, fie si pentru cateva zile, cat stai acolo. Spre exemplu, te duci la munca campului, alaturi de gazdele tale. Participi si la treburile din gospodarie, inveti cum se face mancarea specifica zonei, dar la fel de bine poti sa lucrezi la razboiul de tesut, sa cosi, dar si sa sculptezi in lemn. Sunt destui mesteri in comuna care iti pot arata cateva din tainele meseriei lor. Oaspetii dornici de adrenalina au la dispozitie biciclete, daca vor sa dea o tura prin imprejurimi, dar exista si ghizi pentru excursii mai lungi, pana in inima Apusenilor. Poti inchiria o masina, pentru o calatorie solitara. Daca e iarna, te plimbi cu sania trasa de cai. O formatie locala da startul petrecerilor cu muzica si dans. A fost amenajata o sala pentru asemenea evenimente. "Turistii vor sa ne cunoasca obiceiurile, dansurile, meseriile traditionale, retetele culinare, sa ne vada asa cum suntem", iata pe ce se bazeaza relatia dintre localnici si musafirii lor veniti din Franta, Italia, Danemarca, Argentina, SUA, Ungaria, China, Japonia. Si lista e lunga...





Dan Gheorghe, martie 2009

Meditatiile particulare - o "traditie" de peste 100 de ani, legalizata in 1970




Meditatiile particulare au fost legalizate in Romania inca din 1970, profesorii care practicau aceasta meserie paralela cu invatamantul fiind obligati sa plateasca statului un impozit de pana la 20% din veniturile realizate. Foarte putini dascali au platit vreodata impozitul respectiv, existand o teorie potrivit careia autoritatile au inchis ochii, in mod deliberat, in fata acestui fenomen tipic economiei subterane, de vreme ce statul n-a avut bani, mai ales dupa 1990, sa mareasca substantial salariile din invatamant.



Conceptul de meditatie particulara a aparut la noi inca de pe vremea lui Spiru Haret, dar fenomenul s-a dezvoltat cu precadere in ultimii 30 de ani, mai ales din cauza ca invatamantul romanesc este supraincarcat, obligandu-i pe elevi la ore suplimentare de studiu, in particular, pentru a reusi sa cuprinda intreaga materie. Din pacate, in ultimii ani, reforma educatiei n-a insemnat descongestionarea programelor scolare, ci incarcarea acestora, ajungandu-se ca in liceu sa se studieze capitole prezente in anii I sau II de la anumite facultati.



Cereri



In perioada interbelica exista un acord tacit intre stat si profesori, in aceasta privinta. Dar cei care erau meditati proveneau mai ales din randul elevilor cu rezultate slabe la invatatura. Dupa 1948, comunistii au introdus programele speciale de meditatii in scoli. In esenta, era vorba tot de ajutorarea elevilor slabi, dar si despre pregatirea candidatilor pentru viitoarele examene. Numai ca respectivele ore suplimentare erau prestate de catre dascali numai in incinta scolii, in limita salariului primit de la stat.



Derusificarea scolii romanesti, inceputa dupa 1960, a adus cu sine posibilitatea tuturor absolventilor invatamentului obligatoriu de-a accede in liceu, fara a se mai tine cont de originea sociala. In plus, industrializarea masiva a tarii a necesitat oameni tot mai bine pregatiti, cu liceu sau cu facultate. Toate acestea au dus nu numai la dezvoltarea invatamantului public, dar si la extinderea retelei meditatiilor particulare. Pana in 1989, aria meditatiilor particulare se axa mai ales pe matematica, fizica, chimie, biologie si limbi straine. Dupa 1990, s-a remarcat un interes masiv al elevilor pentru limbile de mare circulatie internationala, informatica, matematica sau stiintele economice.



Liber-profesionist



Ceausescu si-a dat seama ca nu poate lupta impotriva meditatiilor particulare, astfel incat, in 1970, le-a legalizat, aparand asa-numitul meditator de meserie. El nu era neaparat angajat intr-o scoala, ci mai degraba un liber-profesionist, dar profesor cu diploma. Trebuia sa plateasca statului un impozit de pana la 20% din veniturile obtinute, avand dreptul sa-si faca publicitate in ziare, prin afisaj stradal sau chiar in scoli, pe panouri special amenajate. Problema e ca prea putini dascali au respectat legea, platind impozit, preferand in schimb sa ramana la nivelul unei activitati subterane. In anii ’80 a aparut un ordin al Ministerului Invatamantului , ale carui prevederi sunt valabile si azi, potrivit caruia profesorii n-au voie sa mediteze elevii din propria clasa ori din propriul liceu.



Trei salarii pe luna



Cert este ca, inainte de 1989, un meditator particular castiga circa 10.000 de lei pe luna, in medie, adica de doua-trei ori mai mult decat in cazul in care ar fi trait numai din salariul de dascal platit de stat. La ora actuala, pretul unei ore de meditatie variaza de la cateva zeci de mii de lei la cateva sute de mii de lei, in functie de materia studiata si de nivelul educativ pe care vrea sa-l atinga elevul in cauza. Exista opinii potrivit carora intre 40 si 60% dintre elevii din clasele VI – XII treceau pe la meditatorii particulari, in anii ’80, nici situatia actuala nefiind mai roz…



Acord tacit



Secretarul de stat pentru invatamantul preuniversitar din cadrul Ministerului Educatiei si Cercetarii, Vasile Molan, nu crede ca in Romania se poate vorbi de un fenomen al meditatiilor particulare, dar a atras atentia ca profesorii n-au voie sa-si mediteze proprii elevi. Cei prinsi facand asa ceva sunt pasibili de excludere din invatamant. In schimb, daca respecta legislatia, inclusiv plata unui impozit, cei care practica meditatiile particulare pot sta linistiti, pentru ca nu se va lua nimeni de ei. Oficialul ne-a spus ca stie destui profesori care platesc impozit pentru veniturile obtinute din meditatiile particulare, desi nu cunoaste un numar exact al acestora.



Pe de alta parte, vicepresedintele Federatiei “Spiru Haret”, Marius Nistor, nu exclude posibilitatea ca statul sa se prefaca a nu vedea fenomenul meditatiilor particulare, tocmai pentru ca autoritatile n-au bani pentru majorarea salariilor din invatamant. “In ultimii ani, cand am negociat salariile din invatamant, guvernarile, indiferent de culoarea lor politica, ne-au vorbit si despre meditatiile particulare, ca si cum nu avem dreptul sa cerem salarii mai mari, de vreme ce castigam in plus din meditatii”, zice reprezentantul sindical al profesorilor.



Dan Gheorghe, 14 ianuarie 2002

Proprietarii de munti inchid traseele turistice



Hai sa mergem la munte, sa ne luam la “tranta” cu gravitatia! Stati asa, nu va grabiti, ca situatia s-a schimbat. Mai intai, trebuie sa va informati de la salvamontisti, daca traseul pe care il stiti de ani buni mai este si acum deschis. Cine sa-l inchida? Proprietarii de teren. Cei care si-au luat pamanturile inapoi. Pamanturi revendicate. Foarte bine ca le-au luat, era dreptul lor. Problema e ca proprietarii au facut garduri in munti, sa-si apere pamantul de straini. Chiar si in cazul in care un traseu montan, omologat de Agentia Nationala de Turism, trece prin curtea lor, proprietarii tot au pus bariera. Multe astfel de poteci din Bucegi si Fagaras, dar si din alte zone ale tarii, au fost in acest fel intrerupte. Dupa ce ca turismul romanesc e vai de mama lui, ii mai dam inca o data in cap, sa-l terminam de tot. Iata un semnal de alarma tras de Asociatia Nationala a Salvatorilor Montani. N-ar fi exclus ca in scurt timp proprietarii de teren sa ne ceara si taxa, daca trecem prin curtea lor, in drum spre varful muntelui.


Experienta altor tari


Ce frumos e muntele! Stai si te uiti spre varf. Te uiti si inghiti in sec. Doar atat mai poti sa faci. N-ai voie sa mai urci. Turistii sa-si puna pofta-n cui. Au ramas doar cu amintirile vremurilor cand potecile erau libere, ale tuturor. Iata un scenariu deloc fantezist. S-ar putea sa ajungem acolo. Cat de curand. Romanii demonstreaza inca o data cat sunt de “originali”. Pentru ca numai la noi proprietarii de teren isi permit sa inchida trasee turistice din munti. Nu conteaza ca un astfel de drum este omologat de autoritati. Nu conteaza nici faptul ca te afli intr-un Parc National, mai ales ca acolo, potrivit legislatiei, traseele tursitice trebuie sa fie libere. Cu totul alta este situatia in tarile occidentale. Trasele montane sunt publice. Nimeni nu are tupeul sa le intrerupa, indiferent de forma de proprietate a terenului strabatut de o poteca de munte. Exista legi speciale in acele tari care garanteaza liberul acces al turistilor pe cararile respective. Asta e o treaba foarte importanta, pentru ca e vorba de turism. Iar turismul inseamna bani. Ai interrupt traseele montane, adio turisti!


Patru trasee intrerupte in judetul Brasov


Dar uite ca la noi se poate asa ceva. Unele trasee au inceput deja sa fie obturate de cei care si-au luat pamanturile pe care le revendicasera. Pamanturi din zona montana. Despre aceasta problema am aflat mai multe amanunte de la presedintele Asociatiei Nationale a Salvatorilor Montani, Mircea Opris. Acesta ne-a spus ca sunt probleme cu traseele din judetele Brasov, Arges, Gorj, Mehedinti si Alba. “Salvamontistii din mai multe zone ale tarii ne-au semnalat faptul ca pe unele trasee au inceput sa fie probleme legate de accesul turistilor. Sunt proprietari de terenuri care au ridicat si garduri, asa ca devine o problema pentru turisti sa mai mearga pe acele trasee. Salvamontistii ne-au intrebat ce pot sa faca in acest caz”, ne-a spus interlocutorul nostru. Un exemplu este in judetul Brasov, o zona de elita, s-ar putea spune, in privinta turismului montan de la noi. “Sunt patru trasee in judetul Brasov, in zona Bran, cu astfel de situatii. E traseul spre Gutanu, un traseu din Simon spre Valea Gaura si doua trasee secundare. Trasee care pleaca din Bran, pe Valea Simonului, spre Varful Omu. Spre exemplu, jumatate din traseul spre Gutanu e pe terenuri private. Iar unii proprietari si-au ingradit terenul, desi dupa lege traseele ar trebui sa fie libere, mai ales ca se afla in Parcul National Bucegi”, a continuat acelasi Paul Opris.


Statistica la nivel national


Probleme asemanatoare sunt si in judetul Arges. “Toate traseele de acolo, care urca spre Fagars, trec si prin terenuri private”, am auzit din aceeasi sursa. Pentru moment, salvamontistii nu pot sa faca altceva decat sa le spuna turistilor care vor sa urce pe munte cum e ruta, daca e intrerupta sau nu de gardurile private. Dar asta nu inseamna ca Asociatia Salvatorilor Montani sta cu mainile-n san. Au inceput sa se stranga informatii de la toti salvamontistii din tara, pentru a se cunoaste situatia traseelor montane, sa se stie exact unde anume sunt asemenea probleme. “Vrem sa facem o statistica pe tara. Am facut deja demersuri la Bucuresti pentru o discutie cu autoritatile, ca sa lamurim situatia asta. Este foarte important sa se lase drept de servitute in privinta traseelor montane, chiar daca acestea traverseaza si terenuri private. Treaba asta a fost clarificata in alte tari. Traseele nu sunt intrerupte, indiferent de forma de proprietate a terenului”, sustine seful salvamontistilor romani.


Bani pentru trasee montane


Un traseu montan nu e o joaca. Nu e doar o simpla poteca batatorita de bocancii turistilor. Acel drum trebuie sa fie omologat de Agentia Nationala de Turism. Dupa ce documentatia e rezolvata, se incepe munca in teren. Salvamontistii muncesc aproape o luna pentru amenajarea unui kilometru de traseu. Asta inseamna trasarea potecii, amenajarea podetelor, montarea cablurilor de siguranta, apoi stabilirea marcajelor care iti arata drumul, tie, turistului, ca sa nu te ratacesti. Totul inseamna munca si bani. La care se adauga si efortul periodic al oamenilor muntelui pentru intretinerea traseului, pentru repararea eventualelor stricaciuni. Autoritatile romane vor sa investeasca anul viitor 30.000 de euro intr-o ampla campanie de refacere a traseelor montane, dar si a refugiilor si a bazelor de salvare. Dar e posibil ca o parte din acesti bani sa ajunga si in alta directie. Daca nu se va rezolva problema legata de proprietarii de terenuri care au pus bariera actualelor poteci de munte. Asta ar insemna sa se amenajeze alte rute, care sa ocoleasca zonele private. “Speram sa nu se ajunga la solutia traseelor ocolitoare. Un traseu ocolitor, mai lung fata de cel initial, va insemna mai mult efort pentru turisti sa ajunga pana in zonele de creasta”, conchide specialistul. Dar mai e si alta varianta, sustin salvamontistii. N-ar fi exclus ca pe actualele trasee sa apara taxe de acces impuse de proprietarii de teren, prin curtea carora trece poteca de munte. E posibil orice, ca doar suntem in Romania…



Dan Gheorghe, 4 septembrie 2006

Haiducii de la Robanesti



Aceasta este povestea haiducului Ion Andrasi. Poveste veche de 100 de ani. De pe vremea rascoalei taranesti de la 1907. Am gasit un om, Ion Nicolae, zis Miciurin. El este stranepotul haiducului din comuna doljeana Robanesti. A fost macel acolo pe timpul razmeritei. Au murit 62 de tarani, iar alti 40 au fost raniti. Dar au fost cativa oameni, opt la numar, care s-au unit. Au facut o ceata. Luau banii de la boieri si apoi ii imparteau la saraci. Haiducii n-au fost prinsi niciodata. S-au "topit" in negura vremurilor. Asa ne zice batranul de 81 de ani din fata noastra. Aproape lipsit de vlaga, dar cu privirea taioasa si vorba mestesugita.



Sa te intorci in timp nu e usor. Mai ales ca trebuie sa faci cale lunga. Pana in anul 1907. Pe vremea rascoalei taranesti care a cuprins atunci toata tara. Tavalugul a pornit din nordul Moldovei, de la Flamanzi, apoi a coborat pana in Muntenia si Oltenia. Multi batrani am intalnit la Robanesti, o comuna cu 2.800 de suflete, aflata la numai 18 kilometri de Craiova. Dar majoritatea oamenilor nu stiu mai nimic de rascoala care le-a incins comuna. Povestile spuse de parinti ori de bunici s-au facut scrum in mintea urmasilor. N-a mai ramas nimic. Se stie doar ca a fost odata o rascoala.



Casa cu amintiri



Trebuie sa bati tare in poarta, sa strigi, ca sa te auda cineva. Casa mica, garbovita, pare pustie. Departe, in curtea lasata de izbeliste, un catel amarat mai are curaj sa se "rasteasca" la noi. In sfarsit, usa casei se deschide incet si doi ochi, incadrati de o broboada, ne studiaza cateva clipe. Apare mai tarziu si stalpul casei. Barbatul vine si ne deschide poarta. Mic de statura, uscativ, putin incovoiat. El si femeia lui, Anica, de 83 de ani, raman o clipa in usa casei. Ma privesc de parca nu le-ar mai fi calcat nimeni pragul de multa vreme. Intram. In camaruta stramta pana si aerul a imbatranit. Greu de respirat. Doua paturi, o masuta, un televizor si multe fotografii pe pereti. Amintiri din tinerete.


Doua batalii la Robanesti



Se face liniste. Pentru o clipa. Cat dureaza calatoria gandului, cu 100 de ani in urma. Este o poveste care a fost spusa din generatie in generatie. Dar numai in familia asta. Era in primavara lui 1907. Satenii din comuna Robanesti s-au rasculat in ziua de 12 martie. "S-au strans din mai multe sate si au pornit contra boierilor. Le-au ars conacele. Taranii nu mai aveau ce manca. Asa cum e si azi", ofteaza nea Ion.



Doar trei zile a durat revolta la Robanesti. "Au venit soldatii, cavaleria, cu pusti, cu baionete". Doua batalii s-au purtat in comuna, intre tarani si soldati. Prima a fost in satul care a dat si numele comunei. Au fost ucisi 22 de tarani, iar alti 40 au fost raniti. A doua confruntare a fost in satele Lacrita Mare si Golfin, unde au murit inca 40 de tarani. "Multi tarani au fost prinsi, schingiuiti, aruncati in beciuri, in lanturi", stie gazda noastra din ce i-a povestit tatal sau. "Soldatii cautau capii revoltei".




Parola haiducilor




Dar opt sateni nu s-au dat prinsi. Au fugit. "Aveau ei locul lor unde se vedeau, la Hanul Doctorului", auzim de la batranul Miciurin. Se stiau nu atat dupa infatisare, cat mai ales dupa parola. Fiecare trebuia sa zica "Radu de la Afumati", ca sa se stie ca nu e un strain, ca e de-al lor. Locul unde se intalneau se afla acum in apropiere de aeroportul din Craiova. "Unul dintre haiduci era unchiul tatalui meu. Pe unchiul il chema Ion Andrasi". Povestea e lunga, dar Ion Nicolae are vorba scurta. "Tatal meu mi-a povestit ca unchiul lui s-a dus la fantana sa ia o vadra de apa. Dar nu s-a mai intors. Incepuse revolta in sat. Pe urma s-a aflat de ce a disparut unchiul. Cica i-a iesit in cale diligenta care venea de la Caracal. Unchiul era om zdravan. S-a pus inaintea cailor. Avea o putere foarte mare. Caii s-au oprit in drum si el a reusit sa intoarca trasura. Apoi a strigat la cei din trasura sa iasa afara. Le-a cerut banii. In caleasca era si prefectul de atunci, pe care il chema Veleanu. Toti s-au speriat de forta lui Andrasi. Asa ca i-au dat traista cu bani pe care boierii o aveau la ei. Dupa ce a luat banii, pe boieri i-a lasat sa plece".




Rascoala de la 1907 e pe Internet




Cine sa auda de Robanesti? O localitate ca multe altele, pierduta in sudul tarii. Noroc cu primarul de acolo, care a facut pagina de Internet pentru comuna. Si a pus pe calea electronica tot felul de poze din localitate, cu tot cu povestea locului. Asa am aflat ca in acest loc a fost prapad la 1907. Am tras o fuga pana acolo, sa vorbim cu Mihai Militaru, primarul. Glumet din fire, omul ne zice ca, timp de 27 de ani, a fost "nas". A batut tara in lung si-n lat pe tren, ca doar a fost ceferist. A iesit la pensie la 50 de ani, iar din 2004 l-a ales lumea primar. Scrie poezii. O pasiune veche. Iar acum lucreaza la un roman. Vrea sa stea de vorba cu fiecare locuitor al comunei. Sa afle povestea vietii fiecaruia. Si toate povestile se vor intalni intr-o carte. "Am vorbit pana acum cu 100 de sateni", ne anunta edilul. Ne zice ca a avut si el o bunica, din partea tatalui, care a vazut cum a fost la 1907. "Pe bunica mea o chema Ilinca Luta. Avea 17 ani in momentul rascoalei. Stiu de la ea ca a fost mare prapad atunci. A stat ascunsa intr-un sant, ca sa scape de soldati. Se dusese la unul dintre conacele boieresti din zona, unde taranii pusesera foc. Mai multe conace au fost incendiate atunci", zice primarul.


Legenda zace in cimitirul satului




Primarul ne duce apoi peste campuri, pana la cimitirul satului Lacrita Mare. Mai sunt aici morminte vechi. Unele chiar de la 1907. Ale taranilor ucisi atunci. Dar crucile au disparut. Au fost mistuite de trecerea timpului. Nu se mai stie ale cui oase zac acolo. Poate ca tot in acest loc sunt si mormintele haiducilor. Nimeni nu mai stie nimic. Pana si legendele au "ars", nu doar conacele boieresti. 

Ma gandesc la ce-mi spunea stranepotul lui Ion Andrasi. Cand eram in casa batranului. Mi-a aratat omul o cutie cu pastile. A dat pe ea 41 de lei noi. In schimb, daca vrea sa vanda un sinic de porumb, primeste numai 30 de lei. Sinicul e o expresie a locului. O unitate de masura. Asta inseamna 13,5 kilograme de porumb. "Nu s-a schimbat nimic pentru taranul roman. Tot rau o ducem, de 100 de ani incoace. Doar vorbe, ca taranul o s-o duca mai bine".




E foarte posibil ca povestea aceasta de la Robanesti sa moara. Batranul nostru nu mai are cui s-o spuna. Fiul sau e somer, cum aflam chiar de la Ion Nicolae. De povesti nu mai are chef. Mai e si un nepot in familia lui Miciurin. Dar e la munca in Italia. "Mi-a spus ca nu mai suporta sa traiasca aici", zice omul nostru. Cu greu isi stapaneste lacrimile urmasul haiducului.




Cantecul lui Iancu Jianu




Haiducii au facut un fel de lista cu toti oamenii saraci din Robanesti. Si treceau din casa in casa, pe la nevoiasi, in puterea noptii, sa le dea cate o mana de bani. "Haiducii stiau bine cine din sat e sarman si se tinea socoteala, sa se stie cine a primit bani", ne spune batranul nostru.



Dupa ce a trecut revolta, la vreo cateva saptamani, Ion Andrasi s-a incumetat sa vina in sat. Era intr-o duminica, la hora. "Apare unchiul lui tata. Era imbracat in haine de sarbatoare, de-ti luau ochii. Si a cerut lautarilor sa cante cat pot de tare cantecul lui Iancu Jianu. Au cantat. Apoi unchiul le-a dat bani".





Soldatii au prins de veste ca unul dintre haiduci si-a facut aparitia in sat. Au inconjurat locul si l-au legat pe Ion Andrasi. I-au pus lanturi la maini si la picioare si au pornit cu el spre Craiova. Dar au facut greseala s-o ia pe drumul care trecea tocmai pe la Hanul Doctorului. A fost zarva mare acolo, pentru ca ceilalti haiduci au sarit in capul soldatilor, i-au tabacit bine, apoi l-au eliberat pe omul lor. Si de atunci dusi au fost. Nimic nu s-a mai stiut de ei.


Dan Gheorghe, 23 februarie 2007

Satul din nori



"Dumnezeu n-a calcat niciodata aici", striga spre noi Ion Florea. Dar mai incolo aflu ca cineva din departari tot a venit prin locurile astea, cu vreo 60 de ani in urma. Era un neamt care s-a prabusit cu avionul, doborat de antiaeriana romaneasca in al doilea razboi mondial. Asa isi aminteste Stefan Lepadatu, care e bucuros de oaspeti si ne canta o doina din fluier. Si in rest? "Noi si lupii", se opreste batranul sa ne spuna doua vorbe, apoi tot prin fluier isi destainuie soarta. Mai sunt si rasii, ursii, porcii mistreti si caprioarele. Un catun aruncat pe crestele Vrancei, la peste 1.000 de metri altitudine. Cineva zicea ca nu mai ai nevoie de o masina a timpului. Sa zici ca vrei sa te intorci cu sute de ani in urma, sa vezi cum traiau oamenii pe timpul lui Stefan cel Mare. N-ai decat sa te avanti, in ziua de azi, cu mult curaj, din dreptul comunei Reghiu, pe drumuri infernale. Drumuri e mult spus. E un fel de a face rafting cu masina. Mergi pe unde curge noroiul, cand ploua. Daca nu ploua, noroiul se intareste. Raman santuri de o jumatate de metru adancime. Urme ale carutelor. Sau gropi - urmele pasilor de om care s-au afundat in acelasi noroi. Peste trei kilometri de mars fortat. Strabatand intunericul padurii. Trecand pe langa ziduri de piatra sau pe buza prapastiilor. Traversand ape involburate, direct prin suvoaie. Poduri sau podete nu exista. Pana cand ajungi sus, in sat, la Piscul Reghiului. Acolo unde oamenii traiesc, cum s-ar zice, cu picioarele in doua lumi. Cu un picior in anul 2009 si cu altul in Evul Mediu.



Ultima casa inaintea pustiului



Casele sunt azvarlite pe unde au apucat oamenii sa si le zideasca. Una aici, alta la cateva sute de metri distanta. Abia le zaresti, ascunse pe dupa coama unui deal sau "imbracate" in vegetatia deasa. Ziditurile sunt din pamant galben. Fara garduri de jur-imprejur. "De cine sa ne fie teama aici?", aud alt glas, al Radei Dobrin. Glas mestesugit al unei femei mica la stat. Ma priveste semet, parca m-ar masura din cap pana-n picioare. Ma pofteste in casa ei. Unde e? "Ultima inaintea pustiului", raspunde, apoi o vezi cum se ia la tranta cu movila din fata ei, s-o traverseze pe o carare ingusta, cu pas iute. Abia ma tin dupa batrana de aproape 70 de ani. Apoi imi iese in cale casuta, sus, pe o muchie de pamant imbracat cu verdele crud al ierbii de primavara. Frumoasa casa, ingrijita. Suntem poftiti sa ne tragem sufletul. Dar nu inainte ca Rada sa treaca pe la fiertura ei. Afara, sub un sopron, pusese un ceaun, la foc de lemne, sa fiarba niste cartofi. "Asta-i mancarea noastra", imi explica. Daca nici cartofi nu sunt, nici porumb, ca vin salbaticiunile si dau iama prin bruma de recolta pe care o are fiecare in jurul casei sale, atunci taranii dau fuga in padure. Natura le da sa manance. Iar oamenii stiu sa culeaga roadele codrului. Aduna bureti, pe care ii prajesc apoi cu usturoi, si iese o bunatate de mancarica, ma asigura gazda. Pe urma intru in casa ei. O camera. Atat. Un pat, o masa, o sobita. Si o candela. Si o lampa. Curent electric nu e. Aflasem pana sa vin aici ca Piscul Regiului e singurul sat din judetul Vrancea care n-a fost electrificat nici pana in ziua de azi.



De "vorba" cu cerbii



La lumina lampii, de vorba. Si candela a fost aprinsa. "Eu si cu Maica Domnului stam aici", spune femeia. Zice ca are cinci copii, risipiti prin tara sau prin strainatate. Au vrut s-o ia de aici, s-o tina cu ei, la oras, dar mama lor n-a vrut nici in ruptul capului. "Nu ma duc eu acolo. Aici m-am nascut, aici stau. Nu-mi trebuie altceva", e categorica Rada, suparata pe orasele pline de mizerie si zgomot, care i-au dat dureri de cap, de cate ori s-a dus acolo. Pe cand aici, in varf de munte, se simte cel mai bine. E liniste. Si nu e singura. Are cu cine "vorbi". Cu salbaticiunile padurii. Lumea ei se poate descrie cu atata seninatate! "Vad cerbii in fiecare dimineata cum apar colo sus, pe-o creasta", mai ales in perioada imperecherii, cand masculii se incing in coarne, luptandu-se pentru suprematie. Mai tarziu, dupa ce caprioarele zamislesc puii, se duc cainii din sat sa se joace cu mogaldetele abia aparute pe lume, cu botul lor umed. De sus, din tainica padure, urla lupii. Ursii isi fac si ei simtita prezenta. Rasii mai apar din cand in cand, dar se tin departe de oameni, "daca nu-i zgandari", ca si cum oamenii si salbaticiunile si-ar fi impartit cu intelepciune teritoriul si fiecare isi vede de treaba lui, in buna pace. Dar "granita" asta e uneori incalcata. "Am auzit ursul aproape de casa, intr-o noapte. M-am incuiat in odaia mea si am asteptat, pana s-a departat namila", insa amintirea panicii se risipeste repede din ochii femeii si imi zambeste iar, de parca ar vrea sa nu-mi fie frica de lumea ei.



Leacuri in loc de medicamente



Scoala, dispensar, farmacie? De unde in pustietatea asta? Acelea sunt in vale, in vatra comunei. Te apuca o durere, ceva, ca oricarui om. Cum te descurci? Daca e vara, te duci, cu chiu, cu vai, pana in comuna. Ajungi in cateva ore. Dar daca e iarna, satul din varf de munte devine prizonierul nametilor. Au fost ani, dupa cum povestesc traitorii acestor meleaguri, cand viforul i-a inchis in spatele troienelor de cativa metri inaltime. Dar muntenii au invatat sa-si aline singuri durerile. Tot natura le ofera si leacurile cele de trebuinta. Bei sirop de brad, sa-ti treaca tusea. Ai o infectie, pui pe rana un decoct din flori de romanita. La colita e bun socul de stejar. Patlagina face bine la plamani. Cicoarea si dragaica te dreg la ficat si la ochi. "Am invatat din batrani cum se fac leacurile astea", isi incheie Rada povestea sa. "Ca noi cati altii au trait", trage linie femeia, ca un semn ca nimic nu s-a schimbat aici, din mosi-stramosi. Aceleasi poteci, aceleasi urme de pasi, acelasi oftat...



Doar doi copii in sat



Ai putea spune ca satul e sortit pieirii. Majoritatea taranilor au peste 80 de ani. Ce-i drept, se tin mai bine decat un orasean la jumatate din varsta asta. Barbatii au fetele tabacite de ploaie si frig, mainile noduroase. Trupurile grele, mici de statura, dar indesate, se misca totusi cu o iuteala neasteptata. Femeile se duc in fiecare duminica la biserica, jos, in comuna. Pe drumul acela de piatra si noroi. Cu broboadele pe cap, incotosmanate, incovoiate, cu toiagul pe care isi sprijina fiecare pas. Cateva neamuri au prins radacini, din negura timpului, in satul acesta de munte. Asa aflam de familiile Ciubotaru, Parvu, Zara, Chipaila, Boros, Labunt, Galateanu, Cantecea, Lepadatu, Dumitrache, Dobrin. Aici se face recensamantul dintr-un foc. Sa tot fie, in total, ceva mai mult de 30 de suflete. Dar intre atatia umeri obositi de-o viata au rasarit si doua flori, doua fetite. Sunt ale familiei Labunt. Singurele "flori" ale satului.



"Meseria" de argat



Ofteaza. Se aseaza pe marginea patului. Doar ce-a intrat in casa. Dupa o zi de munca. E argat. Meserie de baza prin locurile astea. Munceste cu ziua. Prin satele vecine, prin alte comune, pe unde gaseste de taiat lemne, de legat un gard. Merge din casa in casa si intreaba cine are nevoie de o mana de ajutor. Se intoarce acasa cu cel mult 30 de lei. Asa e platita munca de o zi pe aici. Rar gaseste de lucru - o data pe saptamana. Se scotoceste prin buzunare si scoate cateva chistoace. Si niste farame de tutun de la tigari vechi. N-a aruncat resturile. Pentru ca din ele isi face o tigara noua. Rupe o bucatica dintr-un ziar, pune acolo "relicvele", umezeste hartia cu limba, apoi tot materialul e "impachetat". Si uite tigara, tocmai buna pentru tras un fum-doua, ca se arde repede. Facem cunostinta cu Radut Labunt. Are 38 de ani, dar pare mai in varsta, dupa fata arsa de soare si parul care i-a albit pe la tample. El e tatal celor doua fetite din sat - Maricela si Mihaela. Prima are noua ani, iar mezina - sase. Culita, sotia lui Radut, de 32 de ani, uscativa, incearca sa-mi zambeasca, asa, ca le-a venit un musafir in casa. Nu reuseste. Zambetul e prea obosit. Femeia a trebaluit toata ziua. A spalat hainele in copaie, le-a pus sa se usuce la marginea padurii, pe niste sfori legate intre pomi. A avut grija de cele cateva animale din ograda - cinci oi, un cal si o vaca. Mai si tese. Covoarele ei, pline de culori vii, acopera peretii interiori. Si pamantul de pe jos, din camere.



Sase kilometri pe jos pana la scoala



Fiecare zi a familiei Labunt incepe la ora sase dimineata. Cele doua fete se trezesc si se pregatesc - cea mare de scoala, iar cea mica de gradinita. Trebuie sa plece devreme. Drumul e parca si mai lung pentru ele pana la scoala din comuna. "Am vazut porcul mistret", zice Maricela. Era de mana cu sora ei. Asta s-a intamplat cu ceva timp in urma. Singure in mijlocul pustiului. Fetitele s-au oprit. N-au zis nimic. Nu mai aveau curajul nici sa respire. Dar animalul nu le-a bagat in seama, din fericire. S-a dus in treaba lui. "Asa le-am invatat, daca vad o salbaticiune, sa se opreasca, sa nu fuga", explica mama fetelor, care a facut opt clase. "Si eu, la vremea mea, tot asa mergeam, pe drumul asta, pana la scoala", continua Culita. Cu ghiozdanul in spinare, in care nu sunt doar cele cateva carti si caiete, dar si merindele. Copiii se vor intoarce acasa tarziu. Nu pui la socoteala doar timpul cat stau la scoala sau la gradinita, dar si cat merg pe drum - peste sase kilometri pe jos, dus-intors. Zilnic. Tot timpul impreuna. Surorile. Maricela ne arata carnetul de note. E in clasa a treia. Are numai calificative maxime. Obrajii i se aprind, spunandu-ne ca ii place sa invete si ca vrea sa se faca invatatoare. Radut, tatal ei, se uita la fiica-sa si incepe sa planga. "Eu le spun mereu fetelor sa plece de aici, cand s-or face mari. Destul mi-am innamolit eu viata prin locurile astea. Sa nu aiba si ele soarta mea", apoi se duce afara, sa nu strice bruma de fericire a fetei sale.



Pacaleala cu electrificarea



Satenii si-au facut cruce cand ne-au vazut. Noi, cei veniti din "lumea de jos", cum ne-au zis "pustnicii", am avut curajul sa urcam pana la ei, la cei din "satul dintre nori". Taranii ne-au povestit ca ar fi putut sa faca si ei parte din lumea civilizata, sa aiba curent electric. Dar cei de jos, conducatorii, i-au uitat. Se poate spune ca statul roman i-a pacalit pe oamenii din Piscul Reghiului. Localnicii ne-au povestit ca au platit, pe vremea comunismului, pentru a se aduce reteaua de electricitate pana in casele lor. Nu-si mai aduc aminte cati bani au dat. E prea mult de-atunci. Apoi s-a schimbat regimul politic, in 1989, iar vechile planuri au fost date uitarii. Sa se electrifice acum casele de aici? Peste puterile administratiei locale, ne spune viceprimarul comunei Reghiu, Neculai Nemut. Bugetul comunal pe un an, din taxe si impozite, abia ajunge la 200.000 de lei. "Cat sa supravietuim", zice edilul.



Lumina in bidoane



Lumina a ajuns totusi la Piscul Reghiului. Dar nu pe cabluri, ci in bidoane. Sute de bidoane cu gaz lampant. Si multe alte lucruri - ulei, zahar, faina, dulciuri, imbracaminte. Toate au fost carate de baietii de la clubul Off-Road Adventure Romania. Cu masinile lor cat casa, cu roti ca de tractor si tractiune integrala, cu motoarele turate pana la limita spargerii timpanelor. Asa cum ne-au intampinat, tot la fel si-au luat satenii ramas bun de la noi. "Bucurie", in loc de buna ziua, se spune aici. De parca oamenii pierduti intre munti si salbaticiuni inca mai spera la o viata buna...




Dan Gheorghe, aprilie 2009

Casa de bani de sub biserica lui Neagoe Basarab




Arheologii au facut de curand o descoperire unica in Romania. Este vorba despre o adevarata casa de bani plasata sub o biserica. Locul a fost amenajat de domnitorul Neagoe Basarab in Targoviste, fosta Cetate de Scaun a Tarii Romanesti.


Specialistii ne-au spus ca tainita a fost zidita mai intai din caramida si mortar. Zidul nu poate fi spart nici cu cele mai moderne mijloace de tocare a pietrei. Apoi deasupra casei de bani s-a construit biserica. Asa s-a pastrat pana in ziua de azi secretul acestui loc. Desi a fost recunoscuta drept un monument de importanta exceptionala, biserica are putine sanse de a fi restaurata, pentru ca nici statul, nici autoritatile locale nu au bani.



Numai datorita muncii patriotice a cercetatorilor s-a reusit scoaterea la lumina a unui secret vechi de 500 de ani. Biserica trece aproape neobservata calatorului din fosta capitala a Tarii Romanesti. Aproape de marginea orasului Targoviste, pe o strada laturalnica, in cartierul Suseni, cel mai vechi cartier al urbei. Zidurile scorojite iti "spun" ca lacasul de cult cu hramul Sfantului Gheorghe a "vazut" de secole trecerea timpului.



Fata de alte biserici zvelte, aceasta parca vrea sa se ascunda in spatele arborilor din jur, ca sa nu-si dezvaluie taina in fata necunoscutilor. Numai ca a venit anul 2003 si atunci preotul bisericii, Stancu Neacsu, a demarat procedurile legale pentru reparatia capitala a lacasului de cult. Parintele ne-a aratat un intreg "arsenal" de acte care trebuie sa preceada lucrarea. E vorba aici de avize, proiecte si aprobari pentru refacerea bransamentelor, instalatia pentru stingerea incendiilor, instalatii de curent electric, apa, canalizare. Pana si pentru spatiile verzi trebuie o documentatie. In fine, totul s-a facut ca la carte.



Dar mai trebuia ceva important. Conform legii, nu poti sa repari o cladire veche pana cand nu o studiezi in amanunt, sa vezi cand si cum a fost construita, sa-i cunosti arhitectura, pentru ca sa stii cum trebuie facuta consolidarea. Pentru a fi pastrata astfel linia arhitectonica originala.


A inceput cercetarea



Si de aici incepe adevarata poveste a micutei biserici. O taina pastrata cu sfintenie timp de aproape 500 de ani. Exista acum indicii potrivit carora biserica a fost ridicata de domnitorul Neagoe Basarab in 1512. Chiar in primul an al domniei sale, o domnie care a durat pana in 1521. Cu o luna in urma, au venit specialistii de la Complexul Muzeal "Curtea Domneasca" din Targoviste. Si s-a inceput cercetarea.



Asa s-a descoperit in partea din fata a bisericii, in naos, o cavitate ciudata. Au fost chemati mai multi studenti, platiti din banii bisericii, care au dat efectiv la lopata, sa inlature stratul de pamant.


S-a ajuns la mai bine de un metru adancime. Si acolo au vazut oamenii ca exista o cavitate de vreo sase metri cubi care mai coboara inca doi metri sub pamant. O tainita. Caramizile din pardoseala de aici sunt in forma de spic, asa cum se foloseau inca din vremea lui Mircea cel Batran. Caramizile si mortarul au format un zid atat de dur, incat nici uneltele moderne nu pot sparge acea constructie.


Dar s-a mai descoperit si altceva. Tot un lucru important. Vorbim aici despre o lespede aflata in altarul bisericii. In nici un caz nu este vorba despre o piatra de mormant. In forma patrata, lespedea are in mijloc un vultur bicefal cu insemne heraldice. Cele doua capete de vultur tin in cioc o cruce. E posibil ca acesta sa fie un sigiliu al lui Neagoe Basarab. Se pare ca acest semn nu a stat mereu in altarul bisericii.


Mai degraba a fost pus chiar deasupra tainitei. Dar a fost luat de acolo si mutat in altar. Si asta pentru ca au fost facute niste lucrari de reamenajare a bisericii in 1862. Atunci a fost schimbata pardoseala bisericii. Probabil ca lespedea a fost gasita chiar sub vechea pardoseala. Numai ca la vremea aceea oamenii nu au sapat mai adanc. Nu au descoperit tainita.



Premiera arhitectonica


Aceste lucruri le-am aflat de la arheologul Petru Diaconescu. In urma cercetarilor de pana acum efectuate in acest loc, specialistul considera ca ne aflam in fata unei premiere arhitectonice romanesti. Este pentru prima oara cand se gaseste o tainita sub o biserica. Un fel de "casa de bani" a domnitorului Neagoe Basarab.



Este foarte posibil ca in acest loc sa-si fi ascuns domnitorul averea personala, de cate ori venea primejdia otomana. "Stim ca biserica a fost ridicata de Neagoe Basarab. Este pentru prima oara in cei 30 de ani de meserie cand vad asa ceva. Nu s-a mai gasit pana acum in Romania o tainita sub o biserica. Parerea mea este ca mai intai a fost facuta tainita si apoi biserica. Dar ambele in acelasi moment istoric. In caz de primejdie, domnitorul isi ascundea aici tezaurul. Cand trecea primejdia, odoarele erau scoase din nou la lumina", ne-a spus specialistul.



Acesta a remarcat si un alt fapt demn de luat in seama, si anume ca, de-a lungul timpului, biserica a fost intr-un permanent anonimat. "Biserica este mentionata de Gavriil Protul, calugar de la Muntele Athos, in vremea domniei lui Neagoe Basarab. A doua informatie vine 150 de ani mai tarziu de la calatorul Paul de Alep. Nimic altceva. Pana in secolul al XVII-lea biserica a fost in afara orasului. O biserica micuta, care nu atragea atentia, care trebuia sa ramana anonima", isi continua arheologul firul teoriei sale.



Grija pentru avere



Nu trebuie scapat din vedere nici faptul ca Imperiul Otoman a impus Tarii Romanesti, prin tratatele incheiate de-a lungul vremii, ca in spatiul dintre Dunare si Carpati sa nu existe cetati fortificate, dupa cum ne-a spus Gabriela Nitulescu, doctor in istorie, cercetator stiintific principal in cadrul aceluiasi complex muzeal din Targoviste.


Tocmai de aceea domnitorii romani au fost obligati sa gaseasca alte locuri in care sa-si ascunda odoarele, in conditiile in care orasele sau cetatile noastre nu erau locuri sigure pentru tezaurul tarii sau pentru averea personala a conducatorului tarii. "Tainita aceasta este mult prea elaborata pentru a fi doar o simpla groapa pentru provizii. Poate fi luata in considerare ipoteza potrivit careia ar fi fost o ascunzatoare pentru tezaurul domnesc", este de parere istoricul in legatura cu descoperirea facuta in mica biserica.


Domnitorii romani nu erau niste oameni saraci, asa ca grija pentru averea lor era justificata. Nu se poate spune ca i-au lipsit banii lui Neagoe Basarab, in conditiile in care acesta a ctitorit in timpul domniei sale Manastirea de la Curtea de Arges si Mitropolia din Targoviste, plus alte 27 de biserici, unele dintre ele chiar si la Muntele Athos sau in Rusia. Un alt exemplu poate fi Mihai Viteazul, stapan la vremea lui peste 120 de mosii in Oltenia si Muntenia, care cuprindeau peste 80.000 de vite, dupa cum arata documentele istorice.


O lume a misterelor



Despre tezaurul lui Neagoe Basarab nu se stie nimic in ziua de azi. Domnitorii sau negustorii bogati din Tara Romaneasca si-au ascuns comorile cine stie pe unde, dar nici despre acele lucruri nu se stiu prea multe. Aici se poate spune ca intram deja in lumea misterelor. Trebuie spus ca tot in Targoviste si tot in curtea unei biserici a fost descoperit, in 1964, cel mai mare tezaur din vremea lui Mircea cel Batran.



Arheologii au dat atunci peste 6.280 de monede pastrate intr-un vas ingropat pur si simplu in pamant. Dar in nici un caz sub biserica ori intr-o tainita anume facuta pentru acest scop. Dar sa ne intoarcem la biserica in subsolul careia s-a descoperit acum tainita. Aici arheologii n-au mai gasit decat doua monede care circulau in perioada lui Neagoe Basarab, ludovici, cum se numeau atunci monedele unguresti. Pana in 1480 s-au emis monede romanesti, dar apoi au circulat la noi mai mult monede straine, precum cele unguresti, turcesti sau poloneze. Se pare ca Biserica "Sfantul Gheorghe" nu si-a epuizat toate tainele.



Cel mai important lucru, remarcat si de arhitectul Corneliu Ionescu, prezent la fata locului, este ca sub acest lacas de cult s-ar mai putea gasi cine stie ce catacombe. Altfel nu se explica faptul ca podeaua din zona intrarii in biserica, in pronaos, este curbata, de parca solul n-ar fi suficient de tare pentru sprijin. Si peretele vestic al bisericii pare sa alunece, tot din cauza solului slab. Daca mai sunt ori nu anumite goluri in pamant, numai cercetarile ulterioare vor stabili.


Nu sunt bani pentru continuarea lucrarilor



Problema e ca in momentul de fata cercetarile arheologice au fost sistate. Si asta pentru ca nu sunt bani pentru continuarea lor. In plus, trebuie restaurata si pictura bisericii. Specialistii au descoperit sub actuala pictura niste "culori" mai vechi. S-a facut o evaluare a banilor necesari pentru consolidarea bisericii, pentru toate reparatiile si concluzia este ca 12 miliarde de lei ar ajunge pentru toate aceste lucrari. "E nevoie de fonduri pentru continuarea cercetarilor. Indiferent de lucrarile care se vor face de acum incolo, important este ca acest monument trebuie conservat", considera istoricul Gabriela Nitulescu.


Ceva bani s-au gasit pana acum, aflam de la preotul Stancu. "Am gasit intelegere la Primaria Targoviste anul trecut. S-au dat o suta de milioane de lei. Pentru acest an s-au mai aprobat 200 de milioane de lei, dar trebuie rezolvata problema documentatiei pentru consolidare. Probabil ca ne vom sprijini in continuare tot pe munca voluntara pentru continuarea cercetarilor arheologice", sustine preotul.



Despre sponsori nici nu poate fi vorba. Statul nu are nici el bani. Chiar daca vorbim aici despre un monument istoric din "clasa A", cum este Biserica "Sfantul Gheorghe". Asta inseamna un monument de importanta exceptionala. Dar bugetul este mic la Ministerul Culturii. Mai mult decat atat, acum se merge pe ideea descentralizarii. Asta inseamna ca autoritatile locale trebuie sa se descurce pe cont propriu. "Este nevoie de implicarea Consiliului Judetean Dambovita.



Exista fonduri europene care pot fi accesate. Fonduri nerambursabile. Autoritatile locale trebuie sa faca proiectul, pentru accesarea fondurilor" ne-a declarat Daniela Enescu de la Serviciul Monumente Istorice din cadrul Ministerului Culturii. Statistica arata ca in toata Romania sunt 29.000 de monumente istorice. Iar bugetul alocat in acest an pentru restaurare acopera necesarul pentru numai 200 de monumente. In rest, Dumnezeu cu mila!


Dan Gheorghe, miercuri 6 iulie 2005