Intoarcerea in timp, de Rusalii





Ritualuri vechi de cand lumea dainuie si azi in Romania. Procesiuni care aduna mii de oameni, in Ardeal, precum cea din Sumuleu Ciuc. Sau obiceiuri menite sa fereasca lumea de un rau nevazut, cum se intampla in Oltenia. Totul se invarte in jurul aceleiasi zile cu semnificatii mistice sau religioase aparte – de Rusalii.



Calusari in loc de doctor



S-a intamplat in 1981. Era o femeie din Osica de Jos, in judetul Olt. Chiar in ziua de Rusalii s-a gandit ea sa spele. O batista. Apoi s-a culcat. Nu e bine sa te culci in ziua asta. Si nici sa speli. Sau sa lucrezi pamantul. Asa e credinta in popor. Dar s-a culcat. Si nu se mai trezea. Cazuse parca in coma. S-au alertat rudele. Ce sa faca? Sa se duca la doctor, sa anunte ambulanta? Nu. Au chemat calusarii. Asta este povestea pe care ne-a spus-o Ghita Gheorghe. Un om care de 30 de ani incoace s-a luptat sa nu dispara acest obicei din Oltenia, promovandu-l in randul tinerilor. Obiceiul calusului. Ritual vechi, unii spun chiar de pe timpul dacilor. De-a lungul anilor, Ghita Gheorghe a infiintat mai multe ansambluri de calusari in comunele din nordul judetului Olt - la Osica, la Cungrea. El facea parte si din ceata de calusari de la Osica, cea din 1981, care s-a dus la acea femeie careia ii venise rau. Era vataful sau conducatorul cetei. “Am vazut cu ochii mei tot ce s-a intamplat”, povesteste omul nostru.



Gaina neagra



Calusul sau dansul soarelui. Asa se numeste in popor. Se zice ca, inainte cu noua zile de Rusalii, ielele vin sa faca rau pe pamant. “Atunci pamantul ramane fara dumnezeire”, explica nea Ghita. Ce s-a intamplat cu femeia din Osica, potrivit credintei populare? Cica ar fi fost luata din calus. Adica luata de iele. Luata din partea buna a lumii si dusa in cea rea. Pentru ca spalase in ziua sfanta. “Aveam cu noi si omul care canta la vioara. El canta si noi, calusarii, jucam. In timpul asta, femeia dadea din picioare, in ritmul dansului”, continua omul povestea. Dar tot nu si-a revenit din acea stare de letargie. Atunci ce-au facut calusarii – au luat o oala din pamant, nefolosita. Si o sticla cu otet. Au luat si o gaina neagra si au infipt un cutit prin aripile ei. Si asa au infipt cutitul in pamant. Pe urma au cerut pelin si usturoi. Au turnat otet in oala, au curatat usturoiul, au adaugat si pelin. Si in acea oala s-a facut un fel de emulsie. “Am uns pe acea femeie cu emulsia asta pe la incheieturi”. Iar calusarii jucau in jurul ei, in curtea casei. “Apoi am luat oala si am dat cu ea de pamant. Exact cand am spart-o, chiar atunci femeia s-a trezit din somn. S-a speriat si s-a trezit”, spune interlocutorul nostru. Ca un facut, exact in acel moment gaina, cea careia i se infipsese cutitul in aripi, si-a dat duhul.



Opinci cu pinteni



Ceva asemanator a trait si un alt calusar. Se numeste Tudor Craciunescu. E din comuna Dobroteasa. Cu vreo patru – cinci ani in urma s-a intamplat, intr-un sat din apropiere, la Stanculeasca. Tot asa, de Rusalii. “Era un baiat, i s-a facut rau din senin”, spune nea Tudor. Cica muncise la camp tanarul. De-asta i s-a facut rau. Ce sa faca parintii lui? Au chemat calusarii. Acelasi ritual de “resuscitare” a fost aplicat. Dar si ceva in plus. Tanarul aflat parca in transa a fost intins pe pamant, in curtea casei sale. Iar calusarii au sarit peste el. De trei ori. S-a folosit si tamaie. Si omul a revenit la viata. “Parintii baiatului nu stiau cum sa ne mai multumeasca”, conchide Tudor Craciunescu, barbat aflat acum la 50 de ani, pe care l-am intalnit in ziua de Rusalii imbracat in costum de calusar, alaturi de ceata lui din comuna Dobroteasa. Nu exista limita de varsta pentru a participa la calus. “Cat ne tin picioarele”, zic barbatii, a caror imbracaminte este dominata de culoarea alba, cu inflorituri si forme geometrice – de la camasa si brau, pana la pantaloni si palarie. Doar opincile sunt negre. Opinci cu pinteni. Jambierele au o incarcatura aparte de cuicuri si culori.



Ceata “democratica”



Vataful conduce ceata. Mai e si mutul care se uita la cum isi face fiecare membru al grupului datoria. Mutul mai are si rolul de a face lumea sa rada, prin miscarile sale ciudate. Plus echipamentul aparte – un amalgam de haine ponosite, eventual o masca, o peruca sau cine stie ce alte “inventii” care sa-l transforme mai degraba intr-o sperietoare. Ceata e formata din cel mult 15 persoane. O ceata “democratica”, pentru ca poate avea in componenta sa toate varstele, de la mucosi de opt ani pana la batrani care isi lasa toiagul de-o parte, sa mai joace o data, ca-n tinerete. Aici, in zona de nord a Olteniei, lumea inca mai crede in proprietatile magige ale calusului, practicat de Rusalii. Si nu doar pentru apararea de iele. Mai e bun si pentru ca pamantul sa fie rodnic. Sau pentru ca fetele mari sa-si gaseasca ursitul. Si pentru ca vitele si pasarile din ograda fiecarui gospodar sa fie sanatoase. Dar si pentru femeile maritate, sa faca copii frumosi. Asa ca in ziua aceasta magica, de Rusalii, calusarii umbla din casa in casa, sa alunge ielele. Sa le dea cu totul afara din sat.



Salariu de director – 700 de lei



Am intalnit mai multe cete de calusari in comuna Dobroteasa, in duminica de Rusalii. Venisera de prin toate zarile – din Dragoesti, care tine de judetul Valcea, apoi din Vitomiresti, Verguleasa si Dobroteasa. Ultimele trei sunt din judetul Olt. E aici un fel de intrecere intre cete, care se organizeaza de zece ani. Poate si o incercare de-a tine pe linia de plutire acest obicei. “Sunt unele comune care n-au mai trimis in acest an cetele. Probabil ca s-au desfiintat acele grupuri”, crede primarul din Dobroteasa, Ion Craciunescu. Nu e usor sa formezi o ceata. Trebuie sa mergi prin scoli, daca e sa transmiti obiceiul la noile generatii. Sa vorbesti cu profesorii, cu parintii elevilor, sa le obtii acceptul. Apoi sa-i aduci pe doritori la caminul cultural, sa faci cu ei lectii de dans. Sa prinda fiecare miscare. Asa procedeaza Ghita Gheorghe, directorul caminului cultural din comuna Osica de Jos. Omul e angajat la stat. Cu un salariu de 700 de lei pe luna. Minus 25%, cat vrea sa le diminueze Guvernul chenzina bugetarilor. “E pasiunea de a face munca asta. Dincolo de bani”, zice barbatul cu fata arsa de soare si un zambet care nu-l paraseste, indiferent de subiectul pe care il abordam, inclusiv cel despre bani.



Obiceiul secuilor



Alt obicei de Rusalii. De data asta in cu totul alta parte a tarii, tocmai in judetul Harghita, la Sumuleu Ciuc, langa Miercurea Ciuc. O procesiune veche de sute de ani. Mii si mii de oameni se aduna din toata tara, dar si din alte tari. Catolici cu totii. Pentru a urca pe dealul Sumuleul Mic. Asta se face in amintirea momentului in care secuii si-au aparat credinta prin forta armelor. Batalia a avut loc in anul 1567. De atunci, an de an, de Rusalii – chiar in aceasta zi a fost lupta impotriva unei armate protestante – catolicii se aduna in cel mai mare pelerinaj din Europa de Est, asa cum este deja consemnat de catre pelerinii din toata lumea. Zona din jurul Sumuleului devine, inca din vinerea dinaintea Rusaliilor, neincapatoare. Masini, autobuze, trenuri au ca destinatie acest loc. Sunt oameni veniti din Ungaria, altii din Statele Unite ale Americii sau din Australia. Ziua cea mare este sambata. Suvoaiele de suflete pornesc atunci pe mai multe directii, strabatand orasul Miercurea Ciuc, ajungand apoi la biserica franciscana din Sumuleu, iar de aici inca vreo doi kilometri spre varful dealului, fara sa tina seama de ploaie sau de noroi. La capatul drumului, pe un platou din mijlocul padurii, are loc o slujba religioasa.



Chipul Maicii Domnului



Urmeaza un alt ritual, de data aceasta in ziua de duminica. Oamenii se trezesc inainte de mijirea zorilor. Se spune ca exact in acel moment al anului trebuie sa prinzi rasaritul soarelui, pentru ca in acea lumina pura poti vedea chipul Maicii Domnului. Este aici o alta poveste, din timpuri imemoriale. Se spune ca istorica batalie a sasilor a fost castigata tocmai datorita Fecioarei Maria, care a dat localnicilor curaj si putere. Pelerinii se inchina azi in fata statuii aurite a Fecioarei din biserica franciscana, inainte de-a pleca spre slujba de pe dealul deja inverzit de primavara. Tinerii petrec cele trei zile sfinte pe dealul Sumuleului, in corturi. Altii prefera conforul hotelurilor sau al pensiunilor. Un lucru e clar – cine cauta cazare in acest interval, nu va gasi absolut nimic. Totul a fost rezervat din timp.





Dan Gheorghe, 23 mai 2010

Pogromul cailor




(din ciclul "specii din tara noastra")




Taranul roman are o vorba - daca Dumnezeu ar fi dat si a 11-a porunca, aceea ar fi sunat asa : iubiti caii! Dar in istoria Romaniei a existat un moment in care oamenii s-au transformat în calai. Frumoasele animale au fost decimate. Se poate vorbi despre un pogrom, care a avut loc intre anii 1958 - 1965. Atunci au fost macelarite peste 500.000 de cabaline. Masacru unic in istoria Europei, sustin azi specialistii cu care am stat de vorba. Sunt oameni care au trait acele vremuri si au vazut cu ochii lor ce s-a intamplat.



Armasari alungati cu batele



Ne intoarcem cu o jumatate de secol in urma, alaturi de Ion Voinea, care are acum 82 de ani si toata viata s-a ocupat de cai. Omul din fata mea era, la inceputul anilor '60, seful Serviciului Tehnic la Directia Cresterii Calului din Ministerul Agriculturii. La un moment dat, povesteste el, o delegatie ministeriala a vizitat Herghelia Jegalia. Asta s-a petrecut in 1958. "Acolo era un depozit de armasari pentru monta publica. Era asigurata reproductia pentru caii taranilor", spune interlocutorul meu. Vizita a coincis cu momentul in care armasarii primisera ovazul. "Se auzea o rontaiala generala". Asta i-a infuriat pe sefii de la Capitala. Caii mancau prea mult, ca si cum ar fi "supt" sangele poporului. A doua zi, un camion a oprit in fata hergheliei si vreo 30 de "malaci", inarmati cu bate, au dat iama in grajduri, alungand animalele. "Acela a fost semnalul ca autoritatile nu mai doreau cai in tara asta", spune Ion Voinea. Erau atunci in toata tara 16 herghelii si 12 depozite de armasari. "La unele s-au adus porci si vaci, alaturi de caii de rasa", completeaza gazda mea.



Cultivarea ovazului - interzisa



Agricultorii fusesera obligati, inca din anii '50, sa-si dea animalele, intre care si caii, la nou-infiintatele Cooperative Agricole de Productie. Acolo a fost, in primul rand, macelul. Daca restul animalelelor din CAP-uri, cum ar fi porcii sau vacile, primeau ratii de hrana, pentru cai s-a inchis "robinetul". Asta a fost prima lovitura. Era chiar interzisa cultivarea ovazului - sursa principala de hrana pentru cai. Aceste animale erau pur si simplu lasate sa moara. Unele ajunsesera doar piele si os. "Lucratorii din CAP-uri furau mancarea de la alte animale, ca sa le dea cailor", mi se spune. Riscul era mare, pentru ca cine incalca regulile risca sa fie lovit de bratul legii. Desi nu exista date certe, se vehiculeaza totusi posibilitatea unor arestari, dar si alte persecutii impotriva taranilor care nu doreau sa-si lase caii de izbeliste. Plus de asta, cabalinele erau tinute in cele mai saracacioase grajduri ale CAP-urilor.



Tractoare sovietice



De ce au pornit comunistii acest razboi? Pentru ca, inca din anii '50, era promovata ideea mecanizarii in agricultura. Se infiintasera peste tot in tara scoli de tractoristi, unde erau primite si femei. Taranul roman nu mai trebuia sa stie cum se creste un cal, ci cum se conduce un tractor. Mai ales ca se desfiintase, la Brasov, o fabrica de avioane, pentru ca in locul ei sa rasara una de tractoare. "Se construia un tip vechi de tractor, de origine sovietica. Acesta trebuia sa inlocuiasca, in Romania, calul. Dupa inaugurarea fabricii, conducatorii tarii au zis ca a venit timpul sa transeze problema calului", zice Ion Voinea.



Cai transati, fierti si dati la porci



Si au transat problema, la propriu. Atunci cand s-a inceput uciderea cailor din CAP-uri, nimeni din satele romanesti n-a dorit sa fie calau. Dar autoritatile au gasit asa-zisi oameni dispusi sa faca treaba asta. Aparuse o noua "meserie" - macelarul de cai. "Am cunoscut un asemenea individ. Avea numai un ochi. Cel beteag era acoperit cu o banda neagra", sunt amintiri care il cutremura si azi pe barbatul in fata caruia ma aflu. "Taranii ii urau pe acesti nemernici, dar nimeni nu avea curajul sa faca nimic". Calul simtea ca i se apropie moartea, atunci cand era scos din grajd. Ca sa nu se zbata, era legat bine de un copac, apoi hacuit. Se foloseau cutite, dar si topoare. Animalul era apoi transat si bucatile de carne se puneau la fiert, in niste recipiente mari. Halcile aburinde erau date la porcii si pasarile din CAP-uri, sa le manance. Ba mai serveau uneori si ca hrana la crescatoriile de peste.



Statistica macelului



O statistica a macelului din anii '60 este aproximativa in ziua de azi. Au trecut atatia ani de atunci. Si au ramas putine documente. Se stie totusi ca, inainte de pogrom, in Romania erau ceva mai mult de 1.100.000 de cai, atat la hergheliile de stat, cat si la CAP-uri. Dupa dezastru, mai ramasesera aproximativ 600.000 de exemplare. Fusesera exterminati asadar peste 500.000 de cai. Acesta era, in 1965, bilantul carnagiului. Sunt cifre care ne-au fost oferite acum de Lucian Blaga, de la Directia Cai de Rasa, din cadrul Regiei Nationale a Padurilor - Romsilva. Un om care a trecut, la randul sau, prin vremurile acelea. Era student in primul an la Medicina Veterinara, in 1963. "Eram atunci 12 grupe de studenti. Primeam saptamanal 12 cai pentru disectie, cate unul la fiecare grupa, fata de ziua de azi, cand pe un cal formolizat studiaza mai multe serii de studenti", zice specialistul. Tot el isi aminteste ca, in primii ani de dupa 1960, in hala Obor se vindea carne de cal, apreciata de consumatori, chiar daca era mai scumpa fata de alte sortimente, precum cele de porc sau de vita. Carnea de cal e dietetica si mai gustoasa, mi se spune. "Ceea ce s-a intamplat in Romania, in prima parte a anilor '60, a fost ceva unic in Europa. Nicaieri in lume nu s-a mai auzit ca sute de mii de cai sa fie ucisi, intr-un interval scurt de timp, si intr-un mod organizat, asa cum s-a intamplat, din pacate, la noi", conchide doctorul Blaga.



Confiscari din ograda oamenilor



Chiar daca majoritatea cailor ajunsesera la mana statului, in perioada colectivizarii, mai ramasesera cabaline si in gospodariile oamenilor. Autoritatile au dat buzna si acolo. Asa stie, de pilda, Maria Dincu. Ea cunoaste povestea de la bunicul ei, Marin Crisu, care traia in comuna Silistea din judetul Teleorman. "Bunicul meu crestea cai de munca, pe care ii vindea. Mi-a spus ca autoritatile au venit acasa peste el si i-au confiscat animalele. Avea patru sau cinci cai. Pe toti i-au luat. S-au confiscat si de la alti oameni din comuna, in total peste 100 de cai. Toti au fost dusi la abator", zice Maria. Alta femeie si-a petrecut copilăria in comuna Mihailesti, nu departe de Bucuresti. Anii de prigonire a cailor au marcat-o pentru toata viata. "Si acum imi vine sa plang cand ma gandesc la cei doi cai ai bunicii mele. Au fost dati la CAP, dar ii vedeam uneori, tot mai slabi. Nu aveau grija de ei, nu le dadeau sa manance. Apoi i-au ucis. Nu am uitat toata viata acele imagini", spune invatatoarea Margeta Petre, cu ochii inlacrimati.



Istorie zbuciumata



Omul si calul au parut a fi, in istoria Romaniei, cea mai sudata echipa. Amandoi au trudit, secole la rand, pe ogoare. Si tot alaturi au stat in fata mortii, pe campul de lupta, contra navalitorilor. Dar e numai o imagine inselatoare. Bidiviul este de departe specia cea mai calcata in picioare, dintre toate necuvantatoarele din Romania. Sa vedem statisticile - inainte de primul razboi mondial reveneau 184 de cai la 1.000 de locuitori. Dupa conflagratie, numarul cabalinelor s-a redus cu 52%. Efectivul s-a refacut in perioada interbelica, ajungandu-se la 1.581.000 de capete. A venit al doilea razboi mondial. Si istoria a "plesnit" din nou calul. La finalul celei de-a doua conflagratii, ramasesera doar 780.000 de exemplare. Lucrurile pareau sa reintre pe fagasul normal, dupa 1945, numarul bidiviilor crescand rapid pana la 1.100.000 de capete, dar inca un razboi a cazut pe coama armasarilor - cel din prima jumatate a anilor '60. A fost cel mai ciudat conflict, pentru ca s-a purtat pe timp de pace. Lovitura aplicata atunci - mai mult de 500.000 de cai ucisi - a lasat urme adanci in populatia de cabaline a Romaniei. Ganditi-va ca la 24 de ani dupa masacru, in 1989, tara noastra avea doar 663.000 de cai, conform rapoartelor oficiale. Nici in anul 2002 situatia nu era mai "roz" - 872.436 de exemplare. Ultima cifra reprezinta animalele din agricultura, fara sa mai punem la socoteala cei aproape 10.000 de cai din hergheliile de stat si particulare.



Revansa cabalinelor



Timpul a demonstrat un fapt care poate parea ciudat azi, cand noile tehnologii domina lumea - in Romania, calul a invins tractorul. Am aflat asta dupa ce ne-am dus in judetul Buzau, la Herghelia Rusetu. Acolo l-am cunoscut pe doctorul in medicina veterinara Nicolae Gheorghe, unul dintre specialistii care au "inventat" o adevarata forta a naturii - semigreul romanesc, omologat in 1985. Culmea e ca initiativa creerii acestei rase dateaza inca din 1951, inainte de prigoana demarata de comunisti impotriva cailor. Cercetarile au avansat abia dupa 1965, cand mai-marii vremii si-au dat seama ca e totusi nevoie de cai in agricultura, mai ales in zonele de deal, dar si acolo unde masinariile se dovedeau costisitoare - intretinere si combustibil, in comparatie cu bidiviul, la parcurgerea zilnica a unor distante mici, pentru a cara materiale sau roadele pamantului.



"S-a dovedit ca e nevoie de cai"



"Am vrut sa obtinem un cal puternic, pentru a compensa dezastrul din anii '60. S-a dovedit ca e nevoie de cai, in ciuda factorului politic", spune azi doctorul Nicolae, sef al Statiunii Experimentale Zootehnice de la Rusetu in perioada 1962-1965, apoi director al hergheliei cu acelasi nume, pana in 1987. Gazda ne arata vechile registre genealogice, cu primele rezultate ale cercetarilor. Un fel de cataloage, cu pozele si numele cailor. Daca alte rase ajung la capacitatea maxima de efort abia dupa al patrulea an de viata, semigreul se maturizeaza cu un an mai devreme. "Are o sanatate de fier, constructie robusta si rezistenta la oboseala. Un rezervor genetic important pentru toate rasele din tara noastra", ne este descris "fortosul", rezultat in urma incrucisarilor intre rasele Ardenez, Trapas si un "locatar" al Baraganului. La trei ani, semigreii de la Rusetu erau supusi probelor de forta, viteza si rezistenta. Recordul absolut a fost obtinut de "Ada", o iapa de 13 ani, care a parcurs 195 de metri intr-un minut si 46 de secunde, cu o greutate tractata de 19.165 de kilograme. Iata ca, dupa ce mai intai i-a condamnat la moarte, regimul comunist s-a razgandit mai tarziu, trasand cailor - in special semigreului, raspandit deja in toata tara, inca din anii '80 - "indicatia" de a trage dupa ei o buna parte din agricultura socialista. Asta insemna un volum total de 13 milioane de tone de produse - in fiecare an!




Dan Gheorghe, 10 mai 2010

Eminescu a „debarcat” la Helsinki




"A lucra, am lucrat, a locui". Conjugari, verbe. Profesorul insiruie cuvintele pe tabla, intorcandu-si mereu privirea spre asistenta, pentru a explica fiecare litera. La catedra e un tanar cu parul negru si ochelari de vedere cu rame subtiri. Abia a implinit 30 de ani. Ne aflam intr-o sala ingusta, intens luminata, dominata de masute dreptunghiulare, la care stau elevii. Cu toate ca nu mai au varsta scolii. Unii sunt carunti, in comparatie cu dascalul, care in numai cateva minute a umplut "peretele" cu explicatii gramaticale. Urmeaza expuneri despre cultura si istoria Romaniei, vorbindu-se, de pilda, despre "steaua" lui Eminescu - e vorba de poezia "La steaua", la care invataceii concluzioneaza ca au de-a face nu numai cu un mare poet, dar si cu un om ale carui cunostinte se dovedesc vaste, de vreme ce a inteles mersul Universului si distantele intre planete. Cu diverse materiale in fata, dar si cu cate un caiet pe care isi noteaza fiecare cuvant rostit de omul de la catedra - asa se prezinta cursantii, intr-o "mare" de liniste. Media lor de varsta e undeva la 45 de ani - de la studenti pana la pensionari - din cate ne spune profesorul Alexandru Lazar. Limba de predare este finlandeza. Asta se intampla de mai bine de un an incoace la Helsinki, mai precis din 21 ianuarie 2009, de cand profesorul Lazar a infiintat primul - si deocamdata unicul - curs pentru finlandezii care vor sa invete limba lui Eminescu.



Invata limba romana pentru Mircea Eliade



De ce fac asta? Si daca li se pare greu? Primul raspuns vine de la o tanara pe care am vazut-o "prinsa" de explicatiile dascalului. "Fiecare lucru nou pe care il invatam pare de fiecare data foarte greu, la inceput. Dar cand ne plangem ca limba romana e grea, profesorul ne aminteste ca limba finlandeza e si mai grea", surade Terhi Sjoblom. Ea are un prieten roman. De-asta invata limba romana. Nu exclude insa posibilitatea ca, in viitor, sa locuiasca, cel putin o perioada, in Romania. Un domn intre doua varste, cu mustata si barbison, Hannu Kosonen, vrea sa-l descopere pe Mircea Eliade - asta inseamna sa-i citeasca opera in graiul original. Altcineva si-a cumparat o casa de vacanta in Romania si n-ar vrea sa se inteleaga doar prin semne cu noii sai vecini. Iar o doamna e interesata nu doar de limba romana, ci si de animalele din Carpati, pentru apararea carora militeaza.



Filmul "Dacii", la Ambasada Romaniei



Exercitii, traduceri, texte comentate. Toate sunt scrise in limba finlandeza. Profesorul le pregateste acasa. Pentru elevii sai, despre care are numai cuvinte de lauda. "Sunt punctuali si isi fac temele", e multumit dascalul, care ne povesteste ca si-a scos invataceii la o lectie practica. I-a dus la Ambasada Romaniei din Helsinki, unde au vizionat filmul "Dacii". Aici intervine din nou Terhi Sjoblom, care zice ca se uita, pe Internet, acasa, la diverse emisiuni ale televiziunilor din Romania. Si nu prea are cuvinte de lauda fata de ceea ce vede. "Sunt o gramada de regizori si actori geniali, dar vad, in acelasi timp, emisiuni extrem de proaste - cu invitati, cantareti, dansatori de o calitate indoielnica", e cat se poate de directa interlocutoarea mea.



Rascrucea vietii, in Cehia



Stie patru limbi straine - engleza, franceza, spaniola si finlandeza. Aceasta este prima caracterizare despre Alexandru Lazar. "Mi s-a reprosat adesea ca n-am dat la Informatica, dupa cum e moda in Romania, pentru ca eram bun la Matematica. Mi-au placut mai mult limbile straine", spune cel care e absolvent al Facultatii de Litere din cadrul Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi, in anul 2003. Doar e nascut chiar in acel "dulce targ" al Moldovei. Viata i s-a schimbat radical in 2003, cand s-a dus in Cehia, la o bursa de studii. Acolo si-a intalnit viitoarea sotie, o finlandeza, pe Tarja. Acum au impreuna o fetita de trei ani - Sanni. Abia in 2005 a decis romanul sa se mute in Finlanda. "Definitiv", spune el. "Tata m-a sustinut de la inceput", povesteste tanarul, adaugand ca a fost bine primit in familia sotiei sale. "Sunt oameni lipsiti de orice fel de prejudecati".



Sase euro pentru refacerea unui dinte



Alexandru si-a echivalat fara probleme studiile absolvite in Romania, in raport cu standardele finlandeze. Are deja statutul de rezident permanent in noua sa patrie, cu drept de vot in alegerile locale. Ramanem la capitolul studii, pentru ca ieseanul a urmat cursurile de master ale Universitatii din Helsinki, la specializarea Filologie Franceza. Ne povesteste ce inseamna sa urmezi cursuri la acest nivel in Finlanda - nu numai ca totul a fost gratuit, dar a primit si un ajutor in valoare de 430 de euro pe luna, plus reduceri substantiale de tarif pentru felurite servicii sociale. Spre exemplu, la stomatologie. "Mi-am pus la punct toata dantura", spune omul nostru, care a platit sase euro pentru fiecare dinte.



"Finlandezii asimileaza tot ce e nou"



Ca sa intelegeti cum poate cineva sa organizeze un curs de limba romana in Finlanda, trebuie sa vedem contextul mai larg al acestei tari nordice. Sistemul scolar finlandez se bazeaza pe latura practica, ne spune Alexandru, care face diferenta intre ceea se intampla aici si mediul total ineficient al scolilor din Romania. Mai ales ca tanarul nostru a si predat, timp de doi ani, la cateva licee din Iasi, dupa absolvirea facultatii. Dar la finlandezi se intampla ceva si mai important, a observat dascalul roman. "La ei, copiii sunt invatati sa asimileze tot ceea ce e nou, inca de mici". Asta inseamna cultura universala si limbi straine. Indiferent de specializare si de nivelul educatiei, toti absolventii scolilor din Finlanda cunosc cel putin limba engleza. Si mai e ceva - in fiecare localitate exista cate un centru pentru invatarea limbilor straine, care se adreseaza tuturor varstelor si categoriilor sociale, unde pot fi asimilate toate graiurile pamantului.



20 de cursanti adulti



Ei bine, intr-un asemenea loc a ajuns si romanul nostru, la inceputul anului 2009. A batut la usa Centrului de Educatie pentru Adulti "Tyovaenopisto" din Helsinki, aflat sub auspiciile municipalitatii. L-a primit directorul Juha Varila. "N-am vorbit decat trei minute cu el. S-a uitat pe diplomele mele si mi-a zis sa-i las datele de contact. Mi-a spus ca la ei se predau mai toate limbile, in afara de romana", isi aminteste Alexandru de acel moment. A doua zi, a fost sunat si i s-a spus ca va putea sa organizeze cursul de limba romana, daca poate sa adune cel putin zece persoane. Asa a aparut primul curs de limba romana din capitala acestei tari. "Stiu ca este singurul, pana acum, aici, la Helsinki", ne anunta barbatul. De mai bine de un an incoace, el a reusit sa atraga peste 20 de finlandezi, carora a incercat sa le "lipeasca" de minte si de suflet limba si cultura tarii sale.



Aprobare telefonica de la Ministerul Educatiei



De-aici incepe alta poveste - cea dedicata romanilor stabiliti in Finlanda. Copiii lor au posibilitatea sa invete limba romana tot de la profesorul Alexandru Lazar, care a mai infiintat un centru educativ, de data asta sub autoritatea Ministerului Educatiei de la Helsinki. Asta, in conditiile in care orice strain aflat pe teritoriul Finlandei are dreptul sa invete carte in limba materna. La scolile cu predare in engleza sau franceza, de exemplu, se cauta profesori originari din Marea Britanie ori Franta. Asa ca romanul avea sanse sa fie acceptat ca dascal pentru odraslele conationalilor sai. "M-am autopropus la minister", recunoaste omul. Si pentru ca la finlandezi birocratia e chiar o "limba straina", totul s-a perfectat prin telefon, fara cereri scrise, aprobari si stampile. "Dupa vreo doua saptamani de la solicitarea mea, a venit acceptul autoritatilor", aflam noi. Daca adultii care invata limba romana platesc o taxa de 30 de euro pentru trei luni, in schimb cursurile pentru copii sunt gratuite.



Manuale prin posta, din Romania



Problema e de unde faci rost de manuale, caiete de exercitii, DVD-uri cu scop didactic, povestiri istorice - toate in limba romana. Pentru copii. Alexandru a rezolvat si aceasta ecuatie - le primeste prin posta, din Romania, expediate chiar de tatal sau. "Ultima oara mi-a venit un colet de vreo doua milioane de lei vechi", spune tanarul, care mai cumpara si el tot felul de materiale, cand isi face timp sa vina in tara natala. De mentionat ca toate aceste cheltuieli sunt decontate de Ministerul Educatiei din Finlanda. Nu e inca aglomeratie in clasa de prichindei a lui Alexandru, infiintata tot anul trecut, intr-una din scolile din Helsinki. Doar vreo sapte invatacei, pana in prezent, adunati si cu ajutorul Asociatiei Romanilor din Finlanda. Profesorul crede ca ar putea sa stranga aproape 30 de copii, judecand dupa numarul romanilor stabiliti in capitala tarii lui Mos Craciun.



Venit lunar de 1.500 de euro



"Toata viata mi-am dorit sa fiu profesor", marturiseste ieseanul. Asa ca planurile sale de viitor tin tot de meseria asta, pe care a inceput s-o practice in Romania si o continua acum la celalalt capat al lumii. Vrea sa scrie o carte despre gramatica practica a limbii romane, pentru elevii sai, mici si mari, din Finlanda. Si spera sa obtina cat mai curand statutul de angajat definitiv in sistemul educativ al acestei tari. Acum e platit cu ora si venitul sau lunar nu depaseste 1.500 de euro. Pe cand salariul unui profesor debutant, dar cu norma intreaga, intr-o scoala finlandeza, este de 2.000 de euro. La final, un gand pentru mama sa, despre care Alexandru stie ca nu s-a impacat nici acum cu gandul plecarii fiului ei peste mari si tari - "stai linistita, mama, ca aici totul e foarte bine"!



Dan Gheorghe, 7 mai 2010 (fotografii de Octavian Balea)