Leacuri pentru nervi. La romani





„Of, ce viata grea am!”, auzi pe cate unul vorbind singur, palid la fata, sleit de puteri, amarat, oropsit, plictisit. Ei bine, atunci apare, pe neasteptate, un pahar cu vin alb, pe care trebuie sa-l bei pana la fund. Un singur pahar! Si gata, s-a terminat cu nervii si cu toate celelalte probleme. Treaba asta cu paharul am aflat-o de la actorul Sandu Sticlaru, care ne-a povestit cum a fost el stresat la viata lui. De la servici veneau nervii. „Adevarul e ca nu exista o metoda sigura, sa-ti vina gandurile bune, sa nu te mai framanti. Eu am vazut oameni cu bani care sunt tot timpul mohorati si atunci ce sa mai zici de amaratul care n-are un ban in buzunar. Sunt unii oameni mohorati, ca asa sunt ei, de felul lor, si ii mai amarasc si pe altii, cu felul lor de-a fi”.



Pe vremuri, cand intalnea un om morocanos sau o alta sursa de nervi, Sandu Sticlaru isi lua rucsacul la spinare si se cocota pe munti. Numai ca acum a ajuns la 74 de ani si s-a gandit sa lase muntii pe seama altora, asa ca se duce , mai nou, in satul Catunesti, pe drumul spre Constanta, unde se apuca de pescuit. Dar nu da decat la crap si caras, nu se baga la pesti rapitori, ca aia sunt si ei nervosi, asa ca nu e bine sa te molipseti de la „sucarul” lor!



De vreo cativa ani incoace, marele actor si-a deschis un atelier de confectionat chei, treaba pe care o considera cel mai bun mod de a-si petrece timpul. „Eu nu am zile bune sau proaste, am numai zile bunicele, caldute”, zice convingator actorul, care nu s-a oprit o clipa din facut chei, cat a vorbit cu noi. „Am o perioada buna acum, am clienti”. Pe urma i-am facut o poza in fata atelierului, dupa care omul s-a intors grabit la munca lui.



Dar uite ca exista si meserii care te scot din cotidian. Si nu e vorba sa te distrezi numai tu, manechinul – ca despre treaba asta e vorba – dar, in acelasi timp, ii mai distrezi si pe altii. De data asta, manechinele cu care am vorbit au drept scena vitrina unui magazin de pe Calea Victoriei. „Doua ore pe zi, cat stam noi la program, vedem multi oameni cu figuri triste, care trec prin fata magazinului nostru. Dar, cand ne vad pe noi, ne zambesc imediat, ba chiar vin si ne strang mana, parca a multumire, ca le-am inveselit cateva clipe din zi, in timp ce altii ne fac poze. Si sa stiti ca cei care se uita la noi cu cea mai mare simpatie sunt batranii”, ne-a povestit Diana Brandmayer, de 18 ani. Langa ea mai sunt Iris – o fata de 22 de ani, studenta la Matematica, Andreea – de 16 ani, eleva, si Denis – 21 de ani, student la Drept, care se intretine din banii castigati aici. Baiatul are si un caine, Ricky, un cocker de trei ani, care sta si el la „poza”, in vitrina. „Noi purtam hainele din magazin, avem o singura pauza, cand ne schimbam, iar in rest aici, unde dansam, stam nemiscati, pe urma, brusc, ne schimbam pozitia si unii oameni se sperie. Dar multi au inceput sa ne stie si ne saluta, de cate ori trec prin fata magazinului”, adauga Denis. „Cred ca a te simti bine, chiar cu multe necazuri pe cap, este sa faci ceea ce-ti place, asa cum facem noi aici”, trag concluzia manechinele.



La randul sau, Alexandru Andries, cu care ne-am intalnit la o intersectie, zice ca, atunci cand are o zi proasta, asculta muzica. „De multe ori, din cauza altora am nervi, dar si cand vad ce se intampla in tara asta. Noroc ca n-am prea multe zile proaste!”. Ca sa nu-i stricam ziua, artistul ne-a rugat sa nu-l pozam, ca nu-i place.



Dan Gheorghe, 29 octombrie 1997