Blestemul coruptiei, la romani




Cum in ziua de azi lupta anticoruptie este in toi, am descoperit cu surprindere ca prima afacere tenebroasa, care a scandalizat nu numai Romania, ci chiar toata Europa, si care se putea solda chiar cu desfiintarea monarhiei abia aparuta atunci in tara noastra, s-a petrecut intre anii 1868 – 1872, fiind cunoscuta sub numele de „afacerea Strousberg”.



Pe scurt, Henri Bethel Strousberg, nascut in Prusia de Est, proprietar de ziare, uzine metalurgice, mine si intinse domenii, supranumit „regele cailor ferate”, a luat in concesiune, pe o durata de 90 de ani, incepand din 1868, linia de cale ferata Roman – Varciorova frontiera, in lungime de 921 de kilometri. Ca sa obtina profituri cat mai mari, Strousberg a construit aceasta linie principala la nivelul liniilor secundare din Prusia, utilizandu-se sine mai slabe si traverse mai mici, ceea ce a dus la folosirea unor locomotive de puteri reduse, de tip „1A1-n2” si „B1-n2”, fabricate de o firma germana, proprietatea aceluiasi Strousberg.



Dupa cum se arata in materialul elaborat de inginerul Ilie Popescu si pus la dispozitia noastra de Societatea Nationala a Cailor Ferate Romane, consortiul Strousberg „se obliga, conform actului de concesiune, sa construiasca in trei ani linia Roman – Tecuci – Galati si ramificatia ei Tecuci – Barlad, apoi in doi ani si jumatate linia Galati – Braila – Buzau – Ploiesti – Bucuresti si in urmatorii trei ani linia Bucuresti – Pitesti – Slatina – Turnu Severin – Varciorova”.



Tot acest complex al drumurilor de fier a costat 270.000 de franci pe kilometru, fiind incluse taxele pentru exproprierea terenurilor, manopera, materialele, precum si plata dobanzilor. Terenul necesar liniilor era dat gratuit de statul roman. In schimb, consortiul trebuia sa transporte, tot gratuit, posta si sa permita statului instalarea de fire de telegraf pe stalpii companiei, de-a lungul liniilor.



Pentru acest contract de rasunet cu statul roman, Strousberg a devenit „eroul zilei” la Berlin, in anticamera lui asteptand ministri si alti demnitari, dupa cum aratau ziarele vremii. La 18 decembrie 1868, in capitala Germaniei, a fost lansata prima emisiune de obligatiuni pentru caile ferate din Romania, toate vanzandu-se cu un „succes-monstru”, dupa care Strousberg, cu banii astfel obtinuti, si-a ridicat in Berlin un palat denumit „a opta minune a orasului”. Strousberg l-a desemnat pe Theodor Rauschning sa conduca lucrarile de constructie a cailor ferate din Romania.



Dar n-a trecut mult timp si „s-a intors roata”, izbucnind „conflicte neplacute intre maistrii constructori de sectie si antreprenori, pentru ca nu se cufundau suficient de adanc pilele la mai multe poduri”. Astfel ca, prost executate, podurile de peste Trotus sau de peste raul Moldova , dar si de pe Siret, au fost distruse de ape in mai putin de un an. Ca sa nu mai vorbim de linia de cale ferata Braila – Barbosi, care era impracticabila, terasamentul fiind rupt de viituri. Constructorii care au semnalat aceste neregului au fost amenintati cu concedierea de catre patroni.



Presa vremii a luat atitudine, astfel ca Guvernul de la Bucuresti, pacalit initial de vorbele frumoase ale lui Strousberg, a refuzat sa ia in primire segmentele de cale ferata deja finalizate, pentru ca la ora sase dimineata a zilei de 18 octombrie 1871, dupa o actiune in forta a politiei, sa fie sigilate toate birourile si casele de bilete si de marfuri ale Societatii Strousberg din Romania. Apoi s-a constituit un Consiliu de Administratie pentru conducerea exploatarii cailor ferate.



In randul populatiei din tara noastra aparuse chiar spiritul antidinastic, stiindu-se ca domnitorul Carol I sprijinise initial aceasta afacere. Reactia statului roman a fost atat de dura, incat Strousberg ajunge curand in sapa de lemn, fiind arestat la Moscova. Moare in mizerie, la Berlin, in 1884.



Detinatorii de obligatiuni s-au constituit in Societatea Actionarilor CFR, care s-a angajat, in februarie 1872, sa termine lucrarile. Dar concesiunea Strousberg a ramas prima afacere scandaloasa, de proportii internationale, din istoria Romaniei.




Dan Gheorghe, 1996

Lupii si vulturii - executati ca "dusmani ai poporului", in anii '50



(din ciclul "specii din tara noastra")




"Dusmanii poporului" nu erau, in anii '50, doar oamenii care se impotriveau comunistilor. A mai existat o categorie de adversari ai regimului. De data asta, liderii de la Bucuresti au pus ochii pe animalele si pasarile de prada din Romania, considerate inutile si periculoase, si ca urmare "demne" de a fi sterse de pe fata pamantului. Dam ca exemplu campania de ucidere in masa a lupilor, inceputa in 1950, care a durat zece ani. Dupa cum am aflat de la Dumitru Murariu, directorul de azi al Muzeului National de Istorie Naturala "Grigore Antipa", motivatia autoritatilor a fost ca lupii, de pilda, omorau vanatul - cerbi, caprioare. Asa ca au fost puse in padurile patriei bucati de carne cu otrava, drept capcane pentru temutele carnivore. Se folosea cianura de potasiu. S-a ajuns astfel ca populatia de lupi din tara noastra sa fie exterminata in scurt timp.



Zaganul - victima colaterala



Dar nu s-a intamplat doar atat, pentru ca la "prinzătoare" mai veneau si pasari rapitoare, precum zaganul, vulturul plesuv si codalbul. Au muscat si ele din "prada" otravita. A fost o lovitura cumplita mai ales pentru zagan - o specie aflata, la vremea aceea, in declin. A si disparut, la scurt timp dupa aceea, din tara noastra. Vulturul barbos, cum i se mai spunea, era cea mai frumoasa dintre rapitoarele cerului din Romania, sustin biologii. Un adevarat "avion" cu pene multicolore. Cand isi deschidea aripile, ajungea la o anvergura de aproape trei metri.



Premii pentru uciderea lupilor



Se organizasera in toate judetele centre speciale pentru colectarea pielilor de lup. Dar acolo se puteau aduce si gheare ale unor pasari rapitoare. Se considera ca nu doar lupul este nociv pentru patria noastra, ci si unele pasari, precum cioara, uliul si vulturii. Acuzatia pentru vulturi era ca răpeau pui de animale - capra neagra, spre exemplu, in timp ce uliul dadea iama in gospodariile oamenilor, printre oratanii. Mai-marii vremii promiteau chiar si premii - bani sau alte favoruri - celor care aduceau mai multe piei de lup sau gheare de pasari rapitoare, ca dovada ca ucisesera "infractorii". Trebuie mentionat aici ca lupul e considerat un "sanitar" al padurii. El vaneaza, in primul rand, animalele bolnave sau degenerate. "S-a observat, dupa disparitia lupului, un numar tot mai mare de capriori cu anomalii", arata Dumitru Murariu. Din fericire, lupul a reaparut, mai tarziu, in padurile din Romania, azi populatia fiind aproape refacuta, datorita migratiei acestor animale din Ucraina. "Daca acum tara noastra are locuri fruntase, pe plan mondial, la trofee de caprior si cerb, este datorita selectiei naturale pe care lupii o fac", conchide academicianul.



Pelicanul - luat in catarea pustii



Ne intrebam de ce fauna Romanei este tot mai saraca. Raspunsul e foarte simplu - pentru ca romanii si-au decimat singuri bogatiile naturii, de-a lungul vremii. Exista marturii ale unui "razboi" similar, de data asta purtat in Delta Dunarii, impotriva pasarilor care, vezi-Doamne, mancau prea mult peste, facand paguba in productia piscicola a tarii. Lotul vinovatilor era mare - pelicanul, cormoranul, lopatarul, starvul cenusiu si starvul de noapte. N-a avut nicio importanta opinia oamenilor de stiinta, care sustineau ca aceste pasari mananca doar peste de talie mica, intr-o cantitate infima. "Conform studiilor, aceste pasari consuma cateva sute de grame de peste, si asta nu in fiecare zi", arata directorul Muzeului "Antipa". Dar parca a contat asa ceva pentru paznicii crescatoriilor de peste din Delta! Ei impuscau fara mila pasaretul. Altii incendiau vegetatia, chiar in locurile in care se stia ca sunt colonii de pasari, pentru a fi alungate. Asemenea "eroi" primeau diverse recompense, fie alcool, fie cate un cartus pentru fiecare gheara de pasare - semn ca omorasera acea necuvantatoare. Urmele masacrului din trecut se mai vad si azi - pelicanul cret e pe cale de disparitie in tara noastra.



Dropia - exterminata cu bate si pietre



Alt "inamic" a fost dropia. O inaripata de marimea unui curcan, cu penaj frumos, traind in zonele de campie ale Romaniei, mai ales in Baragan. Toamna, cand dadea primul inghet, aripile acestor pasari atarnau din cauza ghetii, asa ca nu mai puteau zbura. Atunci ieseau taranii la atac, cu pietre si bate, sa le omoare. Victimele erau apoi bagate la cuptor si mancate, pentru ca aveau carnea foarte gustoasa. Ultimele dropii au fost ucise in judetul Teleorman, in anii '70. E o specie practic disparuta la noi. Cu toate astea, in ultimii ani au fost semnalate asemenea pasari in campia vestica a Romaniei. Dar sunt exemplare venite din Ungaria.



Statistici oficiale



Ce a mai ramas azi din fauna Romaniei? Am primit raspuns de la Ministerul Mediului. La noi mai sunt 100 de specii de mamifere, din care 70 ocrotite de lege. Mai bine arata statistica la pasari - avem 400 de specii, dintre care numai 72 necesita protectie. La capitolul reptile putem sa bifam existenta a 23 de specii, peste 80% dintre acestea fiind protejate. La amfibieni situatia arata asa - 19 specii, aproape 90% ocrotite. Se mai stie ca 16% din suprafata Romaniei este reprezentata de arii protejate, in care pasarile si animalele ar trebui sa nu fie deranjate in niciun fel de om. Dar oare asa se intâmpla? "Avem o legislatie buna. Important e sa fie si aplicata. Problema e ca in parcurile nationale continua defrisarile. Se distruge habitatul animalelor si pasarilor. Ce fel de refugiu mai poate fi acolo unde se aude drujba? La care se adauga si pericolul braconierilor", spune academicianul Dumitru Murariu. Din cauza defrisarilor, inca o vedeta a meleagurilor noastre are, de mai mult timp, securea deasupra capului - cerbul carpatin.



Bani europeni pentru speciile romanesti



Autoritatile sustin ca vor investi 215 milioane de euro, in cadrul Programului Operational Sectorial "Mediu", pentru asigurarea "unui management corespunzator al ariilor protejate", dintre care 172 de milioane de euro de la Uniunea Europeana. Banii au ca scop "mentinerea si imbunatatirea starii de conservare a habitatelor si speciilor", dar si "stoparea degradarii biodiversitatii". Legile noastre, asa cum sunt ele in ziua de azi, par fara cusur - nu ai voie sa perturbi viata pasarilor si animalelor in perioadele de reproducere, de crestere, de hibernare si de migratie. Este interzisa distrugerea cuiburilor de pasari, nu ai voie sa ucizi, sa detii sau sa transporti animale sau pasari ocrotite de lege. Nu ai voie sa iei din cuib ouale pasarilor salbatice, nici macar in cazul in care gaoacea a fost deja parasita de "locatar".



"Amintiri" impaiate



Toate bune si frumoase, pe hartie. Dar daca ne-am intoarce in timp cu cateva sute de ani, intr-un exercitiu de imaginatie, am fi uimiti de bogatia faunei de atunci a Romaniei. Am avea in fata noastra o bogatie fara seaman - foca, antilopa saiga, elanul, bourul, calul salbatic, magarul salbatic, marmota de stepa. Sunt doar cateva exemple - cele mai spectaculoase - pe care ni le-a dat directorul de la "Antipa". Din pacate, dupa ce ne intoarcem la timpul prezent, mai putem vedea toate aceste minunatii doar impaiate, la muzeu. Dupa ce au fost vanate fara crutare sau alungate. De romani!



Laborator pentru situatii extreme, la "Antipa"



Am descoperit la Muzeul "Antipa" un laborator, infiintat in urma cu trei ani, unde lucreaza cinci biologi. Cercetarile vizeaza biologia moleculara. Se poate determina, prin studiul ADN, daca o specie este in pericol de disparitie, in functie de bogatia sa genetica. "Scaderea diversitatii genetice este un semnal de alarma in legatura cu viitorul acelei specii", ne-a explicat Luis Popa, doctor in biologie genetica, seful Sectiei de Biologie Moleculara. Exista deja un prim rezultat al studiilor de pana acum de la "Antipa" - lostrita e pe cale de disparitie, judecand tocmai dupa saracia genetica a speciei. Vorbim despre cel mai mare rapitor din apele noastre - de la Dunare si afluenti, pana la apele de munte. Un peste care atinge chiar si 30 de kilograme.



Primii cinci zimbri in libertate



Dar iata si o veste buna - vom avea primele cinci exemplare de zimbru in libertate, in padurile din Muntii Neamtului, incepand de anul viitor. Am aflat acest lucru de la Razvan Deju, biolog la Rezervatia "Dragos Voda" din judetul Neamt. Disparut cu sute de ani in urma, importat in anii '60 din Polonia, si tinut pana acum in rezervatii, zimbrul - pe vremuri fala muntilor nostri - se va intoarce acum la vechile lui salasuri. E drept ca nu va fi singur nicio clipa, orice miscare fiindu-i monitorizata prin satelit. Fiecare animal va avea la gat un fel de zgarda - se numeste radiocolar - ca masura de precautie impotriva braconierilor. Daca totul va merge bine, in viitor vor fi 20 de zimbri in libertate, in padurile Neamtului, promit specialistii. Si totusi, parca sunt prea putine vestile bune de azi, in comparatie cu lista atat de lunga a nenorocirilor prin care au trecut, de-a lungul istoriei, pasarile si animalele salbatice din Romania...




Dan Gheorghe, 26 aprilie 2010

BARLOGUL URIASILOR

Vrei sa intri în inima muntelui? Trebuie sa deschizi mai întâi o usa spre biserica ascunsa în piatra. Un urias sta de paza, în apropiere. Ai grija, nu face prostii, pentru ca la mica distanta e tribunalul lui Neagoe Basarab.

Ajungem la “bârlogul” uriasilor. Ne deschide poarta o batrâna sprijinita în toiag. Are femeia 80 de ani, dar mersul aprig! Ne-o ia înainte, ne duce în spatele casei sale. Casa veche de 120 de ani.

Curtea se termina “dureros” pentru ochii nostri, care se izbesc de un zid de piatra înalt de vreo 70 de metri. Un “val” împietrit sta deasupra capetelor noastre.

Cine a cioplit aici, munca grea a avut, sa faca ditamai “ciuperca” sub care te poti adaposti. Nu degeaba sub “pâlnia” asta si-a pus Maria Vladescu, stapâna locului, lemnele de foc pentru iarna si alte acareturi.

Legenda spune ca uriasii, care au trait în timpuri imemoriale, ar fi dat stâncilor formele acestea bizare. Altii spun ca dacii le-au cioplit.

De pe tavanul colosului curge fara încetare, în gradina batrânei, un fir de apa. Tocmai de aceea satenii au spus acestui loc “la pisatori”.

Ajungem si în fata uriasului. Sarmanul, a ramas prins în menghina muntelui! Pe vecie. Atunci când muncea aici. Se mai vede si acum un picior. E lung de câtiva metri.

Din zidul drept iese în relief “aratarea”. Capul i-a cazut în iarba. E un “craniu” imens, cu doua cavitati, unde erau ochii. Nasul i-a sarit ceva mai încolo. Sunt doua “nari” de dimensiuni înfricosatoare.

Deschizi usa si intri în munte

Ne grabim. Mai avem multe de vizitat. Locuri aflate în jurul comunei. De aici se vede Setu, acoperit de zapada, unul dintre colosii Fagarasului.

La celalalt capat al stâncii de care am vorbit mai devreme se afla o cavitate sapata în inima muntelui. Este biserica rupestra. Si despre ea se spune ca tot dacii ar fi sapat-o.

Un culoar secret, pe care mergeai de-a busilea, ar fi existat cu sute de ani în urma. Numai pe acolo intrau oamenii, sa ajunga în caverna, ferindu-se din calea navalitorilor.

Muntele are azi o usa normala, pe care o poti deschide cu cheia. O deschide chiar primarul comunei, Mihai Ungurenus. Intram în singura biserica din Europa care are doua altare si cel mai vechi lacas de cult rupestru din tara româneasca.

Localnicii se închina la icoanele din inima pietrei înca din secolul al XII-lea, în timp ce pictura rezista si azi, desi a fost realizata cu sute de ani în urma de un mester numit Stefan Zugravu.

Satenii au refacut, în parte, biserica, în 1889, dupa ce zidul exterior s-a surpat în acel an, chiar în noaptea de Inviere. Locul e cunoscut acum drept manastirea Corbii de Piatra.

Tribunalul lui Neagoe Basarab

Iesim din biserica. La baza stâncii se afla o cavitate lunga de vreo 20 de metri si înalta cât un stat de om. Se zice ca în acest loc a fost tribunalul domnitorului Neagoe Basarab, unde se judecau, o data pe an, diverse pricini ale boierilor sau taranilor.

Si tot legenda spune ca pe aceste meleaguri, înghesuite între stânci abrupte, s-ar fi retras pâlcuri ale armatei lui Mihai Viteazu, dupa ce voievodul a fost ucis.

Strabatem apoi comuna si ajungem pe alte dealuri. Urcam cu greu pe coame abrupte, prin padure, însotiti de primar, care ne zice ca mai are câtiva ani pâna la pensionare, dar miscarea în aer liber îi face bine.

Ne ies în cale chiliile rupestre. Sapate în stânca lucioasa, cavernele mari, rotunde, ar fi fost cândva locuite de calugari. Deasupra chiliilor, pe un platou mângâiat de soare, a fost un altar dacic.

Am auzit de la localnici cå si în ziua de azi se mai duc unii oameni la altar si se roaga, în perioadele de seceta, sa vina ploaia.

Ne întoarcem în vatra satului. Vedem locul unde se faceau sacrificii. Pe o lespede, nu departe de biserica rupestra, stramosii nostri sacrificau animale. Se mai observa si azi jgheaburile pe unde se scurgea sângele.

Ultimul bastion al partizanilor

Comuna aceasta a fost ultimul loc în care partizanii au luptat împotriva comunismului. Cei din urma haiduci ai Fagarasului au fost anihilati de trupele de Securitate, în 1958, în padurile din preajma satului Poenarei.

Oamenii locului au pus mâna de la mâna, dupa 1990, iar truda lor a însemnat un mic muzeu în care oaspetii pot afla mai multe despre acele timpuri tragice.

Noaptea ne ajunge din urma. Primarul ne povesteste de Poienile Vâlsanului, zona aflata tot în “parohia” sa. Conform studiilor facute pâna acum, se stie ca în râul Vâlsana vie¡uteste un peste unic în lume, numit asprete, dar pe care taranii l-au poreclit popete. Un peste cu solzi tari, înrudit cu bibanul.

Si mai e ceva de zis despre aceste locuri. Alta legenda. Se spune ca neamul Corvinestilor s-ar trage din Corbi.

Bani de la Guvern pentru canalizare

Acesta nu e un material documentar. Am vrut sa stiu altceva. Se spune de ani buni ca România ar putea sa traiasca din turism. Pe de alta parte, ne-am integrat în Uniunea Europeana si ni se promite ca de acum încolo va “ploua” cu fonduri structurale peste noi. Bani pentru modernizarea tarii.

Iata comuna Corbi din judetul Arges, aflata la 50 de kilometri de Pitesti, cu o populatie de 4.500 de locuitori si o suprafata de 40 de kilometri patrati.

Localitatea “musteste” de istorie si legende. Ei bine, corbenii ar putea sa traiasca din turism? Grea intrebare!

Autoritatile locale si-au facut deja socoteala. Atragi turistii daca ai drumuri bune si canalizare.

“Am reusit sa iau anul trecut de la Guvern un milion de euro pentru canalizare. Ne-am unit trei localitati în acest proiect care totalizeaza 37 de milioane de euro”, spune edilul.

Mai e în lucru un proiect de 15 miliarde de lei vechi pentru o cale asfaltata de doi kilometri, care duce de la drumul judetean pâna la biserica rupestra. “Sunt bani care vor veni de la UE”.

La care se adauga cinci miliarde de lei pentru modernizarea scolilor din comuna. “Avem nevoie de oameni care sa stie sa gestioneze pe viitor treburile comunitatii”, ne vorbeste primarul despre cei 500 de copii înscrisi la ora asta în gradinitele si scolile din Corbi.

Ciobanii se gândesc la turism

Biserica rupestra are deja propria pagina de Internet. Mai e si un centru de informare turistica, în Caminul Cultural, unde sunt doi functionari care pot îmbraca oricând “haina” de ghid.

Problema e ca turistii nu prea vin. “Am încercat sa promovez localitatea cât am putut, în presa, prin DVD-uri, pliante. E greu”, recunoaste edilul, în functie din 2004.

Normal ca e greu, în conditiile în care la bugetul local se strâng anual numai doua miliarde de lei vechi, iar materialele promotionale te “ard” la buzunar.

Sus, pe dealurile din jurul localitatii, se vad turme de oi si vaci. La fel ca si stramosii lor, corbenii de azi se ocupa tot cu agricultura. Oamenii de aici au în total 900 de vaci si 35.000 de oi.

In fiecare an, în luna mai, se strâng la Corbi vreo 700 de ciobani din câteva judete. Se respecta înca obiceiul urcatului oilor la munte.

In schimb, de turism se vorbeste prea putin. Nu exista în vatra Corbilor decât o pensiune la ora asta. Desi case mari au rasarit peste tot.

Copiii oierilor sunt plecati la munca în Spania si Italia. Ei trimit bani în tara, sa-si faca un rost mai bun în viitor.

Mentalitatile se schimba greu. Dar se schimba. Sunt destui localnici în momentul de fata care se gândesc sa se faca operatori de turism. “Exista un program mai amplu. Multe familii vor sa-si faca pensiune turistica, fie cu bani europeni, fie din alte surse. Primaria îi va sustine prin întrocmirea actelor, pentru ca lucrurile sa se miste repede”, e optimist reprezentantul comunei.

Bucurestiul e si el interesat de situatia de la Corbi. Autoritatile au pus bazele unui program de ecologizare si dezvoltare turistica în Valea Vâlsanului. “Este o asociere între Academia Româna, Ministerul Mediului, Romsilva si comuna Corbi”, auzim noi. Sunt deja patru pensiuni turistice în perimetrul respectiv.

Program international pentru salvarea bisericii rupestre

Ne întoarcem la biserica sapata în munte. Acolo e o mare problema. Colosul de piatra e plin de infiltratii. Apa sapa de sute de ani, încât peretii interiori ai lacasului de cult “mustesc” în unele locuri.

O comisie internationala va sosi aici pentru a vedea care e structura rocilor, gradul de umiditate, dar mai ales pentru a oferi cea mai buna solutie de salvare a întregului edificiu.

Se va împiedica astfel posibila surpare a constructiei. Ar fi o nenorocire. Dar numai pentru cei care cunosc zona. Prea putini, din pacate...

Dan Gheorghe, 19 ianuarie 2007

Cine mai munceste azi in Romania - castorii





(din ciclul "specii din tara noastra")





Se spune ca in Romania nu se mai construieste nimic de 20 de ani incoace. Doar se vinde sau se distruge. Ei bine, vorba aceasta nu mai e valabila acum. Ceva s-a schimbat radical in tara noastra. De cativa ani, avem parte de cei mai iscusiti constructori. Si nu de oriunde, ci veniti tocmai din Germania. Si nu fac orice fleac, ci ridica ditamai barajele. Pur si simplu salbe de stavilare pe cursurile mici de apa, cu precadere in zonele de deal si de munte, pe afluentii Oltului, Muresului si Ialomitei. Ce-i drept, nu vorbim despre oameni. Nu ei muncesc. Castorii fac treaba asta. Doar sunt supranumiti "inginerii regnului animal". De ce s-au specializat în construirea barajelor? Explicatia e simpla - castorul are vizuina pe malul apei. Iar intrarea in galerie se face intotdeauna pe sub apa. O intrare secreta. Daca apa are nivelul mic, atunci animalul ridica un stavilar din crengi, dar mai nou si din sticle de plastic. Doar sunt pline raurile noastre de "dovezi" ale civilizatiei. Nivelul apei creste în spatele barajului. Iar "poarta" spre vizuina castorului devine astfel invizibila.




Baraje de 14 metri lungime si doi metri inaltime




Asa ne-a spus George Sarbu, cercetator la Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice din Brasov. El ne-a condus in cateva zone din judetul Brasov, pe niste afluenti ai raului Olt, la barajele castorilor. E seara. Trebuie sa ne apropiem in liniste de malul apei. Avem de-a face cu un animal foarte sperios. Daca toata ziua doarme în vizuina lui, "inginerul" isi face aparitia abia la lasarea intunericului, ca sa inceapa lucrul. La un nou baraj. Sau la cel vechi, daca ceva s-a stricat. Mai intai am fost in apropierea localitatii Lunca Calnicului. Vedem cateva baraje. Constructiile de aici nu sunt mari, in comparatie cu cele din alte zone. Specialistul ne spune ca in judetul Covasna sunt "opritori" care au si 14 metri lungime, de la un mal la altul al cursului de apa, si de aproape doi metri inaltime. Odata create asemenea lacuri de acumulare, apa trece peste prag, incat se creeaza cascade de toata frumusetea. "Am vazut o salba de 12 baraje, la distante nu prea mari unul de altul", spune ghidul nostru. Pe malul apei, in locul unde am ajuns noi, observam numeroase cioturi de copaci. Roase de castor. Pomul va fi cu timpul "faramitat" de rozator, cu dintii sai puternici. Iar bucatile vor "tese" o noua retea de baraje. Ni se spune ca in locul acesta isi are salasul o singura familie de castori. Animalul e monogam. Dupa imperechere, cei doi parteneri raman toata viata impreuna. O viata care dureaza, in general, 15 ani. Femela poate face si cate cinci pui intr-un an. Puiul ajunge la maturitate in doi ani. Un animal matur are o greutate de pana la 25 de kilograme si o lungime de cel mult 150 de centimetri, cu tot cu coada.




Palatul subteran




Vorbim de un animal care se hraneste numai cu vegetație. Are in meniul sau vreo 300 de feluri de plante care pot sta oricand in "farfuria" lui. Teritoriul unei familii de castori se intinde pana la doi kilometri de rau. Are dusmani naturali - lupi, rasi, vulpi. Vizuina castorului inseamna un adevarat palat subteran, cu galerii care se intind in toate directiile, ajungand la cativa metri departare de malul apei. Daca intrarea in galerie se face prin apa, mai exista si o iesire, de data asta in partea pamanteasca. Ni se spune ca e un fel de horn, pentru aerisire. Vedem niste gropi fara fund cum rasar din loc in loc, cu un diametru de aproximativ zece centimetri. Acelea sunt hornurile. Am mers si in apropierea localitatii Beclean, tot in judetul Brasov. Aici vedem baraje mai multe si mai mari. Dar si ceva care ne sare în ochi - "casoaia", dupa o denumire populara. Sunt multe crengi puse deasupra "palatului" subteran, ca un fel de acoperis, care are aproape un metru inaltime.




Blanuri pentru mirese, hrana pentru calugari




Ne refeream mai devreme la dusmanii naturali ai castorului. Dar cel mai mare inamic este omul. Brebul - cum i se mai spune in popor - a fost eliminat de pe teritoriul tarii noastre inca de la inceputul anilor 1800. Era vanat fara mila. Pentru carnea lui gustoasa. Se spune ca, in timpul postului, cand se dadea dezlegare la peste, calugarii mancau si carne de castor, pentru ca era considerata o vietate curata, tocmai pentru ca se hraneste doar cu vegetale. Se mai facea in trecutul indepartat un fel de cocktail din secretia gladelor anale de la acest animal, obtinandu-se o substanta cu pretinse proprietati afodisiace. Dar de cea mai mare apreciere se "bucura" castorul la nunta. Mireasa primea in dar cel mai valoros cadou - o haina din blana de breb. Pentru o singura haina era nevoie sa fie ucisi 30 de castori. Ca sa aiba doamna cu ce sa rupa gura targului...



Directiva europeana in favoarea castorilor



Ajungand in timpurile noastre, trebuie spus ca un colectiv restrans, de numai opt oameni, care se ocupa de managementul si biologia vanatului, in cadrul Institutului de Cercetari Silvice Brasov, sta la baza reaparitiei castorului in Romania. Am descoperit "sufletul" acestei actiuni - Georgeta Ionescu. Ne-a primit imbracata sport, ca si cum se pregatea sa plece pe munte. Am aflat mai tarziu ca oamenii acestia isi petrec trei sferturi dintr-un an pe teren, pentru ca tin sub observatie atat populatia de castori, cat si alte specii de salbaticiuni din Carpati. Dar sa revenim la castori. O directiva europeana, din anii '90, spune ca specia aceasta - "castor fiber L", dupa numele stiintific - trebuie revitalizata in Europa. Mai ales ca ramasesera, la inceputul secolului XX, putin peste 1.000 de exemplare, atat pe batranul continent, cat si in Asia. De ce a ajuns dosarul castorului pe masa celor mai importante foruri europene? Avem de-a face cu un animal care, asa cum spun oamenii de stiinta, are un rol major in reglarea debitului raurilor de munte. Tocmai prin construirea barajelor. Apa nu se mai duce la vale cu atat de multa inversunare. Materialele folosite la aceste "opritoare" - lemne, in principal, dar si piatra - contribuie la purificarea lichidului vital. Plus de asta, dupa cum ne-a explicat Georgeta Ionescu, in spatele fiecarui baraj "ecosistemele sunt remodelate", conditiile devenind astfel prielnice pentru o "explozie" a vegetatiei si a faunei, in jurul acestor mici "delte".



Sondaj de opinie



Specia disparuse din tara noastra cu aproape 200 de ani in urma. Oare ce-si mai aminteau romanii despre castor, in anul de gratie 1996, cand a fost demarat proiectul de "reinventare" a sa pe pamantul patriei noastre? Pentru ca s-a facut mai intai un sondaj de opinie in localitatile din apropierea zonelor in care castorul urma sa traiasca din nou. Chestionarul a fost realizat pe un esantion de 843 de persoane. Raspunsurile au fost, in unele cazuri, mai mult decat hilare. Unii auzeau de castor si se gandeau la o firma din Occident, cu aceeasi denumire, care produce tractoare si buldozere. Altii credeau ca e vorba de un ulei de motor, cu denumire apropiata de cea a castorului. Copiii, in schimb, s-au dovedit mai bine informati, dupa ce vazusera simpaticul animal ca personaj de desene animate. Micutii stiau, de exemplu, ca "domnul castor", vorba reclamei, mananca doar vegetale, in timp ce adultii erau convinsi ca au de-a face cu un carnivor. Pescarii au fost cei mai bucurosi de venirea "inginerilor", tocmai pentru ca in spatele fiecarui baraj se aduna peste "la greu". Una peste alta, rezultatul sondajului a aratat ca 71,8% dintre respondenti erau gata sa-i primeasca cu bratele deschise pe noii lor "vecini".



600 de castori sunt acum in tara noastra



Primii musafiri au ajuns in Romania in 1997, in zona Podu Olt. Iata si prezentarea locurilor in care brebii au "descalecat" - pe raul Olt, intre anii 1997 - 2001, de la Sfantu Gheorghe pana la Turnu Rosu. Apoi pe raul Mures, din 2003, de la Varadia pana la Lipova. Si in final pe raul Ialomita, tot din anul 2003, de la Urziceni pana la Slobozia. Asta inseamna 91 de exemplare pe Olt, 56 pe Mures si 35 pe Ialomita. Toate au fost donate partii romane de catre Ministerul Mediului din landul german Bavaria. "A fost un proiect incununat de succes", trag acum concluzia gazdele noastre. Si asta in conditiile in care se apreciaza ca in momentul de fata in tara noastra sunt 600 de castori. Au fost alese anumite zone in care sa se faca repopularea, tocmai pentru ca acolo vegetatia e mai bogata. Asta a insemnat, in prealabil, activitate de cercetare, pe teren. Totul facut de acesti oameni din Brasov - chiar daca e vorba de un colectiv atat de mic. De exemplu, pe raul Olt au fost analizati 410 kilometri, de-a lungul bazinului hidrografic, pentru ca in final sa se constate ca pe 70% din acea portiune castorii s-ar simti "ca acasa". La fel si pe raul Mures - 40 de kilometri studiati, pe 56% fiind arii propice "tehnicienilor".




Ambulanta pentru animale salbatice




Anii din urma au insemnat munca de teren pentru cercetatorii brasoveni, pentru a tine sub observatie castorii, mai ales felul in care acestia se adapteaza la noul lor mediu. Au fost alese de la bun inceput sase animale, din zone diferite, carora li s-au montat pe coada cate un emitator, astfel incat fiecare pas al acestora sa fie urmarit indeaproape. Specia este strict protejata de lege, iar cine prinde un castor, il tine îi cusca sau il ucide risca o amenda de pana la 5.000 de lei. Din pacate, au fost si cazuri in care noii locatari ai raurilor din Romania n-au avut parte de o soarta buna. E adevarat ca nu oamenii au provocat acele probleme. "Am gasit patru castori inghetati. Murisera din cauza gerului", spune Georgeta Ionescu. Mai rau a fost in zona Cibin, o familie de brebi fiind decimata de cainii de la o stana din apropiere. Au existat si cateva situatii de animale ranite, carora li s-a acordat primul ajutor. Ajungand la acest capitol, putem vorbi de o activitate de pionierat in Romania. Este vorba de o structura creata la Institutul Silvic din Brașov, care, prin dotarile deja existente acolo, se apropie de ceea ce ar trebui sa fie un serviciu de ambulanta pentru animalele salbatice. Asa cum exista in tarile dezvoltate. Pentru moment, specialistii romani dispun de ecografe portabile, aparatura de genetica animala, microscoape, la care se adauga trei masini de teren, cateva barci cu motor, caiace si custi pentru transporul "pacientilor". Ar mai fi nevoie de o ambulanta specifica interventiilor veterinare, dar si de medici de profil, cu norma intreaga, pentru ca in prezent doar se colaboreaza, in situatii-limita, cu astfel de cadre medicale. Interventiile n-au vizat, de-a lungul timpului, doar castorii, ci si alte animale - ursi, cerbi sau rasi. Si nu numai in judetul Brasov, ci in toata tara, din Maramures pana in Arges, in habitatele salbaticiunilor. Oamenii pot telefona la orice ora la Institutul Silvic din Brasov, pentru salvarea unei necuvantatoare.




Vanatorii de imagini




Exista acum un alt gen de vanatori - cei de imagini. Oameni dispusi sa stea cu saptamanile in mijlocul naturii, pandind momentul prielnic in care sa imortalizeze silueta lupului, ursului, rasului. Si a castorului, mai nou. Cine vrea sa fotografieze brebi, ar trebui sa stie ca are nevoie de aparatura de mare finete. Si de o sursa de lumina. Dar si de foarte multa rabdare. De la cercetatorul George Sarbu am aflat ca, de cativa ani, sute de straini vin in Romania sa "vaneze" brebi. Vin oameni din Marea Britanie, Germania si Australia. Grupurile sunt conduse de un ghid de la Institutul de Cercetari Silvice din Brasov. Doar un expert stie unde isi au salasurile aceste animale. Primul semn al iesirii castorului din vizuina, dupa lasarea intunericului, este un plescait puternic in apa. Doar are o coada lunga si puternica. Cel mai mic zgomot face ca animalul sa se retraga imediat in salasul sau de sub pamant. Bafta la "vanatoare"!






Dan Gheorghe, 16 aprilie 2010

Cum au disparut focile din Romania...





(din ciclul "specii din tara noastra")




Focile au trait si in Romania. "Da, la gradina zoologica", mi-au replicat cu un aer ironic cei carora le-am spus acest lucru. La prima vedere, avem de-a face cu niste vietuitoare specifice albului nesfarsit al Antarcticii. Exista insa o specie - foca sihastru - prezenta din timpuri imemoriale pe litoralul vestic al Marii Negre. Este cunoscuta de specialisti sub denumirea de monachus monachus. Am aflat povestea acestui mamifer de la Nicolae Papadopol, directorul stiintific al Complexului Muzeal de Stiinte ale Naturii din Constanta. Exista descrieri ale focii din Marea Neagra inca din anul 1779, dar si din perioada interbelica. Animalul intrase in folclorul local ca "vaca de mare" sau "foca de Kaliacra". Ultima denumire are legatura cu faptul ca pe malul bulgaresc al Marii Negre exista o colonie stabila de foci. Unele ajungeau pana la gurile Dunarii, ba chiar intrau si in Delta. Totul e acum de domeniul trecutului, pentru ca mamiferul a disparut de pe coastele Bulgariei si Romaniei, declinul speciei fiind semnalat, potrivit rapoartelor de specialitate, inca din anii '50. Cea din urma relatare despre prezenta ei in aceasta zona, neconfirmata totusi de niste fotografii, dateaza din 1987, cand un exemplar ar fi fost vazut de muncitorii de pe platformele maritime romanesti.




Un "monstru" de 400 de kilograme




Stim de la profesorul Papadopol ca foca sihastru este zarita in prezent pe tarmurile stancoase ale Greciei si Croatiei, dar si pe coastele Tunisiei si Mauritaniei. "Foca aceasta este, prin excelenta, o specie mediteraneana, cu iesire in Atlanticul african, dar si cu o prezenta istorica in Marea Marmara si Marea Neagra", spune specialistul. Iata si descrierea mamiferului - "are blana cu peri desi, scurti si elastici, de culoare brun-gri, cu pete albe pe abdomen". Obiceiul "sihastrului" este sa caute zonele pustii, stancoase, de pe malul marii, pentru a se reproduce, "fiind o specie extrem de rezervata in raport cu vecinatatea oamenilor". Tocmai relatia sa din ce in ce mai incordata cu stapanii uscatului a dus la disparitia focilor "romano-bulgare", daca le putem spune asa. "Extinderea prezentei umane pe malul marii, industrializarea excesiva, numarul tot mai mare de porturi, extinderea plajelor pentru turisti, dar si tehnicile din ce in ce mai sofisticate ale pescarilor au dus la disparitia acestei specii de pe litoralul vestic al Marii Negre", zice profesorul. O asemenea vietuitoare, care traieste cel mult 30 de ani, este imposibil de tinut in captivitate, intr-o eventuala incercare de reparare a greselilor trecutului, fiind "greu adaptabila unor astfel de conditii", atrage atentia directorul stiintific al "Delfinariului" din Constanta. Asa ca noi, romanii, am putea acum doar sa ne imaginam un mamifer care, in general, are doi metri lungime si cam 250 de kilograme in greutate, dar care, in unele cazuri, poate atinge dimensiuni impresionante, de pana la patru metri lungime si o greutate de 400 de kilograme.




Focile au ajuns, pe Dunare, pana la Ruse




Alta varianta ar fi sa va duceti la Muzeul National de Istorie Naturala "Grigore Antipa" din Bucuresti, sa vedeti acolo, impaiata, ultima foca pe care pescarii din Delta Dunarii au capturat-o, in 1963, pe bratul Sfantu Gheorghe. Ce-i drept, din cate ni s-a explicat, asemenea situatii erau accidentale, pentru ca pescarii nu aveau treaba cu focile. "Au prins-o in carlige. De-asta e si cusuta in mai multe locuri, dupa cat a fost de jupuita atunci, zbatandu-se sa scape", explica academicianul Dumitru Morariu, directorul muzelului. Circula si azi o legenda despre incidentul petrecut cu 47 de ani in urma. Se spune ca perechea animalului ucis si-ar fi "jelit" cateva zile la rand partenerul, chiar la locul crimei. Mai tarziu, prin anii '70, urme de foci au fost descoperite tot in Delta, pe insula Sahalin. Explicatia faptului ca acest animal intra pe cursul Dunarii este simpla - pornea la vanatoare, pe urma bancurilor de peste. "Exista un raport din 1947, al bulgarilor, care atesta ca o foca sihastru a fost observata in apropiere de portul dunarean Ruse", aflam de la directorul Morariu. Din aceeasi sursa stim ca vecinii nostri de la sud de Dunare au intreprins, cu cativa ani in urma, cercetari in apele lor teritoriale din Marea Neagra. Proiectul a fost finantat de Uniunea Europeana si trebuia sa raspunda la cea mai importanta intrebare - mai exista sau nu foci in acel areal? Din pacate, raspunsul a fost negativ.




Testoasele romanesti vandute cu 20 de euro bucata




Dupa ce au reusit sa "scape" de foci, romanii depun acum "eforturi" sa extermine inca o specie deosebita din tara asta - broastele testoase. Ele pot fi intalnite intr-un perimetru care cuprinde zona Cazanelor si bazinul Motrului. O asemenea vietate ajunge abia dupa sase ani sa cantareasca 500 de grame, dar la maturitate poate sa atinga si 3,6 kilograme. Aceasta este "testoasa lui Hermann" sau "broasca cu suvarna", cum ii spun localnicii. "Suvarna" este termenul care defineste "casa" pe care vietatea si-o cara in spinare. Daca in sudul Dobrogei mai avem o specie de testoasa, dar cu origini grecesti, in schimb surata ei prezenta la interferenta dintre Banat si Oltenia este "de-a casei", Hermann fiind numele unui svab din partea asta de tara, ne explica Maria Patruescu, director al Centrului de Cercetare a Mediului si Efectuare a Studiilor de Impact de la Universitatea din Bucuresti. Oamenii de stiinta duc o lupta apriga, de zece ani incoace, pentru protejarea acestei specii. Totul a inceput in anul 2000 cu infiintarea, in comuna Eselnita din judetul Mehedinti, a unui laborator de crestere in captivitate a testoaselor, datorita unui proiect sustinut de Uniunea Europeana, in valoare de 367.000 de euro. Concret, "junii" colectati din natura sunt crescuti pana la "majorat", fiind asezati in niste tarcuri dispuse pe o suprafata de 400 de metri patrati. Se incearca astfel protejarea unei specii care face, de ani buni, obiectul comertului. Broastele testoase sunt tinute, si in Occident, dar si la noi, pe post de animale de companie. Cand oamenii se plictisesc de acest "sport", transforma cochilia broastei in suvenir sau scrumiera. Daca cineva din zona Cazanelor sau a Motrului gaseste o testoasa, o vinde, la prima mana, cu cel mult 20 de euro. Dar pretul ei creste apoi pe diverse filiere, ajungand pana la 200 de euro pentru un exemplar. "Am organizat, timp de patru ani, o campanie de informare a populatiei din acea zona a tarii, pentru a-i face pe oameni sa inteleaga ca aceasta specie este un bun national", povesteste Maria Patruescu. Ea isi aminteste ca a depistat la un moment dat un barbat cu o "prada" de 28 de "bucati", inghesuite intr-o valiza. Nu exista informatii certe privind numarul broastelor testoase care mai traiesc azi in sud-estul tarii noastre, asa cum nu se stie nici cate dintre ele cad, an de an, victime ale pietei negre. Un lucru e clar - "este o specie pe cale de disparitie, chiar daca e aparata de lege", conchide dascalul pe un ton amar.




De la anul, primii cinci zimbri in libertate




Biologii incearca acum salvarea macar a catorva "picaturi" din zestrea verde a Romaniei. Vorbim in acest caz despre trei specii disparute la noi inca din secolul al XIX-lea, dupa ce au fost vanate pana la exterminare. Dar zimbrul, marmota si castorul isi refac azi, incetul cu incetul, efectivele. Cea mai importanta informatie ne vine din judetul Neamt, de unde am aflat ca anul viitor va avea loc o premiera la noi - primele cinci exemplare de zimbri vor fi lasate in libertate, in Muntii Neamtului. Este un program sustinut de Uniunea Europeana si pus in practica de Rezervatia de zimbri "Dragos Voda", dupa cum ne-a declarat biologul Razvan Deju. Animalele vor fi monitorizate metru cu metru. Fiecare exemplar va avea la gat un fel de zgarda. Este un sistem de radiocolare - un emitator care arata tot timpul pozitia in teren a mamiferului. "Vrem sa initiem in prealabil o campanie de informare a populatiei din zona cu privire la acest eveniment", ne-a spus biologul. Cei cinci zimbri vor avea la dispozitie un spatiu de 5.000 de hectare, "intr-o zona cu un impact uman cat mai redus".




Au reaparut "constructorii" de baraje în Transilvania




Vesti bune primim si de la Institutul de Cercetari Silvice din Brasov, care din 1998 a demarat un amplu program legat de cei mai importanti ingineri contructori necuvantatori - castorii. Doar se pricep de minune sa faca baraje! Se stie ca la ora actuala exista cel putin 80 de familii de castori in bazinul raului Olt, alte zece pe Ialomita si 25 de-a lungul Muresului, conform celor spuse de cercetatorul Ovidiu Ionescu. Acelasi institut are la activ un proiect mai vechi, din anii '70, legat de marmote, acestea fiind intalnite azi in zona pasunilor alpine din Retezat si Fagaras, urmand ca, in viitorul apropiat, sa ajunga si in Bucegi, tot cu ajutorul specialistilor.




"Avem legislatie, dar trebuie aplicata"




Unul dintre cercetatorii cu care am vorbit ne-a invitat la o intoarcere in timp, cu cateva sute de ani in urma. Sa ne imaginam cat de bogata era pe atunci Romania, in privinta faunei. Generatiilor actuale nu le vine a crede ca la noi au existat foci pe litoral sau in Delta Dunarii, antilope saiga in Moldova si in Dobrogea, cai salbatici strabatand Baraganul, elani si bouri in nesfarsitele paduri ale Moldovei, Transilvaniei si Munteniei, in timp ce dropiile "inundau" campiile din sudul tarii, iar masivul vultur barbos lua cu asalt ametitoarele creste ale Carpatilor. Sunt doar cateva exemple, cele mai spectaculoase, dintr-o istorica decimare a necuvantatoarelor din aceasta tara. "Distrugerea habitatelor si vanatoarea excesiva au dus la disparitia acestor specii", spune directorul Muzeului "Antipa", Dumitru Morariu, acesta dandu-ne ca exemplu si cerbul carpatin - o alta minune a naturii care e in pericol de-a intra pe lista neagra a exterminarilor din tara asta. "Legislatia noastra de protectie a mediului e foarte buna. Dar mai trebuie si aplicata", considera expertul, anuntandu-ne ca, la ora actuala, 16% din teritoriul national este reprezentat de ariile protejate - refugii pentru necuvantatoarele care vor sa scape de "furia" oamenilor. "Se fac inca defrisari in zonele protejate. Avem diverse structuri - rangeri in parcurile nationale, Garda de Mediu. Dar personalul este total insuficient", considera academicianul Morariu.




Statistica speciilor amenintate




Viitorul e mai sumbru decat ne putem inchipui pentru salbaticiunile cerului si pamantului din tara noastra. Asta se vede din datele pe care le-am primit de la Ministerul Mediului si Padurilor. Statistica ne arata ca, in prezent, avem 100 de specii de animale salbatice, din care 72 sunt in pericol de disparitie, fiind ocrotite in conformitate cu Ordonanta de Urgenta 57 din 2007, care se refera la regimul ariilor protejate. Ceva mai bine se simt pasarile, pentru ca avem 400 de specii, din care numai 72 sunt periclitate. Mult mai rau o duc cele 23 de specii de reptile, 82% necesitand ocrotirea legii. Nu in cele din urma - amfibienii, la fel de amenintati. Avem la ora asta 19 specii, aproape 90% fiind in pericol de-a fi sterse din "catalogul" naturii. Culmea e ca noi, romanii, avem pretentia ca suntem o natiune civilizata. Dar cifrele oficiale demonstreaza ca pasarile si animalele salbatice din Romania duc o batalie pe viata si pe moarte pentru supravietuire. Ca in cel mai infiorator loc de pe glob...





Dan Gheorghe, 31 martie 2010 (fotografia apartine Muzeului de Istorie Naturala "Grigore Antipa". Este o poza dintr-un pliant al muzeului. Aceasta este foca ucisa de pescari in anii '60, in Delta Dunarii. Exemplarul a fost apoi impaiat si azi este expus la muzeu)

INCALZITUL MORTILOR




Noaptea e inca stapana peste sat. Nici ora cinci dimineata nu s-a facut si deja au aparut primele focuri in curti. Iese omul din casa, in mijlocul ograzii sale, si aseaza un snop de boji. Sunt un fel de coceni, pe care i-a cules din camp, asta-toamna. Din ei va rasari acum palalaia de foc. Iar in jurul focului se pun cateva scaune. Pentru cei trecuti in lumea de dincolo. Cate nume sunt in lumea de dincolo, din fiecare familie, atatea scaune. Azi se vor intoarce mortii acasa. Se vor aseza pe scaune, sa se incalzeasca la foc. Iar rudele lor, cele vii, sunt si ele tot langa foc. Se formeaza o comuniune intre cele doua lumi. Nu mai exista nicio bariera. Asta se intampla in satul Salcia din judetul Dolj. O data pe an, in Joia Mare, dinaintea Pastelui. Atunci cand, dupa preceptul ortodox, este Joia Patimilor, ultima zi in care se mai pot pomeni mortii, inainte de marea sarbatoare a Invierii lui Hristos. Dar aici, la Salcia, oamenii au o traditie mai aparte, din mosi-stramosi, cand cei vii si cei morti se intalnesc.



“Doamne, lasa sufletele sa vina la foc”



Suntem in curtea familiei Balasin. Ei au avut mare necaz anul trecut. Le-a murit fata de 24 de ani, Ionica, in noiembrire. De la o insuficienta hepatica. Tatiana, mama fetei, ne primeste in curte. I-am auzit de departe bocetul, in intunericul si linistea noptii. Femeia aseaza bojii, plangand. Sotul ei, Victor, sta deoparte, ingandurat.Barbatul a adus un scaun langa foc. Pentru fata lui, pe care o asteapta acum sa se intoarca acasa. Macar pentru cateva clipe. «Anul trecut, pana sa moara, fata mea striga ca vrea sa vina acasa», plange mama, aprinzand focul. «Doamne, lasa sufletele sa vina la foc», asa se spune aici, dupa obicei. Si pe urma femeile bocesc. Fiecare isi striga, dupa nume, copilul, sotul, fratele, alte neamuri. Acum e trecut de ora cinci si focurile au rasarit deja in toate curtile. Satul e treaz. Se aud de peste tot bocete, amestecate cu cantatul cocosilor si latratul cainilor. Cel mult un sfert de ora dureaza procesiunea. Atat «traieste» focul.



«Satul» crucilor



La fiecare casa incep, imediat dupa aceea, pregatirile de drum. Femeile se imbraca bine – e inca frig in acest martie capricios, apoi iau la subrat un alt snop de boji. Si tin in mana un «ciob» plin cu foc. Este un ibric in care s-a pus tamaie. Si asa pleaca fiecare om la drum. E o cale de aproape doi kilometri, din Salcia pana pe culmea dealului Serbului, care strajuieste satul. Acolo, sus, este un alt «sat». E salasul celor trecuti in cealalta lume. Cimitirul. Ca niste umbre, in intuneric, oamenii cei vii marsaluiesc spre «satul» din deal. Doar taciunii aprinsi se vad aliniati, pe drumul din pamant, valurit de potopul de ploaie care a maturat zona cu numai cateva ore inainte. Dar nu conteaza vremea, buna sau rea, imi spune alta femeie, Ana Vulpe. Obiceiul trebuie dus la capat cu orice pret. «Altfel, se supara mortii. Ca ei asteapta sa se incalzeasca, o data pe an, chiar in ziua asta», mi se explica.



Bocete sub cer



Ajungem pe culmea dealului. Crucile inalte, din lemn, cu brate largi, «zgarie» cerul abia eliberat de nori. Lumea se imprastie prin cimitir. Fiecare la mormantul celui apropiat de suflet, pe care acum il plange. Se aprind intai lumanari. Si din nou bocete. «Omul meu», «baiatul meu», «fata mea», «auzi-ma, ca nu mai pot», «hai, deschide poarta, sa vii langa foc», «hai, sa vorbesti cu mine», «de ce-ai plecat asa devreme ?», «iesi afara, sa stai langa foc». Langa fiecare mormant se aude o voce rostind cuvinte planse, cantate sacadat. Apoi se aprind focurile. Cate unul la capul mortului. Si un foc mare in mijlocul cimitirului, pe «ulita» principala. Dar si palalai mai mici pe marginea tintirimului. Se zice ca sufletele mortilor se aduna fie pe marginea «satului» lor, fie in jurul flacarilor mari, din mijloc. Focurile au trezit ziua din somn, pentru ca cerul e brazdat, dintr-odata, de o geana de lumina, parca venita din alta lume. E sase dimineata. Procesiunea se incheie. Oamenii se intorc acasa. Cei vii. Iar rudele lor, mortii, se retrag la «casa» lor. Intalnirea s-a terminat. Pe anul acesta.



Traditii uitate



Greu mai gasesti traditii populare autentice in Romania de azi. Am telefonat la mai multe muzee etnografice, si in Bucuresti, si in provincie, intreband specialistii. Peste tot pareri de rau, din cauza ritualurilor care acum mai sunt prezente doar in cartile de specialitate. Am avut noroc la Muzeul Etnografic din Craiova, unde etnologul Cornel Balosu ne-a recomandat comuna Argetoaia. E unul dintre putinele locuri din judetul Dolj, dar si din Romania, unde o traditie milenara se incapataneaza sa infrunte timpurile moderne. «E un obicei ale carui radacini nu se cunosc. E dintotdeauna acolo, in satul Salcia», zice expertul. Am ajuns in acel loc. Dintre cele 12 sate care apartin de comuna Argetoaia, numai in Salcia s-a pastrat acest ritual. Ce-i drept, actualul sat Salcia a fost comuna, pana in 1968. Poate de-asta si traditia specifica doar acestei localitati, care numara in prezent 750 de gospodarii si 1.400 de persoane, dupa informatiile primite de la primarul din Argetoaia, Mircea Bezna.



Crucile “arestate”



Alta istorie, cea a crucilor din Salcia. De la ele a plecat supararea localnicilor, pe vremea comunsimului. Aici mai exista un obicei. Dupa ce a murit omul, la pomana de sase saptamani se face o punte pe marginea drumului, in fata casei pe care el a zidit-o in timpul vietii. O punte peste canalul de scurgere a apei pluviale. Dar puntea din lemn are alt inteles – e «podul» care face legatura intre lumea de aici si cea de dincolo. Sa treaca sufletele mai usor, dintr-o lume in alta. Iar in dreptul podului se pun cruci. Ale celor morti. Atunci, la parastas, se infig in pamant. Erau sute de cruci de-a lungul drumului principal din Salcia, pana in anii ’80, povestesc azi localnicii. Si zeci de podete. Dar au venit autoritatile comuniste si le-au desfiintat pe toate. Nu se potrivea obiceiul acesta cu ateismul socialist. Dar mestesugul n-a disparut. Am mers acasa la unul dintre mesteri, Paul Balaci, care face parte din a treia generatie de cruceri din familia sa. Crucea are bratele largi, un acoperis, dar «imbracamintea» sa cea mai spectaculoasa este albastrul. «Culoare vie», zice gazda noastra. Pentru mort. Si desene. Tot in culori vii – rosu, verde, galben. Desene cu momente din viata celui pentru care destinul pe acest pamant a fost intrerupt.



Ultimul «pod»




Preotul din satul Salcia, Ionut Pavel, este convins ca traditia va dainui, chiar daca acum satul e dominat de batrani, copiii lor fiind plecati la munca in strainatate. «Dar copiii se intorc acasa», zice parintele, descriindu-si enoriasii drept oameni «foarte credinciosi». Despre acest obicei au vorbit mari carturari ai tarii, precum Nicolae Iorga. El spunea ca romanii nu si-au uitat limba si mormintele inaintasilor, pentru ca intre cei vii si cei morti este o legatura, un pod. Macar aici, in Salcia, «podul» inca mai dainuie azi. O ultima legatura intre lumea noastra si cea de dincolo...






Dan Gheorghe, 2 aprilie 2010