BLESTEMUL PODULUI DE LA PLATARESTI






"Podul de piatra s-a daramat, a venit apa si l-a luat". E un cantec al copiilor de gradinita sau de scoala primara, care rad si se joaca. Dar exista un loc in Romania unde glasurile cristaline nu se mai aud. Pentru ca in locul acela unii copii au murit. Ei n-au mai apucat sa rada si sa se joace dupa acel cantecel. Desi se duceau spre scoala. Si ar fi putut sa cante la fel. Asta le-a fost soarta. De cand nu mai e podul de piatra, de 35 de ani. Pentru ca a venit apa si l-a luat. Dar altul in loc nu s-a mai facut. Copiii erau nevoiti sa treaca peste raul Dambovita. Plecau din satul lor. Treceau pe unul din podetele improvizate de sateni. Unii copii, mai neatenti, au cazut in apa navalnica, uneori adanca si de sapte metri, dupa ploi mari. Si apa i-a luat. Pentru totdeauna. Au alunecat si adulti pe podetele acelea. Au murit si ei. Altii, mai norocosi, au scapat, dar cu o sperietura pe care n-au uitat-o toata viata. Autoritatile nu au avut ochi si urechi atata amar de vreme pentru oamenii din comuna Plataresti. Sa le faca un pod nou. E o comuna la numai 15 kilometri de Bucuresti, pe drumul spre Oltenita. Tot ce se mai vede acum din nenorocirile ultimilor 35 de ani sunt crucile de pe malul Dambovitei. Nici azi nu e pod acolo. Doar crucile, care s-au tot inmultit...




Catunul cu 14 case




Am ajuns pe malul raului Dambovita. Acolo unde sunt crucile. Ne ia cu ameteala de la mirosul greu al apei. Toata mizeria din Bucuresti se scurge, neagra, intre malurile abrupte. Raul si-a croit drum ca printr-o galerie stramta, dar adanca. Si curge vijelios. "Stati sa vedeti cand ploua si vine apa mare. Are sapte metri adancime", ni se explica. S-a adunat lumea ca la miting, dupa ce auzisera oamenii ca au venit "ziaristii de la Capitala", cum s-a dus vorba pe ulitele prafuite. Satenii ne-au spus povestea lor. A fost un pod, pe vremuri, din lemn. Treceau pe el si masini, si carute. Dar l-a rupt apa mare, in 1974. Si de atunci nu s-a mai facut altul. Ce rost avea alt pod? - si-or fi spus autoritatile, de-a lungul timpului. Unde suntem noi acum, pe malul stang al raului, e comuna Plataresti. Localitate cu peste 4.000 de suflete. Pe malul drept se vede in departare, pe un deal, un catun aruncat printre cateva palcuri de padure. E catunul Pitigaia. Mai sunt 14 case acolo, din cate aflam. Vechiul pod peste raul Dambovita facea legatura intre Plataresti si Pitigaia. Un drum secundar. Si uite asa nu s-a mai facut alt pod. Pentru un catun?




Primarul, la un pas de moarte




Ne-am dus la primarul din Plataresti, Florin Dumitrescu. E ardelean la origini. Dar traieste de o viata in sudul tarii. Specialist in piscicultura. Chiar si el a fost la un pas de moarte, pe vremea cand nu era primar, ci angajatul unei ferme din zona. El si cu un coleg au incercat sa treaca Dambovita pe un cauciuc de tractor, in drum spre locul de munca. Se tineau de o franghie legata de ambele maluri al raului. Dar s-au rasturnat in mijlocul apei. Asta s-a intamplat in 1989. Au vazut moartea cu ochii. Pana la urma au scapat, cu mult noroc. Lamurim situatia administrativa - pe ambele maluri ale Dambovitei, in zona in care ne aflam noi, e teritoriul comunei Plataresti. Chiar si drumul de pe malul drept, pana la Pitigaia, tine tot de Plataresti. Pitigaia, in schimb, tine de alta comuna, de Frumusani. Dar oamenii din Pitigaia vin la Plataresti. Sa cumpere cele de trebuinta, sa-si ia medicamente. Copiii din Pitigaia vin si ei in Plataresti, la scoala, stie primarul Dumitrescu de cei sapte tanci care invata la scoala din comuna sa. Pitigaia e mai aproape de Plataresti, la numai doi kilometri. Daca ar trebui sa se duca in comuna lor, Frumusani, de care apartin cu actele, satenii din Pitigaia ar trebui sa mearga zece kilometri. Mai trebuie spus ca traficul peste Dambovita e si invers. Pentru ca satenii din Plataresti se duc pe celalalt mal, spre Pitigaia, unde isi au terenurile. Asa se face ca au murit si oameni din Pitigaia, care doreau sa ajunga in Plataresti, dar si unii din Plataresti, care au vrut sa treaca Dambovita spre Pitigaia.




Pasarela pentru cei cu inima tare




Autoritatile au facut totusi ceva, pe timpul comunismului. Au construit o pasarela peste rau, la inceputul anilor '80. Au pus doi stalpi din beton pe fiecare mal. De stalpi au fost legate doua cabluri. Iar de cabluri au agatat o punte din lemn, lata de un metru. Punte mobila. Constructia e azi o ruina. S-a mancat lemnul. Ti-e frica sa te si uiti la ea, daramite s-o traversezi. Au ramas pilonii din beton si cablurile. Dar in locul vechii punti, pe unde puteai sa treci si cu bicicleta, din ce ni se povesteste, sunt azi niste crengi. Legate ca vai de mama lor, cu sarme ori cu sfori, intre cele doua cabluri. Le-au legat satenii, cum au putut. Unele mai au putin si cad. Cum sa treci pe acolo? Trebuie sa ai forta in maini si in picioare. Si un curaj nebun. Primarul din Plataresti, om in puterea varstei, a mers cu noi, sa ne arate grozavia. Si-a facut curaj si s-a urcat pe podet, sa ne demonstreze cum se trece. Puntea din crengi nu mai ajunge pe malul stang, unde suntem noi. Asa ca trebuie sa te agati de cabluri, sa faci un salt mortal, sa te prinzi de pasarela si apoi sa faci jonglerie cu moartea. Sub tine, calatorul, e haul. Cel putin cinci metri pana jos, la apa care "fierbe" sub tine. Mai bine sa nu te uiti in jos. Te ia ameteala. Fiecare pas trebuie facut cu atentie, sa nu-ti alunece picioarele pe cioturile din lemn. Si mai ales sa te tii de cabluri - ca ultima speranta, in caz ca ti-ai pierdut echilibrul.




Jgheaburi pe post de pod




Mai e o pasarela, la cateva sute de metri distanta de prima. Cea de-a doua e facuta din niste jgheaburi care se folosesc in constructii, la turnarea betonului. Satenii au facut pasarela cu multi ani in urma. Sunt doua bucati mari din metal care au fost sudate intre ele. Sudura e chiar la mijloc, deasupra apei. De-asta "podul" sta putin incovoiat. Da semne ca se poate rupe oricand. Podisca e stramta. Abia trece un om pe ea. Trebuie sa mergi intr-o parte, nu drept, ca n-ai loc. E un sant din metal prin care ti se strecoara pasii. Au fost intinse si niste sarme de-a lungul podetului, de care sa te tii. "Cand e iarna, nu mai poti trece pe aici, ca metalul aluneca, se pune pojghita de gheata pe el si aluneci", zice altcineva. Au mai fost cateva podete, de-a lungul anilor, facute tot de localnici, dar acelea s-au rupt. Acum nu mai sunt decat cele de care am vorbit.




Lista macabra




La fiecare pas prin comuna Plataresti dai de cate o poveste cu morti si raniti. Sau cu adevarati salvamari, sa le zicem asa, care si-au scapat vecinii sau prietenii de la inec. Practic, toata comunitatea asta pare a fi sub o zodie rea, de cand nu mai e podul peste Dambovita. Ani la rand, lumea a tacut si a inghitit. Fiecare a trecut raul cum a putut, facandu-si mai intai cruce, sa-i ajute Dumnezeu, ca sa ajunga cu bine pe malul celalalt. Acum, cand ne-am dus noi acolo, localnicii s-au descatusat. Ne-au povestit prin ce-au trecut. Am luat-o pe ulite, aruncand in stanga si-n dreapta aceeasi intrebare. Despre raul care a luat vieti. Asa il intalnim pe Ion Barbu. Om inalt cat usa. E din satul Podul Pitarului. Parca e un nume predestinat - Podul. Aici au fost cateva podete peste Dambovita, din cele facute de sateni. Dar cu timpul s-au rupt. Acum nu mai e niciunul. Ne zice nea Ion ca are casa chiar pe malul apei. Cum afla cine suntem, da o fuga in batatura lui. Se intoarce cu o bucata de hartie. Acolo i-a notat pe cei morti. O parte din ei. Cei pieriti in Dambovita, de 35 de ani incoace. De ce i-a notat? Ca sa se stie. Zice omul ca ii asteapta pe mai-marii de la Bucuresti, sa vina la Plataresti, sa vada cum se chinuie lumea fara pod. Si sa le citeasca lista asta neagra. Pana acum, n-a venit nimeni. Nicio oficialitate din Capitala. Culmea, satenii ne spuneau ca noaptea se vad din comuna lor luminile Bucurestiului. Daca te urci pe un deal din apropiere, vezi chiar si Casa Poporului. Asa de aproape de "inima" tarii e Platarestiul. Ne intoarcem la lista mortilor. Iata cateva nume : Nicolae Mirel - opt ani, Cotea Gheorghe - 14 ani, Ionica - 12 ani, Marin Gheorghe - 58 de ani. Urmeaza alte nume, unele scrise in "catastif", altele spuse de cei adunati in jurul nostru - Panait Gheorghe, Zamfir Ion, nea Arghir, Dinca Marin. Mai sunt si altii. Crucile lor se mai vad azi pe malul apei. Cate se mai vad. Unele s-au mistuit. Erau din lemn. Pe urma se lasa linistea, iar cineva rosteste un "Dumnezeu sa-i ierte".




Disparut fara urma




Alta poveste. Trista. Si un om tacut, uscativ. Auzise despre ce vorbeam si i s-au umezit ochii, atunci cand s-a apropiat sa ne spuna ceva despre tatal sau, Marin Dumitru, care s-a prapadit la varsta de 65 de ani. A cazut de pe unul din podetele improvizate. "L-a vazut un om de pe camp cand a alunecat. N-a mai putut sa-l salveze. A iesit de trei ori la suprafata, apoi s-a dus la fund", zice Marcu Nicolae cu glas pierit. El e fiul celui disparut. Nenorocirea s-a intamplat in 1992. Trupul neinsufletit n-a fost gasit nici pana in ziua de azi. Familia i-a facut pomeni celui ajuns pe lumea cealalta. Mai mult nu putea face.




Ghinionul apei




Pe unii parca i-a tras "ata" spre Dambovita. Cum e cazul lui Toma Alexandru, zis Gealatu, a carui soarta o aflam de la primarul comunei. S-a intamplat cu doi ani in urma, intr-o iarna. Gealatu cazuse in apele involburate ale raului. A sarit sa-i dea ajutor Florin Dumitrescu, primarul. L-a salvat pe om. "Tremura tot. L-am dus repede intr-o casa din apropiere si i-am rugat pe oameni sa-i dea o patura si sa-l lase langa soba. Si-a revenit repede", zice edilul. Dar providenta a facut ca omul acela, Gealatu, sa moara pana la urma in Dambovita, un an mai tarziu. A cazut tot de pe unul din podetele acelea de "mamaliga".




"Salvamarii"




Mai tarziu intalnim doi eroi locali - Manole Nicolae si Spirache Marin, care au scos din ghearele mortii oameni pe care Dambovita se pregatea sa-i inghita. Daca locuiesc la doi pasi de malul apei, au fost primii care au sarit in ajutor. "Cu prajina l-am tras pe unul. M-am dus repede sa vad cine e. Am auzit cand striga dupa ajutor", povesteste Spirache. Pe cand Manole a scapat din ghearele mortii un batran. "Era bolnav. Se ducea la camp, pe celalalt mal, la bucata lui de pamant. L-am vazut cand a alunecat de pe podet. Am sarit in apa si l-am scos repede, ca nu mai avea mult si dadea ochii peste cap", zice salvatorul, om intre doua varste.




Trafic intens




Cat am stat la vorba, am vazut lumea cum trecea pe podetul din jgheaburi. Pasi siguri, fara ezitare. Multi ne-au zis ca fac drumul asta si cu ochii inchisi. Sunt destui pe care ii apuca noaptea pe drum. Vin de la munca, din Bucuresti. Trec puntea aceea si pe intuneric. "Ne facem cruce de fiecare data cand trecem puntea. Mergem cu Dumnezeu inainte", spun satenii. Am intalnit si un pustan. Venea la scoala, in Plataresti. E din catunul Pitigaia. Copil de noua ani, cu ghiozdanul in spinare. Se uita la noi ciudat cand il intrebam daca ii e teama de podet. "De ce sa-mi fie frica?", raspunde scurt baiatul, apoi isi vede linistit de drumul sau de fiecare zi.




Drumul ocolitor, de sapte kilometri




Am trecut si noi Dambovita, spre catunul Pitigaia. Dar nu pe unul din podetele acelea firave. Am preferat sa ocolim. Satenii ne spusesera ca Plataresti si Pitigaia, despartite de apa raului, se afla la jumatatea distantei intre doua poduri zdravene. Sunt exact 14 kilometri intre acele poduri. Poti sa pleci din Plataresti si s-o iei in sus, spre alt sat - Fundeni, care e la sapte kilometri distanta. Sau poti s-o iei in jos, spre Vasilati. Mergi pana acolo tot sapte kilometri. Noi am ales calea prin Fundeni, pe soseaua spre Bucuresti. Apoi am iesit din drumul mare, am trecut podul si am luat-o pe camp, pe urmele de caruta. Si da-i inainte prin pustiu, traversand lanul de grau, pana pe coama unui deal, unde e catunul Pitigaia. Cateva case mai rasarite am gasit aici. Restul, ca vai de ele, stau sa cada. Altele au si cazut. Semn ca au fost parasite cu mult timp in urma. Ne iese in cale un barbat intre doua varste, uimit sa vada fete noi prin locurile acestea. Cand aude de ce-am venit, Gheorghe Marchidan zice ca el a patit-o rau de tot. Cand a vrut sa treaca Dambovita, spre Plataresti, pe podetul facut de sateni. A cazut ne-a Gheorghe, si-a rupt costele, dar a scapat cu viata. L-a iertat soarta de inec. Vrem sa stim daca cineva din catunul acesta a incercat si varianta drumului ocolitor, de peste sapte kilometri, prin Fundeni sau prin Vasilati, ca sa ajunga la Plataresti. "Nu se poate. Multi oameni din catunul asta sunt batrani", zice omul, care are un mod original de a calcula distanta de la Pitigaia la Plataresti, pe drumul ocolitor. Aflam ca e cale "de cinci paini". Asta inseamna ca poti sa mananci cinci paini, daca faci sapte kilometri la dus si alti sapte la intors, pe jos, de la Pitigaia la Plataresti.




Catunul parasit




Facem cunostinta cu Gheorghe Maria, femeie mica de statura, incovoiata de ani, care ne zice ca trece si ea aproape zilnic peste Dambovita, pe podetele acelea care tremura la fiecare pas. "Cum sa trec? Trec in patru labe", ne lamureste femeia asupra tacticii sale prin care isi incearca de fiecare data norocul. Ne uitam in jur - liniste ca de mormant. Unde e lumea de pe-aici? "Ce sa mai fie? Au plecat multi. De cand nu mai e podul peste rau, le-a fost frica la oameni sa mai stea aici. Sa le moara copiii in Dambovita", explica tanti Maria. Copiii care au murit pana acum in dreptul comunei Plataresti, incercand sa treaca raul pe impovizatiile acelea de podete, erau din Pitigaia. De-asta multi oameni au parasit catunul acesta. S-au mutat in alte comune. Ca sa scape de blestemul raului. Ei si copiii lor.




Podul primarului




Din cate am aflat, cu patru ani in urma s-a vorbit despre construirea noului pod. Doar s-a vorbit, pentru ca de facut - nimic. Drumul birocratiei s-a dovedit mult mai lung decat cel de la Plataresti pana la Pitigaia. Daca cei "de sus" n-au facut nicio branza, in schimb vor sa faca oamenii locului. Sa construiasca ei un podet mai de Doamne-ajuta. Primarul comunei, Florin Dumitrescu, despre care am aflat ca e la primul mandat, cu o vechime de aproape un an in functie, ne-a spus ca va scoate bani din propriul buzunar pentru treaba asta. Are de unde sa dea, ca inainte de-a fi primar a fost om de afaceri. Puntea va fi din metal. A strans deja materialele necesare. Recunoaste ca nu are aprobarile necesare pentru o astfel de constructie. Dar nu mai vrea sa astepte. "Vreau sa vad cine ma va sanctiona pentru ca salvez viata oamenilor, dupa 35 de ani de cand n-a mai fost aici un pod adevarat. E riscul meu si mi-l asum", e convins primarul. Asa n-o sa mai apara alte cruci pe malul Dambovitei...





Dan Gheorghe, 13 iunie 2009

TURISM EXTREM IN ROMANIA





Unii ar zice ca isi iau lumea in cap. Fug de civilizatie. Se urca pe munti, se arunca in mare. Fac orice. Altii nu vor decat sa experimenteze. S-au saturat de vacanta cu burta la soare. Vor ceva nou. Senzational. Care sa-i dea pe spate. Gata, te duci in strainatate, pana la capatul pamantului, daca se poate, sa gasesti cele mai tari senzatii. La nivel mondial e o adevarata industrie a turismului de aventura. Manuale si emisiuni speciale te invata pe tine, contopistul din birou, cum sa te transformi peste noapte in explorator. Sa descoperi sau sa te faci ca descoperi cele mai mari mistere ale globului pamantesc.




Flota scufundata




Dar sa ne intoarcem la Romania. Si aici incep sa apara crampeie de aventura. Totul organizat in cele mai mici detalii. Poate vrei sa te "pierzi" in munti. Sa supravietuiesti dupa cele mai speciale tehnici. Sau vrei o expeditie pe cai. Tot in munti. Sa mergi calare pana aproape de limita norilor. Mai e si varianta litoralului. Poti sa vizitezi singura flota pe care o mai avem la Marea Neagra - cea a epavelor. Sunt, potrivit statisticilor, 95 de epave de-a lungul tarmului romanesc. Nave scufundate in toate epocile, din anticitate pana in prezent. Corabii si vapoare venite de pe toate meridianele, care si-au gasit sfarsitul in Pontus Euxinus. Munti si mare - iata tot atatea idei de turism extrem - made in Romania.




Lipsa promovarii




Ce-i drept, mai mult strainii au aflat pana acum despre aceste oferte. Si vin la noi sa faca ceea ce ar putea face si in tarile lor. Dar la noi e mai ieftin. Marea problema a turismului de aventura din Romania e lipsa de promovare. Am descoperit cu greu trei locuri unde poti gasi aventura vietii tale. Toate trei sunt inca la varsta "copilariei" - afaceri incepute abia de cativa ani.




De la armata la turism




Facem cale lunga din Bucuresti pana in judetul Bihor. Pe soseaua de la Cluj spre Oradea dam de satul Topa de Cris. De acolo ne luam dupa indicatoarele aventurii, pana la o baza turistica, unde intalnim doi oameni de vreo 30 de ani. Au pornit afacerea din 2007. Sunt fosti militari ai fortelor speciale din Armata Romana. Ne povestesc ca zece ani s-au pregatit pentru lupta in teritoriul inamicului. Multe amintiri. Antrenamente in munti, supravietuind zile in sir numai cu un cutit. Cu el isi construiau un adapost, isi procurau hrana din natura.




24 de sporturi extreme




Apoi viata lor a luat-o pe un alt drum, dupa ce Adrian Iuhas si Radu Tanase au decis sa se asocieze, sa faca firma pe care o au acum. Ofera turistilor 24 de sporturi extreme, cu ghizi si instructori pentru fiecare segment. Retinem alpinismul, speologia, urmeaza snowkayaking, airboarding, parapanta, zorbing, canioning, rafting, mountainbiking. Lista e mai lunga. Si nu in ultimul rand turele de supravietuire. O adevarata experienta de viata.




50 de lei pentru o zi de supravietuire




Radu ne zice ca timp de un an, dupa ce au pornit afacerea, au lucrat fara sa perceapa o taxa clientilor. Ce-i drept, clienti le-au fost mai intai prietenii si cunostintele. Au vrut sa-si faca in acest fel publicitate. Din om in om. Lucrurile au evoluat, astfel ca la ora asta firma are 400 de clienti pe luna. Marea majoritate sunt straini. Din toata Europa. Si-au botezat firma dupa activitatea lor - Extreme Zone Adventure. Ce inseamna marea majoritate straini - 70%, iar din acestia jumatate sunt din Ungaria, completeaza Adrian. Preturile nu par deloc piperate - de la 50 la 180 de lei pe zi de persoana, la o tura de supravietuire.




La drum prin defileul Crisului




Am plecat alaturi de gazdele noastre in Apuseni, sa simtim pe pielea noastra, de bucuresteni sadea, cum e sa stai o noapte in munti. Traseul ales - defileul Crisului, pana la vreo 900 de metri altitudine, in muntii Padurea Craiului. Urcus de-ti circula sangele in tine mai repede decat viteza trenului care trece parca pe sub noi. Prin defileu urla la ore fixe "balaurul" din fier, pe linia ferata. Ne strecuram prin vegetatia care se agata de hainele noastre, de parca nu ne-ar lasa sa inaintam, atenti si la bolovanii pe care trebuie sa-i ocolim. Urme proaspete de caprioare si mistreti ne insotesc, semn ca nu suntem singuri prin locurile astea. Avem tot timpul impresia ca ochi nevazuti ne urmaresc pas cu pas. Dar padurea tace, nemiscata, in ciuda ploii care ne-a luat in primire inca de la plecare.




Lectie despre natura




Radu ne spune ca supravietuirea, asa cum o stiu ei, fostii soldati, din armata, nu inseamna nici pe departe ceea ce se aplica in termeni turistici. "Mai degraba incercam sa-i apropiem pe turisti de natura. Padurea e ca un supermarket, in care poti gasi orice. Totul e sa stii sa cauti, sa te orientezi. Natura nu e un dusman al omului, e un prieten, asta trebuie inteles", ni se explica. Doua ore si jumatate de mars, fara sa fortam. Regula pe munte e clara - grupul se misca dupa viteza celui mai slab dintre calatori. Nimeni nu ramane in urma.




Linistea padurii - leac impotriva stresului




Ghizii ne opresc la un moment dat. Sunt mai multe pesteri in zona. Una dintre ele ne va fi culcus la noapte. Dar care din ele e libera? Rolul ghidului e sa afle. Fiecare grup de turisti are ghidul sau, ni se spune. Specialistul pleaca in recunoastere, sa testeze terenul. E important ca pestera sa nu aiba "locatari" cu patru picioare si colti. Salbaticiunile isi cauta culcus in grote sau pe unde nimeresc, cand e vremea rea. Cateva minute ramanem pe loc in linistea padurii. Chiar unul dintre ghizi ne spusese la un moment dat ca turistii cauta leacul acesta impotriva stresului. Sa "asculti" linistea padurii. Nimic mai mult.




Pestera Rosie




Decizia vine repede - vom innopta in Pestera Rosie. Un fel de "balcon" in munte, unde suntem izolati intre prapastie si cer. Cine are curajul sa-si arunce privirea in hau, vede padurea cum se "catara" parca pe stanci, prinzandu-se cu radacinile de orice petic de pamant. Dar nu de observatii amanuntite avem timp acum. E trecut de cinci dupa-amiaza, iar fiecare om din grup trebuie sa participe la munca echipei. Ghizi si turisti - o singura suflare. Caram din padure crengi uscate. Vom face focul.




Patul din frunze




Alta misiune - trebuie sa ne facem paturile. Din crengi si frunze. Strat gros, sa nu ne "rupem" spinarile pe pietre. Gura pesterii, larga de cativa zeci de metri patrati, ne ofera loc suficient noua, celor sapte expeditionari. Abia intr-un colt se vede o firida pe unde ar trebui sa te strecori, tarandu-te, daca vrei sa intri in pestera propriu-zisa. Calea de acces spre inima muntelui s-a obturat de-a lungul timpului, dupa cum aflam, din cauza prabusirii tavanului. Sa speram ca noi vom avea o noapte linistita! Focul se inteteste repede, ne uscam hainele pe un "caprior" din crengi, dupa ce pe drum am facut o "baie" in transpiratie amestecata cu ploaie.




De garda la foc




Abia dupa organizarea taberei vine si ora mesei. Dar slana ardeleneasca adusa de ghizii nostri e cu adevarat "regina" pustiului, in comparatie cu fadele noastre conserve de alimentara. Dupa ce mancam, tragem la sorti. Trebuie sa facem de garda la foc. Cate o ora fiecare om. Unul de garda, ceilalti dorm. E important sa mentinem focul "treaz", ca un scut impotriva eventualilor musafiri. Salbaticiuni, evident.




Femeile - mai descurcarete pe munte




Educatie turistica. Asta fac ghizii nostri cu turistii lor. Si cu noi. "E bine sa inveti sa nu te ratacesti in munti", ni se spune. Apusenii sunt periculosi, din acest punct de vedere. Un relief sinuos, vai adanci, creste semete, paduri, pesteri, prapastii. Tocmai bun terenul pentru a te "pierde" organizat, intr-o tura de supravietuire. Aflam ceva despre clientii gazdelor noastre - oameni de toate varstele, barbati si femei. Culmea, femeile se descurca mai bine. Sunt mai atente la tot ceea ce li se explica. De fiecare data, nu se pleaca la drum decat dupa ce ghizii fac o scurta introducere in arta expeditiei - cum sa te orientezi pe teren, cum sa folosesti busola, harta, cum sa organizezi tabara.




Turisti la munca




Ghidul insoteste grupul, care nu e mai mare de zece persoane, in tura de supravietuire, dar turistii sunt lasati sa munceasca, sa-si faca tabara, sa aprinda focul, sa prepare mancarea, sa-si faca paturile din frunze. Tot inainte de plecare, fiecare turist semneaza o declaratie pe propria raspundere, pentru ca pana la urma nu te obliga nimeni sa iei muntii in piept, cu riscul de a-ti rupe picioarele sau gatul. Cu toate astea, ghizii stabilesc gradul de dificultate al traseului, in functie de cum arata clientii lor - mai mult sau mai putin pregatiti, fizic in special. Pe langa asta, fiecare turist trebuie sa vina cu propriul echipament.




Bagaje pentru supravietuire




Trusa de supravietuire este esentiala. Trebuie sa ai un cutit. Cu el poti sa-ti faci adapostul, sa vanezi, sa-ti faci o undita, ca sa pescuiesti. Mai trebuie sa pui in rucsac mancare, ciocolata - dulciurile fac bine dupa un efort mare, la care se adauga sacul de dormit, o harta, o bricheta - sa ai cu ce aprinde focul. Ce este pana la urma supravietuirea - ne spune Radu - posibilitatea de a face lucruri pe care nu le-ai mai facut niciodata. "E incercarea de a-ti depasi limitele si complexele", spune omul nostru.




Solidaritatea umana




Dar mai mult de atat - e solidaritatea umana. Stii ca la greu depinzi de cel de langa tine. Apropierea intre oameni e poate mai mare in pustiu, decat oriunde. Tot ghidul nostru isi aminteste ca a condus pe munte trei perechi. Veneau din trei casnicii destul de subrede. Dupa cateva zile petrecute in mijlocul naturii, cand au muncit cot la cot pentru a-si organiza viata in natura, calatorii au plecat cu totul alti oameni. Parca se redescoperisera. Si le era mult mai bine. Turele de supravietuire nu dureaza mai mult de trei zile - e greu mai ales atunci cand e frig si ploua.




Vacante militare, la americani




Iata cateva amanunte despre experienta altor tari in materie de turism extrem. Venise vorba de trecutul celor doi romani in trupele speciale si de faptul ca acum impartasesc turistilor cate ceva din ce-au invatat in pustietate. La americani e o adevarata industrie a turismului care s-a imbinat cu stiinta militara a instructorilor. Sunt fosti combatanti din "Beretele Verzi", de exemplu, care organizeaza adevarate stagii militare pentru clientii lor. Si cereri pentru un astfel de turism sunt multe. Exista oameni care vor sa faca armata. Asta e vacanta lor. Petrec un stagiu de o luna de zile intr-o "baza" militara, participa la misiuni, au echipamente sofisticate, arme, dar totul e pana la urma o joaca. Fara gloante.




Nu va spalati pe maini!




Am terminat de mancat. Primim un sfat - sa nu ne spalam pe maini. Murdaria e buna in padure. Pielea acoperita de un strat de unsoare, pe maini, va fi astfel protejata de tantari sau de alte insecte. E bine chiar sa stai in fum. Sa te "rumenesti" un pic la foc. Acoperit in acest fel, nu mai ai treaba cu piscaturile insectelor.





Un olandez la Constanta




De la munte ajungem la mare, la Constanta mai precis, unde descoperim o firma care organizeaza excursii subacvatice, la epave. E o afacere romano-olandeza. Facem cunostinta cu un cetatean olandez care a decis ca e mai bine sa traiasca in Romania. Omul se numeste Harry Bakker. El si cu prietena lui romanca - Doina Geana - o pasionata a scufundarilor, au pus bazele firmei Aquarius dive center, din 2006. Ce simti cand te scufunzi? - intreb. "E ceva cu totul special, greu de definit. Dar mai ales apropierea de epave. E ca si cum descoperi un trecut la care altfel nu ai cum sa ajungi. O poveste", ne descrie plastic romanca.




Epavele virgine



Suntem la doi pasi de tarmul marii, langa celebrul Cazino din Constanta. Doi turisti germani tocmai se pregateau de plecare, carandu-si bagajele. Facem cunostinta cu Alex si Elm. Vor pleca din portul turistic Tomis cu o barca. Tinta lor e una cat se poate de interesanta - un fost submarin sovietic. "Am mai venit si anul trecut in Romania. Voi aveti multe epave virgine", spune Elm. Nu prea intelegem ce e cu virginele. Ne explica Doina - epavele romanesti sunt foarte putin vizitate. E un teritoriu nou pentru turistii straini. Fiecare "explorator" vrea sa ajunga in locuri cat mai putin umblate. Sa fie el primul, daca se poate, care vede un vapor "mort" pe fundul marii. Nu asa cum se intampla in Egipt, de exemplu, unde o nava germana de razboi - Tiselgorn - scufundata in timpul celei de-a doua conflagratii mondiale, e vizitata acum de sute de turisti pe zi. "Ce mai poate fi interesant acolo?", intreaba retoric scufundatorii.




Cele mai "vanate" - fostele nave de razboi




Cele mai "vanate" epave in toata lumea sunt fostele nave de razboi. Au si scufundarile turistice istoria lor, dupa cum aflam de la gazdele noastre, Doina si Harry. Fenomenul a luat amploare in anii '60, in America. De atunci exista si o organizatie mondiala a scufundatorilor recreationisti - PADI. Sunt un fel de ghizi ai turistilor, in drum spre adancurile marii. Harry e un asemenea ghid. Are brevet de 16 ani. Si-a infiintat in Olanda o firma specializata, dar apoi s-a mutat cu "arme" si bagaje in Romania, la Constanta.





Investitie de 100.000 de euro




Daca ar fi sa iei o astfel de afacere de la zero, te-ar costa cel putin 100.000 de euro, zice Doina. Pe cand asa, cu toate echipamentele aduse de Harry, investitia romaneasca s-a limitat la vreo 20.000 de euro. Centrul de scufundari de la Marea Neagra are acum zece echipamente complete pentru scufundare. Un asemenea angrenaj, de aproape 30 de kilograme, valoareaza aproape 3.000 de euro. Sunt o serie intreaga de componente absolut necesare pentru calatoria sub apa - vesta compensatoare, consola, o sursa alternativa de aer, combinezon, labe, snorkel - e un tub pentru respirat la suprafata, un computer de scufundare si multe alte lucruri. Daca esti in stare sa cari tot acest costum pe uscat, pana la malul marii, atunci poti sa te si scufunzi. Efortul de la suprafata e un semn al sanatatii, pana la urma, dupa cum ni se explica.




Consult medical pentru turisti




Oamenii care sufera de inima sau de plamani nu se pot duce in excursiile subacvatice. Daca exista suspiciuni asupra sanatatii, turistul e trimis la medic, pentru o consultatie amanuntita. Dar nu oriunde, ci la singurul centru din Constanta pentru medicina hiperbara. Plecarea in adancuri se face in echipe de cel putin doua persoane, dintre care un ghid, dar pot fi si grupuri mai mari, de pana la sapte indivizi. O alta conditie pusa turistilor - nu au voie sa patrunda in interiorul epavelor si nici sa plece de acolo cu cine stie ce "suveniruri". E risc mare sa intri in epava - te agati de o bucata din metal, contorsionata, de un cablu, apoi intri in panica, iti poti rupe costumul si atunci situatia ar putea sa devina cat se poate de urata.




30 de euro pentru o excursie la epave




Nu exista limita maxima de varsta pentru scufundari. Orice om poate face asta. Dar e o mimita minima - 12 ani. "Scufundarile sunt posibile pentru toti. Oriunde exista apa, te poti scufunda", zice Doina. Sigur, nimeni nu s-a nascut invatat, dar poti sa iei lectii de la scufundatorii din Constanta. Un curs avansat, de cinci zile, costa 255 de euro. Pentru lectii de numai doua zile platesti 155 de euro. O excursie la epave, de cateva ore, costa 30 de euro de persoana. Daca epava e la peste sase mile in larg, tariful sare la 40 de euro. Preturile de la noi sunt comparabile cu alte tari. Ni se da exemplul Turciei, unde platesti 50 de euro pentru ceva similar. Structura turistilor a evoluat, de trei ani incoace, pentru cei care se ocupa de afacerea din Constanta - daca la inceput 60% din clienti erau straini, acum e invers - predomina romanii.




Cautari in arhive pentru povestea epavelor




Excursiile la epave nu inseamna doar scufundare si atat. Turistii vor de la ghidul lor povestea navei pe care o vor vizita. Vor sa stie cine si cand a construit-o, dar mai ales cand si in ce conditii s-a scufundat, daca si cate victime au fost. E o munca destul de grea pentru documentare, mai ales ca, asa cum zic gazdele noastre, arhivele din Romania sunt sarace in privinta tuturor "mormintelor" din metal insirate de-a lungul tarmului romanesc. Si atunci exista solutia arhivelor din alte tari, mai ales din Rusia si Germania. "Colaboram destul de bine cu acele institutii", ni se spune. Navele scufundate in Marea Neagra pot fi impartite in doua mari categorii - germane si rusesti. E si un minisubmarin italian.




Un Jacques Cousteau al Romaniei




Multe informatii despre epavele care zac in apele noastre teritoriale au ramas si de la un pasionat al scufundarilor din Romania - arheologul Constantin Scarlat, care in anii '60 - '70 a studiat aceste "osemintele" din Marea Neagra. "Pot spune despre profesorul Scarlat ca a fost un Jacques Cousteau al Romaniei. El a cartografiat zona din dreptul portului Tomis si de la Mangalia, iar datele sale coincid cu informatiile pe care le avem acum, prin noile tehnologii care evidentiaza prezenta epavelor", sustine Doina Geana. Femeia vrea sa realizeze o pagina de Internet care sa cuprinda tot bagajul de cunostinte adunat de-a lungul vietii sale de fostul scafandru militar.




Cate ceva despre "mormintele" din Marea Neagra




Am aflat si noi un crampei din povestile ascunse ale Marii Negre. Despre resturile unei epave antive, care e in dreptul statiunii Eforie Sud. Sau despre distrugatorul sovietic Moskva, care e la 11 mile in larg, in dreptul orasului Contanta, la care se adauga cargoul german Arcadia - ambele scufundate in al doilea razboi mondial. Ramane inca un mister in legatura cu un submarin sovietic, Esca - 213, desi datele inca nu sunt certe in legatura cu identitatea sa. Epava submarinului e tot in dreptul Constantei, la peste zece mile in larg. Se spune ca acesta ar fi torpilat, in timpul ultimei conflagratii mondiale, nava Struma, care transporta refugiati evrei din Romania. Incidentul s-ar fi petrecut in stramtoarea Bosfor.




Scufundari tot timpul anului




Turismul subacvatic la Marea Neagra se poate face tot timpul anului. Daca in timpul verii apa marii are la suprafata 25 de grade, la zece metri adancime temperatura scade la zece grade. Pe cand iarna, la aceeasi adancime, sunt sase grade. Aflam ca iarna e benefica pentru cautatorii de epave. Vizibilitatea e atunci mult mai buna in adancuri. Totul tine de curentii marini.






Caii "inaripati"





Grija mare la drum. Comenzi scurte. Am primit de la rangeri instructiuni clare, cum sa ne comportam in timp ce suntem pe cai. Nu ai voie sa consumi alcool si sa fumezi. Calul te simte si nu e bine pentru calaret. Sa nu te apropii de rape. Sa nu faci miscari bruste. Daca ai un rucsac in spinare, nu-l misca, pentru ca vei fi remarcat imediat de animal si nu se stie cum reactioneaza.




Pe culmile muntilor Rodnei




Omul si calul. Doi prieteni. La drum lung. Drum de peste 11 kilometri. Drum greu. Pietre si praf. Urcus de nu mai vezi cerul, ci doar pamantul care pare ca se pravaleste peste tine. Cararea serpuieste prin inima padurii. Vai adanci, cand la stanga, cand la dreapta. De parca am avea o cale care se joaca cu noi, aruncandu-ne de pe o culme pe alta a muntilor Rodnei. Aici am ajuns la finalul periplului nostru extrem.




Rasa semigreu romanesc




De data asta, avem de-a face cu o initiativa a statului, mai precis a Ocolului Silvic Bistrita. Dar si mai precis a Hergheliei din orasul Beclean, care pune la dispozitia turistilor, de trei ani incoace, cai din rasa semigreu romanesc, considerati cei mai buni pentru drumurile de munte.




Valea Vinului





Cinci cai am gasit la punctul de plecare, la Izvorul Rosu, in dreptul singurului catun din Parcul National Rodna. Un catun cu o denumire care nu se leaga de istoria locului - Valea Vinului, cu toate ca cele 50 de familii de aici ii mostenesc pe minerii care au lucrat in zona asta, generatii intregi. Am plecat de la altitudinea de 720 de metri si vom ajunge la 1.600 de metri, pe muntele Saca. Acesta e planul calatoriei. Ne vom odihni la o stana, apoi vom vizita Poiana Narciselor.




Poiana narciselor




Narcisele infloresc in luna mai, in zona asta de munte, asa ca atunci aveti ce vedea aici - cinci hectare de flori. Numarul total depaseste patru milioane de fire, auzim de la unul dintre ghizii nostri - Grigore Lorint. Plecarea se face cu instructajul de rigoare, apoi semnam o declaratie pe proprie raspundere.




Cursuri de calarie





Trebuie sa invatam cum se conduce un cal, care sunt comenzile. Daca vrei sa mergi la stanga, strigi "vista" si tragi de frau in stanga, apoi lovesti usor calul in partea dreapta. Cand vrei sa cotesti la dreapta, strigi "hoita", tragi de frau in dreapta si lovesti calul in stanga. Vrei sa opresti, tragi cu ambele maini de frau, iar la pornire lasi fraul liber. Pentru oprire - "prrr", pentru pronire - "dia". E vorba de strigatele pentru cal. Suntem deja "asi" ai calariei! Asta nu inseamna ca tremurul picioarelor ne-a trecut, de emotie. Dar cei trei rangeri care sunt cu noi, intre care si Timoftei Filipoiu si Roman Iurgan, ne-au linistit, spunandu-ne ca sunt cai blanzi. Numai iepe, tine sa precizeze unul dintre oamenii muntelui. De mentionat ca rangerul face parte din ceea ce se poate numi trupa de paza a unui parc national.




78 de lei pentru 11 kilometri




Exista mai multe trasee propuse pentru turismul ecvestru in Muntii Rodnei - spre lacul Lala, spre Izvorul Bailor, Dealul Popii, unde sunt opt pesteri. Anul trecut, 15 grupuri de turisti au strabatut muntii, calare. Sezonul calariei montane incepe primavara si se incheie toamna. "Marea problema e lipsa de promovare. Speram sa avem tot mai multi turisti", ne spun rangerii. Calatoria de o zi costa 78 de lei de persoana, iar sambata si duminica ajunge la 100 de lei. Turisti de toate natiile vor sa incerce o astfel de experienta. Ramane de vazut daca si romanii vor renunta la caii-putere...







Dan Gheorghe, 6 iunie 2009

Solutie de criza - mai bine repari decat sa cumperi





Doamna intre doua varste ne arata fusta din pachet pe care a adus-o la croitorie. "Am mai pus pe solduri. De, batranetea!", explica de ce imbracamintea trebuie largita. Mai incolo, la alt mestesugar, de incaltaminte, clientii se plang de flecuri. S-au tocit. Sau de talpi. De la pantofi. Pentru ca s-au rupt. "Nu am bani de altii. Repar ce am prin casa", e convins un domn bine imbracat ca asa face economie la propriul buget. Mai la vale, la frigidere, aragazuri, masini de spalat si mixere, alta activitate fara intrerupere. Nici nu mergi prea mult si dai peste "doctorii" televizoarelor, care au pacienti si de 15 ani vechime. "De ce sa-l arunc, dom-ne? N-am bani acum de unul nou", e convins stapanul cutiei cu imagini. Am luat la pas Bucurestiul, pe la atelierele de reparatii. Firme de profil, de toate felurile, iti ies in cale. Culmea, aici nu se simte criza economica. Asa am descoperit ca "furtuna" asta financiara le aduce mesterilor mai multi clienti.




Reconditionari pentru toate varstele




Cu cat te indepartezi de centrul orasului si intri in cartierele marginase, ale oamenilor simpli, cu atat numarul manufacturilor creste. Semn ca romanul, mai ales cel de la talpa tarii, a avut mereu in minte ideea ca nu trebuie sa te grabesti sa arunci la gunoi un lucru care s-a stricat. Mai intai du-l la reparat. Daca mai poate fi peticit cumva. La fel zice si Liliana Filip, confectioner la un atelier din cartierul Drumul Taberei, care stie deja ca de patru luni incoace, de cand avem criza economica in Romania, trambitata de autoritati si simtita pe propria piele de muritorii de rand, numarul clientilor de la tricotaje a sporit. "Ne-a crescut numarul de clienti. De toate varstele", aflam noi. De la copii pana la pensionari. Fiecare are ceva de modificat - pantaloni, rochii, bluze. Un fermoar rupt. Se pune altul nou. S-a mai ingrasat clienta. Nu-i nimic, fusta sau bluza pot fi largite. Si-a rupt copilul hainuta. N-o arunca, du-te la croitoreasa. S-a ajuns la 30 de musterii intr-o luna. Platesti zece lei si uite cum ai un lucru ca nou!




Haine scoase de la naftalina




Criza economica scoate din dulapurile romanilor haine pe care nu le mai purtasera de ani de zile. Unele sunt vai de ele, mancate de molii. "Ni se mai aduc si tot felul de piese vetimentare ciuruite de molii. La asemenea haine e mult de lucru, sa le reconditionezi, dar pana la urma o scoatem la capat", zice croitoreasa. Intram si la vecinul ei, la costume de haine. Aici il gasim pe mesterul Paun Stucan, care e suparat ca rar mai primeste in ziua de azi o comanda adevarata, sa imbrace un barbat din cap pana in picioare, cu pantaloni, vesta si sacou, toate din stofa de prima calitate. Costumul nou. "Ce vremuri erau inainte, cand faceam 30 de costume intr-o luna", ofteaza omul nostru. Pe cand acum statistica e total pe dos - la 100 de comenzi, 99 sunt reparatii, iar numai una e pentru un lucru nou-nout. Pantaloni, fuste, paltoane - astea sunt cererile la ordinea zilei. De retusat, evident. "Cand s-or intoarce vremurile alea bune?", ramane omul cu gandul in departari.




Foc continuu la croitorie




Unii vin cu vraful de haine de acasa, la carpit. Asa cum s-a trezit asaltat, de curand, maistrul croitor Vasile Florian. El are atelierul in cartierul Militari. "Ne-a lasat cineva sase perechi de blugi", povesteste meseriasul, care n-a stat o clipa din lucru, cat a vorbit cu noi. "Lucram zece ore pe zi. Avem o gramada de treaba", ni se explica. Dar sa nu omitem aici si un alt adevar - lumea de cartier isi ia mai mult haine de la second-hand. Asta e "moda" veche. Si daca dai trei lulele pe haine, de trei lulele de tin. "Se rup repede, domnule. Le poarta o luna, apoi vin sa le coasem pantalonii, sa le schimbam fermoarele", e catranit mesterul ca imbracamintea de calitate a ajuns un lux la romani. Mai pui si criza economica la socoteala, asa ca uite cum se face ca atelierul cu pricina are acum 150 de clienti pe luna.




Navala in atelierele de incaltaminte




Dar de departe cei mai multumiti de situatia actuala sunt cizmarii. La ei clientii dintr-o luna se numara cu sutele. Spatiu mic, incaltari puse peste tot. Abia ne strecuram in atelierul lui Mircea Popa, pe care il aflam nu departe de piata Matache. Pantofi barbatesti, cizme de dama. Lucruri mai vechi sau mai noi. "Acum nu mai exista sezon, sa zici ca vara si iarna sau inainte de sarbatori vine mai multa lume. Pe vremurile astea am mereu clienti cu duiumul", iar nea Popa ne arata pantofii la care tocmai s-a apucat sa le schimbe flecurile. "Astea se duc cel mai repede, in cateva luni", zice el. Cele mai multe belele sunt cu incaltamintea din piele sintetica. "Se rupe imediat. Nici nu ai ce sa le mai faci", iar apoi mesterul isi aminteste de o tanara care a venit la el cu pantofi cu toc-cui, italienesti, care se rupsesera dupa numai trei zile de purtat. Pentru cel mult 20 de lei s-a facut reparatia. "Multa lume vine la mine si zice asa - mai bine repar, decat sa cumpar", a invatat pantofarul cum e mersul vietii pe timp de criza.




Cerere mare la "vindecat" televizoare




Ce ne-am face fara televizor? Jale mare! S-a stricat? Hai cu el la reparat. Televizoare cat vezi cu ochii, claie peste gramada, in atelierul condus de Toma Gheorghe. Ne-am intors in cartierul Militari, cu ocazia asta. Cerere mare, cam 50 de depanari pe luna. Multe aparate din generatiile mai noi. Le vezi dupa carcasa din plastic. Dar si unele vechi, cu "invelitoarea" din lemn. "Astea noi sunt mai putin fiabile", stie depanatorul-sef. Circuite, transformatoare, orice se poate strica la un televizor. Dar pentru cel mult 80 de lei pleci fericit spre casa, cu aparatul functional. Cat am stat de vorba aici, cativa clienti au venit, nerabdatori, cu aparatul infasurat in patura, carat de cate doua persoane. Le zicem ca la supermarket gasesti ceva nou, la cea mai mica diagonala, cu numai 250 de lei. "Fugi, dom-ne, d-aici! Eu n-am banii astia", ne-a replicat imediat un tanar nerabdator sa stie cand i se repara odorul. "Azi se poate?", intreaba el. "E gata pana diseara", vine raspunsul mesterului. Clientul pleaca fericit.




Reparatii frigidere




Efectele crizei economice sunt asteptate cu optimism si in lumea electrocasnicelor. "Ne-am gandit si noi ca de la criza asta a inceput sa creasca numarul clientilor", e de parere Ghita Gabriel, electrimecanic la un atelier de langa piata Drumul Taberei. Vine lumea cu orice - de la frigidere pana la masini de calcat. Pretul reparatiei e negociabil. Mai ales pentru sarmanii care n-au bani nici sa treaca strada. "Avem vreo 20 de clienti pe luna", e cea mai noua statistica. Predomina pensionarii care isi aduc de acasa tehnologia uneori ruginita, incat meseriasii trebuie sa faca minuni ca sa repuna pe picioare un agregat care in mod normal trebuie dat la fiare vechi. "Reparatia e mult mai profitabila, pentru ca poate ajunge pana la cel mult 30% din valoarea unui produs nou", ne explica specialistul de ce o masinarie de bucatarie nu trebuie aruncata dupa ce a "tusit" prima oara.




Principalii clienti - pensionarii




Recesiunea face bine atelierelor de reparatii. E concluzia reprezentantului Metalocasnica, Daniel Voican. Sunt tot mai multi clienti, in special pensionari. "E adevarat, incepe sa se miste treaba. Nu dam pe afara cu numarul de comenzi, dar se simte o usoara revigorare. Pensionarii sunt cei mai multi care vin la noi, pentru ca ei au si cele mai mici venituri", ne-a declarat oficialul. Dar situatia de acum e departe de ceea ce era pana in 1989, cand romanii isi reparau tot felul de lucruri, pe banda rulanta, isi aminteste acelasi interlocutor. Metalocasnica avea pe atunci peste 100 de ateliere in Bucuresti, pe cand acum mai poseda 42 de locatii in care se pot reconditiona felurite obiecte electrocasnice.




Istoria mestesugarilor




Atelierele mestesugaresti exista in Romania inca din 1879, cand s-a infiintat prima organizatie de profil, cea a meseriasilor din incaltaminte. Anul 2009 gaseste sistemul acesta cu un total de 520 de societati cooperatiste in toata tara, reunite sub sigla Uniunii Nationale a Cooperatiei Mestesugaresti. Lucratorii din acest domeniu se ocupa atat cu producerea unor marfuri noi, dar stau si la dispozitia populatiei, pentru felurite servicii, intre care si reparatiile lucrurilor vechi pe care lumea le are pe acasa. Concret, in toata tara sunt acum 2.124 de unitati de prestari servicii, la care se adauga 445 de ateliere de productie, dupa cum am aflat de la vicepresedintele UCECOM, Cristian Mateescu. Uniunea mestesugarilor detine 12 scoli de arte si meserii in care se pregatesc, in diverse meserii, aproximativ 4.500 de elevi.




Reparatii pe Internet




Vreti sa va reparati valiza, pantofii, rochia, paltonul, ochelarii, umbrela, frigiderul, aparatul de aer conditionat? Sau multe altele. Nu va inchipuiti ca mesterii stau ascunsi prin cine stie ce unghere, ca sa-i gasiti cu mare greutate, alergand prin tot orasul. Mestesugarii au stiut sa fie in pas cu vremurile. Majoritatea au invadat Internetul. Nu aveti de facut decat sa dati cautare la sectiunea "reparatii". Imediat vi se va arata in fata ochilor un "imperiu" cu mult mai vast decat va puteti inchipui. Vorba sefului de la UCECOM - e o realitate specifica Romaniei, unde genul acesta de servicii traditionale s-a pastrat, ca o necesitate sociala. O lume care ar putea avea in viitorul apropiat tot mai multi clienti. Depinde unde ne va trimite criza economica - la supermarket sau la reconditionari...



Dan Gheorghe, 26 mai 2009