INCALZITUL MORTILOR




Noaptea e inca stapana peste sat. Nici ora cinci dimineata nu s-a facut si deja au aparut primele focuri in curti. Iese omul din casa, in mijlocul ograzii sale, si aseaza un snop de boji. Sunt un fel de coceni, pe care i-a cules din camp, asta-toamna. Din ei va rasari acum palalaia de foc. Iar in jurul focului se pun cateva scaune. Pentru cei trecuti in lumea de dincolo. Cate nume sunt in lumea de dincolo, din fiecare familie, atatea scaune. Azi se vor intoarce mortii acasa. Se vor aseza pe scaune, sa se incalzeasca la foc. Iar rudele lor, cele vii, sunt si ele tot langa foc. Se formeaza o comuniune intre cele doua lumi. Nu mai exista nicio bariera. Asta se intampla in satul Salcia din judetul Dolj. O data pe an, in Joia Mare, dinaintea Pastelui. Atunci cand, dupa preceptul ortodox, este Joia Patimilor, ultima zi in care se mai pot pomeni mortii, inainte de marea sarbatoare a Invierii lui Hristos. Dar aici, la Salcia, oamenii au o traditie mai aparte, din mosi-stramosi, cand cei vii si cei morti se intalnesc.



“Doamne, lasa sufletele sa vina la foc”



Suntem in curtea familiei Balasin. Ei au avut mare necaz anul trecut. Le-a murit fata de 24 de ani, Ionica, in noiembrire. De la o insuficienta hepatica. Tatiana, mama fetei, ne primeste in curte. I-am auzit de departe bocetul, in intunericul si linistea noptii. Femeia aseaza bojii, plangand. Sotul ei, Victor, sta deoparte, ingandurat.Barbatul a adus un scaun langa foc. Pentru fata lui, pe care o asteapta acum sa se intoarca acasa. Macar pentru cateva clipe. «Anul trecut, pana sa moara, fata mea striga ca vrea sa vina acasa», plange mama, aprinzand focul. «Doamne, lasa sufletele sa vina la foc», asa se spune aici, dupa obicei. Si pe urma femeile bocesc. Fiecare isi striga, dupa nume, copilul, sotul, fratele, alte neamuri. Acum e trecut de ora cinci si focurile au rasarit deja in toate curtile. Satul e treaz. Se aud de peste tot bocete, amestecate cu cantatul cocosilor si latratul cainilor. Cel mult un sfert de ora dureaza procesiunea. Atat «traieste» focul.



«Satul» crucilor



La fiecare casa incep, imediat dupa aceea, pregatirile de drum. Femeile se imbraca bine – e inca frig in acest martie capricios, apoi iau la subrat un alt snop de boji. Si tin in mana un «ciob» plin cu foc. Este un ibric in care s-a pus tamaie. Si asa pleaca fiecare om la drum. E o cale de aproape doi kilometri, din Salcia pana pe culmea dealului Serbului, care strajuieste satul. Acolo, sus, este un alt «sat». E salasul celor trecuti in cealalta lume. Cimitirul. Ca niste umbre, in intuneric, oamenii cei vii marsaluiesc spre «satul» din deal. Doar taciunii aprinsi se vad aliniati, pe drumul din pamant, valurit de potopul de ploaie care a maturat zona cu numai cateva ore inainte. Dar nu conteaza vremea, buna sau rea, imi spune alta femeie, Ana Vulpe. Obiceiul trebuie dus la capat cu orice pret. «Altfel, se supara mortii. Ca ei asteapta sa se incalzeasca, o data pe an, chiar in ziua asta», mi se explica.



Bocete sub cer



Ajungem pe culmea dealului. Crucile inalte, din lemn, cu brate largi, «zgarie» cerul abia eliberat de nori. Lumea se imprastie prin cimitir. Fiecare la mormantul celui apropiat de suflet, pe care acum il plange. Se aprind intai lumanari. Si din nou bocete. «Omul meu», «baiatul meu», «fata mea», «auzi-ma, ca nu mai pot», «hai, deschide poarta, sa vii langa foc», «hai, sa vorbesti cu mine», «de ce-ai plecat asa devreme ?», «iesi afara, sa stai langa foc». Langa fiecare mormant se aude o voce rostind cuvinte planse, cantate sacadat. Apoi se aprind focurile. Cate unul la capul mortului. Si un foc mare in mijlocul cimitirului, pe «ulita» principala. Dar si palalai mai mici pe marginea tintirimului. Se zice ca sufletele mortilor se aduna fie pe marginea «satului» lor, fie in jurul flacarilor mari, din mijloc. Focurile au trezit ziua din somn, pentru ca cerul e brazdat, dintr-odata, de o geana de lumina, parca venita din alta lume. E sase dimineata. Procesiunea se incheie. Oamenii se intorc acasa. Cei vii. Iar rudele lor, mortii, se retrag la «casa» lor. Intalnirea s-a terminat. Pe anul acesta.



Traditii uitate



Greu mai gasesti traditii populare autentice in Romania de azi. Am telefonat la mai multe muzee etnografice, si in Bucuresti, si in provincie, intreband specialistii. Peste tot pareri de rau, din cauza ritualurilor care acum mai sunt prezente doar in cartile de specialitate. Am avut noroc la Muzeul Etnografic din Craiova, unde etnologul Cornel Balosu ne-a recomandat comuna Argetoaia. E unul dintre putinele locuri din judetul Dolj, dar si din Romania, unde o traditie milenara se incapataneaza sa infrunte timpurile moderne. «E un obicei ale carui radacini nu se cunosc. E dintotdeauna acolo, in satul Salcia», zice expertul. Am ajuns in acel loc. Dintre cele 12 sate care apartin de comuna Argetoaia, numai in Salcia s-a pastrat acest ritual. Ce-i drept, actualul sat Salcia a fost comuna, pana in 1968. Poate de-asta si traditia specifica doar acestei localitati, care numara in prezent 750 de gospodarii si 1.400 de persoane, dupa informatiile primite de la primarul din Argetoaia, Mircea Bezna.



Crucile “arestate”



Alta istorie, cea a crucilor din Salcia. De la ele a plecat supararea localnicilor, pe vremea comunsimului. Aici mai exista un obicei. Dupa ce a murit omul, la pomana de sase saptamani se face o punte pe marginea drumului, in fata casei pe care el a zidit-o in timpul vietii. O punte peste canalul de scurgere a apei pluviale. Dar puntea din lemn are alt inteles – e «podul» care face legatura intre lumea de aici si cea de dincolo. Sa treaca sufletele mai usor, dintr-o lume in alta. Iar in dreptul podului se pun cruci. Ale celor morti. Atunci, la parastas, se infig in pamant. Erau sute de cruci de-a lungul drumului principal din Salcia, pana in anii ’80, povestesc azi localnicii. Si zeci de podete. Dar au venit autoritatile comuniste si le-au desfiintat pe toate. Nu se potrivea obiceiul acesta cu ateismul socialist. Dar mestesugul n-a disparut. Am mers acasa la unul dintre mesteri, Paul Balaci, care face parte din a treia generatie de cruceri din familia sa. Crucea are bratele largi, un acoperis, dar «imbracamintea» sa cea mai spectaculoasa este albastrul. «Culoare vie», zice gazda noastra. Pentru mort. Si desene. Tot in culori vii – rosu, verde, galben. Desene cu momente din viata celui pentru care destinul pe acest pamant a fost intrerupt.



Ultimul «pod»




Preotul din satul Salcia, Ionut Pavel, este convins ca traditia va dainui, chiar daca acum satul e dominat de batrani, copiii lor fiind plecati la munca in strainatate. «Dar copiii se intorc acasa», zice parintele, descriindu-si enoriasii drept oameni «foarte credinciosi». Despre acest obicei au vorbit mari carturari ai tarii, precum Nicolae Iorga. El spunea ca romanii nu si-au uitat limba si mormintele inaintasilor, pentru ca intre cei vii si cei morti este o legatura, un pod. Macar aici, in Salcia, «podul» inca mai dainuie azi. O ultima legatura intre lumea noastra si cea de dincolo...






Dan Gheorghe, 2 aprilie 2010