Flota oceanica a cercetatorilor romani





Spre Antarctica! Plecarea expeditiei romanesti a fost in septembrie 1981, din portul Constanta, la bordul pescadorului oceanic "Semenic". Urmau sa ajunga in apropierea Cercului Polar de Sud, langa insula Bouvet. Un perimetru destul de putin cunoscut in acea perioada, aflat la 450 de mile de coasta sudica a continentului african. Ceea ce aveau de facut oamenii de stiinta era sa carteze lantul de munti submarini, de-a lungul Crestei Balenelor. La care se adauga studierea faunei marine. Flota de pescuit oceanic a Romaniei, cea de pana in 1989, avea in spatele ei o alta "flotila", compusa din cercetatori. Pescuitul nu mai era doar o simpla aruncare a navodului. Totul se facea dupa criterii stabilite in urma unor studii asupra oceanului planetar. Am gasit pe unul dintre fostii specialisti de la Institutul de Cercetari Marine care, in anii '70 - '80, a condus sau organizat, in total, 24 de expeditii stiintifice in Atlanticul de Sud-Est si in zona Antarcticii. Acum, la cei 68 de ani ai sai, Nicolae Papadopol este directorul stiintific al Complexului Muzeal de Stiinte ale Naturii din Constanta. Specialitatea omului nostru este ihtiologia. Un vast domeniu al fiintelor care domina lumea apelor - pestii.




Un roman in fruntea rusilor




Ne intoarcem la expeditia antarctica din 1981 - cea mai lunga la care a participat Nicolae Papadopol. Plecat spre capatul pamantului pentru opt luni de zile. Ne spune ca s-a intors in tara abia in luna mai 1982. Prima parte a calatoriei s-a incheiat in apele Namibiei, unde romanii au facut jonctiunea cu alta expeditie, cea ruseasca, de pe nava "Patriot". Papadopol a urcat la bordul vasului rusesc, unde a preluat comanda cercetatorilor, dupa care a fost reluat marsul spre apele arctice. De ce un roman conducea colectivul de cercetare de pe un vas rusesc - ne lamureste chiar protagonistul actiunii din urma cu 28 de ani. Atlanticul de Sud-Est era in acele timpuri supus unei conventii internationale, din care faceau parte 17 tari. Erau statele care isi trimiteau vasele de pescuit in acel perimetru. Prin capacitatea flotei si a resurselor stiintifice prezente in acea parte a globului, Romania era a treia putere maritima din zona, dupa Rusia si Africa de Sud. Plus de asta, Nicolae Papadopol era reprezentantul oficial al tarii noastre in acel spatiu si facea parte din Corpul International de Inspectie. Nu in ultimul rand, omul pe care l-am cunoscut acum era de pe atunci recunoscut pentru cercetarile sale asupra faunei din sudul Atlanticului, avand la activ 90 de lucrari publicate si sase carti in domeniul ihtiologiei.




Stiinta pescuitului




Cercetarile in domeniul pescuitului oceanic atingeau o serie intreaga de directii, asa cum erau concepute si aplicate de oamenii de stiinta romani. Spre exemplu, au fost stabilite drumurile de migratie ale pestilor. Papadopol ne spune ca s-au facut studii in privinta impactului asupra oamenilor de pe costa de sud a Africii, in urma pescuitului intensiv din acea zona. Tot el este autorul metodologiei de citire a varstei pestilor oceanici. "Romania ajunsese atunci in clubul select al catorva tari de pe glob - precum Rusia, Africa de Sud, Japonia, Spania si Portugalia - care cunosteau secretele pescuitului oceanic din sudul Atlanticului", ne spune cercetatorul. Si cum sa nu fie vorba de o adevarata comoara in partea aceea a planetei, in conditiile in care speciile de peste de acolo erau comercializate pe bani grei. Daca stavridul, de exemplu, era cotat, la acea vreme, cu 300 de dolari pe tona, in schimb berixul ajungea pana la 1.200 de dolari pe tona. Sa ne intoarcem la cercetarile romanesti. Se faceau prognoze amanuntite in privinta rezervelor de peste, pe termen mediu, cunoscandu-se potentialul de capturi, in functie de anotimp. Studiile romanesti ajunsesera la o asemenea acuratete, incat se stiau nu numai zilele, dar chiar si orele cele mai potrivite pentru pescuit, in punctele in care se forma o concentratie importanta de peste. Chiar si temperatura apei era un criteriu pentru "detectarea" prazii. La toate acestea trebuie adaugat si faptul ca Nicolae Papadopol a reusit sa aduca in Romania colectii de pesti oceanici care au imbogatit zestrea Muzeului de Stiinte ale Naturii "Grigore Antipa" din Bucuresti, dar si alte spatii dedicate stiintei aflate in cadrul universitatilor din Iasi, Timisoara, Cluj si Craiova.




Oceanul planetar, impartit de romani pe "sectiuni"




Alte cinci expeditii romanesti in apropierea zonei antarctice au fost organizate in perioada 1970 - 1985, despre care aflam de la profesorul Papadopol. El ne da ca exemplu incursiunea din 1978 a navei "Sinoe", care a ajuns in sudul Argentinei, nu departe de insulele Malvine, Orknei, Shetland de Sud si Georgia de Sud. Alta incursiune s-a desfasurat pe parcursul anului 1980, de data asta cu vasul "Tarnava", in perimetrul subarctic african. Cateva expeditii au fost conduse, dupa cum ne descrie gazda noastra, de doctorul inginer Radu Gheorghe si de inginerul Zaharia Dumitru. De remarcat ca tara noastra nu avea nave de cercetare propriu-zise. Erau anumite vase din flota noastra de pescuit oceanic. Vapoarele erau scoase temporar din "productie" si primeau misiuni stiintifice. Asa cum a fost cazul navelor "Sinoe", "Rodna", "Mandra", "Ineu" si "Tarnava". Un fapt demn de semnalat este ca tara noastra organiza cercetari asupra faunei marine in mai multe parti ale globului - Atlanticul de Nord-Vest : din Marea Norvegiei si Marea Nordului pana in golful Biscaya, Atlanticul Central de Est : din apele Marocului pana in cele ale Guineii, Oceanul Indian de Vest : in apele Somaliei si ale Mozambicului si Atlanticul de Sud-Est : intre Angola, Namibia, Africa de Sud si o parte din Oceanul Indian de Vest, pana in Mozambic. Lucrand la acea vreme in cadrul Institutului de Cercetari Marine, Nicolae Papadopol era seful colectivului stiintific pentru Atlanticul de Sud-Est. Existau asemenea grupuri stiintifice pentru fiecare din zonele de interes ale Romaniei. Ce-i drept, aceste grupe erau restranse - doar cativa specialisti, la care se adauga personalul auxiliar. "Prezenta oamenilor de stiinta romani pe vasele de pescuit oceanic era permanenta. Cate un cercetator si un tehnolog plecau pentru o perioada de cate sase luni, apoi veneau altii in locul lor, pentru urmatoarele sase luni", ne explica Papadopol. Romania a organizat numai in Atlanticul de Sud-Est 35 de expeditii stiintifice, in perioada 1970 - 1990. Ca sa nu mai vorbim de zecile de misiuni de cercetare desfasurate in celelalte zone vizate de tara noastra.




Statistici ale vremurilor trecute




Flota de pescuit oceanic a Romaniei era compusa din 47 de pescadoare oceanice, o parte din ele mai mici - de 4.000 de tone, altele mai mari - de 10.000 de tone deplasament. Unele erau de fabricatie germana, altele fusesera construite in Polonia sau in Romania. Fiecare nava avea o capacitate de incarcare de cel putin 500 de tone de peste, la un singur drum. "Au fost ani - 1983, 1984, 1985 - cu record de captura, de 100.000 de tone anual. Ganditi-va ca acum, cu potentialul pescaresc pe care il mai are doar la Marea Neagra, Romania nu reuseste o captura de peste mai mare de 2.000 de tone pe an", tine sa precizeze omul de stiinta. La grupul pescadoarelor oceanice se adaugau alte 12 vase de transport, de tip "Polar". Plus doua tancuri petroliere, care puteau sa asigure combustibilul necesar pentru flota oceanica romaneasca, oriunde pe glob.




Misiuni romanesti de inspectie




Pentru ca avea si sarcini de inspectie maritima internationala in Atlanticul de Sud-Est, pe langa posibilitatile de cercetare, Romania a fost scutita de la plata oricaror taxe pentru activitatea de pescuit din partea aceea a globului. Ca reprezentant al Comisiei Internationale pentru acea zona, Nicolae Papadopol a condus opt expeditii de inspectie in perimetrul respectiv, in anii '80, la bordul unor vase romanesti. "Misiunea mea era de a observa navele care pescuiau acolo, daca erau folosite unelte de pescuit reglementate pe plan international. Orice abatere imi dadea dreptul de a cere navei incriminate sa-si inceteze activitatea", povesteste personajul din fata noastra, fara sa fi avut parte, in aceasta privinta, de evenimente deosebite.




Ultima calatorie




Au ramas in urma doar amintirile. Si ultima calatorie oceanica a lui Nicolae Papadopol, cu pescadorul "Rodna", in primavara anului 1990. Vasul romanesc acosteaza la acea data in portul sud-african Cape Town. "Era o nava moderna, dotata cu aparatura americana si japoneza. Am facut o impresie deosebita in randul gazdelor noastre", povesteste barbatul. Cercetatorii romani au fost oaspetii omologilor lor sud-africani de la Institutul de Cercetari Pescaresti si de la Facultatea de Biologie. Urmeaza o noua expeditie romano - rusa in apele din apropierea Antarcticii. Fiind cel mai bine dotat vas din grupul expeditionar, in privinta aparatelor de cercetare, "Rodna" trece in fruntea coloanei de vase. "A fost un moment emotionant, pentru ca eram totusi in fata unei puteri navale, cum era si este in continuare Rusia, dar cu toate astea o nava romaneasca s-a remarcat atunci prin tehnologia ei avansata", povesteste exploratorul, in timp ce imprastie pe masa o multime de fotografii albite de trecerea timpului. Doar pe hartie mai putem vedea azi flota de pescuit oceanic a Romaniei!




20 de ani pe uscat




Ultimii 20 de ani au insemnat pentru Nicolae Papadopol numai activitate de uscat. Este, intre altele, vicepresedinte al Comitetului National Roman pentru Oceanografie. Ca profesor in invatamantul superior de marina, sustine cursuri despre teoria si tehnica pescuitului oceanic, geografia pescareasca, cercetare operativa pentru pescuit si ecologie marina. "Eu pregatesc oameni pentru flota lumii", exclama barbatul, referindu-se la fostii sai studenti, care slujesc azi sub pavilioanele altor tari, aplicand ceea ce au invatat in Romania. "Tara noastra are o scoala de oceanografie teribila, de la Grigore Antipa, Emil Racovita, continuand cu Ioan Borcea, Mihai Bacescu, Sergiu Carausu - niste legende ale marii", zice dascalul nostru, fiind convins ca traditia trebuie dusa mai departe. Indiferent sub ce pavilion...





Dan Gheorghe, 31 decembrie 2009

I-au ucis fiul de 17 ani, acum 17 ani, la ora 17




E imposibil sa raspunzi la intrebarea asta. "Stiti ce inseamna dorul?", ne intreaba femeia din fata noastra. De cateva ori, pe parcursul discutiei, a fost gata sa izbucneasca in lacrimi. Apoi ne-a adus un sac din plastic in care pastreaza si azi hainele copilului ei. Cele pe care le purta atunci cand a fost ucis. Totul se invarte in jurul cifrei 17. Au trecut 17 ani de la Revolutie. Cand a murit, Alexandru Radu Ionescu avea 17 ani. Mai mult decat atat, ora 17.00 i-a fost fatala. Una dintre primele victime ale tragicelor evenimente petrecute in Bucuresti, in 1989. Iar mama lui, Ioana Ionescu, nu stie nici azi cine sunt ucigasii copilului sau. Vrea sa-i cunoasca. Doar ca sa-i ierte.


Batem cu o oarecare strangere de inima la usa apartamentului dintr-un bloc din cartierul bucurestean Titan. Ne deschide o femeie cu tinuta distinsa. Anii si necazurile aproape ca nu i se vad pe fata. Ba da, daca te uiti mai atent in ochii ei, ii citesti durerea. Am convins-o cu greu, intr-o discutie telefonica anterioara, sa stea de vorba cu noi. "De prea multe ori am vorbit, ani la rand", ne-a spus initial mama lui Radu. In fine, ne-a primit cu cafele, apa minerala si mandarine. Ne arata si numeroasele ziare si reviste in care s-a scris pe larg, dupa 1990, despre drama baiatului ei. Intr-un colt al sufrageriei e asezata fotografia baiatului.


A simtit clipa in care i-a murit fiul


Discutia se leaga usor, in ciuda atmosferei apasatoare. Numai cine are copii stie cat de greu e sa vorbesti cu cineva despre lumina ochilor sai, care a trecut in nefiinta. Desi se vede cat ii este de greu, Ioana Ionescu se intoarce din nou in timp, in ziua de 21 decembrie 1989. Ne spune ca a simtit exact momentul in care copilul sau "a plecat de pe pamant". Stie sigur ca 17.30 a fost ora fatidica. "Eram acasa. Tocmai venisem de la munca. Am simtit in acel moment o sfarseala, mi s-au zbatut ochii si m-a durut ceafa. O senzatie aparuta din senin. Am stiut atunci ca s-a intamplat ceva cu Radu". Apoi se face liniste pentru cateva momente.


Isi aduce aminte si altceva. Parca a fost un semn al dramei care urma sa vina. "Cu o luna inainte sa moara, baiatul imi tot spunea ca simte ca se va intampla ceva deosebit". In decembrie 1989, cand incepuse revolta de la Timisoara, iar informatiile veneau de la Europa Libera, "copilul meu zicea ca trebuie sa iesim toti in strada".


Ii ura pe comunisti


Dar s-a mai petrecut ceva care arata ca adolescentul de 17 ani a iesit in strada pentru a protesta fata de regim. Nu s-a dus acolo ca un simplu spectator. "In iulie 1989, un militian l-a batut pe copilul meu. Radu se certase cu fiul militianului, iar tatal acelui pusti s-a razbunat apoi. Baiatul meu a prins atunci ura contra regimului. Il vedeam trist si cand ma vedea ca am venit de la alimentara cu un carton de oua sau o bucata de carne, dupa ce statusem la coada ore in sir. Noi n-am facut politica in casa. Eu eram tehnician, tatal lui era constructor. Ne vedeam de munca noastra. Nu l-am alimentat impotriva regimului, dar copilul vedea ce se intampla in jurul lui".


A mai fost o premonitie. "Tot in noiembrie, baiatul m-a intrebat cu cine fac Revelionul. Imi spunea ca ar fi bine sa ma duc la sora mea". A venit si ziua tragediei, 21 decembrie. "Am vorbit cu el la telefon, dupa-amiaza. Eram inca la munca. Atunci i-am spus de mitingul care luase o turnura neasteptata, apoi i-am zis sa stea acasa. Stiu ca avea de reparat bicicleta unui prieten. A fost ultima oara cand am vorbit cu el". Din nou liniste.


Hainele mortii


Ceea ce se stie deja este ca Radu Ionescu a murit, alaturi de alti 13 tineri, cam de aceeasi varsta cu el, in dreptul Salii Dalles. Au fost primele victime ale Revolutiei. Radu a murit intr-un mod cumplit. Un tanc a trecut peste trupul sau, dar a fost si impuscat, plus injunghiat, din cate ne povesteste mama sa, care ne aduce la un moment dat un sac din plastic in care se afla hainele baiatului, cele pe care el le-a purtat in ziua mortii. Femeia se abtine sa nu planga si se duce la bucatarie dupa un pahar cu apa. Stam in fata sacului si nu indraznim sa-l desfacem. Gazda noastra se intoarce dupa cateva minute. Si-a revenit si ne indeamna sa scoatem hainele afara. Au trecut intre timp pe la o spalatorie. O geaca, un pulover si o pereche de pantaloni. Geaca si puloverul sunt gaurite in mai multe locuri, in timp ce pantalonii sunt rupti in doua, lasand sa se intrevada fortele deosebit de puternice care au macinat acel trup.


Coincidenta lui 17


Abia la ora 20.45, in 21 decembrie 1989, Ioana Ionescu a aflat ca fiul ei murise. "A venit la usa mea mama unui coleg al lui Radu. Casa scarii era plina de tineri. Toti plangeau. Eu am ingenuncheat atunci si l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea putere. Sora mea s-a dus apoi la Spitalul de Urgenta. Acolo erau opt tineri morti. Erau primele victime ale Revolutiei".


Cu greu, in ziua de 26 decembrie, s-a intors acasa copilul plecat la batalia contra comunismului. "Stiti ce este dorul?", ne intreaba pe neasteptate femeia, care considera ca si azi are tot doi copii, o fata de 39 de ani si Radu, care ar fi implinit, in 14 iunie 2006, daca ar fi trait, 34 de ani. Nu stim ce sa raspundem. "Cel mai mult il iubesc pe baiat. Fata mea intelege si nu se supara. Era frumos, inalt, facea yahting", se duce departe gandul mamei.


Coincidenta face ca in ziua de 21 decembrie 2006 sa se implineasca 17 ani de la moartea eroului. Iar el a murit la varsta de 17 ani.


Chemat la oaste, in 1991


Nici azi nu se stie adevarul. Cine sunt ucigasii adolescentului. "Un prim semn de la autoritati l-am primit in 1991, cand se considera ca fiul meu a fost victima unui accident rutier, pentru ca il calcase un tanc". Vedem apoi si un dosar cu doua file. "Abia in acest an, prin niste relatii, am primit copia dosarului sau, care cuprinde declaratia tatalui lui Radu si declaratia unui prieten al fiului meu, care a fost la locul tragediei". In rest, nimic.


Ceva cu totul incredibil s-a petrecut in 1991. Din punctul de vedere al statului roman, Radu Ionescu inca traia, la aproape doi ani de la Revolutie. Vedem si o carte postala trimisa acasa de Armata, prin care acest baiat era chemat la incorporare. Ar fi trebuit sa se prezinte la Centrul Militar Sector 3, in data de 30 august 1991.


"As vrea sa-i iert. Dar nu am pe cine sa iert. Eu nu pot sa urasc"


Aproape zilnic la mormantul fiului sau. Asta a fost viata Ioanei Ionescu. Dupa moartea lui Radu. In fiecare decembrie, in preajma Craciunului, ii duce crengute de brad, pe care i le pune pe piatra rece, de marmura alba. I-am propus s-o ducem noi in acest an, cu masina ziarului, de acasa pana la cimitir, pentru ca ii este greu sa care crengile, plus coronitele de brad, din Titan pana la Eroii Revolutiei. A acceptat cu greu, pentru ca nu dorea sa deranjeze. E un om care nu vrea sa iasa in fata cu nimic. Nici macar pentru a-si striga durerea.


O femeie de 65 de ani. "Stiti ce m-a tinut pana acum? Increderea ca va veni un moment al adevarului. Astept sa-i vad pe ucigasii copilului meu. Sa vad ca le este teama de adevar. As vrea sa-i iert. Dar nu am pe cine sa iert. Eu nu pot sa urasc. Ma rog ca ucigasii sa fie mantuiti la Judecata de Apoi, pentru ca de ea nu vor scapa".


La cativa metri distanta, forfota strazii pare nepasatoare fata de mormintele eroilor. Inainte sa plecam, aruncam o ultima privire la fotografia de pe cruce. Dintr-un alt timp, baiatul cu par blond parca ne-ar surade. Dar e numai zambetul inghetat pentru totdeauna, la varsta de 17 ani, atunci cand credea ca are toata viata in fata...



Dan Gheorghe, 20 decembrie 2006

„Eu l-am inventat pe Mos Gerila”






Actorul Mircea Stroe este omul care, in 1954, l-a inventat pe Mos Gerila. Azi, la cei 72 de ani ai sai, considera ca ceea ce a facut atunci a fost o nebunie, in conditiile in care comunistii atei il „exilasera” pe Mos Craciun, pentru ca aducea aminte de credinta in Dumnezeu. Dar Mircea Stroe crede ca numai Mos Gerila a putut sa-l salveze pe Mos Craciun, traditia populara ramanand intacta. Doar numele din „buletin” al Mosului s-a schimbat. Temporar.







Cariera artistica de 40 de ani







In 1954, Mircea Stroe era proaspat absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. Spectacolul de estrada era specialitatea sa. A avut roluri memorabile pe scena Teatrului „Constantin Tanase”, in perioada 1954 – 1957, precum „Magazin de stat”, "Cer cuvantul”, „Fara manusi”, "Bujor al XII-lea”, „Baiatul de la mansarda”, „Tiganca” sau „Miniaturi pe portativ”. A jucat si la Teatrul de Copii „Ion Creanga”, incepand din 1964, un rol deosebit fiind cel din „Harap Alb”. Dupa 1970, la „Nottara”, a avut, intre altele, roluri in „Hamlet” si in „Fantana Blanduziei”. S-a intors la „Ion Creanga”, de unde a iesit la pensie in 1990, din cauza unui spasm cerebral puternic, punand capat unei cariere de aproape 40 de ani.






Gheorghiu-Dej l-a numit Gerila






Tara rasuna de cantece patriotice, mobilizatoare. Pe strazi, coloanele oficiale scandau numele lui Stalin. Romanii erau trimisi pe santierele patriei, la Canal ori la Bumbesti-Jiu. Pe acest fundal, un tanar de 24 de ani batea la usa Comitetului Central al Partidului Munitoresc Roman, cerand permisunea de a organiza un spectacol de Mos Craciun. Dorea sa se imbrace in haina rosie a Mosului si sa imparta cadouri copiilor. Ciudatul musafir de la CC era responsabil cu activitatea artistica la Comitetul Uniunii Tineretului Muncitoresc din Sectorul 1 al Capitalei.






Indicatii politice






A batut la multe usi, in spatele carora a gasit indivizi speriati de o asemenea idee cu iz burghez. Doar Mos Craciun fusese interzis in 1948, fiind considerat un element al „exploatatorilor” capitalisti. „Am gasit un sprijin nesperat la Gogu Radulescu, membru al CC. El i-a prezentat ideea lui Gheorghiu-Dej, seful statului”, povesteste actorul. Dupa numai cateva zile, a venit raspunsul. Raspuns pozitiv. Dar lui Mircea Stroe i s-au pus doua conditii. Prima era ca Mosul sa se numeasca Gerila, nu Craciun. A doua conditie a fost ca in timpul sarbatorilor de iarna sa nu se pomeneasca nimic de Dumnezeu. „In schimb, nu mi s-a pus vreo conditie referitoare la traditia in sine. Puteam sa apar in haina originala a lui Mos Craciun, tot pe 24 decembrie. Puteam sa respect chiar povestea din stramosi a lui Craciun, cum vine el cu sania tocmai din tinuturile de gheata ale Nordului, aducand daruri copiilor” - vedem cum si azi lucesc de bucurie ochii barbatului inalt cat usa. Fericit pentru bucuria copiilor...






Cadouri din Germania







Mircea Stroe s-a imbracat pentru prima oara in haina lui Mos Craciun in 1954, langa bradul impodobit din fata Palatului Republicii - fostul Palat Regal. „Copiii se uitau la mine cu niste ochi de parca as fi venit de pe alta lume. I-am vazut cum radeau, fericiti”, se imbujoreaza batranul. De pomina a fost Craciunul din 1960, la care a venit insusi Gheorghiu-Dej. Serbarea a fost organizata in Piata Scanteii, actuala Piata a Presei. „In acel an, chiar seful statului a trasat, pe linie de partid, indicatia de-a se organiza un spectacol dedicat lui Mos Gerila. Erau in Piata Scanteii peste 10.000 de copii, unii adusi si din alte orase. Eu am aparut intr-o sanie trasa de cai. S-au adus atunci doua tiruri cu jucarii care s-au impartit copiilor. Erau jucarii din Germania”, iar gazda noastra inchide o clipa ochii, de parca ar vrea sa revada macar un crampei din acel timp.






Destramarea traditiei, in anii `80






In fiecare an, Mircea Stroe a aparut in spectacole de strada, fie in Piata Palatului Regal, fie la Piata Obor sau in Piata Chibrit, fie in Oraselul Copiilor. „In Oraselul Copiilor am aparut in trenulet”. Mos Gerila se impusese deja. A rezistat chiar si in prima parte a regimului Ceausescu. „N-am participat la acele festivitati de Craciun organizate in fata Comitetului Central, din anii `80. Acolo nu mai era traditie”, se incrunta Mosul, care ne zice ca n-a avut niciodata carnetul de partid in buzunar.






„Cine nu crede in Mos Craciun, nu crede in fericire”






Rolul de Mos Craciun se dovedeste a fi neasteptat de dificil. „Trebuie sa ai forta fizica pentru a ridica in brate sute de copii. Trebuie sa ai o sanatate de fier ca sa stai in picioare, in fata copiilor, ore in sir. Si trebuie sa iubesti copii”, ni se destainuie omul cu suflet de Mos Craciun. Azi, la cei 72 de ani ai sai, Mircea Stroe crede ca Mosul exista. „Cine nu crede in Mos Craciun nu stie ce inseamna fericirea. Eu nu l-am jucat pe Mos Gerila ca sa-l inlocuiesc pe Mos Craciun. Cand spuneam ca sunt Mos Gerila, in inima mea stiam ca sunt Mos Craciun”, iar o lacrima rasare pe obrajii batranului, tabaciti de vreme.






Barba de la Paris





Mandria actorului nostru este barba sa. Barba lui Mos Craciun. A cumparat-o, cu peste 20 de ani in urma, de la Paris. E facuta din par de bivol salbatic african. Haina e veche, de peste zece ani. Mircea Stroe mai e chemat si azi in scoli sau gradinite. De data aceasta, in calitatea oficiala de Mos Craciun. Mos Gerila si-a facut datoria...






Dan Gheorghe, 17 decembrie 2002