Mai bine "inghiti" 42 de kilometri de maraton, decat un pumn de pastile...





Alergi vreo 20 de kilometri, apoi brusc te lovesti de un"zid". Asta e ceva psihologic, imi explica Dan Lixandru, sociolog de meserie. Are si experienta maratonului. A participat pana acum la mai multe curse de acest fel, la Bucuresti, Atena si Paris. "Zidul" apare in mintea alergatorului cand aproape toate resursele organismului s-au epuizat. "Te intrebi atunci - oare de ce nu sunt acum la o bere sau acasa, in pat?", rade interlocutorul meu. Daca ai suficienta forta psihica, reusesti sa te aduni si sa parcurgi toti cei 42 de kilometri si 195 de metri. Lungimea oficiala a maratonului.




"Daca vrei o viata noua, du-te la maraton"




Si tot de la Dan mai aud cateva vorbe de duh : "Daca vrei sa castigi ceva in viata, alearga 100 de metri. Daca vrei o viata noua, du-te la maraton". Uite ca exista oameni în Romania care au ales o viata noua. Au diverse profesii - medici, profesori, ingineri, ofiteri, arhitecti, ziaristi. Dar toti isi lasa gradele sau functiile la "poarta" cate unui parc, atunci cand se aduna la alergat. Pentru ca alearga impreuna. Au si un program bine stabilit - sambata dimineata, la 8.30, se aduna in parcul Herastrau, la intrarea dinspre piata Charles de Gaulle. Iar duminica, de la ora 9.00, in parcul IOR, locul de intalnire fiind in parcarea de langa biserica de lemn. La cea de-a doua adresa i-am intalnit si eu.




Ca intre prieteni




Oameni punctuali. Au inceput sa apara de la 8.30, asa ca la 9.00 erau deja cel putin 35 de persoane. Barbati si femei. De toate varstele. Echipati in textile de firma, pentru sport. Fac ture scurte prin parcare sau topaie pe loc. Pentru incalzire. Plus harjoneala de rigoare, cu glume si schimburi de impresii, ca intre prieteni. E un contrast izbitor intre bulevardul din apropiere, deja aglomerat din cauza masinilor, si oamenii de langa mine care vor sa simta caldaramul sub picioarele lor. Unul dintre liderii grupului, Marian Chiriac, ziarist de profesie, imparte tricouri albe si verzi. Grupul capata astfel prestanta, prin uniformitatea culorilor, ceea ce atrage privirile curioase ale trecatorilor.




Un roman a "inventat" ideea sportului pentru mase




Marian imi spune ca el si cativa prieteni au infiintat, cu aproape doi ani in urma, un club al maratonistilor amatori. Se numeste "Ro Club Maraton". Acum sunt deja 122 de membri. Cei mai multi din Bucuresti, dar si din alte orase. Si se inscriu in continuare. "Cred ca pana la sfarsitul anului vom fi 300", adauga Dan. Ideea e simpla - oamenii vor sa faca sport. Pentru sanatate. Si vor sa faca asta in mod organizat. Ajungem si la putina istorie. Pe plan mondial e un curent vechi, cel al sportului amator. Cu referinta exacta la maraton! E de mentionat aici un personaj originar din Romania. El a dat startul acestei idei, cu vreo 70 de ani in urma. Se numea Fred Lebow. "A ajuns in SUA, dupa al doilea razboi mondial. A facut acolo un club al maratonistilor amatori", zice Dan Lixandru. A urmat primul maraton popular, la New York, "unde peste un milion de oameni au iesit pe strada", mi se spune. "Toate orasele din SUA au azi cluburi de maratonisti amatori. Miscarea s-a extins si in Europa", adauga Marian.




Europa in frenezia maratonului




Stiu de la interlocutorii mei, bine pusi la punct cu informatiile, ca in 2010 se implinesc 2.500 de ani de cand s-a purtat celebra batalie de la Marathon, cand grecii i-au batut pe persi, iar un ostean grec, pe numele sau Pheidippides, ar fi alergat, potrivit legendei, de la locul bataliei pana la Atena, cale de 42 de kilometri, pentru a anunta victoria confratilor sai. Dar sa ne intoarcem la vremurile actuale, ca sa mai spunem ca, incepand din anii '70, s-a trecut si in Europa de la intrecerile elitelor, adica ale sportivilor de performanta, in privinta maratonului, la cursele populare, unde poate participa orice om dornic de miscare. Asa ca aproape toate capitalele europene au deja traditia unei curse anuale. Bucurestiul a organizat si el, pana acum, trei editii. Alte capitale au experienta mai vasta - Budapesta, de exemplu, are la activ peste 20 de editii, iar Roma atinge al 16-lea "episod" in acest an. "Este si sport, dar si o modalitate eficienta de promovare a unei tari, tocmai prin numarul mare de concurenti si spectatori", aud de la Marian. Asta inseamna cateva zeci de mii de alergatori, din fel si fel de tari, inscrisi la start.




Oameni fara burta




Maratonul de la Roma a fost pe 21 martie. Acolo au mers si 30 dintre membrii "Ro Club Maraton". Asa ca intalnirea noastra din IOR, care s-a petrecut cu doua saptamani inainte de Roma, era la momentul acela foarte importanta. Un antrenament cu "greutate", cum s-ar spune. Sa dai roata parcului de mai multe ori. Asta inseamna o distanta de peste doi kilometri - la fiecare tura. Sincer va spun ca e greu sa tii pasul cu oamenii acestia. Cand s-au pus in miscare, au si disparut din raza mea vizuala. Ei fac un tur de parc in mai putin de cinci minute. Chiar daca unii sunt trecuti de prima tinerete. Sa-l luam ca exemplu pe Stan Turcu. Om abia intrat in cel de-al saselea deceniu al vietii. Ce-i drept, nu-i dai varsta asta. Mai ales ca nu are burta. E de semnalat acest aspect - nimeni nu are burta, dintre cei pe care i-am vazut la antrenamentul din IOR. Mic de statura, subtirel, domnul Stan zice ca s-a apucat de maraton cu doi ani in urma, dupa ce doctorul i-a pus in brate o gramada de pastile. Cica sa le ia pentru a-si tine in frau tensiunea galopanta. "Eu am ales sa fac sport, nu sa iau pastile. Si ma simt foarte bine", ma anunta barbatul. Ca sa vedeti ca nu-i o gluma, va mai spun ca acest om a alergat anul trecut la maratonul Pietrei Craiului. A ajuns pana la altitudinea de 2.100 de metri, plecand din Zarnesti, strabatand creasta muntelui, pana la Plaiul Foii.




Omul cu tricolorul




O doamna care inspira sobrietate, dar si naturalete, prin miscari si vorba - Elena Olariu - imi spune ca e printre cei nou-veniti in acest club. Abia s-a inscris in urma cu doua luni. A suferit o operatie la coloana cu 14 ani in urma, iar acum vrea sa-si intretina sanatatea prin miscare. Un personaj care iese in evidenta este Ilie Rosu. Are 50 de ani. Scoate din rucsac drapelul romanesc, spunandu-mi ca asa va alerga la Roma, cu emblema tarii in mana. Se pregateste in mod serios pentru experienta din Italia, asa ca face zilnic ture de alergare de cate 15 kilometri. "La 48 de ani am alergat la primul meu maraton. Am de gand sa ajung si la maratonul de la Boston", anunta omul cu steagul. Alt barbat, alta poveste - Stefan Oprina, ofiter la Politia Capitalei. Are si un record personal in cursele la care a mai participat pana acum - doua ore, 23 de minute si 50 de secunde. E foarte bine, avand in vedere ca recordul mondial la maraton este de doua ore, trei minute si 59 de secunde, apartinand etiopianului Haille Gebreselassie. "Alergarea inseamna o eliberare de energiile negative", imi explica ofiterul.




"O cursa cu tine insuti"




Iata si o femeie cu zambetul intiparit pe buze - Mariana, care la 50 de ani ai sai e in stare sa "darame" muntii. Mi-a zis ca se va duce la Roma. Va fi cursa cu numarul cinci pentru ea. A mai participat la intrecerile similare de la Atena, Viena, Paris si Lahti. Dar sa nu credeti ca oamenii acestia vor sa iasa invingatori, sa fie primii. "E doar o cursa cu tine insuti, sa-ti depasesti limitele", spune doamna, care a scos un timp de patru ore si trei minute la cea mai buna cursa a sa. Cel mai important moment, imi povesteste ea, este la final, dupa ce ai trecut linia de sosire si toti din jurul tau te imbarbateaza, batandu-te prieteneste pe umar si spunandu-ti : "Ai reusit!". O vad pe Mariana cum retraieste cu emotie acele momente, sclipindu-i ochii de bucurie. "Poate ca in viata ai multe necazuri. Dar aici, la alergare, te simti altfel, te simti mai bine", sunt cuvinte parca prea simple pentru asemenea trairi sufletesti.




Patrioti pe propriul buzunar




Daca cel mai tanar participant roman in maratonul de la Roma abia a implinit 20 de ani, in schimb cel mai varstinic este Vasile Grapinoiu, care are 61 de ani. Inginer constructor de meserie. Trebuie spus ca la maraton pleaca fiecare pe banii lui. Platesti 30 de euro ca taxa de inscriere - cum e regulamentul in capitala Italiei, la care se adauga cheltuielile de drum, cazarea si mancarea. Stai acolo cateva zile. Asta inseamna un cost total de vreo 500 de euro, dupa calculul facut la repezeala de Marian Chiriac. E clar ca oamenii acestia, care vorbesc atat de frumos despre promovarea imaginii Romaniei in lume, prin participarea la maraton, fac treaba asta pe banii lor. "Vom fi de data asta cel mai numeros grup de romani la o cursa internationala de masa", spunea Dan Lixandru, unul dintre oamenii de baza ai "Ro Club Maraton", inainte de plecarea spre Roma.




Regim alimentar




O alta doamna din grupul de maratonisti, medic de profesie, le spune participantilor ca vor trebui sa treaca printr-o proba de efort, sub supravegherea unui specialist, la care se va adauga si un control al inimii. Atat. Asta, inainte de experienta din Peninsula. Cat priveste pregatirea pentru cursa, fiecare face gimnastica acasa, apoi alearga in parc si tine regim alimentar. Nimic special, profesionist, in pregatirea lor. Doar vorbim de niste amatori. La capitolul hrana, regimul inseamna, in primul rand, sa nu te imbuibi. E bine sa mananci fructe si legume, lactate, carne slaba. Si sa te hidratezi din belsug. Apa e sfanta! Ce va urma dupa Roma? Multe bataturi in talpi, evident. Si gandul pentru urmatoarea cursa...






Dan Gheorghe, 25 martie 2010



(foto : Ro Club Maraton - imagini de la maratonul din Roma - 21 martie 2010)

COPIII SALVATI DE COPII





Diana urca pe scena. O fata de 16 ani, mica de statura, slabuta, palida, dar cu ochi mari, stralucitori. E imbracata intr-o rochie lunga, vaporoasa. Urmeaza valsul, iar cei doi parteneri "deseneaza" miscari sigure, elegante. Momentul se consuma dupa cateva minute. Atunci se dezlantuie sala, care dintr-o data pare mai mare decat e in realitate. Cel putin 150 de elevi s-au inghesuit aici, fie pe scaune, fie in picioare. Se vad lacrimi pe multi obraji. Ei sunt colegii de liceu ai Dianei. S-au strans s-o incurajeze pe fata care se afla acum la o cumpana a vietii ei. Toate acestea s-au intamplat cu cateva zile in urma, la "Scoala Centrala" din Bucuresti. Si asta pentru ca, exact in ziua urmatoare, Diana Soare a plecat la o clinica din Germania, la Berlin, pentru investigatii de anvergura. Fata a fost diagnosticata, in august 2009, cu o boala cumplita.




Primul caz - cancer ovarian




Am aflat amanunte de la mama fetei, Lucica Soare, o femeie pe chipul careia se citeste suferinta, desi incearca sa mascheze totul in spatele unui suras de complezenta. Anul trecut, fata se plangea mereu de constipatie. "La ecografie s-a constatat ca avea lichid in abdomen", povesteste mama. Au urmat analize la Spitalul "Fundeni". Diagnosticul medicilor - cancer ovarian. Fata a fost operata la aceeasi unitate sanitara. Apoi a trecut prin mai multe tratamente cu citostatice. Dar boala a recidivat, afectandu-i si alte organe interne. "Medicii de la Clinica Oncologica din Cluj mi-au recomandat sa merg la un spital din Berlin", adauga femeia.




Salariu de bugetar




Dar ce te faci tu, ca mama, cand ai doar un salariu de bugetar? Cuvintele femeii se ineaca la un moment dat in lacrimi. Vorbeste despre unicul ei copil. "Trebuie sa lupt", se incurajeaza singura. De aici incepe insa o alta poveste, cea a solidaritatii umane. De doua luni incoace, la "Scoala Centrala" s-a dat startul unei campanii pentru strangerea de fonduri. Numai investigatiile medicale din Germania, pentru Diana, costa cel putin 10.000 de euro. Fara masa si cazare. O zi de spitalizare ajunge la 500 de euro. De-asta ne-a spus mama ca ea si fiica ei vor sta la o gazda, pentru ca nu le ajung banii si pentru spitalizare. Dupa investigatii, o posibila operatie in clinica din Berlin ar costa aproximativ 40.000 de euro. Am ajuns la acest liceu din centrul Bucurestiului chiar in ziua in care la sala de festivitati fusese organizat un spectacol pentru Diana. E un nou episod din "serialul" strangerii de fonduri. Forfota in toata scoala. Pe pereti erau lipite afise pe care fusesera scrise, din carioca, indemnuri de genul "ajutor pentru Diana", plus conturile bancare unde se pot depune bani pentru sustinerea acestei fete. Am gasit si un loc in care se vindeau icoane, figurine din lut si bentite crosetate. Toate au fost facute de elevi, banii obtinuti urmand sa ajunga in aceleasi conturi. Cinci fete, imbracate in costume de epoca, se grabesc spre sala de spectacol. Vor juca intr-o sceneta. Sunt eleve de clasa a XI-a. Le intreb daca au mai jucat teatru vreodata. "Nu", raspund toate in cor. "Am invatat rolurile in doua saptamani. Important e s-o ajutam pe Diana", imi raspund repede, apoi isi vad de drum. Erau deja la al treilea spectacol pentru strangerea de fonduri.




40.000 de lei de la elevi pentru Diana




Elevii de la "Scoala Centrala" au reusit sa stranga aproape 40.000 de lei. Dintr-un total de 17.000 de euro, cat mi-a spus mama Dianei ca are acum la dispozitie, dupa ce a fost ajutata si de colegi sau prieteni de-ai ei. Cat priveste un posibil ajutor de la statul roman - slabe sperante, zice femeia, chiar daca a depus deja o cerere pentru formularul 112, care ar putea acoperi cheltuielile unei operatii in strainatate, din bani europeni pana la urma. Problema e ca Lucica Soare n-a primit pana acum un semnal, pozitiv sau negativ, de la autoritatile din Bucuresti. Asa ca speranta strangerii banilor a ramas doar in baza celor apropiati. "Este impresionant ce au facut acesti copii", mi-a spus mai tarziu profesoara Carmen Boteanu, diriginta Dianei. Elevii au anuntat ca nu se vor opri aici. Vor continua sa stranga bani pentru colega lor, in speranta operatiei salvatoare.




Al doilea caz - cheag de sange pe creier




Un caz asemanator, prin dramatismul sau, a existat si la Colegiul National "Gheorghe Lazar". Tot elevii au fost "motorul" solidaritatii. Dar de data asta e vorba despre o fosta colega de-a lor, pentru ca Andreea Matei absolvise acest liceu cu un an inainte de cel mai greu "examen" al vietii ei. La momentul respectiv - a doua jumatate a lui 2008 - Andreea era deja in primul an de facultate. Acum, dupa toate cate s-au intamplat, ne-am dat intalnire, la acelasi liceu din "buricul" Capitalei, cu Andreea si cu mama ei - Ioana Matei, dar si cativa dintre fostii sau actualii "lazaristi". Sunt cei care si-au dedicat sufletul actiunii caritabile incheiate cu succes in ziua de 28 aprilie 2009. Atunci a fost operata Andreea. Interventie chirurgicala de mare dificultate, pe creier. Tot la o clinica din Germania - de data asta la Hanovra. Cum a inceput intreaga poveste - ne spune mama fetei, cu glas stins si cuvinte putine. Desi cele mai multe vorbe i s-ar putea "citi" in ochii dominati inca de vremurile tulburi. "Fiica mea acuza ameteli si puternice dureri de cap, agravate in primul semestru de facultate", zice femeia, care si-a dus fiica la un control cu rezonanta magnetica nucleara, pe scurt RMN. Aparatele au scos in evidenta o malformatie artero-venoasa grava, la nivelul creierului. Operatia era deosebit de riscanta, ne explica Andreea - "din cauza ca malformatia era profunda, intinsa pe doua zone ale cortexului si alimentata din ambele sisteme de irigatie ale creierului, exista riscul orbirii". Sanse mari de reusita erau in strainatate. Dar costul vietii se ridica, in acest caz, la peste 25.000 de euro. Si de data asta vorbim de o familie fara posibilitati financiare, in conditiile in care mama Andreei spune ca are un salariu care depaseste cu putin 1.000 de lei, ca laboranta.




"Sunt la inceputul vietii"




Te gandesti ca la 19 ani ai toata viata inainte. Cu totul altele erau gandurile Andreei cand abia trecuse de pragul majoratului. Am descoperit un apel la ajutor postat de ea pe Internet, la vremea cand stia ce probleme de sanatate are. Dupa ce si-a descris situatia, a incheiat asa : "Sunt la inceputul vietii si imi doresc mult sa pot duce pana la capat drumul pe Pamant". Printre lazaristi se spune ca de la acest apel a pornit intreaga actiune de ajutor pentru fata inalta, bruneta, cu un zambet sagalnic. Asa arata ea acum, dupa ce raul din viata ei a trecut. Dar sa ne intoarcem la ceea ce se intampla in urma cu mai bine de un an. Pacienta fusese programata, in ianuarie 2009, la clinica din Hanovra, dar nu s-a mai dus acolo, din cauza ca nu reusise sa stranga banii necesari. S-a decalat totul pentru luna aprilie.




Cursa contracronometru




Prima actiune caritabila are loc in ianuarie 2009. Trupa de teatru a liceului "Lazar" da un spectacol. A urmat un concert rock pe 26 februarie, cu participarea mai multor trupe de liceeni din Bucuresti. S-a constituit un grup de voluntari din "Lazar". Ei au facut turul liceelor din Capitala, cateva luni la rand, pentru colectarea de fonduri. Programul era clar - toata dimineata pe drumuri, iar dupa-amiaza la cursuri. "Mergeam cu transportul in comun. Cautam uneori pe harta anumite licee, pentru ca nu stiam unde e fiecare", zice Mara Dimitriu. Ea a facut parte dintre cei care si-au rupt pingelele, alergand pe strazi. Ganditi-va ca sunt peste 100 de licee in Bucuresti. "De la unele strangeam cateva sute de lei, de la altele mult mai mult", adauga Raluca Popescu. "Unii directori ne priveau cu suspiciune, altii au inteles si ne-au sprijinit", spune Luiza Nicolescu. "Stiam ca e o cursa contracronometru. Nu mai tineam cont ca merg prin zapada sau frig", conchide Claudia Rogojinaru. La randul lor, profesorii din "Lazar" au participat cu lucruri personale - carti si felurite obiecte de valoare - la o licitatie organizata in cadrul liceului. S-au adunat si cu acea ocazie bani seriosi. Un stilou, de exemplu, a fost vandut cu 800 de lei. Cei mai multi cumparatori fiind elevii. Cu bani de la parinti, evident. "Parintii ne-au sustinut", spune Andrei Gheorghe, fost lazarist, proaspat student.




Consiliul Elevilor




Cel putin jumatate dintre invataceii unui liceu ofera bani la o actiune caritabila, de amploarea intregii Capitale, in cazuri speciale, ne spune presedintele Consiliului Municipal al Elevilor, Albert Craiu. Stie asta din experienta ultimilor ani. Ne da ca exemplu strangerea de fonduri pentru doi adolescenti cu grave probleme de sanatate, unul de la "Dante Alighieri", altul din "Sava". Desi au fost trimisi la clinici din strainatate, cursul vietii lor s-a oprit, din pacate, anul trecut. Consiliul are rolul de a-i reprezenta pe elevi in cadrul sistemului educativ. Liderii tinerilor participa, de pilda, la reuniuni periodice cu sefii Inspectoratului Scolar Bucuresti. Tot prin acest Consiliu, subordonat Inspectoratului, se declanseaza iuresul solidaritatii umane. Iata mecanismul - se afla, atat la Consiliu, cat si la Inspectorat, de existenta unui scolar grav bolnav. Elevii primesc de la Inspectorat aprobare scrisa pentru strangerea de fonduri din toate liceele bucurestene. La randul sau, Consiliul, care are filiale in fiecare liceu, isi informeaza structurile din teritoriu, pentru a se aduna bani, dar de colectarea efectiva a lichiditatilor se ocupa adolescentii din liceul unde invata elevul cu probleme de sanatate. Banii se varsa, in final, in contul bancar deschis de parintii copilului bolnav.




"O lectie de viata"




"Copiii acestia dau o lectie de viata intregii societati romanesti. Gestul lor e o dovada ca avem resurse pentru normalitate si pentru viitorul tarii. Ne putem baza pe ei. Nu e o generatie dezorientata. Noi, oamenii maturi, nu-i intetelegem. Ei sunt capabili de lucruri mari, daca o fac in mod constient si sunt mobilizati", ne-a spus profesorul Marian Banu, purtator de cuvant al Inspectoratului Scolar Bucuresti. La final, in loc de concluzie, elevii de la liceul "Lazar" ne-au anuntat ca pentru 27 martie a fost programat un spectacol caritabil la Casa Studentilor din Bucuresti. Pentru o colega de-a lor din "Tonitza", care a trecut de curand printr-o tragedie, din cauza unui incendiu. Ea si mama ei sunt in stare grava si au nevoie de ajutor pentru un transplant de piele. "Te gandesti ca oricand poti avea o problema. Si atunci ai nevoie de sprijinul celor din jurul tau. De-asta e bine sa fim solidari", zicea la un moment dat Albert Craiu, liderul elevilor din Bucuresti. O posibila explicatie pentru faptul ca inimile pot fi atat de mari, chiar daca bat in piepturi inca mici...





Dan Gheorghe, 24 martie 2010



(fotografie de Alexandra Radu)

Grigore Gheba - suferinta cifrelor






Considerat cel mai important autor de culegeri de matematica din Romania, Grigore Gheba este un om al carui destin a fost presarat cu numeroase nenorociri. A fost prizonier in lagarele din Siberia, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In 1975 i s-a interzis sa-si mai publice culegerile, din cauza ca devenise prea celebru in propria-i tara, lucru care i-a deranjat pe sefii partidului comunist.






Grigore Gheba s-a hotarat sa scrie culegeri de matematica pentru a le explica elevilor, pe intelesul lor, ce inseamna aceasta disciplina si pentru a-i ajuta sa reuseasca la examene. „Matematica o intelege doar cel care o descopera singur. Pentru un adolescent e o tragedie sa nu reuseasca sa intre la liceu. E o drama interioara. Am vrut sa le dau o mana de ajutor copiilor, sa-i fac sa inteleaga ce e matematica. N-am scris aceste culegeri pentru reputatia mea, ci pentru copii, pe care i-am iubit intotdeauna. Am fost in numeroase comisii de admitere in liceu si am observat greselile candidatilor, greseli pe care le fac si azi. Multi se lovesc de temele cu procente, nu stiu sa calculeze 30% dintr-un numar. Altii fac incurcaturi la figurile geometrice, mai ales la triunghiul echilateral. Am observat cat de incalcite au fost, de-a lungul timpului, manualele de matematica. Chiar si azi, dupa ce programele s-au mai aerisit, inclusiv cele pentru examene, inca sunt grele pentru varsta elevilor de gimnaziu”.





Ordinul de sus





Prima culegere de matematica a aparut sub semnatura profesorului Gheba in 1948. Au urmat alte 35 de volume, totalizand peste sase milioane de exemplare vandute. Dar cartea sa cea mai draga este „Jocuri si anecdote didactice”, pe care ar vrea s-o poarte cu el in mormant. Anul 1975 a reprezentat o cotitura nefasta in cariera sa publicistica. O culegere dedicata admiterii la concursuri si olimpiade era gata de tipar, cand un ordin „de sus” a blocat totul. „In loc de explicatii, am fost convocat la tot felul de sedinte aranjate, in care diversi oameni imi infierau lucrarea, desi nu aveau nicio legatura cu matematica”. Singura concluzie a profesorului Gheba a fost ca numai invidia puternicilor zilei a intrerupt sirul culegerilor sale de matematica, pentru ca autorul acestora ajunsese deja o legenda, deranjandu-i pe „savantii” politruci.





Dupa 1975, profesorul Gheba a continuat sa scrie culegeri de matematica pentru diverse categorii de elevi. Pana in 1989, a finalizat 30 de volume, dar care au ramas doar in sertar. Acestea au fost publicate abia dupa 1990.





Pe frontul de Est





In spatele autorului culegerilor de matematica, al carui nume l-au cunoscut multe generatii de elevi, se afla un destin tragic. „In viata mea am cunoscut multi oameni rai sau prosti, din cauza carora am avut de suferit”, spune profesorul. S-a nascut la Ramnicu Sarat, la 15 august 1912, intr-o familie saraca, unde erau de hranit sase guri de copii. „Invatatorii au vrut sa merg la liceul din oras, pentru ca au vazut ca imi placea cartea. M-am dus la liceu cu opinci si itari, incat toti au ras cand au vazut un taran care vine sa invete. Eu n-am stiut decat sa ma tin de carte, am terminat liceul, apoi am mers in Capitala si am absolvit Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti”.






Al doilea razboi mondial l-a trimis pe tanarul Gheba pe frontul de Est. „La Cotul Donului am trait cea mai mare tragedie a vietii mele. Eram 200.000 de soldati romani incercuiti de impresionante forte sovietice. Am rezistat zece zile si vedeam cum rusii se apropie de noi. Se spunea ca celor prinsi li se vor scoate ochii si limba. De trei ori am dus pistolul la tampla, sa ma impusc, dar n-am putut. Am cazut prizonier si mi-am petrecut doi ani in lagarele din Siberia. Ajunsesem la 39 de kilograme greutate, imi disparusera muschii fetei, incat nu mai putem sa-mi deschid gura. Am fost salvat de o doctorita de acolo, Marusia, care m-a luat in ingrijirea ei. Pentru aceasta fapta, doctorita a platit cu viata. Salvarea mea, cat si a multor altor romani adusi in Siberia, a fost constituirea diviziei Tudor Vladimirescu. Din lagar am fost trimisi direct pe frontul de Vest, cu indicatia expresa a lui Stalin sa trecem prin Romania val-vartej, sa nu cumva sa ne intalnim familiile si sa dezertam”.






Dan Gheorghe, 3 decembrie 2001

Casatorie prin mica publicitate



„Eu vreau un barbat, dar nici chiar asa – sa fi fost d-ala cu ochi albastri!”, a zis-o cu convingere doamna sexagenara care s-a plictisit de singuratate si a decis sa telefoneze la numarul publicat intr-un ziar, la rubrica „matrimoniale”. Barbatul care a dat sfoara-n tara ca vrea sa se insoare a mai primit cel putin 20 de telefoane, in ultimele doua zile, transformandu-si linistea de proaspat pensionar intr-un veritabil calvar. Printre pretendente, o femeie de 50 de ani, vaduva, dar patroana, a zis ca vrea sa-si faca sotul partener in afaceri. Alta reprezentanta a sexului slab are nevoie de sprijin sa-si creasca cei doi copii, carora vrea sa le asigure un viitor si, ca urmare, prima intrebare catre barbatul doritor de casatorie a fost : „Aveti ceva avere?”. Dar mai exista si temeri in legatura cu copiii : „Stiti, daca aveti copii mari, s-ar putea sa nu vrea sa ne casatorim. Sa mergem la ei si sa le cerem acordul”. Cazul a fost solutionat pana la urma, omul cu pricina si-a gasit consoarta de batranete, dar s-au cununat in secret, iar evenimentul a fost „mediatizat” fata de restul familiei un pic mai tarziu, cu ocazia unei inmormantari.



Anonimatul a fost lege in discutia noastra. Proaspatul sot se gandeste cu nostalgie la fosta sa consoarta, alaturi de care a trait timp de 19 ani, la Deva. „Sotia a murit de cancer, in urma cu un an, dupa care m-am intors la Bucuresti, orasul meu natal”. Despre noua lui sotie aflam ca a trecut si ea printr-un necaz similar, dobandindu-si statutul de vaduva cu opt ani in urma. Ce-i drept, ea isi pusese in gand, dupa aceea, sa-si duca restul zilelor „fara complicatii, pentru ca am mai fost maritata de doua ori. Nu pot sa spun ca am avut barbati rai, dar de la o anumita varsta nu mai poti spune ca te casatoresti din dragoste. Este doar nevoia de-a nu mai fi singur. Atat”, isi „consoleaza” actualul sot cu un oftat amar.



Al doilea caz pe care l-am intalnit este al unui tanar de 31 de ani, care, speriat ca n-are succes la femei, iar viata lui se scurge in van, s-a hotarat sa-si infrunte destinul nemilos cu un anunt la ziar. „Am vrut sa fie un anunt mai original, sa starnesc curiozitatea fetelor”. Si pe urma au inceput sa curga telefoanele. „A fost ceva neasteptat. Nu-mi inchipuiam ca sunt atat de multe fete care au de gand sa se marite”. Dupa care a pornit „dansul” intalnirilor. Chiar cate doua pe zi. Daca in cazul batranului despre care am vorbit la inceput, „vizionarile” aveau loc acasa la „doritoare”, omul neavand o locuinta in Bucuresti, in schimb tanarul nostru si-a programat „intrevederile” fie in parc, fie la teatru sau pur si simplu undeva pe strada. Hai sa vedem „firul” aventurilor junelui. Liliana – frumusica, e intr-o secta, asa ca dialogul a fost retezat din fasa. Dorina – posesiva, se supara daca „dragutul” nu face ceva pe placul ei, iar Luminita – cam uratica si „slabuta” cu mintea. Gabi a venit la intalnire cu prietena ei, iar discutia s-a consumat mai repede decat cafelele achitate de cavaler, la cofetarie. „Au mai fost si fete pe care n-am avut timp sa le intalnesc”, e deziluzionat tanarul, constatand ca s-a ales praful de planul casatoriei. Zice el, la final, incercand sa-si pastreze optimismul – problema a intrat „in asteptare”. Pana cand spera sa aiba mai mult curaj. La fete. „Anuntul la ziar nu e cea mai buna metoda”. Atunci, de ce sa se grabeasca?!...



Dan Gheorghe, 1996

Trovantii din Valcea – furati pe capete





Romanii au ajuns sa fure si bolovani de cateva tone, buni pentru decor in gradinile vilelor luxoase. Dar nu e vorba de roci oarecare. Sunt trovantii sau pietrele care cresc, din comuna Costesti, judetul Valcea. Acolo e un muzeu unic in Romania si printre putinele din lume. Abia in al 12-lea ceas, autoritatile vor sa salveze aceasta minune a naturii.



Muzeul trovantilor a fost amenajat in 1996 de catre profesorii si studentii de la Facultatea de Geologie a Universitatii din Bucuresti. Intr-o zona de cateva mii de metri patrati terenul e nisipos. Dar el are o calitate aparte. E bogat in carbonat de calciu, dupa cum arata specialistii. Asta face ca nisipul sa se pietrifice usor. Studiile au aratat ca acest fenomen se produce in conditii de ploaie, dar si pe fondul unor trepidatii usoare ale pamantului. Misterul n-a fost inca rezolvat in intregime. Spre exemplu, un asemenea pietroi a fost sectionat, iar in interior arata ca trunchiul unui copac.



Am mers la fata locului zilele trecute si, dupa ploile din ultima vreme, se pot vedea mici umflaturi pe suprafata neteda a colosilor, semn ca acestia continua sa-si modifice forma. Au fost identificate, de-a lungul timpului, pietroaie de peste zece metri inaltime, vechimea lor fiind evaluata la cateva mii de ani. Alte pietre sunt de dimensiuni mai mici. Cercetatorii au montat un panou pe care scrie „Muzeul trovantilor”. Cine merge cu masina pe soseaua dintre Ramnicu Valcea si Targu Jiu se poate opri sa vada cum natura a creat forme hilare. Am vazut un bolovan care seamana cu un penis, altul parca e un ou, mai e unul care serpuieste in vazduh, altul a luat forma unei farfurii.



Rocile vor fi inventariate



Problema e ca pana acum acest muzeu n-a fost protejat de lege. Locanicii ne-au povestit despre „pietrele care cresc”, cum le-au botezat ei, spunandu-ne ca au atras ca un magnet diversi „baieti veseli”, care au venit aici cu macarale si camioane, luand bolovanii cu formele cele mai interesante. Preotul din comuna, Victor Muresan, a auzit chiar de unii care si-au construit vile si au vrut sa aiba un trovant in curtea casei. Se vad si acum bolovani uriasi rupti in mai multe bucati, semn ca cineva a incercat sa-i miste din loc, dar i-a trantit si pana la urma s-a lasat pagubas. Altii trec cu masina si nu rabda sa nu-si ia un „suvenir” de dimensiuni mai mici. Cert e ca trovantul creste si dupa ce este scos din mediul sau. Poti sa-l tii in casa si sa-l stropesti regulat, ca sa-si modifice in continuare forma. Satenii din Costesti, care si-au luat si ei cate un „trovantel” in casa, ne confirma acest lucru.



Noul primar al comunei, Valeriu Popescu, vrea sa puna capat jafului. Trovantii vor fi aparati cu un gard din sarma. Au fost sesizate si autoritatile de la Bucuresti. Cu doua zile in urma, a sosit la Costesti o delegatie de la Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului, pentru a evalua situatia. „Vrem sa facem un inventar al trovantilor, sa comparam cu situatia de acum opt ani, cand a fost infiintat muzeul, sa vedem cate pietre au disparut intre timp. Nu stiu daca mai putem recupera ceva, dar macar sa avem grija de ceea ce ne-a mai ramas. Cred ca in cateva luni vom putea obtine pentru acest muzeu statutul de obiectiv national”, spera primarul.



Dan Gheorghe, 18 iulie 2004

Leacuri pentru nervi. La romani





„Of, ce viata grea am!”, auzi pe cate unul vorbind singur, palid la fata, sleit de puteri, amarat, oropsit, plictisit. Ei bine, atunci apare, pe neasteptate, un pahar cu vin alb, pe care trebuie sa-l bei pana la fund. Un singur pahar! Si gata, s-a terminat cu nervii si cu toate celelalte probleme. Treaba asta cu paharul am aflat-o de la actorul Sandu Sticlaru, care ne-a povestit cum a fost el stresat la viata lui. De la servici veneau nervii. „Adevarul e ca nu exista o metoda sigura, sa-ti vina gandurile bune, sa nu te mai framanti. Eu am vazut oameni cu bani care sunt tot timpul mohorati si atunci ce sa mai zici de amaratul care n-are un ban in buzunar. Sunt unii oameni mohorati, ca asa sunt ei, de felul lor, si ii mai amarasc si pe altii, cu felul lor de-a fi”.



Pe vremuri, cand intalnea un om morocanos sau o alta sursa de nervi, Sandu Sticlaru isi lua rucsacul la spinare si se cocota pe munti. Numai ca acum a ajuns la 74 de ani si s-a gandit sa lase muntii pe seama altora, asa ca se duce , mai nou, in satul Catunesti, pe drumul spre Constanta, unde se apuca de pescuit. Dar nu da decat la crap si caras, nu se baga la pesti rapitori, ca aia sunt si ei nervosi, asa ca nu e bine sa te molipseti de la „sucarul” lor!



De vreo cativa ani incoace, marele actor si-a deschis un atelier de confectionat chei, treaba pe care o considera cel mai bun mod de a-si petrece timpul. „Eu nu am zile bune sau proaste, am numai zile bunicele, caldute”, zice convingator actorul, care nu s-a oprit o clipa din facut chei, cat a vorbit cu noi. „Am o perioada buna acum, am clienti”. Pe urma i-am facut o poza in fata atelierului, dupa care omul s-a intors grabit la munca lui.



Dar uite ca exista si meserii care te scot din cotidian. Si nu e vorba sa te distrezi numai tu, manechinul – ca despre treaba asta e vorba – dar, in acelasi timp, ii mai distrezi si pe altii. De data asta, manechinele cu care am vorbit au drept scena vitrina unui magazin de pe Calea Victoriei. „Doua ore pe zi, cat stam noi la program, vedem multi oameni cu figuri triste, care trec prin fata magazinului nostru. Dar, cand ne vad pe noi, ne zambesc imediat, ba chiar vin si ne strang mana, parca a multumire, ca le-am inveselit cateva clipe din zi, in timp ce altii ne fac poze. Si sa stiti ca cei care se uita la noi cu cea mai mare simpatie sunt batranii”, ne-a povestit Diana Brandmayer, de 18 ani. Langa ea mai sunt Iris – o fata de 22 de ani, studenta la Matematica, Andreea – de 16 ani, eleva, si Denis – 21 de ani, student la Drept, care se intretine din banii castigati aici. Baiatul are si un caine, Ricky, un cocker de trei ani, care sta si el la „poza”, in vitrina. „Noi purtam hainele din magazin, avem o singura pauza, cand ne schimbam, iar in rest aici, unde dansam, stam nemiscati, pe urma, brusc, ne schimbam pozitia si unii oameni se sperie. Dar multi au inceput sa ne stie si ne saluta, de cate ori trec prin fata magazinului”, adauga Denis. „Cred ca a te simti bine, chiar cu multe necazuri pe cap, este sa faci ceea ce-ti place, asa cum facem noi aici”, trag concluzia manechinele.



La randul sau, Alexandru Andries, cu care ne-am intalnit la o intersectie, zice ca, atunci cand are o zi proasta, asculta muzica. „De multe ori, din cauza altora am nervi, dar si cand vad ce se intampla in tara asta. Noroc ca n-am prea multe zile proaste!”. Ca sa nu-i stricam ziua, artistul ne-a rugat sa nu-l pozam, ca nu-i place.



Dan Gheorghe, 29 octombrie 1997

Asfalt cu scame






Cercetatorii romani au realizat o formula de asfalt care poate face ca strazile noastre sa arate ca in palma, la fel ca soselele din Occident. Una dintre formule are la baza scamele de haine.





Cine trece prin fata Casei Radio, cladirea impunatoare construita sub regimul Ceausescu, poate remarca un lucru interesant. In timp ce, la ora actuala, majoritatea strazilor din Bucuresti sunt ciuruite de gropi, in apropierea podului Eroilor exista o portiune de cateva sute de metri de bulevard neteda ca-n palma.





Explicatiile edililor Capitalei, din ultimele saptamani, au mers pe ideea ca strazile din Bucuresti s-au stricat din cauza oscilatiilor mari de temperatura din aceasta iarna, de la cald la rece si invers, dar si din cauza ca s-a aruncat sare pe carosabil, pentru topirea zapezii. In ciuda intemperiilor, numai portiunea de bulevard din fata Casei Radio s-a incapatanat sa ramana intacta.





Explicatia este simpla : pe acea portiune s-a folosit un asfalt cu totul deosebit, fata de cel utilizat pe restul strazilor. Atentie, pe acea portiune covorul asfaltic a fost turnat cu opt ani in urma! Reteta miraculoasa apartine Centrului de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare si Membrane din Bucuresti.





Formule magice





Consilierul stiintific al Institutului, doctorul Georgeta Popescu, ne-a spus ca institutia pe care o reprezinta a realizat un compus polimeric numit „Caps”. Acesta este introdus in compozitia clasica a bitumului si ii confera durabilitate la oscilatiile de temperatura. Vara, asfaltul nu se topeste. Iarna, nu crapa.





O alta formula pusa la punct de acelasi institut se refera la armarea si stabilizarea mixturii asfaltice. Acest lucru se face pe baza de fibra de PNA sau fibra poliacrilica. Mai pe romaneste, produsul are la baza scamele de haine. Acest compus se adauga in compozitia bitumului, fara sa fie nevoie de niste utilaje speciale.







Administratia Nationala a Drumurilor colaboreaza deja cu acest institut. Exista pe mai multe sosele din tara portiuni experimentale de asfalt, aplicate de cel putin doi ani. Este vorba despre Drumul National 6 – in apropiere de Alexandria, pe DN 22-C – in judetul Constanta, pe DN 79-A – la Cisineu-Cris sau pe DN 17 – la Vatra Dornei.







Institutul mai are in lucru si va finaliza in acest an formula unui aditiv de bitum, astfel incat asfaltul proaspat sa se lipeasca de fundatie.






Dan Gheorghe, 30 ianuarie 2003

Ciobanul metropolitan







Te-am zarit printre ruine, vorba cantecului. S-a facut cioban de Bucuresti. A fost electrician pana in urma cu zece ani, cand a iesit la pensie, cu un venit lunar de numai trei milioane de lei. Asa ca acum duce la pascut vacile si caprele oamenilor din cartierul Giulesti-Sarbi. Aceasta este povestea lui Ion Manita, pe care l-am intalnit intr-un loc incarcat de istorie, intre zidurile sfaramate ale Manastirii Doamna Chiajna, langa groapa de gunoi de la marginea Capitalei.





Unii spun ca ar fi un loc blestemat, lasat de izbeliste inca de la 1800, pe vremea ciumei care a pangarit Bucurestiul. Asa a ramas pustie si Manastirea Doamna Chiajna, bombardata de turci, de frica sa nu se ascunda acolo niscaiva revolutionari. Ridicata in jurul anilor 1770, „fantoma” pare azi, cand o vezi de departe, un urias gata sa se prabuseasca, cu „membrele” aproape desprinse de corp.





Zidurile groase de un metru si jumatate sunt pline de rani adanci, urme ale hotilor de caramida. Turla bisericii a cazut deja la cutremurul din 1977, in timp ce baza constructiei a fost subrezita de cautatorii de comori, care au sapat nenumarate santuri.





300.000 de lei pe cap de animal





Si tocmai in aceste locuri incarcate de istorie l-am cunoscut pe Ion Manita. Locuitor al cartierului Giulesti-Sarbi. Se sprijinea in ciomagul sau de cioban metropolitan. Asta vine de la metropola, ca doar suntem in Capitala, in anul Domnului 2006, langa groapa de gunoi care poarta numele cartierului.





Stam de vorba printre vaci, capre si ruine. Are ciobanul nostru 20 de vaci si 23 de capre. Nu sunt ale lui, ci ale oamenilor din zona, care il platesc sa le duca animalele la pascut. Asta inseamna 300.000 de lei pe cap de vaca, pe luna, si 100.000 de lei pentru fiecare capra, in acelasi interval. Rezulta un salariu de 8,3 milioane de lei.





„Am fost electrician. Am iesit la pensie cu zece ani in urma. Am pensie mica, numai trei milioane de lei”, zice nea Ion. Vacile au terminat de „cules” iarba dintre gunoaie si s-au retras intre zidurile intunecate ale fostului lacas de cult, sa rumege. Ciobanul ne spune apoi povestea manastirii. E un ghid perfect. Un tren de marfa trece prin apropiere si strica linistea ancestrala a periferiei.







Dan Gheorghe, 3 mai 2006

Scoala poetilor







In Bucuresti exista o scoala condusa de un poet. Este Scoala generala 197 din cartierul Drumul Taberei. Ca urmare, profesorii si elevii au inceput sa scrie si ei poezie, proza si chiar piese de teatru. S-au editat deja carti cu scrierile dascalilor si ale elevilor, plus zeci de reviste ale scolii. Scriitorii au castigat si premii nationale. Aici sunt patru cenacluri literare, unde poetii se aduna periodic sa-si citeasca productiile.







Povestea a inceput in urma cu patru ani. Sergiu Garlesteanu este profesor de Educatie Fizica si director al scolii din 1997. I-a vazut pe cativa dintre colegii sai cum scriu poezii pe petice de hartie, in cancelarie, in pauzele dintre ore. A vorbit cu ei si i-a incurajat sa scrie in continuare. Vorba s-a dus repede printre ceilalti dascali. De la o zi la alta, au aparut noi talente. Asa s-a ajuns in ziua de azi ca, din totalul celor 50 de profesori ai scolii, 30 sa fie scriitori. Numai doi dintre ei, care predau limba romana, s-au „imbolnavit” de poezie. Restul sunt invatatori sau profesori de Matematica, Fizica, Biologie, Educatie Muzicala si Religie. De aproape doi ani exista si un cenaclu al dascalilor, care se numeste „Mentor”. Scriitorii se intalnesc o data pe luna, la scoala, pentru a-si citi cele mai recente exprimari ale sufletului, de la poezii si proza pana la piese de teatru. Profesorii si-au facut si propria revista, cu aceeasi denumire ca a cenaclului.







Se poate spune ca avem de-a face cu singura scoala din Romania unde exista un cenaclu literar al profesorilor, dupa toate informatiile pe care le are Sergiu Garlisteanu. La Cluj mai exista un cenaclu asemanator, dar este al dascalilor din intregul oras, stie gazda noastra. In acest an a aparut prima carte de poezie si proza a dascalilor de la Scoala 197, unde semneaza 20 de autori. Directorul scrie si el poezie, de un an si jumatate. Tot in 2003 i-a aparut prima carte, numita „Optiuni”. Exista si preocupari in privinta poeziei japoneze. Gabriela Isaila este profesoara de Limba Germana si pregateste o carte de poezii in stil haiku. Se va numi „Copilul din noi”. Ne-a recitat pe data, din memorie, una dintre creatiile sale : „Un porumbel solitar intra in castelul de nisip. Nici urma de var”.







„Copiii povestind copiilor”







Elevii nu s-au lasat nici ei mai prejos. Scriu poezie, proza si povesti pentru copii. Sunt 150 de scriitori-elevi, dintr-un total de 927 de elevi ai acestei scoli. Cei cu preocupari artistice sunt din clasele mari, de gimnaziu. Elevii si-au facut trei cenacluri : „Ion Creanga”, Limba romaneasca” si „Destine”. Se aduna tot la scoala, odata pe luna, la fel ca profesorii, sa-si dezvaluie ultimele creatii. De patru ani incoace, au aparut 96 de editii dintr-o serie de reviste ale scolii, unele cu profil literar, altele pe diverse tematici educative, unde elevii si-au exersat talentul.







Se poate spune ca elevii au deschis calea artistica la aceasta scoala. In 1996 a aparut o carte de povesti. Se numea „Copiii povestind copiilor”, unde junii si-au publicat produsele imaginatiei lor, cu balauri si zane. In 2003, elevii de aici au obtinut premiul international de poezie la concursul de la Marciano, in Italia. Au urmat patru premii in Romania, la concursul national „Tinere condeie”. Si alte distinctii la concursul national de proza si eseuri „Mihai Eminescu”. Elevii au si ei revista lor de suflet, numita „Meteor”. Plus 15 antologii de proza si poezie, sub forma unor caiete literare.







Educatie prin poezie







Activitatea literara de la Scoala 197 este atat de intensa, incat unii elevi si profesori scriu si la scoala, in ferestrele de timp liber. Chiar si directorul recunoaste ca scrie in cabinetul sau. In fond, scoala este un teren propice artei, pentru ca invatamantul inseamna, inainte de toate, comunicare – crede Sergiu Garlesteanu. „S-a creat o altfel de relatie intre profesori. Ne simtim la scoala ca intr-o familie. A fost o adevarata revelatie sa ne descoperim aceasta pasiune comuna”, spune directorul. In ceea ce-i priveste pe elevi, se poate spune ca s-a gasit o alta modalitate de educatie, dar si o relatie noua cu profesorii. „Scrisul ii indeamna pe copii sa se apropie de carti. S-a creat si o atmosfera care ii apropie pe elevi de profesori. Cred ca este un mod prin care dascalul poate redeveni un model pentru cei tineri. Le aratam astfel copiilor ca si noi, profesorii, suntem oameni, cu sensibilitatile noastre”, este convins poetul...







Directorul si-a umplu biroul cu revistele si cartile de poezie ale elevilor si profesorilor, publicate in ultimii patru ani. Masa pe care sunt asezate abia poate cuprinde atata fior literar. Cu mana la tampla, Sergiu Garlesteanu si-a luat o mina poetica, salutandu-ne la plecare.









Dan Gheorghe, 27 octombrie 2003