"Stefan cel Mare plus baba Vrancioaia egal love"



De legendele noastre se alege praful. Am fost de curand la casa Vrancioaiei, in pustietate, pe Dealul Dumbravii, de unde poti vedea cu ochiul liber o parte din Tara Vrancei. Doar peretii mai rezista cu indaratnicie. Vandalizata cu ani in urma, refacuta de localnici, pangarita din nou. Transformata in "cuibusor de nebunii" pentru asa-zisii turisti care ajung in zona. Urmele barbarilor au ramas scrijelite in lemnul tare al salasului ori prin scrumul si excrementele imprastiate in cele doua camarute.

Se cuvine cu aceasta ocazie sa aducem „multumiri" celor care si-au batut joc de locul acesta. Daca tot si-au lasat "cartea de vizita" incrustata in peretii casei, merita sa le dam si numele. Am copiat toate "mutrele" istorice. Sa incepem cu Moni, Adi si Visinica, sa continuam cu Virgilina si Catalin, pentru a incheia cu Mitica si Andreea. La care trebuie adaugate diversele mesaje anonime. De exemplu, cineva care a trecut pe aici stia ca in urma lui vine prietena, iar in lipsa unui telefon mobil i-a urat Nicoletei „sa fie fericita". Urmeaza nenumarate expresii pe care hartia nu le poate suporta, asa ca ma fac ca le-am uitat.

Dar mi-a atras atentia o scurta „lectie de istorie", scrisa chiar pe usa de la intrare, "predata" in stilul telenovelistic, specific zilelor noastre - "Baba Vrancioaia plus Stefan cel Mare egal love". Frate, apuca-te si scrie un nou manual de istorie, daca stii asa bine ce s-a intamplat intre Stefan si Vrancioaia! De ce, daca esti asa "destept", ramai numai la nivel de mazgaleli?!...



Povestea locului


Dupa o batalie cu turcii, pe care a pierdut-o, domnitorul Moldovei a mers in Tara Vrancei, singur, ajungand in cele din urma la salasul unui suflet de om. A batut la usa si o femeie i-a deschis. Fara sa spuna cine este, oaspetele a cerut gazduire, o bucata de paine si un loc de odihna. Abia intr-un tarziu, dupa ce l-a vazut pe necunoscut dormind, Vrancioaia si-a dat seama cu cine are de-a face, dupa straiele scumpe ale barbatului.

Asa ca batrana a plecat peste vai si dealuri, i-a strans pe cei sapte feciori ai ei si le-a poruncit sa dea chemare catre toti vrancenii, sa faca o armata pentru voievodul Stefan. A doua zi, cand s-a trezit si a iesit in batatura, domnul Moldovei a vazut osteni cata frunza si iarba, toti asteptand chemarea la lupta.


Satele feciorilor Vrancioaiei


Un monument ridicat de autoritati, in 1904, la cativa pasi de casa Vrancioaiei, aminteste de fapta acelei femei si a fiilor ei, care „au sculat toata Tara Vrancei", dupa cum arata cuvintele sapate in piatra. Tot legenda spune ca Stefan cel Mare, dupa ce i-a batut pe turci cu ajutorul vrancenilor, cel mai probabil in 1475, a scris un act special, un uric, din piele de vitel, cu litere de aur, prin care fiecare dintre cei sapte feciori a primit cate un munte.

Iar in aceste locuri au aparut apoi sapte sate. Numele satului vine de la numele voinicului care a stapanit locul acela. "Asa e satul Nistoresti - de la Nistor, satul Barsesti - de la Barsan, satul Negrilesti - de la Negru, satul Paulesti - de la Pavel, satul Bodesti - de la Bodea, satul Spulber - de la Spulber si satul Spiresti - de la Spirea". Aceasta e lista pe care o stie si Marian Stefan, din satul Coza, comuna Tulnici.


Localnicii sunt neputinciosi


Dar vremea trece si totul se uita. Am aflat ca odinioara vrancenii se adunau de cateva ori pe an la gospodaria cu trecut de aur si o impodobeau cu cele mai scumpe lucruri, apoi se cinsteau si jucau in jurul casei. "Tinerii au plecat de aici. Am ramas numai noi, batranii", zice tanti Catrina, pe care am intalnit-o chiar pe dealul Vrâncioaiei. Pustietate. Aici, sus. Satele sunt departe, in vale. Venea femeia de la targ, alaturi de sotul ei, cu caruta. „Casa a fost refacuta de vreo 12 ani. Ajunsese o ruina. Asa e la noi. Se alege praful de tot", completeaza nea Marian. Le zic de ceea ce am vazut acum, dupa ce am fost „oaspetele" Vrancioaiei. „Asta a mai ramas din Vrancioaia noastra", zice cu obida batrana din caruta, apoi oamenii isi vad de drumul lor. Legenda sau adevar? Ce mai conteaza? Povestea e oricum pe moarte!


Dan Gheorghe, 7 martie 2007