Mortii nu mai vor sa taca. Pe granita de vest a Romaniei...



Sange, sarma ghimpata, mitraliere, campuri minate, soldati inarmati pana-n dinti, crime, violuri, cadavre plutind pe Dunare, femei si barbati masacrati pe "fasia verde". Nu sunt scene dintr-un film de groaza, ci realitatea Romaniei de pana in 1989, de la frontiera de vest. "Cea mai sangeroasa frontiera a Europei", dupa cum au catalogat-o, inca din anii '80, organizatiile umanitare din Vest. Regimul de la Bucuresti a vrut sa opreasca exodul romanilor spre libertate, construind impotriva propriului popor o veritabila fortareata, in timp ce zeci de mii de oameni incercau sa fuga, prin Serbia sau Ungaria, spre Occident. Nici azi nu sunt cunoscute proportiile dezastrului, dintr-o ciudata secretomanie de care dau dovada atat autoritatile, cat si martorii acelor evenimente, dar cert e ca cimitirele de la granita sunt pline de fugari neidentificati.

Doi investigatori in paralel - in Romania si Germania


Doi oameni incearca de peste zece ani sa faca trecutul sa vorbeasca. Fiecare a lucrat pe cate un "front". Cum e cazul lui Johann Steiner, ziarist si scriitor, nascut in Banat, care traieste din 1980 in Germania. El a intervievat, din 2001, romani stabiliti in Vest, care au fost la un pas de moarte, in aventura vietii lor, de a trece ilegal frontiera de vest a Romaniei comuniste. La randul ei, Doina Magheti - jurnalista, poeta si traducatoare din Timisoara - a inceput, imediat dupa 1990, investigatiile pe acelasi subiect, stand de vorba cu martori ai crimelor de pe granita de vest. Dar si cu suflete pustiite de suferinta, dupa ce rudele sau prietenii lor au pierit in incercarea de a trece frontiera, de soarta multora nestiindu-se nimic, nici in ziua de azi.

O carte pentru "conservarea memoriei"


Cei doi scriitori au pus cap la cap informatiile, cu doi ani in urma, intr-un prim volum cu un titlu sugestiv - "Mormintele tac" - care a vazut lumina tiparului in Germania, tradus apoi in limba romana, anul trecut, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Al doilea volum, in limba germana, sub aceeasi titulatura, a fost lansat in octombrie 2010, tot in tara lui Goethe. Un demers scriitoricesc si de investigatie care vrea mai degraba sa se apropie de sufletul cititorilor, pentru "conservarea memoriei", fara pretentia de a sta la baza viitoarelor manuale de istorie, tine sa precizeze Johann Steiner. El nu se va opri aici. Va urma o colaborare cu un istoric sarb, pentru un volum care va fi scris in trei limbi - romana, sarba si germana. De data asta, vor fi cercetate arhivele de pe malul sarbesc al Dunarii. Toate satele de acolo au in cimitirele lor zeci de morminte pe care scrie "neidentificat", ne spune Johann, care a fost deja intr-un astfel de loc, la Novi Sip, nu departe de Hidrocentrala Portile de Fier - 1, unde a gasit 35 de morminte fara nume. Sunt mai mult ca sigur romani, dupa cum au confirmat localnicii.


Ecluza sarbeasca, blocata de cadavrele romanilor


Cateva pasaje din editia in limba romana a cartii de fata ies in evidenta, dezvaluind amploarea tragediei de pana in 1989. Dupa ce a fost data in folosinta hidrocentrala Portile de Fier – 1, in 1972, autoritatile fostei Iugoslavii se plangeau ca ecluza lor era uneori blocata de cadavrele care pluteau pe Dunare, ingramadindu-se spre teritoriul sarbesc. Asa e curentul fluviului, in aval de Cazane, orice obiect fiind impins spre malul vecinilor nostri. O femeie povesteste cum baiatul ei a fost ucis in 1987, incercand sa traverseze fluviul. Trupul lui a fost gasit de pescari, care i-au recuperat si actele. La fel ca el, si altii fusesera inghititi de ape, "scurgandu-se" apoi spre hidrocentrala. Imagini terifiante, de care isi amintesc si azi cu groaza unii locuitori de la Dunare, cum e si mama acelui copilandru. Alte nenorociri au fost pe asa-numita “fasie verde”, o portiune lata de vreo 20 de metri, care insotea linia granitei. Fasia era mereu nivelata, sa se vada imediat orice urma de pasi ilegali. Pe acel segment au fost surprinsi multi fugari, intre care si o familie compusa din sot, sotie si doi copii. Mama a fost executata de graniceri in fata copiilor ei. Pur si simplu impuscata in cap. Alte marturii atesta ca cei prinsi pe "fasie" au fost ingropati chiar la locul crimei. Un caz de o salbaticie fara seaman s-a petrecut in 1988, in apropierea comunei bihorene Valea lui Mihai, la granita cu Ungaria, cand 11 fete de liceu din Oradea au vrut sa treaca frontiera. Au fost prinse de graniceri, care le-au dezbracat, le-au violat si la sfarsit le-au biciuit.

"Secretele au fost aruncate in Cazanele Dunarii"


L-am intalnit de curand pe Johann Steiner, la Bucuresti. Facusem initial cunostinta pe Internet, dupa ce-mi trimisese o solicitare in legatura cu un material pe care l-am scris cu doi ani in urma la ziarul unde lucrez si acum - Romania libera - despre una dintre cele mai mari calauze de la Dunare. Marturia personajului meu a intrat astfel in paginile volumului pe care Johann l-a semnat in colaborare cu Doina Magheti. Am remarcat un lucru neasteptat, pe care scriitorul mi l-a spus, referindu-se la cei peste 100 de oameni pe care i-a intervievat pentru cartea de fata. Cativa dintre ei au refuzat ulterior sa li se mai faca publice numele si povestea, fara nicio explicatie. N-ar fi exlusa teama, a opinat interlocutorul meu. Daca esti deja in Vest si inca iti mai e frica de trecut, dupa mai bine de doua decenii de la caderea comunismului in Europa, atunci ce sa mai spui de cei care traiesc azi in Romania?! Ma refer la taranii din satele de pe malul Dunarii. Am avut si eu experienta secretomaniei, inca stapana peste acea zona, cand mi-am documentat reportajul "Calauza pentru evadatii din Epoca de Aur". Un localnic batran mi-a ilustrat, cat se poate de plastic, teama consatenilor sai – “secretele au fost aruncate in Cazanele Dunarii si nimeni n-o sa le mai scoata vreodata de acolo”. Pana la urma am gasit ce cautasem, in Eselnita. Un om caruia nu-i era frica sa vorbeasca. Am inteles apoi de la Alexandru Simian - fosta calauza - de unde vine idea asta, a dunarenilor de la Cazane, de-a nu vorbi despre ce-a fost pana in 1989. Problema e ca in vremea comunista, in satele din partea asta de tara, unii localnici erau calauze pentru fugari, iar altii colaborau cu organele de ordine. Se turnau intre ei rude, prieteni, vecini. De-asta mi-a spus acum Alexandru, om inca in putere, ca nu vrea sa-si vada dosarul de la Securitate, decat dupa ce va implini 80 de ani. Pentru ca se teme sa afle cine l-a turnat. Sa nu faca ceva necugetat impotriva turnatorului sau. Probabil ca si altii de pe-acolo gandesc la fel. S-a instaurat astfel, dupa 1990, un fel de “armistitiu” intre cele doua tabere. Barbatul pe care l-am intalnit a fost arestat in 1988, anchetat timp de trei luni, batut, pentru ca autoritatile ar fi vrut sa afle toata filiera calauzelor din Eselnita. Omul a rezistat. Daca ar fi cedat, 30 de "colegi" de-ai sai riscau sa fie arestati. A fost dus la judecata in lanturi, la Turnu Severin.


Cifre impresionante, inca provizorii


S-a vorbit, de 20 de ani incoace, in presa internationala, despre crimele comise impotriva celor care au incercat sa treaca, fara acte, frontiera dintre Germania de Vest si cea de Est. Adevarul a fost scos la lumina abia dupa reunificarea Germaniei, constatandu-se ca in perioada 1945 – 1989 au fost ucisi 1.303 oameni. Daca s-ar face o cercetare la fel de riguroasa si la noi, s-ar constata ca in Romania situatia fugarilor spre libertate a fost cu mult mai grava. Si nu e nevoie de o statistica pe aproape jumatate de secol, ca in cazul Germaniei, ci se poate lua in calcul un interval mult mai scurt. Un indiciu a fost prezentat, cu cativa ani in urma, de Doina Magheti, la Scoala de Vara de la Sighetul Marmatiei, organizata de Fundatia Academia Civica, sustinand ca in numai un deceniu, din 1980 pana in 1989, au incercat sa fuga peste granita de vest a tarii noastre nu mai putin de 16.000 de oameni. Dintre acestia, 12.000 au fost prinsi. De aici si laitmotivul cartii pe care Doina a scris-o impreuna cu Johann Steiner - "relatari de la cea mai sangeroasa granita a Europei". Ideea aceasta a fost sustinuta, inca din anii '80, de Asociatia Internationala pentru Drepturile Omului si de Organizatia Catolica "Biserici in pericol - ajutor pentru preotii din Est", care au aratat ca numai in cursul anului 1988 fusesera impușcati sau inecati in Dunare cel putin 400 de romani. Presa occidentala vorbea in acele timpuri de un adevarat exod spre lumea libera, Frankfurter Allgemeine Zeitung lansand o cifra impresionanta - 12.500 de fugari din Romania. Doar intr-un singur an - 1988.

"Nu se va afla niciodata adevarul"


Revenind la cifra supusa atentiei de Doina Magheti, de 12.000 de arestari intre 1980 si 1989, trebuie spus ca nici in ziua de azi nu se stie care a fost soarta acelor oameni, cati dintre ei au murit, cati au “scapat” doar cu batai si inchisoare. Am avut, zilele trecute, o discutie la telefon cu Doina Magheti. Ea a publicat, dupa 1990, o serie de anchete despre granita insangerata din vestul Romaniei, in ziarul "Timisoara", dar si in volumul "Granita", aparut in 2007. Dupa atatia ani de eforturi, Doina trage azi linie si afirma ca “autoritatile nu vor sa se afle adevarul despre ce s-a intamplat pana in 1989, la granita de vest. Institutiile statului se ascund dupa aprobari si stampile. Nu se stie inca numarul exact al oamenilor care au murit, incercand sa treaca frontiera", spune femeia, pesimista cand e vorba de sansele ca ororile trecutului sa fie cunoscute in totalitate. "Azi e o blazare totala in Romania, din cauza problemelor economice. Doar familiile celor morti inca mai asteapta sa afle adevarul, sa stie unde le sunt ingropate rudele. Cred ca nu se va afla niciodata adevarul. Oricum, ce stim e foarte putin, in comparatie cu tot ce s-a intamplat in realitate", adauga jurnalista, sustinuta de Johann Steiner, care in prefata cartii lor aminteste de eforturile Societatii Timisoara pentru elucidarea crimelor de la granita cu fosta Iugoslavie, din zona Jimbolia, constatandu-se ca multe dosare din perioada comunista au disparut, iar cei care ar fi trebuit trasi la raspundere au scapat basma curata, dupa ce faptele lor, desi abominabile, s-au prescris.


Fortareata minata


Frontiera de vest a Romaniei are 994 de kilometri, dintre care 448 cu Ungaria si 546 cu Serbia. Din totalul cu Serbia, 290 de kilometri sunt de-a lungul Dunarii. Era un "sport extrem" sa treci ilegal pe aici. Au ramas marturii din anii ’50 despre felul in care autoritatile ridicasera un adevarat zid care sa desparta tara de restul Europei. Acolo unde nu era cel putin un fir de apa care sa marcheze limita intre tari, ca o bariera naturala, s-a ridicat un gard de sarma ghimpata, de doi metri inaltime. Terenurile din imediata apropiere erau minate, s-au instalat "cuiburi" de mitraliera, de unde se deschidea focul asupra intrusilor. Fusesera construite turnuri, la o distanta de 2,5 kilometri unul de altul, de unde soldatii supravegheau hotarul. Mai era si asa-numita zona de protectie, de 50 de kilometri, de la frontiera spre interiorul tarii, in care nu aveau acces decat localnicii. Campurile de acolo erau cultivate cu plante care atingeau inaltimi mici, pentru ca eventualii fugari sa nu se poata ascunde. Exista informatii din comuna timiseana Teremia Mare, al carei teritoriu se intinde pe 12 kilometri de-a lungul frontierei cu Serbia. Se stie despre cel putin un taran care a murit din cauza terenului minat din dreptul localitatii sale. Omul se dusese cu animalele pe camp, dar n-a fost atent, a calcat pe o mina si a sarit in aer.

Liber pentru romani de la Iugoslavia


Ar fi trebuit ca lucrurile sa evolueze in bine, dupa Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, din 1975, de la Helsinki. Romania s-a angajat sa schimbe regimul frontierelor sale, iar pedepsele aplicate celor prinsi sa fie mai blande. E drept ca terenurile minate disparusera inca de la inceputul anilor '60, la fel si cuiburile de mitraliera. O noutate la noi, pentru anii '70, a fost ca "evadatii" nu mai ajungeau in fata tribunalelor militare. Fapta lor nu mai era considerata una politica. Riscau sa stea cel putin un an dupa gratii, daca nu si mai mult. Cum au patit doi constanteni, care au vrut sa dispara la bordul unei ambarcatiuni, pe Marea Neagra. Au fost condamnati la zece ani de temnita. Un moment de cotitura apare in 1977, cand fosta Iugoslavie decide sa nu mai repatrieze fugarii din Romania, prinsi pe teritoriul sarbesc, desi exista o conventie de acest fel intre cele doua tari. La fel va proceda si Ungaria. Efectul s-a vazut imediat, prin "aglomeratia" de la granita de vest. Sperand sa bage spaima in cei care aveau de gand sa fuga din tara, Bucurestiul a inasprit paza hotarului cu Serbia si Ungaria. Granicerii primeau zile de permisie si premii de pana la 3.000 de lei, in functie de cati “dezertori” reuseau sa prinda sau chiar sa impuste.

Masina-buldozer, cu noua pasageri


Vrei sa scapi din lagar. Cauti cele mai nastrusnice metode. Michael si inca opt prieteni s-au urcat intr-o Dacie, pe 15 mai 1979. Da, ati auzit bine - noua oameni intr-o singura masina! Si ce masina - castigata la Loto. Proprietarul era convins ca norocul ii va purta in continuare de grija. Oamenii au luat un brazdar de plug si l-au montat pe "botul" Daciei. Devenise un buldozer. Asa s-au apropiat de granita. Soferul a pus presiune pe acceleratie, bolidul strapungand bariera si restul obstacolelor de la frontiera, de pe soseaua Timisoara - Belgrad. Succes total! Granicerilor sarbi nu le venea sa creada, cand au oprit masina, vazand cati oameni au putut sa coboare din "limuzina". Era ca intr-un gag din comediile interbelice. Altii se apropiau de frontiera in combine, in tractoare, iar la momentul oportun o zbugheau spre hotar. Frantz a traversat Dunarea pe o saltea pneumatica. S-a rasturnat, pierzandu-si vaslele, dar a reusit sa-si reia locul si a vaslit cu mainile goale spre libertate.


Spre granita cu preotul in frunte


Altul si-a transformat masina in tanc. A pus in dreptul geamurilor tabla. Chiar si pe parbriz, care era strapuns intr-un singur loc de o teava. Prin gaura aceea vedea soferul pe unde merge. A fortat granita spre Ungaria, in dreptul localitatii Foieni, din judetul Satu Mare. Granicerii au deschis focul, dar n-au avut ce face pana la urma. O femeie a avut curajul sa-si ia toti cei sase copii intr-o barca, pe Dunare. Au fost femei care aveau pruncul in pantec si totusi s-au incumetat la o asemenea incercare. Un caz cu totul exceptional s-a petrecut in satul timisean Dolat, la 28 august 1979. Dupa slujba de la biserica, 21 de enoriasi, majoritatea tineri, au pornit, cu preotul in frunte, spre granita. Fusese aranjata din timp evadarea din comunism. Un apicultor legase de copaci niste hartii in forma de sageti, pentru marcarea celui mai sigur traseu. Au fost la un pas de esec. Unii ciobani, colaboratori ai autoritatilor, asmutisera cainii pe fugari. Dar totul s-a terminat cu bine.


Adunare populara pentru infierarea fugarilor


Dar nu toti au avut noroc. Robert a fost batut zile la rand intr-un pichet de graniceri. Acolo era o camera de tortura. Cand i se dadea mancare, niste laturi, granicerii nu uitau sa scuipe in farfuria lui. Dieter a ajuns acasa, dupa o noapte de bataie. Sotia nu l-a mai recunoscut. Avea fata desfigurata. Fusese lasat sa zaca pe o strada din centrul orasului Jimbolia, sa vada lumea ce patesc "tradatorii". Asa se intampla si cu unii dintre cei ucisi pe granita. Cadavrele lor erau "pastrate" mai multe zile, "la vedere", pentru ca trecatorii sa invete "lectia". Cativa oameni - barbati si femei - au fost prinsi la doi pasi de granita sarbeasca, batuti si interogati, dupa care au fost folositi pe post de "personaje negative" intr-un "spectacol" organizat in comuna timiseana Teremia Mare. O adunare populara, cu muncitori si tarani. De la tribuna le-a vorbit un ofiter de Militie, explicandu-le de ce nu e bine sa plece din tara lor. Nu era zi in care sa nu treaca o coloana de 40 sau 50 de oameni, prinsi de graniceri, care erau dusi in coloana la Militie, la Securitate, pentru a fi interogati, povesteste azi un localnic din Sannicolau Mare.


Pretul libertatii


Libertatea se platea scump. Cu bani. Cand salariul era, in anii '80 ai Romaniei comuniste, de vreo 2.000 de lei, o calauza de pe granita de vest castiga cel putin 20.000 de lei, la un singur "transport". Tariful urca si la 60.000 de lei, in functie de cat de mare era grupul "escortat", dar si de riscurile fiecarei operatiuni in parte. La borcanul cu miere pusesera botul si ofiteri din trupele de graniceri, deveniti ei insisi calauze. Ba chiar si taranii din satele sarbesti intrasera in aceasta "industrie", devenind ghizi pentru romanii dornici de libertate.

Urmele de gloante, decupate de legisti


Cel mai greu e sa vorbesti despre morti. Cativa din fostii administratori ai cimitirului Poiana Stelei din Orsova au vazut ororile din timpul comunismului. Cadavrele celor care incercasera sa fuga din tara. Trupuri ciuruite de gloante, umflate de apa, taiate de salupe. Zeci de anonimi, in fiecare an - barbati, femei, copii - transportati in camioane, aruncati in cate o rapa si acoperiti cu pamant, fara cruce. Daca era vorba de moarte provocata de arma, cadavrul trecea mai intai pe la morga. Legistul decupa de pe trupul mutilat urmele gloantelor, sa nu se stie cum i s-a luat viața acelui om. Poate ca va veni totusi o zi cand mormintele lor nu vor mai tacea...



Dan Gheorghe, 28 decembrie 2010