“Filosofia” gunoiului nou-nout




Sa mai zici ca nu poti sa cumperi nimic cu un ban! Nu un leu, un ban, in moneda noua. Poti, dar numai daca te duci la negustorii de vechituri. Flamanzii isi aseaza zilnic marfa direct pe trotuarele Bucurestiului, la marginea pietelor, in parcuri sau la colt de strada. Unii o fac de foame. Au ajuns sa vanda pana si papusile copiilor din casa, pentru ca le-a intarziat pensia ori salariul. Altii, in schimb, s-au specializat in bransa, au cel putin zece ani de “meserie”. Ati auzit de “filosofia gunoiului nou-nout”? mi-a explicat purtatorul de cuvant al calicilor cum faci rugina sa luceasca si sa fie vandabila.




Parca au vazut pe dracul gol, asa fug de ziaristi. “Ca de la voi ni se trage”, adica noi, presa, i-am pus pe politisti sa-i matraseasca pe “sarantoci”, ca nu mai au loc pe nicaieri, imi arunca in fata cupetii tot naduful lor. Dialogul asta are loc pe o alee infundata din piata Drumul Taberei, pe unde trec numai masinile de aprovizionare ale magazinelor din apropiere. Cu chiu, cu vai, ne imprietenim pana la urma. Un barbat cu fata osoasa imi prezinta “casa” lui, ca doar sta aici de dimineata pana seara. “Toata averea mea e in valizele astea”.




Profit de 30%




Ciolanosul imi povesteste cum merge treaba. Vine lumea la el si fiecare aduce de acasa toate vechiturile posibile. “Daca eu cumpar cu doi lei, vand cu trei lei”, aflu cum e cu profitul din gunoi. “Acum, in decembrie, vin mai multi cu ruginaturi la noi, sa aiba si ei o paine de Revelion. Le e rusine sa stea ei in strada si sa vanda, asa ca vindem noi, meseriasii”. Stai asa, pai daca vinzi piulita cu un ban – cu cat ai luat-o, nene? “Fratele meu, cumpar si la kilogram”, imi sopteste negustorul, de parca ii era teama sa nu-l afle concurenta.




Apoi se intampla ceva mai putin placut. Raman fara cei cativa interlocutori din zona, care au disparut ca la un semn, lasandu-si balta marfa. Ma uit in jurul meu. Credeam ca au aparut uniformele albastre. Da’ de unde! Cand colo, intra in decor omul providential. Auziti, “purtatorul de cuvant al calicilor”. Fara portofoliu. Batran, buhait la fata, cu un ochi umflat si chef de vorba, normal, potrivit cu “functia” lui. Asa l-am cunoscut pe Costel-televizoare, dupa numele de “scena”.




Abia acum incep povestile grele. “Dom-ne, ce vezi matale in locul asta e istorie”, zice documentaristul, care isi prezinta colegii drept “garda batrana” a “vechitomanilor din Bucuresti”, de 17 ani in bransa, someri din “floarea tineretii”, dar calificati in teroarea viscolului si napasta caniculei. La care se adauga “filosofia gunoiului nou-nout”. Pai ce, crezi ca iei spurcaciunea de la oricine si o pui direct la vanzare? Nu! Mai intai trebuie s-o dai cu smirghel, cu vaselina, cu ce mai stii tu, s-o faci sa luceasca. Sa repari televizoarele stricate, cum face nea Costel, masini de spalat, de calcat, de tocat. Of, greu cuvantul asta – “tocat” – ca e inspirat din realitate. “Ne toaca politistii cu amenzi. Da si cate zece milioane, nu iarta, ca n-avem autorizatii”, dar se leapada usor Costica de amaraciune si-mi zice niste bancuri porcoase.




Se cauta celulare




Trecem repede peste episodul colorat si ne aducem aminte de viata asta cenusie. “Cine ia zece lei pe zi, e mare”, dupa care zice ca telefoanele se vand cel mai bine, “alea celulare”, tine sa precizeze gazda. Se invarteau pe acolo clienti de toate felurile - vedeai si haine peticite, dar si din cele cu staif. Dau sa plec, dar noul meu “prieten” ma intreaba daca n-am ceva vechituri pe acasa. Imi asigura transportul!




“Mos Craciun” in mizerie




Daca mai poti face haz de necaz cu baietii din Drumul Taberei, parca iti sta rasul in gat , cum mi s-a intamplat mie, atunci cand am vazut un barbat care vindea jucariile copiilor sai, ca sa faca rost de bani pentru mancare. Eram la doi pasi de piata Gorjului, in cartierul Militari. Vad un om mic de statura, incaruntit inainte de vreme, sprijinit de gard, care tinea intr-o mana o sacosa din rafie, plina, iar in cealalta o papusa. M-am apropiat de el intr-o doara si l-am intrebat daca papusa e de vanzare. Se uita lung la mine, “perie” apoi imprejurimile, sa nu fie niscaiva politisti in apropiere, dupa care, cu glas soptit, imi spune ca da, pe urma desface plasa, sa-mi arate ca mai are si alte lucruri, masinute ori papusi. Unele au vopseaua scorojita. Papusile par mai “batrane” decat stapanul lor. Dupa preturile sale, cu zece lei puteam sa-i cumpar toata sacosa. “Copiii mei s-au facut mari, nu mai au nevoie de jucarii. Au nevoie de mancare”, se tanguie omul.





M-am intrebat, dupa ce am plecat de acolo, daca nu cumva Mos Craciun ne intinde o capcana, sa vada cat de buni suntem cu el…





Iata lista de preturi la “magazinele” de vechituri : televizor alb-negru – 20 de lei, televizor color – 30 de lei, aparat de radio – cinci lei, telefon mobil – trei lei, ceas – doi lei, lingura – 50 de bani, piulita – un ban.





Dan Gheorghe, 6 decembrie 2007