Ioana Oprisescu - menajera maresalului Antonescu. Povestea unei vieti




O femeie de serviciu a asistat la interogarea de catre comunistii romani si rusi a sotiei maresalului Antonescu – Maria, in anul 1944, la putin timp dupa arestarea fostului sef al statului. Am intalnit-o pe Ioana Oprisescu, femeia despre care vorbeam, la Caminul de batrani Straulesti din Capitala. Ea are acum 82 de ani, dar este plina de energie si isi aduce foarte bine aminte cele ce s-au intamplat in urma cu zeci de ani.



“Nici in mormant n-am sa uit ce ne-a spus doamna Maria Antonescu, pe 21 august, cand a venit la noi, oamenii din subordinea ei, si ne-a zis asa – va rog frumos, cum m-ati slujit pe mine, asa sa slujiti pe cei care vor veni dupa mine. De azi incolo eu nu voi mai fi. Cu mine s-a terminat”. Ioanei Oprisescu ii vin lacrimile cand spune “litera cu litera” cuvintele Mariei Antonescu. Dupa arestarea maresalului, sotia sa a fost dusa la Galati, unde i se stabilise domiciliu fortat. Daca n-ar fi fost Ioana Oprisescu, sa-i trimita alimente, cu ajutorul unui sofer, in cel mai mare secret, sotia maresalului ar fi murit de foame. “Eu lucram la cantina Ministerului Muncii si fostul sofer al sotiei maresalului venea la mine cu o masina, pe care o incarcam cu de toate – malai, carne, branza. Mai mult de un an am facut asta. Apoi soferul n-a mai venit sa ia alimente, nu stiu ce s-a intamplat cu el, nu l-am mai vazut niciodata si nici nu stiu ce s-a mai intamplat cu Maria Antonescu”.





Despre momentul interogatoriului la care a fost supusa Maria Antonescu, fosta femeie de serviciu, care a fost dusa si ea la “vorbitor”, isi aminteste cum, la miezul noptii, a venit o grupa de jandarmi, cu baionete, care le-au luat pe sus pe femei si le-au aruncat intr-o masina, ducandu-le intr-o cladire conspirativa. “Nu stiu unde era acea cladire, n-am vazut pe unde a luat-o masina, pentru ca afara era intuneric. Dar stiu ca am ajuns undeva in centrul orasului, cam pe la Piata Romana. Soldatii m-au dat repede afara din masina si nu m-au lasat sa vad bine unde ma aflu, ca m-au si bagat intr-o cladire. Aici, tin minte ca toti peretii erau verzi, erau captusiti cu catifea verde. Am fost dusa intr-un birou unde erau lampi multe si o masa mare, ovala, la care stateau multi militari. Dar mai erau si civili acolo. Am vazut-o si pe doamna Maria Antonescu. Unii dintre ofiteri vorbeau ruseste, altii am inteles ca erau comisari rusi. M-au asezat pe un scaun si unul dintre ofiterii de la masa m-a intrebat cum am trait sub regimul Antonescu si cum s-a purtat doamna Maria cu noi, slujbasii. Eu le-am spus ca nu am avut nimic rau de la aceasta femeie deosebita, care m-a ajutat, m-a protejat, cand altii au vrut sa-mi faca rau”. Dupa scurtul interogatoriu, Ioana Oprisescu a fost dusa inapoi acasa, in strada Roma, de catre aceeasi trupa care o adusese. “Atunci, la acel interogatoriu, a fost ultima oara in viata mea cand am vazut-o pe doamna Maria Antonescu”, povesteste batrana femeie, cu lacrimi in ochi, rostind numele protectoarei sale cu tremur in glas.





Viata femeii pe care o am acum in fata mea a fost la fel de tumultuoasa ca si evenimentele in care a fost implicata in 1944. S-a nascut la 9 ianuarie 1916, in comuna Schela din judetul Gorj, intr-o familie cu 12 copii. “Mama s-a rugat sa mor, cand m-am imbolnavit odata, numai pentru ca eram fata”, zice Ioana Oprisescu. “In clasa mea eram cea mai buna, la scoala, dar parintii nu m-au lasat sa fac decat patru clase, dupa care m-au pus la munca, sa am grija de fratii mei mai mici, ca eu eram a doua nascuta”. La 20 de ani, Ioana s-a indragostit, dar parintii n-au lasat-o sa se marite cu alesul ei, ci au obligat-o sa-l ia de barbat pe cel mai bogat baiat din sat, “Ion a lu’ Mihai, cu caruta si cai”. Ioana a vrut sa se spanzure in padure, “dar a venit un om la mine si mi-a zis ca mai bine fug in lume”, ceea ce a si facut, ducandu-se la Targu Jiu. Aici, Ioana a cerut autoritatilor divortul, spunandu-le ca “daca regele si regina pot divorta, eu de ce sa nu pot?”, drept pentru care a fost intemnitata zece zile, pentru ca ar fi jignit monarhia.





A scapat si de acolo, a obtinut pana la urma divortul si a plecat la Bucuresti. “Umbland pe strada, am dat de o femeie care m-a intrebat ce-i cu mine. I-am spus povestea mea. Ea m-a dus la doamna Stefanescu – Draganesti si acea femeie m-a trimis la doamna Maria Antonescu. Ea era presedinta Consiliului de Patronaj, iar cantina acestuia era la Cercul Militar. Acolo veneau si mancau doamnele din suita regala, dar si alti demnitari. L-am cunoscut si pe maresalul Antonescu, am dat mana cu el”. Ioana Oprisescu imi spune ca sotia maresalului era “o femeie deosebit de frumoasa, inalta si slaba. Am cunoscut-o in 1942. S-a dat un concurs. Din 62 de fete, testate medical, eu am fost aleasa sa servesc numai la masa Mariei Antonescu. Dansa nu manca mult. Seara, de exemplu, servea budinca cu branza si lapte batut. Era cea mai frumoasa si mai amabila dintre toate sotiile demnitarilor”.





Dupa 23 august 1944, cantina si magazia de alimente a Consiliului de Patronaj au fost mutate in padurea Snagov. “Acolo a venit doamna Maria Antonescu si ne-a zis ca s-a terminat cu ea”. Ioana a avut mereu de suferit, dupa aceea, pentru ca “am fost in suita regala. Mie nu-mi dadeau prime la salariu si ma puneau la muncile cele mai grele”. Toata viata ei a fost femeie de serviciu, iar acum a venit de buna-voie la caminul de batrani, “ca sa nu fiu o povara pentru familia mea”. Nu are copii, pentru ca s-a maritat din nou abia la 40 de ani. “M-am luptat sapte ani ca sa ajung la azil, ca familia nu m-a lasat. Vreau sa traiesc pana in 2015, ca sa vad cum o sa fie in secolul urmator. La iarna, o sa ma bat cu bulgari de zapada. Imi place sa traiesc”, conchide interlocutoarea mea, cu un zambet larg si o sclipire de optimism in ochi. La iesirea din camin, s-au luat cainii de noi. Am vazut-o pe aceasta batrana cum, cu miscari agere, a inceput sa goneasca animalele. Ma gandesc ca are toate sansele sa atinga recordul lumii la varsta…






Dan Gheorghe, 1997

Concurs pentru angajarea de hingheri in Bucuresti





Concurs de hingheri. A fost ieri la Baza de Ecarisaj din comuna Chiajna. Probe practice. Alergare si prinderea cainilor. Au fost numai opt candidati pentru 20 de posturi vacante. Salariul oferit de Primaria Capitalei pentru un astfel de “cowboy” este de 4,5 milioane de lei pe luna.




Hartoapele de la marginea Capitalei, pe drumul spre comuna Chiajna, ne scot in mijlocul unei paduri. De unde facem la dreapta si intram in cea de-a doua “padure”, cea a vilelor proaspat ridicate. Poteca plina de santuri ne obliga sa ne dam jos si sa impingem masina care aluneca pe zapada proaspat asternuta, flancati de cainii vagabonzi care se uita la noi intrebatori si ne latra de mama focului. Nu stim exact cum arata Vestul Salbatic, decat din filmele de la Hollywood, si nici cowboy in carne si oase n-am vazut, dar suntem convinsi de salbaticia de la doi pasi de Bucuresti.




Trebuie sa-i cunoastem pe cei care se pot numi de acum incolo cowboy de Dambovita, prinzatori de caini sau hingheri, mai pe romaneste. Ca doar ieri a fost proba practica pentru angajarea oamenilor pe un post care nu e trecut inca in nomenclatorul de meserii de la noi. La concursul de hingheri organizat de Administratia pentru Supravegherea Animalelor au fost 20 de locuri vacante, dar numai opt pretendenti au venit, de la ora 10.00, la Baza de Ecarisaj din locul deja indicat. Asta probabil din cauza ca salariile nu sunt prea atractive, avand in vedere ca e vorba de numai 4,5 milioane de lei pe luna, cu tot cu sporurile de periculozitate si de conditii grele.




Proba de 100 de metri – hartoape




Mai intai trebuie sa alergi 100 de metri prin hartoape. Asta e proba de viteza. Sari garduri, sari si peste masini daca e nevoie, ca sa nu mai vorbim despre depasirea celor care te injura ca prinzi cainii. A doua proba e cea de “arestare” a patrupedului. Aici e nevoie de Brancoveanu. Asa se numeste cainele care iese agale din cotetul sau, intrebandu-se probabil ce-i cu multimea de ziaristi care il filmeaza. Plictisit si somnoros, cainele cu nume de rezonanta in istoria Romaniei aproape ca sare in bratele viitorilor hingheri, se lasa apucat de coada si de urechi, ba chiar si de burta, fara sa aiba nici cea mai mica reactie de impotrivire.




Aproape la fel de jugariti precum cainii pe care ii vor alerga pe strazi, candidatii la meseria de hingher ne spun ce i-a apucat sa “imbratiseze” o asemenea activitate publica. Toti spun ca le ghioraie matele de foame, incat ar fi capabili sa se duca si pe Luna, sa prinda pisici cu antene, daca e nevoie. “Am copil, am nevasta, trebuie sa fac rost de mancare”, explica pe scurt Daniel Draghici, 28 de ani, cu domiciliul in Bucuresti. Un fost hingher, cu cinci ani vechime, care zice ca a fost muscat de toate partile corpului in timp ce incerca sa imobilizeze cainii, vrea sa se intoarca la meseria de baza, dupa ce in alte domenii n-a avut noroc. Asta e povestea lui Florentin Grigore, 33 de ani, din comuna Berceni.




“Soldati de elita”




In fata “armatei” de aproximativ 200.000 de caini vagabonzi din Capitala se va forma in scurt timp o “divizie” de 100 de hingheri. Echipamentul “soldatilor” cu doua picioare va consta din salopeta, vesta reflectorizanta, manusi din piele – contra muscaturilor si crosa sau tija care are la capat o franghie pentru prinderea fiintelor cu patru picioare. Plus patru pusti cu tranchilizant, care vor fi folosite numai de hingherii de elita, bine scoliti in prealabil.




Dupa concursul de ieri, s-a ajuns la un total de 35 de prinzatori de caini in Bucuresti. Dar vor mai fi si alte concursuri, ne-a asigurat directorul Administratiei pentru Supravegherea Animalelor, Simona Panaitescu. Cand sa plecam din “obiectiv”, vedem un caine cum ridica piciorul si urineaza chiar pe poarta Bazei de Ecarisaj. Acesta poate fi un semn in legatura cu parerea lui Brancoveanu fata de concursul de ieri.




Dan Gheorghe, 15 februarie 2006

Casa din trei dulapuri




Nu stiu cati oameni au reusit pana acum sa construiasca o casa in numai o zi si jumatate, dar sigur e ca pe lumea asta se afla Ioan Constantin, de 57 de ani, care se faleste ca a reusit performanta de-a ridica din temelii o constructie de vreo zece metri patrati, ceea ce inseamna o singura camera, bucataria fiind afara, la vreascuri, unde se prepara zilnic ciorbita de zarzavat. Si e demn de crezare acest om, cand zice cat de repede a facut treaba, din moment ce materialele de constructie au fost trei dulapuri, pe care nea Costica le-a demontat cu grija.




Astfel, acoperisul este compus din dulapul de la dormitor, pe cand peretii au fost mai intai dulapul de la bucatarie si cu un “frate” de-al sau, mai vechi. Fatada casei e tot din dulapul de bucatarie, ca, de, e vorba de un placaj mai frumusel. Usa locuintei face parte dintr-o donatie mai larga a vecinilor de la blocurile din apropiere, care, pe deasupra, au mai oferit linoleum, cu care sa se captuseasca acoperisul. Si haine. Peretii au fost, la randul lor, dublati, in interior, cu paturi si carpete. Locuinta are trei televizoare – dintre care numai unul merge, trei paturi, trei oale pentru ciorbica si mai sunt si alte lucruri, pe care nu le-am numarat. Podeaua este formata dintr-un amestec de pamant si nisip, pe care posesorii l-au batatorit, jucand pe el.




Povestea familiei Ioan nu e prea complicata. Acesti oameni au avut o casa a lor, la curte, in zona Vitan, dar a fost demolata in toamna lui 1989, cum era la “moda” pe atunci. Dupa care a venit revolutia si visul mutarii intr-o locuinta noua s-a spulberat. Drept pentru care a inceput periplul prin locuinte cu chirie, care a durat pana in 13 iunie 1997. Cand in Bucuresti se comemorau sapte ani de la mineriada din 1990, familia Ioan s-a apucat sa-si demonteze dulapurile si din 14 iunie s-au inceput lucrarile la noua casa. Pana a doua zi, la pranz, a fost gata. “Dom-ne, au fost ploile astea mari, acum, de curand, si mi-au inundat casa”, ne povesteste capul familiei, cu naduf. “A trecut apa prin tavan, mai nene. Aveam apa in casa de o juma’ de metru”, ofteaza omul.




Pentru cei care vor sa vada casa din trei dulapuri, e de spus ca ea se afla pe terenul viran din apropierea Teatrului Evreiesc. Familia Ioan e comusa din tata si cinci copii : Mirabela – opt ani, Ionut – 12 ani, Catalin – 15 ani, George – 16 ani si Iulian – 17 ani. Mama nu mai e aici. Parintii s-au despartit in 1994, dupa ce au stat 16 ani impreuna, fara a fi casatoriti. “Eu am lucrat la viata mea casute din astea, pe care le vedeti in Valea Prahovei, in statiuni. Sunt si cioplitor in lemn, dar asta-iarna am fost nevoit sa-mi vand o bunatate de trusa cu scule. Am luat pe ea 250.000 de lei, ca sa am bani de mancare”, povesteste Ioan. Baietii lui au invatat sa faca scaune si mese. “Noi am vrea sa ne angajam cu totii la o firma de constructii, daca s-ar putea”, spera barbatul la un viitor mai bun.




Pe langa bucataria de afara, tot acolo mai e si “baia”. Se intinde o patura, pe o sarma, drept paravan, si acolo se spala oamenii acestia, intr-un lighean. Sigur ca a venit si politia, care le-a spus ca n-au ce cauta in acest loc, ca e illegal si ca s-ar putea sa fie amendati. Daca vor pleca de aici, tatal si cei cinci copii ai sai ar trebui sa-si ia si casa in spinare. Cele trei dulapuri…





Dan Gheorghe, 1997

O zi printre vanatorii de munte




Stiti ce salariu are un capitan, comandant de pluton, in trupele vanatorilor de munte? 1.500.000 de lei. Probabil ati auzit de vanatorii de munte, poate i-ati si vazut la televizor sau la cinematograf. Dar putina lume i-a vazut pe viu, atunci cand se catara, cu dexteritatea felinelor, pe stancile golase, la cateva sute de metri inaltime. Iar daca mai punem la socoteala si lipsa de echipament, din cauza bugetului sarac, atunci chiar ca te-apuca groaza, vazandu-i pe acesti oameni cum isi risca viata. Ei mi-au spus ca niciodata nu pornesc la drum daca nu au verificat cu minutiozitate corzile si celelalte lucruri din dotare. Daca ceva da semne, cat de mici, de defectiune, renunta la acel echipament.




Riscul e mare, pasiunea la fel




Comandantul Batalionului 33 Vanatori de Munte din Curtea de Arges, colonelul Gheorghe Sorescu, este un om care s-a nascut a doua oara. Are 50 de ani, este inalt cat usa si tot timpul cu zambetul pe buze, dar nici nu poti banui tragedia prin care a trecut, in urma cu 25 de ani, pe vremea cand era locotenent. Vorbeste azi despre lucrurile acelea cu detasare, de parca ar fi o poveste cu bunici si pitici. Era in anul 1973. Abia se intorsese din Austria, unde facuse pregatire pentru alpinism. Urma, ca de fiecare data, un exercitiu de catarare cu oamenii din subordine. Corzile au fost montate pe stanci. Numai ca un subordonat a gresit operatiunea aceasta. Una din corzi era gresit montata in tot angrenajul.




Locotenentul Gheorghe Sorescu a coborat pe corzi. La 60 de metri inaltime i s-a blocat carabiniera si a ramas suspendat intre cer si pamant. Bratele i-au fost strangulate de coarda. Parca ar fi fost legat fedeles de o forta invizibila. Nu putea sa faca altceva decat sa-si astepte moartea. Avea 25 de ani. Nici nu-si traise viata. Numai ca alpinistul din el n-a vrut sa moara. A reusit sa scape din stransoarea franghiei, prin tehnici exersate de mii de ori. Dar nu mai era legat de nimic. Numai mainile il ajutau. Si-a dat seama ca, mai devreme sau mai tarziu, va cadea. Dar era nevoie sa coboare cat mai mult posibil, pe stanci, pentru a-si salva viata. A coborat pana la 25 de metri inaltime. Atunci a simtit ca mainile nu-l mai ajuta. Si a cazut. S-a izbit de o stanca. Piciorul stang i se rasucise la spate. Isi sectionase limba si pierduse doua masele. Bratele erau pline de taieturi.




La spital i s-a pus diagnosticul – dubla fractura, cu ligamentele rupte. A fost operat de sase ori la Spitalul Militar din Bucuresti. In piciorul stang i-au fost introduce nu mai putin de 26 de suruburi si patru bare metalice. Timp de doi ani a durat refacerea. “Sa stiti ca abia asteptam sa ma vindec, sa ma intorc pe munte, la catarari si coborari”, marturiseste colonelul Sorescu. L-am intrebat daca viseaza la gradul de general. “Mi-am dorit sa fiu comandant. Nu m-am gandit neaparat la gradul de general. Cand va fi, va fi”, raspunde omul repede, zambind. Am vrut sa stiu cum procedeaza cu noii recruti. Zice ca mai intai le citeste fisele, sa afle cine sunt, ce caracter au. Trebuie sa fie bine pregatiti. “Pentru vanatorul de munte cea mai grea este escaladarea. Atunci, fiecare om isi alege drumul pe unde urca. Unul din ei poate fi deschizator de partie pentru un intreg batalion. O companie in relief muntos poate face cat o divizie din zona de campie”, aflu primele secrete ale acestei meserii.




Unici, dar saraci




Tarile din jurul nostru nu au trupe de vanatori de munte. Dar dotarea noastra tehnica e slaba, a recunoscut comandantul Armatei I, general de brigada doctor Costel Paraniac. “Nu vor creste salariile in Armata, dupa disponibilizarile preconizate, dar Ordonanta 7 este mana cereasca. Ea protejeaza cadrele militare disponibilizate. Dupa 20 de ani vechime, oamenii se pot pensiona. Cat despre riscul la care se expun vanatorii de munte, sa stiti ca fiecare arma are riscurile ei”, spune generalul. Este greu sa te desparti de munte, dupa ce i-ai invatat toate tainele, e de parare comandantul Brigazii 4 Vanatori de Munte, colonelul Corneliu Parfene. “Nu au fost cazuri de oameni care sa plece de la aceasta arma, din cauza salariului. Ii tine aici pasiunea pentru munca asta”, completeaza colonelul, care ar doi baieti. L-am intrebat daca ar vrea ca ei sa fie tot vanatori de munte. “Nu, pentru ca e prea greu. Pe mine m-a sustinut familia. Fac meseria asta de 23 de ani”.




Despre cum au mers lucrurile pentru vanatorii de munte, in ultimii 20 de ani, colonelul Parfene a spus ca cel mai bine, din punctul de vedere al dotarii tehnice, a fost in anii ’80. Cum va fi restructurarea, in cazul acestei arme? “Probabil ca vor disparea niste functii”, conchide sec oficialul. Mai trebuie spus ca, in urma cu doi ani, s-a infiintat Asociatia Nationala a Vanatorilor de Munte, cu sediul la Brasov. Este un fel de sindicat al “vulturilor” inarmati. Asociatia si-a propus sa apere interesele armei. Numai la Curtea de Arges sunt vreo 300 de membri in aceasta asociatie. Este una dintre putinele organizatii de acest fel din Armata Romana.




Traditie din 1916




Primul batalion de vanatori de munte al Armatei Romane a fost infiintat in noiembrie 1916, in momentul in care trupele noastre se retrageau din calea invadatorilor, stabilind rezistenta in Moldova. Vanatorii de munte au participat, mai apoi, la bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz. In 1922, unitatile vanatorilor de munte au fost reunite intr-o divizie, la care s-a adaugat, in 1923, o structura similara – Corpul de Munte, dupa ce Armata a fost reorganizata. Brigada 4 Vanatori de Munte din Curtea de Arges a fost infiintata in 1969.




Pentru soldatii analfabeti bibliotecara devine invatatoare




In trupele vanatorilor de munte nu intra oricine. Se face o selectie speciala, inca de la centrele de recrutare si de la prima vizita medicala. Sunt preferati tinerii care locuiesc in zona montana. Ei sunt invatati cu rigorile acestui relief. Si cei care au practicat sporturi montane pot ajunge la aceasta arma. In unele cazuri, vin la armata chiar si analfabeti, desi in fisa lor de incorporare scrie ca au sapte clase. Asa s-au infiintat in unitatile militare clase pentru acesti tineri, unde li se asigura rechizite. Bibliotecara unitatii face pe invatatoarea si reuseste intr-un timp relativ scurt sa-i invete macar strictul necesar. Este foarte important ca soldatii sa stie sa citeasca, pentru ca ei trebuie sa lectureze anumite regulamente.




Am ajuns si la cantina unitatii. Sunt 350 de locuri aici. Soldatul are la dispozitie 40 de minute ca sa manance. El trece pe la autoservire, isi ia la tava ce doreste, apoi se duce la masa. In 150 de minute iau masa 700 de militari, ne asigura gazdele. Fiecare soldat primeste zilnic hrana totalizand 4.500 de calorii. Asta inseamna, intre altele, un ou, 20 de grame de unt, 750 de grame de paine alba, 200 de grame de carne, 400 de grame de cartofi. La ultimul capitol s-a modernizat treaba la bucatarie – exista o masina de curatat cartofi, care reuseste sa “rezolve” 400 de kilograme intr-o ora. Ce-i drept, exista si o grupa de serviciu, dintre soldati, care se ocupa cu retusarea cartofilor deja curatati de masina. La bucatarie sunt cinci bucatari, ajutati de cinci soldati in termen. Plus un ospatar. In crescatoria unitatii se afla 77 de porci. Ofiterii mananca separat, la popota. Numai ca ei isi platesc consumatia. Cand sunt zile de post se fac mai multe feluri de mancare – si pentru cei care postesc. La care se adauga mancarea de regim pentru soldatii sau ofiterii cu probleme de sanatate.




O mare problema este cea a incalzirii unora dintre cladirile unitatii militare, spune comandantul Corpului I de Armata, generalul Gheorghe Lungu. Adevarul e ca frigul predomina, nu numai in dormitoarele soldatilor, in care am fost invitat sa intru, dar chiar si in birourile comandantilor. Unele din aceste cladiri nu sunt racordate la sistemul de termoficare al orasului, din cauza conductelor uzate. La randul lor, cladirile militarilor sunt vechi, mobilierul e vechi.




“Dusmanul” a fost anihilat in 30 de minute




Poligonul de instructie al Batalionului 33 Vanatori de Munte este chiar zona in care se gaseste barajul Vidraru, unul dintre cele mai sensibile puncte de pe harta strategica a Romaniei. In caz de razboi sau a patrunderii in zona a unui grup terorist, militarii trebuie sa tina “cu dintii” de acest obiectiv. Si asta nu numai datorita importantei arhitecturale a barajului, dar mai ales pentru urmarile deosebit de grave care ar avea loc, in cazul distrugerii sale. Barajul se afla la o altitudine de 1.060 de metri si a fost construit intre 1961 si 1966, fiind, la acea data, al saselea in Europa si al noualea in lume. Barajul are 180 de metri inaltime si poate tine in spatele sau o cantitate de cel mult 430 de milioane de metri cubi de apa. Lacul de acumulare are o lungime de 13 kilometri, iar soseaua care il inconjuara – 56 de kilometri. Constructia are la baza o grosime de 25 de metri. In cazul distrugerii barajului, nu numai ca Pitestiul ar fi sub ape, dar viitura formata ar distruge pana si barajul Lacul Morii din Bucuresti, ceea ce ar provoca o catastrofa de proportii in Capitala.




Insa, din punctul de vedere al strategiei militare, se spune ca nimeni nu ar avea interesul sa distruga barajul de la Vidraru. Ceea ce nu inseamna ca paza obiectivului si pregatirea de lupta in aceasta zona ar fi diminuate intr-un fel. Exercitiul de lupta din ziua de 12 martie 1998 a demonstrat ca militarii romani sunt capabili sa anihileze un grup de cercetare – diversiune care s-ar apropia de aceasta zona. La exercitiu au participat ofiteri, militari angajati pe baza de contract, militari cu termen redus si militari in termen. Locul desfasurarii manevrelor militare a fost in Valea lui Stan, la 30 de kilometri – nord de Curtea de Arges si la doi kilometri, in aval, de barajul Vidraru. Cel mai impresionant a fost faptul ca, dupa numai patru luni de instructie, militarii in termen stiau sa se catere pe munte ca niste alpinisti cu vechime. Deschiderea focului din zeci de arme automate, fumigenele si grenadele de manevra au sporit spectaculozitatea actiunii. Militarii au coborat de pe un versant de 1.232 de metri, pentru a se urca repede pe un altul, in timp ce alti colegi de-ai lor ii sustineau cu foc de acoperire. “Dusmanul” a fost anihilat in mai putin de 30 de minute. Apoi s-a facut liniste. Barajul e tot acolo, incremenit intre stancile reci si mute.





Dan Gheorghe, 24 martie 1998

Posta pe doua roti




Posta pe bicicleta sau pe motoreta este o noua meserie in Romania. “Moda” a fost preluata din Occident. Curierii parcurg zilnic chiar si o suta de kilometri. Coletul pe care il transporta nu poate avea o greutate mai mare de doua kilograme. Vara sau iarna, noii postasi se strecoara pe strazile Bucurestiului, prin gropi sau printre masini, in cea mai mare viteza.




Curierii se cunosc deja intre ei. Dupa aprecierea celor cu care am stat de vorba, in Bucuresti se “plimba” la ora actuala peste 100 de oameni care fac aceasta meserie. “In primul rand, trebuie sa-ti placa sa mergi pe doua roti. Daca iei si un salariu bun pentru asta, e si mai bine”, zice Stefan Voichita, unul dintre biciclistii profesionisti, pe care l-am intalnit la Piata Unirii. Cu rucsacul in spinare, pantalonii si geaca vatuite, sapca pe cap si manusi in mana, postasul e pregatit pentru sezonul rece. “Normal ca e frig, dar asta e meseria pe care mi-am ales-o si trebuie s-o fac”, continua omul nostru, care isi “imprumutase” un minut de odihna din ziua de munca.




Programul zilnic incepe la ora 9.00 si se termina la ora 18.00, timp in care pot fi serviti, in medie, 35 de clienti. Ca sa ajungi la toti, parcurgi chiar si 100 de kilometri. In fiecare zi! Si asta numai in Capitala. “Ducem tot felul de colete, de la cadouri pana la contracte intre firme”, aflam de la calator.




Greul abia acum incepe. Se apropie decembrie, luna plina de cadouri. Atunci au curierii cel mai mult de lucru. Pe zapada sau pe gheata nu e o problema sa mergi pe doua roti. Totul e ca rotile sa fie dotate cu crampoane din otel.




Asigurari in caz de accident




Fiecare curier are o statie de emisie-receptie. De la firma lui i se comunica unde trebuie sa mearga pentru a lua un colet si care e destinatia pachetului. Toni, un alt postas, de data aceasta calare pe o motoreta, e de doi ani in bransa, asa ca stie mai multe despre domeniul sau. “La noi in tara se face treaba asta cam de vreo sase ani. E un model preluat din Occident. Acolo exista tot felul de curieri, de la cei care merg pe jos, pana la cei pe role, pe biciclete sau pe motorete. Si la noi sunt deja curieri de toate felurile”, stie motociclistul.




Curierii pe care i-am intalnit sunt angajati pe baza de contract. Firma pentru care lucreaza le pune la dispozitie echipamentul, iar in plus sunt asigurati in caz de accident. Defectiunile tehnice ale bicicletei sau motoretei sunt reparate tot pe banii firmei. In schimb, ca sa te incalzesti pe timp de iarna ori sa te racoresti – vara, iti cumperi din banii tai cafeaua, ceaiul ori sucul. Si mancarea. Salariul se “invarteste” mai greu decat roata unei biciclete – in jurul a zece milioane de lei vechi.




Autoritatile sustin ca atat timp cat oamenii lucreaza legal si le sunt asigurate conditii normale de lucru, totul este in regula. “Firmele respective au obligatia sa asigure conditii normale de lucru, in functie de anotimp. In contract trebuie sa existe clauze legate de siguranta angajatului la locul de munca”, spune Mariana Basuc, inspector general de stat in cadrul Ministerului Muncii. Daca e asa, atunci sa vina postasul. Pe orice fel de roti…




Dan Gheorghe, 24 noiembrie 2004

Spargatorul autorizat de masini





Cu o taxa de numai 20.000 de lei ti se va sparge autoturismul, daca ai Dacia sau alta marca fabricata in fostele tari socialiste. In schimb, o masina din Occident se deschide mult mai greu, asa ca in cazul ei trebuie sa platesti 50.000 de lei. Cine a pierdut cheile masinii si nu poate debloca portiera ori sa porneasca motorul, are cu siguranta nevoie de un “deschizator de masini”. Dar fiindca este o “pasare” rara, trebuie sa bati tot Bucurestiul, ca sa-l gasesti pe Matei Ion, lacatus de meserie, angajat al Cooperativei “Prestarea”. In varsta de 58 de ani, omul nostru pare foarte calm si chiar ne-a spus ca are nevoie de aceasta insusire, mai ales cand e vorba de deschiderea unui Mercedes – operatiune care i-a luat nu mai putin de sase ore. “Asta e masina cel mai greu de desfacut. Are un sistem de siguranta infailibil. Broasca portierei este aparata in interior de un perete din plastic si de aceea n-o poti deschide cu surubelnita sau cu sarma”, imi explica nea Matei, care si-a confectionat singur uneltele de lucru si are propriile sale metode pentru “spargerea” unei masini, pe care vrea sa le pastreze ca secret profesional. “Nu de alta, dar sunt unii care ar putea sa se inspire si pe urma sa faca alte prostii”, stie omul sa sufle si-n iaurt.




Maistrul s-a ferit de oameni care au venit la el sa le confectioneze chei de autoturisme dupa amprenta in ceara sau un desen pe hartie. “Le-am spus ca nu ma pricep la asa ceva. Stiam eu daca nu cumva erau hoti de masini? Adevarul e ca pe astia ii mirosi imediat!”, ma anunta barbatul, cu un aer misterios, apoi recunoaste ceva in legatura cu Mercedesul pe care l-a “spart” cu ani in urma : “N-am reusit sa-l deschid decat cu ranga, dar tabla masinii nu s-a indoit deloc”.




In schimb, masinile romanesti si cele din fostele tari socialiste se rezolva imediat. Culmea – zice mesterul – se intampla ca tocmai cei cu masini “bengoase” sa spuna ca tariful pentru “spargerea” unei masini e prea mare si se plang ca n-au bani, in timp ce soferii de Dacii platesc fara sa mai faca nazuri. Din pacate pentru aceasta meserie, clientii sunt foarte putini. Unul pe luna, daca e si atunci. “Cei care raman cu masina blocata si au nevoie de mine o patesc pentru ca n-au avut decat o singura cheie”, explica barbatul seceta de clienti. Regula de baza e ca toti solicitantii pentru “spargere” sa prezinte actele masinii. “In Occident, deschiderea unei masini se face cu ajutorul calculatorului. Se introduce o sonda in broasca si calculatorul citeste dispozitivul de deschidere. La noi nu se pune problema unei asemenea aparaturi, pentru ca ar fi prea costisitoare in raport cu numarul de clienti”, ofteaza maistrul.




Adevarul e ca Matei Ion a fost mai intai sticlar. “Dupa 1990, am inceput sa fac lacatuserie, meserie pe care am invatat-o de la tatal meu”. Am aflat totusi un secret de la nea Matei – unele masini occidentale, cumparate de romani la mana a doua, sunt usor de deschis, la fel ca suratele lor din Est. De ce? Pentru ca li s-a modificat dispozitivul original de deschidere a usilor, punandu-se in loc “niste jafuri”, pufneste barbatul, inainte sa ne luam la revedere.




Dan Gheorghe, 1998

HULIGANII POLIGLOTI




Nu-ti dai seama daca baietii sunt mai multi decat fetele. In plus, nimeni nu sta locului. Unii vin, stau ce stau, apoi pleaca. Apar altii in locul lor. Sa tot fie vreo cateva mii de spectatori sub cupola „Polivalentei”. Ba nu, cea mai impresionanta prezenta nu e pe scaune, ci sub scaune - ambalaje, mancare si sticle goale. Nu mai vorbesc de mutrele dubioase care scuipa seminte, se uita dupa gagici si se trezesc urland ca la luna, sa‑si arate potenta. Poate sa intre oricine, accesul e gratis. Incepe meciul.


Organizatorii fac apel la fani sa nu se injure unii pe altii. Cele doua galerii, ale echipelor care disputa derby-ul, sunt plasate la mare distanta una fata de cealalta. Fiecare grup are cel mult 200 de persoane care striga sacadat: "Fuck off!". Cateva pustoaice din spatele meu observa, cu mandrie, ca aici nu e ca pe stadion. Publicul licean e mai elevat. Se injura in limbi straine!


Dobrin, esti "penibil"!


Am crezut, pentru un moment, ca e altceva la intrecerea liceenilor, fata de spectacolul jalnic din tribunele stadioanelor. Asta s-a intamplat cand galeria celor de la "Eliade" a scandat minute in sir numele lui Nicolae Dobrin.


Visul a fost spulberat insa de rivalii lor de la "Maniu", care le-au raspuns ca sunt "penibili". Dincolo de faptul ca numele unei legende a fost amestecat in disputa mitocaneasca a unor pustani, se poate spune ca atmosfera a fost salvata de spectacolul din teren. Niste copii care au dat dovada ca stiu sa joace frumos, corect, fara smecheriile adultilor.


Multa paruiala, putin respect


Ce s-a vrut prin acest eveniment, aflat la a XII-a editie, la care participa, in prezent, 90% din liceele Capitalei, potrivit statisticilor oficiale? Sa vina tinerii la fotbal, propunea, cu zece ani in urma, Mircea Sandu, presedintele FRF. Cu totul altfel suna azi parerea expusa pe pagina de Internet a competitiei liceenilor. "E multa paruiala, e mare interesul, e lipsa de educatie si de respect".


Intrebarea care se pune e daca huliganismul de acum de pe stadioane, al "batranilor" fani, va fi inlocuit, maine, de o noua generatie, mai civilizata. Chiar exista semne ale unei posibile schimbari? Sau tinerii vor prelua si vor duce mai departe stafeta porcariilor? Semne bune nu sunt, din pacate. Anul trecut, un tramvai a fost devastat de infierbantatii adolescenti.


Cert e ca la ora asta Inspectoratul Scolar Bucuresti critica manifestarea, plasata in perioada cursurilor, favorizandu-se astfel chiulul. Pe de alta parte, Ministerul Educatiei a pus chiar problema intreruperii competitiei, daca mai apar incidente grave. La capitolul asta, am auzit, stand in tribune, intre elevi, destule povesti despre "ce s-a intamplat datile trecute" - batai la gura de metrou, aproape de "Polivalenta", la care au participat, "cu mult nerv", chiar si fetele.


Meciuri in vacanta


La randul lor, organizatorii ne-au spus ca stiu meciurile cu risc mare, asa ca atunci solicita chiar triplarea fortelor de ordine. Cum a fost si la cel de acum. La finalul partidei, numai suporterii de la "Maniu" au plecat imediat din sala, in timp ce "colegii" lor de la "Eliade" au mai fost tinuti in tribune inca 20 de minute, tocmai pentru ca cele doua grupuri sa nu se intalneasca, cine stie pe unde, la un schimb "amical" de pareri cu iz "educativ". Cat priveste desfasurarea viitoarei editii, Catalin Oprisan, de la ISM, firma organizatoare, ne-a spus ca se va cauta o "fereastra" care sa coincida cu perioada unei vacante din timpul anului scolar.



Dan Gheorghe, 23 ianuarie 2008

Strania poveste a unui orfelinat irlandez dintr-un sat romanesc






Carani - satul care arata ca un oras. Nici nu e departe de un oras - Timisoara, la numai 20 de kilometri. Drumul te scoate repede din camp si te arunca in mijlocul unui peisaj iesit din comun. Un parc industrial, inca in constructie, a devenit fundalul din fier si beton al caselor din satul cu 2.000 de suflete. Dar ce case - una si una, vile in culori si forme diferite. Linistea e aparenta in acest loc, unde strazile proaspat pavate se intercaleaza cu ulitele prafuite. Ce-i drept, se lucreaza inca la canalizare. Sute de muncitori isi fac de lucru in noua zona industriala din apropierea localitatii. E un loc care are istoria lui, legata de svabi, cei care au pus, cu mult timp in urma, prima caramida la temelia vetrei satului.




Sateni romani angajati de irlandezi




Localnicii ne masoara din cap pana in picioare, banuitori, atunci cand aud pentru ce am venit la ei. Vrem sa stim povestea unei organizatii irlandeze care a activat in acest sat, punand bazele unui centru pentru ingrijirea copiilor care provin din familiile sarmane. Dar nu familii din satul Carani. Localnicii sunt oameni cu stare. Multi au plecat in strainatate, dupa 1990, facand bani frumosi. De unde si gospodariile implinite de acum. Minorii din caminul irlandez erau adusi din alte zone, repartizati prin Protectia Copilului. Cel putin zece oameni din satul Carani au lucrat pentru fundatia irlandeza, unii ca supraveghetori ai copiilor, altii ca ingrijitori, portari sau soferi. Ceea ce a surprins insa comunitatea locala a fost ca acest camin s-a inchis dupa numai sase ani de functionare. Asta s-a intamplat in 2006. Fara nicio explicatie pentru oamenii din Carani, care nu stiu nici in ziua de azi ce s-a intamplat cu adevarat. Cu atat mai mult cu cat lumea de pe aici are numai cuvinte de lauda la adresa irlandezilor.




Declaratiile pastorului din Belfast




Timpul a trecut si povestea caminului din Carani ar fi ramas poate ingropata pentru totdeauna, daca zilele trecute n-ar fi aparut o declaratie socanta a pastorului James McConnell, presedintele organizatiei Whitewell Metropolitan Tabernacle din Belfast. Este chiar fundatia care a infiintat centrul pentru ingrijirea minorilor din satul Carani. Opiniile pastorului au fost publicate de ziarul Belfast Telegraph, fiind preluate, la scurt timp dupa aceea, si de agentiile de presa din Romania. Pastorul irlandez explica de ce organizatia sa a decis sa paraseasca tara noastra. El vorbeste despre o posibila retea de pedofili, care ar avea legaturi pana la nivelul Guvernului Romaniei. Acea retea ar fi avut intentia de a cumpara centrul de copii din Carani. "Patru barbati au venit la mine si mi-au spus ca orfelinatul este minunat. Cu permisiunea dumneavoastra, am putea plasa din cand in cand un copil la orfelinat, pentru o luna sau cel mult trei", povesteste pastorul, care a adaugat - "ceva era putred". Presedintele organizatiei irlandeze arata ca a preferat sa distruga tot ce a construit in Romania, pentru ca nimic sa nu cada in mainile rau-facatorilor. "Am daramat tavanele, baile, dusurile, totul, pana si dusumelele, deoarece arata ca un hotel de cinci stele. Era minunat si l-am distrus, si am spus ca acest guvern nu il va lua. Si daca il vor lua, vor trebui sa cheltuiasca bani pentru a-l renova. Din acest motiv am plecat din Romania", conchide pastorul irlandez.




Acuzatii vechi, inca din 2002




Ne-am dus in cautarea adevarului, in comuna Sanandrei din judetul Timis. Carani e unul din satele aflate in componenta acelei comune. Stirea despre declaratiile pastorului irlandez nu continea un lucru esential - unde anume s-a aflat centrul de copii despre care se vorbeste in acel articol. Am pus intrebari la Autoritatea pentru Protectia Copilului, iar de acolo ni s-a indicat locatia din Banat. Mai mult nu se stia nici la Bucuresti. Am fost indrumati spre Directia Judeteana de Protectia Copilului Timis, unde am gasit deschidere totala fata de acest subiect. Am aflat astfel ca Fundatia Whitwell Metropolitan Tabernacle si-a anuntat, inca din 2005, intentia de a parasi Romania. La acea data, in centrul de plasament din Carani erau 16 copii. O parte din ei au fost trimisi la alte centre, iar sase s-au intors la familiile lor. Ce-i drept, a existat un conflict intre aceasta fundatie si Protectia Copilului Timis. Irlandezii au acuzat partea romana ca ar fi furnizat informatii confidentiale despre acest centru unui ziar din Timisoara. Alte acuzatii, mai vechi, mai precis din 2002, se refera la intentia unor functionari ai statului roman de-a oferi fundatiei irlandeze cate 18.000 de dolari pentru fiecare copil care ar fi putut sa intre pe o filiera de adoptii internationale. "Aceste acuzatii nu au fost confirmate. Fosta conducere a institutiei a negat ca ar fi furnizat presei informatii despre copiii din centru sau ca salariatii institutiei ar fi fost implicati in adoptii internationale ilegale", a venit raspunsul de la serviciul de presa al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Timis.




Proces castigat de irlandezi




A existat chiar si un proces intre fundatia irlandeza si un ziar din Timisoara care a scris despre centrul de copii din Carani. Nimeni nu-si mai aminteste acum de continutul acelui material publicat in 2003. Se stie doar ca procesul a fost castigat de partea irlandeza. Ziarul respectiv nu mai exista, iar autoarea materialului nu mai activeaza in presa, din cate am aflat tot de la Protectia Copilului Timis. Mai mult, functionarii de aici ne-au spus ca, in urma acelui articol, fundatia n-a mai primit bani de la sustinatorii sai din Irlanda, drept pentru care activitatea centrului din Carani a fost oprita. "Dupa ce pastorul si-a anuntat intentia de a inchide centrul, actuala conducere a Protectiei Copilului Timis l-a sfatuit pe acesta sa faca demersurile legale pentru acreditarea fundatiei. Cu toate acestea, data fiind lipsa fondurilor externe, centrul a fost inchis in 2006", conchid autoritatile romane. Revenind la recentele acuzatii ale pastorului irlandez, Protectia Copilului Timis arata, pe de-o parte, ca "nu avem cunostinta de nicio retea de pedofilie care ar fi sustinuta de Guvernul Romaniei", iar pe de alta parte declara ca "nu avem nicio competenta pentru a demara o ancheta in acest caz". Am fost indemnati de autoritati sa mergem la Carani, sa discutam cu oamenii de acolo, mai ales cu cei care au fost angajati de fundatia irlandeza. Poate ca de la ei vom afla adevarul despre activitatea acestei fundatii si mai ales motivele plecarii sale din Romania.




Casa albastra




"La numarul 110, casa albastra", suntem indrumati de cum intram in Carani. Gasim repede adresa, mai ales ca e chiar la soseaua principala. Aici a fost caminul de copii al fundatiei irlandeze. Totul e sub lacat acum. Chiar la strada e o casa veche, facuta in stil local, cu peretii albi. Conturul ferestrelor e albastru. Dar in spate, in curtea interioara, se vede o cladire cu doua etaje, moderna, cu termopane. Tot culoarea albastra da contur ferestrelor. Acolo era caminul propriu-zis. Casa mica, de la strada, era folosita de irlandezi pe post de biserica, dupa cum ni se explica. "Casa mare" a fost ridicata in numai trei luni, isi amintesc putinii trecatori pe care ii oprim cu o intrebare. Lumea nu mai stie exact cand s-a construit caminul, in 2000 sau in 1999. Gard in gard cu proprietatea irlandezilor e gospodaria sotilor Brandusa. Au iesit amandoi la poarta. Dupa ce facem cunostinta, aflam ca Renate a fost ingrijitoare la camin, iar sotul ei, Antoniu, a lucrat tot acolo, ca sofer. "Ne plateau cu mai mult de 100 de dolari pe luna. Nu erau bani prea multi", recunoaste barbatul, dar sotia lui il corecteaza - lucra doar patru ore pe zi.




Vecinii irlandezilor




Vrem sa stim de la interlocutorii nostri daca au auzit zgomote ciudate, ca si cum s-ar fi demolat pereti, in cladirea alaturata, cea a caminului. Apropo de declaratia pastorului James McConnell, cum ca ar fi distrus cu barosul baile, dusurile si alte lucruri, inainte ca acel imobil sa fie inchis. Oamenii din fata noastra ne privesc ciudat, de parca ar astepta sa le spunem ca e o gluma. "N-am auzit nimic", zic ei. Ne uitam si noi cu atentie. Ambele cladiri - si cea de la strada, si cea din curtea interioara - sunt in regula. Nu au nici macar un geam spart. Am aflat mai tarziu de la viceprimarul comunei Sanandrei, Adrian Barna, ca fundatia irlandeza mai e si acum proprietara intregului perimetru in care se gasesc atat fosta casa de rugaciune, cat si fostul camin de copii. Renate ne spune cum arata, in interior, cladirea cu doua etaje. Are zece dormitoare, un cabinet medical, altul destinat psihologului, doua bucatarii, o camera de joaca, o spalatorie si o sala de mese. Erau 48 de copii in acest camin. Cel mai mic avea trei ani, iar cel mai mare - 16 ani. "Erau conditii foarte bune. Mancarea buna. Putini romani le pot oferi copiilor lor ce aveau copiii de la acest camin", adauga fosta ingrijitoare. Tot ea isi aminteste ca irlandezii dadeau cate un cadou la fiecare copil din satul Carani, de Craciun si de Paste. Dar nu numai atat. De la autoritatile locale stim ca fundatia irlandeza a donat scolii din Carani opt calculatoare, iar spitalelor din Arad si Timisoara - aparatura din domeniul pediatriei.




Trei pastori la Carani




Aflam ca trei pastori au venit la Carani, unul dupa altul, cat a functionat caminul de copii. Fiecare cu sotia lui. Primul era un om tanar, inalt, blond, ni se spune. Al doilea era mai in varsta. Localnicii ii tin minte pe cei doi "batranei boemi" care obisnuiau sa se plimbe prin sat. De ultimul isi amintesc cel mai bine - John McCready, un om la vreo 40 de ani, care s-a integrat cel mai bine in comunitate. Despre el am vorbit cu Saveta Flutur, care a fost educatoare la camin. "Erau foarte atasati de copii - John si sotia sa, Louise. Vorbeau cu oamenii din sat, aveau o impresie buna despre romani", zice educatoarea. Copiii erau dusi dimineata la scoala din Carani, iar dupa-amiaza reveneau la camin. Irlandezii au angajat un profesor de matematica, sa-i ajute pe prichindei la lectii. Asa se face ca la sfarsitul clasei a VIII-a, la examen, micutii au obtinut medii foarte bune. Vacanta insemna pentru copiii din centru excursii in toata tara.




Ultimul plecat




Cel mai putin cunoscut la Carani e chiar presedintele fundatiei irlandeze. E vorba de pastorul James McConnell, cel cu declaratia legata de posibila banda de pedofili care ar fi patronata de Guvernul Romaniei. Localnicii ne-au spus ca James, un barbat la peste 70 de ani, a venit in satul lor doar de cateva ori, in vizita. Plus de asta, lumea stie ca ultimul pastor care a lucrat la caminul de copii, pana in 2006 - John McCready - e cel care a si pus lacatul pe usa, la inchiderea locatiei. Tocmai de aceea pare ciudata declaratia lui James McConnell, care sustine ca, inainte de a inchide caminul, a luat barosul si l-a distrus. Oricum, satenii din Carani n-au auzit nici de ce-a spus, zilele trecute, James McConnell, nici de cine stie ce organizatii de pedofili care le-ar fi bantuit comunitatea cu ani in urma. Oamenii stiu ca au fost candva niste irlandezi la ei in sat. "Pacat ca au plecat. Erau de isprava", zic romanii. Apoi se intoarce fiecare la treaba lui. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat...






Dan Gheorghe, 10 august 2009

Povestea gratarului fara friptura




In ciuda faptului ca romanii se plang, in marea lor majoritate, ca n-au ce manca, ei isi fac totusi serioase provizii de oale, cratiti, ibrice si gratare-minune pentru fripturi. Cine stie, probabil ca vor veni si vremuri “pe dos”, cand va fi multa mancare – si ieftina, iar oalele nu se vor mai gasi, sa dai cu tunul…



Asa, spre exemplu, la un magazin de la Piata Unirii, unde vanzatoarea ne-a povestit cum se vand oalele, precum painea calda. Insa, succesul cel mai mare il are “grilul”, care e un gratar mai special, pentru fripturi, mititei si ce se mai gaseste prin frigider. El are forma unei oale, care se pune direct pe flacara aragazului. O oala fara fund, gratarul fiind mai sus de sursa de foc. Are si capac. Femeia ne zice ca se fac niste fripturi a-ntaia. Si nu costa decat 103.000 de lei. Gratarul, nu friptura.



Se cumpara? Se cumpara, primim asigurari. Cu succes. Au venit si preoti, au venit si de la niste cantine, dar vine si lumea. “Persoane fizice”, cum le zice. Sa trecem la oale. Vase emailate – 23.584 de lei o cratita. Sunt si la 32.196 de lei sau la 27.834 de lei. In functie de volum. Gazda, persoana agreabila, mai sta de vorba cu cei care ii calca pragul. Lumea zice pentru ce da banii pentru asa de multe cratiti. Pentru gemuri. Pentru bulion. Nu pentru fripturi, de exemplu. Comertul de profil creste spectaculos in preajma sarbatorilor de Craciun si de Paste. Atunci nu se mai face bulion. Vine lumea la magazin, cumpara oale. Ca au adus mancare de la tara.



Tigaile se vand si ele bine, la 16.490 de lei bucata, iar tavile pentru placinte costa doar 29.854 de lei. Ibricele sunt la 16.720 de lei. Am vazut si o oala mare, de 15 litri, la 62.000 de lei. Farfuriile au si ele mare cautare, ca doar costa 5.000 de lei sau cel mult 6.462 de lei. Polonicele sunt si ele la loc de cinste in preferintele cumparatorilor. Astea nu costa mai mult de 5.714 lei. Bucata. Marfuri romanesti. Solide? – intreb. Foarte! – mi se raspunde.



Aflu de la un batranel, care tocmai intrase in magazin, istoria fripturii. Se zice ca intr-o epoca indepartata, pe cand oamenii traiau in pesteri, doi indivizi “ai dracului, ca lumea de azi”, se bateau pe o bucata de carne cruda, in preajma unui foc. Si au scapat carnea in flacari. A fost jale mare. Credeau ca-si pierdusera pranzul. Pana le-a venit mirosul de carne fripta. Batranelul inghite in sec si iese din magazin. Tocmai isi cumparase un ibric, sa-si faca ceai.




Dan Gheorghe, 1997

Stomacul de tarabagiu




Ca sa nu se duca de prea multe ori la toaleta in timpul programului de lucru, vanzatorii de la tarabe si-au modificat regimul alimentar. Ei beau cat mai putine lichide, se feresc de apa rece si nu consuma grasimi. Apa rece si grasimile provoaca deranjament la stomac, mi-a spus Constantin Stefan, de 66 de ani, fost solist la Rapsodia Romana intre anii 1959-1970. “Din proprie experienta am ajuns la concluzia ca apa rece si grasimile ma deranjeaza la stomac”, imi explica domnul Stefan. El sta la o taraba in Dristor si vinde umbrele, ciocolata, biscuiti si restul de obiecte pe care le stie toata lumea…



Problema este ca in momentul cand ai nevoie la toaleta, te gandesti, ca vanzator stradal – “ce fac cu marfa cat timp lipsesc?”. Sunt unii tarabagii care se inteleg intre ei. Cat timp lipseste unul, ceilalti au grija de marfa lui. Dar daca tarabagiul este undeva de unul singur, cu marfa lui, ce face? Nu face! “Dimineata, inainte de plecare, beau o cafea, dar nu mananc nimic. Pe urma plec la serviciu. In timpul zilei, mai mananc un biscuite, ceva usor, dar nu beau niciun pic de lichid. Seara, cand ajung acasa, beau un ceai si mananc paine cu margarina. Duminica, de liber, mananc putina carne, daca e” – pare sa fie cel mai bun regim alimentar pentru un tarabagiu. Programul de lucru la taraba este de la 9.30 pana la 17.00, povesteste Constantin Stefan, care are o pensie de 330.000 de lei si se plange ca nu-i ajung banii, dupa 43 de ani de munca. In urma cu un an, a fost nevoit sa se angajeze la patron, sa vanda marfa la taraba, contra unui salariu de 240.000 de lei pe luna.



Sa trecem mai departe, la Mariana, o vanzatoare frumusica de la Mihai Bravu, care are o taraba cu tenisi, papuci si costume sport. Ea lucreaza cu inca un coleg, asa ca unul dintre ei se poate duce linistit la toaleta. Dar linistea e aparenta. “Ma duc la un restaurant, aici, in apropiere. Da’ va zic ca de cate ori intru in veceu ma inchin de sapte ori, din cauza ca toaleta e agatata deasupra unei gropi mari de la metrou. Sunt doar niste scanduri pe jos, iar printre ele se vede haul. Mi-e sa nu cad, dracului, cu tot cu closet!”, povesteste fata cu infrigurare. In plus, pentru acest “exercitiu de curaj”, trebuie sa platesti de fiecare data cate 200 de lei. "Daca nu-i ai, nu te duci la veceu. Am patit-o si eu odata”, se incrunta fata.




Dan Gheorghe, 1997