Romania - fisurata la verticala





Daca spui "bulina rosie", te gandesti automat la cladirile din Romania care au fost incluse in categoria cea mai inalta a riscului seismic. Dar mai exista la noi si un alt tip de constructii cu avarii grave, la fel de amenintate de eventualitatea unui cutremur de mare putere. De data asta, este vorba despre turnurile industriale. Sunt cosuri de fum care au inaltimi cuprinse intre 60 si 280 de metri, pe care le putem vedea fie la complexurile energetice, fie in industria petrochimica. Rolul cosurilor este foarte important, pentru ca prin ele sunt dispersate in atmosfera gazele rezultate in urma arderii unor combustibili. Daca un asememea cos ar suferi avarii grave si ar fi scos din functiune, s-ar opri intregul sistem industrial deservit de turnul in cauza. Ca sa nu mai vorbim de victime si pagube materiale, in cazul prabusirii unui astfel de gigant. Problema e ca aceste constructii, majoritatea ridicate in anii '70 - '80, au ajuns azi la un grad avansat de uzura, iar rezistenta lor e tot mai precara. Altfel spus, merita si ele cate o "bulina rosie".



Doua controale pe tara



Au fost realizate pana acum doua controale tematice, la nivel national, de catre Inspectoratul de Stat in Constructii, primul in 2005 si al doilea in 2008. La cel din 2005 s-a evidentiat existenta a nu mai putin de 341 de cosuri industriale cu probleme grave. Specialistii au recomandat atunci expertizarea tehnica a fiecaruia in parte, apoi reparatii capitale, acolo unde se mai puteau executa asemenea lucrari. A urmat controlul din 2008. Ce se facuse dupa inspectia din 2005? Prea putin. Dintre cei 341 de "mamuti" cu deficiente, doar noua fusesera reparati, 33 erau in curs de reabilitare, la 22 se faceau simple lucrari de intretinere, iar alti sapte se aflau abia in faza de expertizare tehnica. Ce-i drept, reparatiile capitale pentru un cos de 120 de metri inaltime, de exemplu, sunt foarte scumpe, din cate ne-au spus specialistii in domeniu. Se ajunge la un cost de pana la patru milioane de euro.



Turnuri orfane



Am abordat tema asta cu inspectorul-sef al Inspectoratului de Stat in Constructii, Victor Candea. El ne-a spus ca "s-a intrat intr-un blocaj", din cauza ca proprietarii turnurilor - firme de stat sau private, dar si autoritati locale - nu au bani nici pentru reabilitarea constructiilor vechi, dar nici pentru ridicarea altora noi. Mai ales din cauza actualei crize economice. "E o problema nationala", admite expertul, care ne introduce apoi intr-un alt capitol al problemei - turnurile orfane. Multe constructii de acest fel din Romania nu mai apartin nimanui, pentru ca fabricile respective s-au inchis, iar cosul a ramas practic ultima "amprenta" a industrializarii locale. "Sunt situatii in care nici nu mai ai cu cine sa stai de vorba in legatura cu soarta cosului respectiv", zice specialistul.



Studiu national



Ne-am adresat apoi Ministerului Economiei, cu aceeasi problema. Am primit cateva raspunsuri care demonstreaza ca situatia e inca departe de rezolvare. "Referitor la reabilitarea cosurilor de fum industriale, precizam ca Ministerul Dezvoltarii Regionale si Locuintei si-a propus un studiu de evaluare a riscurilor la nivelul tarii, in cadrul caruia Ministerul Economiei, Comertului si Mediului de Afaceri detine componenta legata de studiul de evaluare a riscurilor din sistemul energetic. Aceasta componenta prevede intocmirea unei evaluari a riscurilor la care sunt expuse cladirile, inclusiv cosurile de fum si instalatiile din sistemul energetic, in cazul producerii unui seism major". Ni se mai spune ca acest studiu de fezabilitate, realizat din fonduri europene, va trebui sa scoata in evidenta starea fiecarui obiectiv in parte.



Fiecare cu turnul lui



Bun, se va face studiul, dar ce urmeaza dupa? Ne lamureste tot Ministerul Economiei - "lucrarile de consolidare si reparatiile capitale, pe baza proiectelor intocmite conform legii, revin societatilor in patrimoniul carora se afla cosurile de fum, in conformitate cu Legea 10 din 1995 privind calitatea in constructii". Aflam si de existenta unui regulament care se refera la "urmarirea comportarii in exploatare, interventie in timp si postutilizare a constructiilor", dupa cum se arata in Hotararea de Guvern 766 din 1997. Asta inseamna ca, daca turnurile industriale se degradeaza, atunci agentii economici sunt obligati sa adopte solutiile tehnice care "sa asigure cel putin gradul minim de protectie antiseismica". Vorba aia, macar sa tii "mamutul" vechi in picioare, chiar si carpit, cum o fi, pana cand vei avea bani sa-l treci printr-o reparatie capitala sau sa-l schimbi cu altul nou.



"Caracatita" din cos



Ne aflam in pantecele cosului de 120 de metri inaltime de la CET-Sud Bucuresti. Cu un diametru la baza de 21 de metri, iar la varf de sapte metri, colosul este acum in reparatii capitale, dupa ce a functionat timp de 44 de ani, de cand a fost dat in exploatare. Prin "tunelul" vertical este eliminat un debit de 420 de tone de gaze de ardere pe ora, dupa cum ne-a spus directorul tehnic Gabriel Iosef. Turnul deserveste patru cazane care functioneaza pe gaze si pacura, cu o putere totala de 300 de megawati. Asta, in conditiile in care CET-Sud este cea mai mare uzina termica si electrica din tara noastra, asigurand jumatate din necesarul de apa calda si caldura din Bucuresti. Reparatiile au inceput in 2009 si se vor finaliza, conform graficului, la sfarsitul acestui an. Edificiul avea fisuri in profunzimea "camasii" sale din beton, atat in plan vertical, cat si orizontal. Acum sunt refacute structura de rezistenta si "imbracamintea" din beton armat, la interior si exterior, plus reabilitarea izolatiei termice antiacide din interior, la care se adauga fundatia, care va fi ca noua. Aflam cu ocazia asta de specializari cu rezonanta deosebita - zidari antiacizi, torcretisti si izolatori termici. Alaturi de alte meserii, precum fierar betonist sau alpinist utilitar. Oameni cu inalta calificare sunt necesari pentru o astfel de lucrare. Am urcat intr-un lift, ca sa ajungem pe "caracatita" - dupa cum au botezat muncitorii platforma extensibila aflata, la ora cand am fost noi acolo, pe la jumatatea inaltimii cosului. E un fel de schela unde se afla cei care "vindeca" ranile uriasului. Rampa coboara pe masura ce meseriasii refac, metru cu metru, corpul gigantului.



Risc seismic



Reparatiile de la CET-Sud sunt coordonate de un expert in domeniul cosurilor industriale din Romania - inginerul Laurentiu Naum, care in cei aproape 40 de ani de cariera a proiectat si construit peste 100 de colosi. Cea mai importanta realizare a sa este cosul de fum de la Baia Mare, cu o inaltime de 352 de metri. "Este al cincilea din lume", tine sa precizeze omul nostru. Pe cand cea mai inalta constructie de acest fel de pe planeta se afla in Kazahstan - are 420 de metri. "Un cos bine facut si bine intretinut reuseste sa elimine noxele in atmosfera cu o viteza de 25 de metri pe secunda, pana la o inaltime de peste jumatate de kilometru", ne explica inginerul. Normal ar fi ca agregatele astea sa treaca, la fiecare 15 ani, printr-o reparatie capitala. "Majoritatea au fost date in exploatare cu 30 - 40 de ani in urma, fara sa fi fost reabilitate vreodata", continua omul nostru. Uzura avansata poate sa duca la situatii extrem de periculoase. "Ele se afla pe platforme industriale de mare importanta, in industria petrochimica sau la centralele termoelectrice. Daca un cos iese din functiune, intregul sistem de agregate, instalatii si utilitati din jurul sau se blocheaza". La care se adauga riscul seismic, "eventuala prabusire a unui cos de asemenea dimensiuni putand provoca victime omenesti si pagube imense", avand in vedere ca turnurile se afla, de regula, in mijlocul complexurilor industriale.



Petitie la CSAT



Problema a intrat si in dezbaterea unei conferinte internationale care a avut loc la Bucuresti, in 2005, cu tema "durabilitatea betoanelor si a lucrarilor din beton". A fost prezentat atunci un raport despre "comportarea in timp a cosurilor de fum industriale din beton armat", autorii studiului fiind profesori la Universitatea Tehnica de Constructii din Bucuresti : Dumitru Furis, academicianul Panaite Mazilu si Dan Cretu - seful Catedrei de Rezistenta Materialelor. La care s-a adaugat si experienta in domeniu a inginerului Laurentiu Naum. Conform datelor de la acea vreme, cel putin 200 de cosuri de fum din Romania, cu inaltimi intre 60 si 280 de metri, erau intr-o stare jalnica, din cauza degradarii zidariei antiacide, in corpul acestora aparand crapaturi de pana la 0,6 milimetri. Potrivit raportului, cauzele tin nu numai de lipsa reparatiilor capitale, dar si de faptul ca turnurile au fost exploatate peste normativele de constructie. De exemplu, prin aceste "tuburi" au fost eliminate, ani la rand, noxe a caror temperatura era mai mare decat in mod normal. La toate acestea mai trebuie adaugata, asa cum spune Dan Cretu, si nepasarea autoritatilor. "Soarta cosurilor industriale a fost incerta, din 1990 pana in 1998, in conditiile in care si complexurile energetice au fost in acele timpuri in mijlocul unor controverse - daca mai era sau nu nevoie de ele", arata profesorul. Aceeasi nepasare de care se plange acum si Laurentiu Naum, dupa ce a trimis, de opt ani incoace, zeci de petitii diverselor guverne, ba chiar si Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. Despre sutele de uriasi fisurati ai Romaniei. Care abia mai pot sa ne "sprijine" cerul...





Dan Gheorghe, august 2009

Zanele au coborat din nou printre oameni





Se spune despre obiceiurile populare ca sunt pe moarte. Cine sa le mai salveze, cand tinerii din satele romanesti fie pleaca in strainatate, fie le este rusine sa mai poarte costumul popular? Ceva cu totul special se intampla, de cinci ani incoace, in comuna Tiganesti din judetul Teleorman. Special si unic este, asa cum recunosc si specialistii in etnografie de la Bucuresti. O profesoara de limba engleza a reusit sa resusciteze una dintre traditiile milenare ale romanilor – Dragaica, dupa ce aceasta disparuse, in aceasta parte de tara, cu mai bine de o jumatate de secol in urma. De precizat aici ca, in anii comunismului, ca sa practici acest ritual aveai nevoie, din cate ni s-a spus, de autorizatie speciala. Ce sa ne mai miram ca traditia a fost astfel rasa de pe fata pamantului! Noi, romanii, ne-am decis abia in 2008 sa aderam la Conventia Internationala de Salvgardare a Patrimoniului Imaterial – asta insemnand vechile traditii, care ar trebui scoase de la naftalina istoriei. Un demers sustinut de UNESCO si Uniunea Europeana. Dar iata ca intr-un colt al Romaniei oamenii au luat-o inaintea legilor. Pe banii si pe munca lor.




Ritual inceput la patru dimineata




La ora patru dimineata fetele se trezesc. Inainte de rasaritul soarelui trebuie culese sanzienele – niste flori mici, galbene, frumos mirositoare. Culese din camp. Si spice de grau trebuie adunate in snop. Dar si usturoi adus de acasa. Din flori se fac cununi, pe care dragaicile – fetele care vor incinge mai tarziu hora – le vor arunca pe acoperisul fiecarei case colindate. Se spune ca daca cununa ramane pe acoperis, atunci gospodarului ii va merge bine in acel an. O sarbatoare care se tine in fiecare an pe 24 iunie. Dragaica se spune in sudul tarii, pentru ca in nord e cunoscuta ca ziua de Sanziene. Un fel de zane care zboara prin vazduh, in noaptea de 23 spre 24 iunie, cand cerurile se deschid, iar tot ce e bun coboara pe pamant, dupa cum aflam din basmele bunicilor. Zanele vin sa alunge dintre oameni spiritele rele.




Mireasa si steagul




Dupa ce se intorc de pe camp, cele noua fete – nu se cunoaste exact semnificatia acestui numar, dar noua trebuie sa fie – se aduna in curtea casei uneia dintre ele. Acolo se gatesc. Au costume populare, dominate de flori si linii viu colorate. Nestemate “incrustate” pe fustele largi, cu volane, care se umfla cand fetele se invart, si pe iile care tresalta la jocul indracit. Dar cu picioarele goale. Asa danseaza tinerele, ca sa ia din puterea pamantului. E credinta lor. Doua dintre ele au cate o cusma pe cap, ca si cum ar intruchipa partea barbateasca. Una poarta steagul – un par in varful caruia sunt prinse flori de sanziene si spice de grau, iar cealalta face pe Draganul – omul cu sabia, care isi apara suratele. Si dintre toate rasare, cu marama pe cap, mireasa. Cea mai frumoasa fata, despre care se spune ca ar avea magicele puteri asupra roadelor ogorului si norocului oamenilor. Dar absolut toate fetele din acest grup trebuie sa fie, mai presus de orice, curate la trup si la suflet - nemaritate si neprihanite.




Povesti din batrani




Fata de calusar. Asa ni se prezinta profesoara Floarea Aurel, o femeie intre doua varste, care acum activeaza la Palatul Copiilor din Alexandria. Nu intamplator se spune ca dansul dragaicilor ar fi sinonim cu cel al calusarilor. Dar cu cinci ani in urma, cand a reaprins spiritual sanzienelor din Tiganesti, Floarea era profesoara la scoala din comuna asta. “De mic copil m-a fascinat acest obicei”, explica femeia. Cum a inceput totul? Mai intai a mers prin localitate – destul de mare, doar are peste 5.000 de locuitori. I-a cautat pe oamenii in varsta, care ar fi trebuit sa stie cum era obiceiul in vremurile vechi. “Povestea completa am gasit-o la un om, Ion Buica”, continua dascalul. Pe urma a intrebat in stanga si-n dreapta cine mai are costume populare autentice. La o singura familie a gasit o fusta traditionala, pe cand iile erau prin cuferele mai multor case. Deja aparuse primul obstacol – era nevoie de un mester care sa confectioneze costume. Normal, contra cost, plus banii pentru material, nu doar de manopera. A urmat alegerea fetelor care urmau sa constituie ceata dragaicilor. Dintre fetele de scoala, evident. Si cateva saptamani de repetitii. Dragaicile danseaza, dar in acelasi timp canta, acompaniate de un om cu vioara.




Cheta pentru sanziene




De unde bani pentru toata aceasta intreprindere? “Am dat si din buzunar, s-a facut si cheta”, explica profesoara, care a batut la usa Primariei, de unde a obtinut donatii de la o parte dintre consilierii locali, cu tot cu sprijinul primarului. Cert este ca dragaicile au rasarit din nou pe ulitele comunei in 2005, de sarbatoarea lor. S-au strans dimineata, conform obiceiului vechi, si au depus juramantul, adunate in jurul steagului lor. Au spus mai intai Tatal Nostru, apoi si-au promis sa fie “unite, curate si cinstite”. Iar dupa aceea au plecat in alai printre case, strigand din mijlocul ulitei – “ne primiti?”. Cea care le conducea atunci, profesoara Floarea Aurel, isi aminteste cum, prima oara, oamenii au iesit din case buimaci. Cei tineri nu intelegeau ce se intampla, iar cei batrani au varsat o lacrima, pentru ca revedeau obiceiul disparut cu atata amar de vreme in urma. “O femeie in varsta i-a multumit lui Dumnezeu ca i-a lasat zile sa mai apuce sa vada din nou dragaicile in fata casei sale”, isi aminteste profesoara.




Haina jucata de zane




Oamenii n-au uitat semnificatia dragaicilor. Daca ai un copil, aduci o haina de-a lui, sa fie “jucata” de “zane”. Asa va fi bine pentru copilul care va purta apoi haina aceea. Altii iau cate o floare din cununa de sanziene si o baga in san sau la chimir, sa-i pazeasca de necazuri. E adevarat ca unii nu stiu exact ce zi este. “Dragaica?”, se mira, ca si cum n-ar fi auzit pana acum de asa ceva, dar deschid totusi portile, sa le intre “cele bune” in casa. Fetele “inunda” curtea, se descalta si incep dansul, fara sa tina seama ca pe jos e noroi cleios, beton rece sau vreo balta, dupa ploaia zdravana din urma cu cateva ore. “In fiecare an ne-am intors acasa cu bataturi in talpi. Dar nu ne facem probleme din atata”, spune una dintre fete.




Obiceiul a prin radacini




Suntem deja in cel de-al cincilea an de cand dragaicile din Tiganesti ies pe ulite, alungand spiritele rele. Acum s-a intamplat insa ceva cu totul special – ceata fetelor n-a mai fost organizata de cineva anume – o profesoara sau alta autoritate locala. Singure s-au vorbit intre ele, cu doua saptamani inainte de sarbatoare, sa se stranga, sa repete, dar sa caute si componente noi ale grupului, in cazul in care dintre cele vechi unele n-au mai putut veni, din diverse motive. “Pot spune acum ca obiceiul a prins radacini. Se face totul din suflet, fara a fi ceva organizat. Acesta este adevaratul obicei, cel care traieste pe ulita satului, printre oameni”, e convinsa profesoara dragaicilor.




Recunoastere stiintifica




Despre ceea ce s-a intamplat la Tiganesti au aflat si specialistii in etnografie din Bucuresti, de la Muzeul National al Satului, care au venit anul trecut in aceasta comuna teleormaneana, sa vada cu ochii lor minunea, s-o filmeze si s-o cantareasca, sub aspectul autenticitatii. Iar verdictul a fost clar – s-a refacut “firul” rupt cu zeci de ani in urma al acestui obicei. Asta, in conditiile in care sudul tarii, mai ales in zona de campie, a fost cel mai cotropit de nepasarea oamenilor fata de traditii, dupa al doilea razboi mondial, ne-a spus directorul stiintific al Muzeului Satului, Doina Isfanoni, prezenta ea insasi, in 2009, la sarbatoarea Tiganestiului.




Planuri nationale




Apoi am aflat despre ceea ce, la nivel national, se cheama “planul de salvgardare a obiceiurilor populare romanesti”, intocmit in 2008, odata cu aderarea tarii noastre la un efort mondial de recuperare a traditiilor din fiecare tara in parte. O actiune patronata, in tara noastra, de Institutul de Etnografie si Folclor. Exista totusi o problema – normal, la noi, la romani, e mereu cate o problema – si anume ca etnografii pot acorda doar asistenta stiintifica celor care, intr-o comuna anume, vor sa scoata la lumina un obicei ingropat in uitare. Dar fondurile pentru o astfel de intreprindere depind fie de bunavointa autoritatilor locale, fie de castigarea unui proiect cu finantare romaneasca sau europena.




Fond de solidaritate




Dupa ce au colindat pe la mai multe case din Tiganesti, dragaicile au strans ieri aproape 800 de lei. Bani dati de oamenii care au fost colindati. Ce vor face fetele cu banii? Simplu, ne-au spus ele – ii strang intr-un fond, pentru a-i folosi la anul, pentru costume noi. E mai simplu, spun ele. Asa nu mai depind nici de ipoteticele fonduri de la Bucuresti, nici de indepartatele conturi europene…





Dan Gheorghe, 25 iunie 2010

“Filosofia” gunoiului nou-nout




Sa mai zici ca nu poti sa cumperi nimic cu un ban! Nu un leu, un ban, in moneda noua. Poti, dar numai daca te duci la negustorii de vechituri. Flamanzii isi aseaza zilnic marfa direct pe trotuarele Bucurestiului, la marginea pietelor, in parcuri sau la colt de strada. Unii o fac de foame. Au ajuns sa vanda pana si papusile copiilor din casa, pentru ca le-a intarziat pensia ori salariul. Altii, in schimb, s-au specializat in bransa, au cel putin zece ani de “meserie”. Ati auzit de “filosofia gunoiului nou-nout”? mi-a explicat purtatorul de cuvant al calicilor cum faci rugina sa luceasca si sa fie vandabila.




Parca au vazut pe dracul gol, asa fug de ziaristi. “Ca de la voi ni se trage”, adica noi, presa, i-am pus pe politisti sa-i matraseasca pe “sarantoci”, ca nu mai au loc pe nicaieri, imi arunca in fata cupetii tot naduful lor. Dialogul asta are loc pe o alee infundata din piata Drumul Taberei, pe unde trec numai masinile de aprovizionare ale magazinelor din apropiere. Cu chiu, cu vai, ne imprietenim pana la urma. Un barbat cu fata osoasa imi prezinta “casa” lui, ca doar sta aici de dimineata pana seara. “Toata averea mea e in valizele astea”.




Profit de 30%




Ciolanosul imi povesteste cum merge treaba. Vine lumea la el si fiecare aduce de acasa toate vechiturile posibile. “Daca eu cumpar cu doi lei, vand cu trei lei”, aflu cum e cu profitul din gunoi. “Acum, in decembrie, vin mai multi cu ruginaturi la noi, sa aiba si ei o paine de Revelion. Le e rusine sa stea ei in strada si sa vanda, asa ca vindem noi, meseriasii”. Stai asa, pai daca vinzi piulita cu un ban – cu cat ai luat-o, nene? “Fratele meu, cumpar si la kilogram”, imi sopteste negustorul, de parca ii era teama sa nu-l afle concurenta.




Apoi se intampla ceva mai putin placut. Raman fara cei cativa interlocutori din zona, care au disparut ca la un semn, lasandu-si balta marfa. Ma uit in jurul meu. Credeam ca au aparut uniformele albastre. Da’ de unde! Cand colo, intra in decor omul providential. Auziti, “purtatorul de cuvant al calicilor”. Fara portofoliu. Batran, buhait la fata, cu un ochi umflat si chef de vorba, normal, potrivit cu “functia” lui. Asa l-am cunoscut pe Costel-televizoare, dupa numele de “scena”.




Abia acum incep povestile grele. “Dom-ne, ce vezi matale in locul asta e istorie”, zice documentaristul, care isi prezinta colegii drept “garda batrana” a “vechitomanilor din Bucuresti”, de 17 ani in bransa, someri din “floarea tineretii”, dar calificati in teroarea viscolului si napasta caniculei. La care se adauga “filosofia gunoiului nou-nout”. Pai ce, crezi ca iei spurcaciunea de la oricine si o pui direct la vanzare? Nu! Mai intai trebuie s-o dai cu smirghel, cu vaselina, cu ce mai stii tu, s-o faci sa luceasca. Sa repari televizoarele stricate, cum face nea Costel, masini de spalat, de calcat, de tocat. Of, greu cuvantul asta – “tocat” – ca e inspirat din realitate. “Ne toaca politistii cu amenzi. Da si cate zece milioane, nu iarta, ca n-avem autorizatii”, dar se leapada usor Costica de amaraciune si-mi zice niste bancuri porcoase.




Se cauta celulare




Trecem repede peste episodul colorat si ne aducem aminte de viata asta cenusie. “Cine ia zece lei pe zi, e mare”, dupa care zice ca telefoanele se vand cel mai bine, “alea celulare”, tine sa precizeze gazda. Se invarteau pe acolo clienti de toate felurile - vedeai si haine peticite, dar si din cele cu staif. Dau sa plec, dar noul meu “prieten” ma intreaba daca n-am ceva vechituri pe acasa. Imi asigura transportul!




“Mos Craciun” in mizerie




Daca mai poti face haz de necaz cu baietii din Drumul Taberei, parca iti sta rasul in gat , cum mi s-a intamplat mie, atunci cand am vazut un barbat care vindea jucariile copiilor sai, ca sa faca rost de bani pentru mancare. Eram la doi pasi de piata Gorjului, in cartierul Militari. Vad un om mic de statura, incaruntit inainte de vreme, sprijinit de gard, care tinea intr-o mana o sacosa din rafie, plina, iar in cealalta o papusa. M-am apropiat de el intr-o doara si l-am intrebat daca papusa e de vanzare. Se uita lung la mine, “perie” apoi imprejurimile, sa nu fie niscaiva politisti in apropiere, dupa care, cu glas soptit, imi spune ca da, pe urma desface plasa, sa-mi arate ca mai are si alte lucruri, masinute ori papusi. Unele au vopseaua scorojita. Papusile par mai “batrane” decat stapanul lor. Dupa preturile sale, cu zece lei puteam sa-i cumpar toata sacosa. “Copiii mei s-au facut mari, nu mai au nevoie de jucarii. Au nevoie de mancare”, se tanguie omul.





M-am intrebat, dupa ce am plecat de acolo, daca nu cumva Mos Craciun ne intinde o capcana, sa vada cat de buni suntem cu el…





Iata lista de preturi la “magazinele” de vechituri : televizor alb-negru – 20 de lei, televizor color – 30 de lei, aparat de radio – cinci lei, telefon mobil – trei lei, ceas – doi lei, lingura – 50 de bani, piulita – un ban.





Dan Gheorghe, 6 decembrie 2007