Satul agatat de-o scara





Urcam spre cer. Pe scara agatata de munte. Fiecare treapta cantareste cat haul care ne inconjoara. Nici sa nu te gandesti sa te uiti in jos, pentru ca poti fi la un pas de dezastru! A cazut un om, cu ani in urma, pierzandu-si viata. Satul cu nume predestinat spre care ne indreptam - Scarisoara - se afla la aproximativ 1.000 de metri altitudine. Se ajunge acolo pe cateva sute de trepte din lemn de salcam, montate de oamenii locului cu peste 40 de ani in urma. Am venit sa-i cunoastem pe taranii "alpinisti" - 130 la numar - pentru care scara este cea mai rapida si "moderna" legatura civilizatia.




Valea Cernei




Aflasem din intamplare de satul Scarisoara, de la un om originar din locul acesta, parca uitat si de Dumnezeu, din Muntii Cernei. Cum ajungi in statiunea Herculane, o iei pe soseaua spre Baia de Arama. Treci pe langa statuia lui Hercule, apoi tot inainte printre versanti. Te insoteste zgomotos, vijelios doar raul Cerna. Stancile colturoase de pe marginea soselei spinteca cerul in fata noastra. Ziduri de piatra se apropie tot mai mult unul de celalalt, incat la un moment dat ai impresia ca drumul se va opri brusc, la cea dintai "vama" a uriasilor.




Ghidul




In fine, dupa 18 kilometri pe asfalt, vedem, asa cum ni se indicase initial, o ghereta pe partea stanga a soselei. Ca un fel de statie. Desi pe aici trec doar doua microbuze pe zi, din cate ni s-a spus mai tarziu, unul la sapte dimineata, spre Baia de Arama, si altul la cinci dupa-amiaza, spre Herulane. Lasam masina langa refugiu si ne despartim de civilizatie. Urmam o poteca pana la nivelul raului, acolo trecem un pod, apoi incepe urcusul, prea greu pentru niste oraseni ca noi. La pod ne-am intalnit cu Avramica Cionca, cel care avea sa ne arate calea spre satul lui.




Ascensiunea




Ne oprim la un moment dat, sa ne tragem sufletul, pe o banca facuta din cateva ramuri groase. De pe terasa ingusta pe care ne aflam, soseaua pare ca se afla sub noi, departe, in vale. Se aud mai mult, decat sa se vada, masinile, destul de rare, strabatand defileul cu motoarele turate. Continuam ascensiunea. Inca putin si am ajuns la ceea ce inseamna cu adevarat aventura. Suntem la baza scarilor. Daca te uiti in sus, ai impresia ca muntele, drept, batut de ploi si de vant, sprijina cerul. Scarile sunt agatate pur si simplu de stanci. Au fost puse in asa fel, incat unghiul de ascensiune nu e brutal. E ca si cum ai fi la bloc. Numai ca aici treptele nu sunt din beton, ci din lemn. Si mai ales sunt inguste, incat trebuie sa ai mare grija pe unde calci. Cum urci, pe dreapta e peretele rece, iar in stanga - haul. Din loc in loc, au fost "plantate" barne solide, pe post de parapeti, ca o ultima sansa de a-ti salva viata, daca ai ghinion si te ia cu ameteli. E de preferat sa ai mainile libere, iar merindele sau alte lucruri sa le tii in rucsac. Asa poti sa te agati cu mainile de fiecare treapta, in timp ce picioarele iti asigura ascensiunea.




Icoana si Avram




Sunt patru segmente de scara. Fiecare de aproximativ 20 de metri lungime. Ultima parte e si cea mai grea, pentru ca se duce intr-un unghi de aproape 90 de grade. Capatul scarilor nu inseamna ca drumul e la final. Pana in sat mai sunt inca patru kilometri de carare prin maruntaiele padurii. In sfarsit, dupa mai bine de o ora de mers, socotind si scarile, am ajuns pe platou. Batem la usa primei case care ne iese in cale, cea a familiei Cionca. Suntem invitati la o masuta sub un umbrar din nuiele. Eram asteptati de gazde cu o ciorba de vara, din legume, apoi branza, oua proaspete si paine abia scoasa din cuptor. Facem cunostinta cu Icoana si Avram, parintii lui Avramica, doi oameni care isi ascund parul alb sub miscarile agere.




Opincile




Pamantul "vulturilor" e inca batatorit de opinci. Iar intunericul noptii doar de opait se "teme". Curentul electric n-a avut inca puterea sa escaladeze muntii. Casele mici, din lemn, ridicate pe temelie solida, din piatra, cu peretii dublati la exterior cu tabla, sunt aruncate la mare departare una de cealalta. Nu exista garduri. Numai damburile inverzite stau ca hotar intre gospodarii. "Mai bune opincile", zice gazda noastra, Icoana. Cu ele strabate femeia si noroiul verii, si omatul iernii. La anii ei, inca mai poate sa coboare pe scari, ca tot omul de pe-aici, cand are nevoie de gaz pentru lampa sau de alte lucruri. Si nu pleaca cu mana goala. Ia desaga la spinare, incarcata cu nuci, cartofi, miere de albine, branza.




"Valuta" muntelui




Glia din varful stancilor e mai roditoare decat pare la prima vedere. Gospodarii stiu sa-si inmulteasca avutul. Cresc porci, vaci, pasari. Nu prea au bani, in schimb. Nici din pensii, nici din salarii. Dar aflam ceva nou - la peste 1.000 de metri altitudine, nu leul face legea. Alte "valute" sunt puternice aici - nucile si branza. Baza comertului din pustietate a ramas trocul, ca in vremurile cand balaurii si zanele inca traiau. Exista si un fel de mercurial, din cate stim de la calauza noastra, nea Avramica. Spre exemplu, daca vrei sa "cumperi" un litru de ulei, dai la schimb doua kilograme de nuci. Tot pe nuci, dar numai un kilogram, iei un pachet cu zahar sau doua kilograme de faina. Branzeturile au si ele valoarea lor. In schimbul unui kilogram de cas, de pilda, obtii doi litri de ulei sau un kilogram de zahar. Trocul se face jos, la sosea. Acolo vin comerciantii de la oras. Ei aduc produsele industrializarii, in timp ce taranii coboara cocosati de "monezile" lor.




Povestea santierului




Cinci catune formeaza satul Scarisoara. E vorba de Cracu Mare, Inelet, Crouri, Tatu si Gura Iutii. Cu totul, sa fie cam 130 de suflete sub toate acoperisurile de aici. Scarile pe care am urcat pana aproape de varful muntelui au fost facute pe la inceputul anilor '70, isi aminteste batranul Cionca, povestindu-ne cum au reusit atunci oamenii sa "lege" muntii cu lemn de salcam, care e mai rezistent. Din el s-a croit noua cale. Scarile au fost coborate pe versant cu funiile. Doua echipe munceau. Unii erau sus - tineau funiile si lasau scarile in jos. Altii coborasera pe "burta" muntelui, sa "intercepteze" produsul finit, pe care l-au prins de stanca. Fara cuie sau alte materiale. Pur si simplu scarile sunt intepenite in cutele uriasului de piatra. Asa s-a facut cea mai rapida legatura intre sat si restul lumii. Pana la scurtatura asta, generatii intregi de "muntomani" avusesera doar o carare prin padure, pe care mergeai aproape cat e ziua de lunga, pentru a iesi, in final, la sosea, la 25 de kilometri de Herculane. Altceva e daca vii pe scari - faci numai o ora si ceva pe drum, plus ca iesi mai în față, pe sosea, la numai 18 kilometri de același oras.




Victima scarilor




Dar drumul cel scurt, printre stanci, e mai periculos. O dovedeste accidentul care s-a petrecut in anii '80, cand o femeie din sat a cazut in gol. Altii n-au mai avut de patimit de atunci incoace, din fericire, fie sa-si piarda viata, fie sa-si rupa mainile sau picioarele. "Sa vedeti cum urca pe scari femeile gravide!", excalma un alt satean, Petru Palean, care s-a alaturat grupului de discutii. Daca esti bolnav prin locurile astea, te intremezi cu fierturi din ierburi sau chemi vecinii in ajutor, cand situatia devine critica. In cazul in care suferindul nu se mai poate ridica pe picioarele lui, vecinii fac o targa din crengi, pun bolnavul pe ea, il leaga bine cu o franghie, sa nu cada, si hai la vale, pe scurtatura, ca doar e caz de urgenta. Se coboara cu targa pe scari. Pentru treaba asta e nevoie de patru-cinci oameni vanjosi. Asa s-a intamplat cu un consatean de-al lor, cu cateva saptamani in urma. L-au dus pana la soseaua spre Herculane si de acolo au gasit o masina de ocazie, de-a ajuns omul cu bine la spital, in cele din urma.




"Vrem drum si electricitate!"




Cel mai rau e iarna. Satul pare atunci incremenit. Stratul de omat depaseste un metru, pe culmile muntilor, din cate ni se povesteste. Tocmai de-asta localnicii isi fac provizii serioase pentru sezonul rece, cand batranii, mai ales, nu ies din casa cu zilele. E ca si cum oamenii ar intra la hibernare, ca ursii. Nu mai poti sa cobori nici pe scari, nici pe varianta ocolitoare, prin padure. "S-ar putea face un drum de acces, sa porneasca de la kilometrul 25, pe soseaua de la Herculane". "Ar strabate toate catunele Scarisoarei". "Drumul ar avea 15 kilometri lungime". "Nici curent electric nu avem". "Atat cerem - drum si curent", "In rest, ne-om vedea noi de-al noastre", sar voci din toate partile.




"Lumina" doar din carti




Ca orice sat care se respecta, Scarisoara are biserica, scoala si cimitir, pe care le vizităm alaturi de alti oameni, stransi deodata in jurul nostru, sa-i vada "p-aia de la Bucuresti". Cu peretii scorojiti si acoperisul din tabla, casa lui Dumnezeu se chinuie sa ramana in picioare. Cladirea scolii, mica, patratoasa, cenusie, nu are nici pe departe aerul suratelor ei bogate de la oras. Dar vestea buna e ca sunt copii in varful acesta de munte, chiar daca, la prima vedere, numai batranii par sa tina de urat cerului. "Sunt cel putin zece familii tinere. Vor fi inca cinci-sase copii de scoala, peste cativa ani", suna bine viitorul. Doar trei pustani vin acum la cursuri. Si o invatatoare despre care auzim ca, in timpul anului scolar, face naveta, urcand zilnic spre locul ei de munca, pe scarile acelea de pe marginea prapastiei. Scoala a fost facuta tot prin munca satului. Sau cum au zis unii de pe-aici, mai hatri - daca lumina electrica nu avem, macar pe copiii nostri sa-i lumineze cartea. Lumea isi aminteste ca, prin anii '70, s-au carat boltari si tabla, de jos, de la sosea, pe cararea cea lunga, prin padure. Toata greutatea a cazut atunci pe spinarea cailor.




"Alpinism" pe ultimul drum




Si ultimul drum il faci aici "catarandu-te" pe stanci. Mortii sunt adusi la cimitirul din varful muntelui, singurul din zona, aflat langa biserica satului. De data asta, nu mai e graba, asa ca se alege varianta ocolitoare, prin desisul codrului, insa cel trecut in lumea dreptilor tot pe o targa din crengi e carat, inainte sa fie pus intre patru scanduri si coborat in groapa. "Chiar acum doua saptamani a murit un batran din Gura Iutii. L-am dus la cimitir, cu targa, pe drumul din padure. Patru ore l-am carat", zice unul dintre martorii acelui eveniment.




"Nu poti trai doar privind peisajul"




Daca nu accepti sa traiesti din troc, pleci in lumea larga, asa cum a facut unul dintre fiii satului, Nicusor. Povestea lui e cu atat mai interesanta, cu cat tanarul din fata noastra s-a nascut la un hotar din istoria tarii, chiar pe 22 decembrie 1989. Ce-i drept, aici, la mare inaltime, in Scarisoara, nu s-a simtit nimic pana azi, nici macar o pala de vant, ca efect al marilor schimbari petrecute cu peste 20 de ani in urma la Bucuresti. "Nu s-a schimbat nimic", e mahnit tanarul, care venise in vizita la familia Cionca - bunicii lui. Nicusor a invatat doar in primele patru clase la scoala din sat, apoi a plecat la oras. "Nu ma mai intorc, n-am din ce sa traiesc. Pacat ca e atat de frumos aici, dar nu poti trai doar privind peisajul!", conchide cu maturitate proaspatul absolvent de Bacalaureat.




Scarile aduc turisti




Cei care se intereseaza cu adevarat de locurile astea sunt turistii, mai ales cei in cautare de adrenalina. Vin straini, dar si romani, urca pe scari, isi pun corturile in batatura localnicilor, petrecandu-si cateva zile de vacanta. Asa mai fac rost satenii de ceva bani, vanzandu-le oaspetilor branzeturi si miere de albine. "Anul trecut, a ajuns la noi o nemtoaica de 70 de ani. Era foarte incantata de locurile astea si a promis ca va spune si altora din tara ei sa ne viziteze", se mandreste Avramica Cionca, ghidul nostru, cu locul din care se trage.




Proiectul german




Lumina putea sa vina tocmai din Germania pentru satele cu opait din Muntii Cernei, inca din 1996. A fost atunci un proiect al Guvernului de la Berlin, dispus sa plateasca 70% din costul operatiunii, in timp ce guvernantii de la Bucuresti ar fi trebuit sa puna restul de bani. Numai ca romanilor li s-a parut cam scumpa treaba asta cu scoaterea din bezna a catunelor aruncate de soarta si de istorie prin tot felul de coclauri, drept pentru care au lasat-o balta. Daca au vazut asa, germanii si-au luat si ei "jucariile" si au plecat acasa. Povestea asta o stiu de la Ioan Lazea, primarul comunei Cornereva, din judetul Caras-Severin, in a carei componenta intra si satul Scarisoara.




Poteci de 100 de kilometri




Comuna mare, una dintre cele mai intinse din tara, din cate aflam de la viceprimarul Gheorghe Armas, cu 40 de sate, unele cocotate pe creste, altele risipite prin vai adanci - asa e Cornereva. Drumurile insumeaza peste 100 de kilometri, legand intre ele toate aceste asezari omenesti. Poteci, mai degraba. Si prea putin asfalt - pe o distanta de numai 23 de kilometri. In rest, sa te fereasca Dumnezeu de ploaie! Bani daca ar fi, soseaua s-ar incumeta sa se bata cu muntii, ca sa ajunga pana si in Scărișoara. Proiecte sunt, susțin autoritatile locale. "Malaiul" lipseste...




Mesaj catre Bucuresti




Se spune ca cei de sus, adica politicienii, ar trebui sa se uite la cei de jos - poporul. Sa vada stapanii tarii cum traiesc oamenii simpli. Si sa incerce sa le faca viata mai usoara. Ei bine, lucrurile trebuie privite exact pe dos, cand e vorba de satul Scarisoara. De data asta, politicienii sunt jos, adica la Bucuresti, iar poporul e taman sus, pe munte. Ca urmare, mesajul scarisorenilor, scurt si cuprinzator, asa cum ne-a fost el transmis pentru mai-marii tarii, suna astfel : "Sa se mai uite politicienii si in sus, la noi!".





Dan Gheorghe, 22 iulie 2010

Orasul de tabla din Bucegi




Am trait opt zile printre oamenii din pustiu. Sunt cei care s-au saturat de politica, finante, televizor, stres, asfalt incins, galagie, mitocanie. Atat de satui, incat isi iau jumatate din casa de la oras si se muta, cat e vremea calda, in pustietate. Cineva s-a exprimat decis si la obiect - "mai bine intre ursi!". Orasenii cu dor de duca se strang pe Valea Cerbului, in Muntii Bucegi. Acolo renaste, an de an, de mai bine de un deceniu incoace, o ciudata localitate. Pentru ca e pe roti - vine in aprilie si pleaca in septembrie.



Taxa pentru natura



E straniu pana si felul in care se face trecerea de la civilizatie la salbaticie. Mergi pe niste strazi din Busteni, cu vile si masini, apoi brusc vezi o bariera, la marginea orasului, unde relieful se contracta in jurul tau, ca o trecatoare, o vama. Chiar trebuie sa platesti zece lei de masina, ca sa patrunzi in neantul din Valea Cerbului.



Sub cruce



Ne insoteste, mai departe, asemeni unui ghid, doar paraul cu acelasi nume. La fiecare curba a drumului, proaspat imbracat cu griblura, se redefineste granita intre cer si pamant. Padure deasa de-o parte si de alta, intunecime tot mai adanca. Pe partea stanga, silueta colturoasa a Caraimanului. Doar crucea din nori iti este aproape de suflet. Ochi nestiuti par sa te urmareasca din tainuirea codrului.



De la zapada pana la bruma



Deodata, te ia prin surprindere privelistea din departare. Muntii s-au dat la o parte, sa faca loc unui vast platou. Suntem pe la 800 de metri altitudine. Mogaldete albe, tot mai mari pe cat te apropii de ele. Zeci de rulote. Pe urma am aflat ca in iulie si august se atinge apogeul - de ordinul sutelor de "cochilii" din metal. Dar sunt totusi 40 - 50 de familii care alcatuiesc nucleul "dur" al vetrei acestei asezari. Cei care vin cu ultima zapada a primaverii si pleaca la cea dintai bruma a toamnei.



Simtul proprietatii



Am ajuns la destinatie. Doar cu cortul din dotare. Cautam un loc pentru campare. Ajungem initial intr-o parte a "oraselului". Ceva goluri de iarba am zarit printre "case". Dar iese repede un nene cu barbison de sub prelata lui si ne spune ca locul pe care vrem sa ne asezam e al altora. Fiecare familie care vine an de an aici isi aseaza calabalacul pe acelasi teritoriu. Ca intre niste frontiere invizibile se pastreaza "proprietatea" fiecaruia. O comunitate care se reinventeaza in fiecare vara. Cu aproape aceiasi membri. Ne mutam in partea cealalta a "localitatii", poate vom avea mai mult noroc acolo. Si avem. Pe un damb. La cativa metri de parau. Si de o cismea cu apa potabila. Ne intindem corturile, fara sa ne mai intrebe nimeni de sanatate, de data asta.



Ciorbe si rufe



Ne integram, incetul cu incetul, in atmosfera locala, dupa o plimbare "citadina". Cateva femei isi fac treburile gospodaresti, intre oale si aragaz. Fiecare in bucataria ei. Doar si-au adus toata "colectia" de la oras - oale, farfurii, linguri si lista e lunga. Se gateste mancare o data la doua zile, cel putin, ni se spune. Ciorbe, sosuri, placinte. Un barbat mestereste ceva, dupa ce a cerut vecinului clestele. Dincolo se joaca table, mai la vale se pun rufe la uscat pe o sfoara intinsa intre doi pomi, cineva umple ceaunul cu urzici abia culese din padure, alaturi se simte miros de clatite, iar niste cuie sunt indrumate de ciocan intr-o masa descleiata. Sunt si cateva carucioare impinse de bunci, care si-au adus nepotii la aer curat. Altii cara apa de la cismea. Dimineata si seara e un adevarat ritual - bidoane peste bidoane. Apa pentru spalat, de baut.



Gospodariile montane



S-au pastrat un fel de strazi intre locuinte, perpendiculare pe soseaua propriu-zisa. Alei verzi, drepte, late, cat sa incapa o masina pe ele. Majoritatea gospodariilor sunt inconjurate de gardulete. Niste pari infipti in pamant, de care s-au legat cordelute viu colorate. Fiecare parcela are in interiorul ei cate o rulota si masina aferenta. "Casele" respecta un anumit tipic. Rulota isi dubleaza dimensiunea cu ajutorul unui cort, pe schelet metalic, formandu-se astfel un fel de antreu. Din "camera" asta porneste alta constructie demontabila, ca o terasa, unde familia se reuneste zilnic pentru servirea mesei.



Baia din rulota



Hotarele "urbei" sunt limitate de asfalt si parau. De-a lungul drumului au fost instalate cateva cabine de toaleta. Din cele de plastic, ecologice. Daca ai rulota, esti boier - baie proprie, te speli, rezolvi toate problemele. Pe cand la closetele publice merg doar cei ca noi, veniti cu cortul. Sau turistii de week-end, tot cu panza deasupra capului. Exista si varianta mai civilizata, dar trebuie sa parcurgi cateva sute de metri pana la cabana Gura Diham, daca te tine burta pana acolo.



Pericol de ursi



Din loc in loc, pe toata Valea Cerbului, ni se aminteste, prin avertismente agatate de copaci, ca suntem in patria ursilor. Dimineata iti dai seama imediat daca azi-noapte "ai dormit langa urs", cum se exprima cineva cu multa imaginatie. Te uiti la cele doua containere pentru gunoi din apropierea "oraselului". Le vezi indoite, gaurite, cu rotile in sus, iar resturile menajere imprastiate cat colo. E clar, au fost Mitica si ai lui. Asa a fost poreclit imblanitul cu dunga alba la ceafa, care isi face veacul pe aici de peste patru ani.



Hotii de carne



Povesti despre ursi gasesti cu duiumul la rulotisti. Mai vechi sau mai noi. De exemplu, vine ditamai animalul si ti se urca pe rulota, in toiul zilei. Un pui se joaca de-a "bau-bau" pe dupa brazi, facandu-se ca dispare din fata oamenilor care se hlizesc la el. Unul iti fura lada frigorifica cu totul, plina cu carne si alte bunatati, in toiul noptii. Lada e gasita mai tarziu in padure, intr-o rapa. Goala, evident. Altul iti sfasie cortul sau prelata de la rulota, tot in cautarea unui festin.



Solidaritate umana



Cerul a inghitit jumatate din Bucegi si se apropie amenintator de noi, cei din vale. E furtuna. Ploua atat de tare, incat pamantul pare sa trepideze sub greutatea rafalelor. Si din ce in ce mai frig. E momentul in care avem parte de solidaritatea umana. Si-au dat seama ca n-am venit pregatiti pentru asemenea urgie. Primim cate o saltea pneumatica, pe care sa ne intindem oasele, in cort, iar eu ma aleg cu o adevarata plapuma, pentru ca n-am sac de dormit, sa ma invelesc noaptea, ba chiar si o pereche de ciorapi din lana, facuti in casa.



Soare cu taraita



Oamenii acestia nici nu ne cunosc bine. Abia am venit in mijlocul lor de doua zile. Prea multe intrebari nu ne-au pus. Ne invita la un ceai cald, ba chiar si intr-una dintre rulote, unde temperatura e cu totul alta, datorita sobei incinse. Cineva cu state vechi prin locurile astea ne-a spus mai tarziu ca, dintr-o vara intreaga petrecuta in Valea Cerbului, ai cel mult trei saptamani de vreme insorita, iar in rest umezeala cat cuprinde, ploaie si vant.



DVD in loc de stiri



Una dintre gazdele noastre, nea Titi, are televizor. Dar nu se uita la ce se intampla in Bucuresti. El si sotia lui, doamna Antoaneta, prefera filmele pe DVD, seara, dupa ce se retrag la culcare. "Ce sa vad la televizor? Am venit aici pentru liniste. Patru-cinci luni cat stau aici sa nu mai aud de balivernele politicienilor, gata!", aud eu.



"Nea"



Dupa ce te-ai integrat in comunitate, primesti, ca un fel de recunoastere, apelativul "nea", fara sa se mai tina cont de varsta sau de functia din "viata civila". Solitarii se striga unul pe altul - nea Titi, nea Paul, nea Gergescu, nea Toni, nea Anghel, nea Matei. Ce-i drept, ar fi trebuit să stau mai mult de opt zile printre ei, ca sa primesc statutul de "nea". Pentru inceput, s-au limitat sa ma strige doar pe numele mic.



Vulpea de la miezul noptii



Ma trezesc in toiul noptii, alarmat de miscari ciudate in preajma. Un scancet lugubru da tarcoale cortului meu. Nu indraznesc sa ies afara, sa-mi dau seama ce se intampla. Desi intunericul muntelui este rupt, aici, in zona rulotelor, de vreo sapte stapli de lumina montati, de cativa ani, pe marginea drumului principal. Din fericire, linistea redevine stapana si pot adormi la loc. A doua zi, discutii si intrebari. O fi fost ursul? Poate o vulpe? Parerile sunt impartite intre vecinii nostri. Mai bine traim cu ideea c-a fost vulpe! Oricum, containerele de gunoi sunt la locul lor, intregi. "Mitica a dormit la el in padure, nu ne-a vizitat noaptea trecuta", vine un verdict linistitor.



Mancare la portbagaj



Ne luam mancarea din portbagajul masinii unuia dintre rulotisti. Daca nu vrei sa vina ursul peste tine, noaptea, trebuie sa respecti o regula de baza - sa nu pastrezi in cort nimic care sa "gadile" olfactiv animalul, de la alimente si cafea, pana la deodorante si pasta de dinti. Dar sa nu uiti nici gunoiul in preajma cortului. Trebuie sa faci curatenie-luna in jurul tau, pana la lasarea intunericului.



Fluiere, polonice si caini



Daca totusi ai parte de o vizita nedorita, atunci trebuie spus ca oamenii din rulote au un adevarat "arsenal" pentru aparare - oale, polonice, dar si fluiere. Bati cu polonicul in cratita pana te doare mana. Si fluieri la greu, in acelasi timp. Am avut parte, intr-o noapte, de un asemenea vacarm, dar in partea opusa a "oraselului", fata de locul unde ne aflam noi. Ursul si-a vazut de treaba, linistit, in ciuda "atacului" zgomotos la care era supus. Musafirul luase la puricat containerele de gunoi, fara sa treaca strada, spre "dusmanii" sai. Pe langa polonice, intra in actiune si "cavaleria usoara" - cativa caini vagabonzi - cea mai noua "fauna" din Bucegi.



Aprovizionare saptamanala



"Trebuie sa-ti placa natura. Daca esti comod, nu stai aici", imi zice nea Toni. Majoritatea "pustnicilor" din Valea Cerbului sunt bucuresteni. Se vede dupa numerele de inmatriculare ale mașinilor lor. Cu mancarea e simplu - te duci, cel putin o data pe saptamana, la Busteni, sa faci piata. Vii de acolo cu de toate - carne, branzeturi, legume, fructe, faina, malai, zahar, cafea, paine. Cu masina le iei pe toate. Pleaca cate unul si ia pentru mai multi. Auzi cum striga mai intai pe la vecini - cui ii "plange" frigiderul? "Parca aici nu mananci asa de mult ca la Bucuresti", zambeste interlocutorul meu.



Gimnastica de dimineata



De cum s-a cocotat soarele in varful muntelui, dimineata, unii ies la alergare, la gimnastica si umplut plamanii cu aerul inca aburind la fiecare rasuflare. Altii se multumesc cu o plimbare pe "faleza", cum a fost poreclita bucata de sosea de la rulote pana la cabana. "Mergeam de tanar cu cortul, cu nevasta-mea. La hotel nu simti ca te relaxezi. Stai intre betoane, ca acasa", continua omul din fata mea, care nu-si arata anii de pensie, desi il tradeaza parul alb.



Rulote "parasite"



Majoritatea hoinarilor din "orasul" pe roti sunt pensionari. Dar vezi printre ei si oameni tineri. La ultima categorie intra si un preot. Fara sutana, cand e in natura. Doar in pantaloni scurti si tricou. Tinerii isi lasa rulotele aici toata vara. Sunt pazite de restul comunitatii. Stapanii lor se intorc "acasa" aproape in fiecare week-end. Si mai ales in concediu. Cum face, de pilda, Florin, care ne-a povestit ca, vara trecuta, cand era la munca, in Capitala, a primit un telefon de urgenta de la vecinii sai din munti - "vezi ca e unul care da tarcoale rulotei tale". Pana la urma s-a linistit lumea, dupa ce strainul s-a dovedit a fi fratele lui Florin, venit intr-o scurta vacanta cu familia. Oamenii au mai sarit si acum, dupa furtuna, la alta rulota parasita temporar. Cortul din prelungirea ei a fost luat de vant. Cativa barbati au strans panza si scheletul metalic pe care era intinsa "foaia", apoi l-au anuntat, tot prin telefon, pe proprietar - "totul e sub control".



3.000 de lei - bugetul unei veri



Am incercat sa facem un calcul - cat te costa o evadare de aproape jumatate de an in munti? Unii spun ca dai aceiasi bani ca la oras. E vorba nu numai de mancare, dar si de taxa pe care o platesti zilnic pentru campare. Vin doi angajati ai Primariei din Busteni, in fiecare dimineata, cu biletele in mana, printre rulote, sa incaseze "chiria". Oficial, e vorba de zece lei, dar poti negocia, asa ca "scorul" are sanse sa scada vertiginos. "Ar fi cam 2.500-3.000 de lei pentru toata vara, cu tot cu mancare, cu taxe, cam atat cheltuiesti", estimeaza Eugeniu Georgescu, despre care auzim ca, la cei 79 de ani ai sai, este unul dintre veteranii Vaii Cerbului, pe care o stie de-a fir a par inca din vremea tineretii, cand isi lua cortul in spinare si strabatea muntii in lung si-n lat. Dar de cativa ani, de cand are rulota, s-a schimbat "foaia" - nea Georgescu vine la munte cu "jumatate din casa de la oras". Ce gasesti la el? Mult mai simplu ar fi sa spui ce nu...



Cartofi prajiti si clatite



Dar mai e ceva - la nea Georgescu poti sa gusti, dupa cum ne recomanda comunitatea locala, cei mai buni cartofi prajiti, cele mai bune clatite si cea mai buna zacusca. Dar inca n-ati vazut nimic - omul nostru aduce de acasa, din Bucuresti, cateva zeci de borcane si sticle, apoi cumpara din piata, de la Busteni, de unde stie el ca e mai ieftin, materia prima. Si ce credeti ca face? - prepara aici, in mijlocul muntilor, zacusca si sucul de rosii. Ca sa nu "obosim" de atata vorba, punem osul la treaba - prajit cartofi si intins foi pentru clatite, umar la umar cu "instructorul" nostru. "Pe langa ulei, pun si un pic de untura in tigaie. Asa ies cartofii mai gustosi", ne invata barbatul, apoi impartim "recolta" si mancam cu pofta.



Alte calcule



Vorbim iar despre rulote - daca in urma cu cativa ani cumparai asa ceva cu pana in 5.000 de euro, in functie de vechimea, dotarile si finisajele agregatului, acum, pe timp de criza, pretul s-a injumatatit. Evident, nu ne gandim la astfel de vehicule nou-noute, care costa o caruta de bani! La asta mai adaugi cortul rulotei. Dai inca vreo 600 de lei pe acest "prelungitor". Sa luam in calcul si generatorul de curent electric, care inseamna o investitie de la 300 la 1.000 de lei, in functie de performanta utilajului. Cu el asiguri diverse facilitati ale rulotei, cum ar fi caldura si lumina. Sa nu uitam nici de cele patru sau cinci butelii cu gaz, cat consumi intr-o vara pentru mancare. Gazul poate sa tina in viata si frigiderul din rulota, ca alternativa la electricitate. Nu in ultimul rand, mai scoti din buzunar cel mult 300 de lei pentru toaleta ecologica.



Rupt de la intretinere



Daca tot stai aici, in munti, cinci luni de zile, ce rost mai are sa platesti si intretinerea la bloc? - si-a spus nea Georgescu. Ne zice ca s-a "taiat" de la toate utilitatile din Bucuresti : telefon, cablu de televiziune, tot. "Casa mea e aici pe timpul verii", spune omul. La pensia lui de 1.400 de lei mai adauga si economiile facute in timpul cat sta in Capitala - iarna, tocmai ca sa-i ajunga de cheltuiala vara, in natura. "Toata viata voi veni aici, cat ma vor tine amortizoarele. E cea mai buna cura de sanatate. Degeaba iei pastile. Aerul curat te tine in forma", e convins barbatul, care ne "traduce" apoi ce-i cu amortizoarele - picioarele.



Talk-show la iarba verde



Am intrebat despre "modelul Georgescu" printre vecinii lui, dar multi ne-au zis ca nici pomeneala sa se rupa de intretinerea de la bloc, daca le-au ramas acasa cine stie ce neamuri. "Unii au impresia ca stam toata vara in munti pentru ca suntem amarati. E doar placerea de a sta in mijlocul naturii. Si nevoia de a scapa de stresul de la oras, de politica, de galagie, de canicula, de mitocanie. Mai bine ne este aici, intre ursi, sa stiti", rasare o voce din grupul de oameni care se stransesera, la fapt de seara, parca intr-o replica a "poienii lui Iocan". Asa e in fiecare zi aici. Un fel de talk-show la iarba verde. Fara moderator. Eventual cu muzica. Si dans, uneori.



Usa indoita



E clar ca nu poti sa te rupi cu totul de orasul de resedinta. Hoinarii dau o fuga pana acasa, cel putin o data pe luna - unii sa-si ia pensia si medicamentele, sa plateasca cine stie ce taxe si impozite, altii chemati pentru felurite urgente de familie. Nu mai zic de situatiile neprevazute. Daca vine o furtuna de rupe pamantul si-ti avariaza masina, te duci la reparatii. Anul trecut, de exemplu, nea Matei s-a trezit cu usa de la masina indoita. Se oprisera in ea barele metalice de la un cort luat pe sus de rafale.



Noul brand al Busteniului



Un nou brand al orasului Busteni - asa se prezinta rulotistii in opinia viceprimarului Nae Savel. "Sunt oameni civilizati, nu deranjeaza zona", spune oficialul, care sustine ca are, in schimb, probleme cu cei care si-au facut case de vacanta la poalele Bucegilor. "Sa vedeti cum arunca saci cu gunoaie la marginea padurii, ca nu vor sa incheie contracte pentru salubrizare", zice vicele. Culmea e ca genul acesta de agrement, cu rulotele, a prins contur intr-o localitate care are peste 200 de locatii turistice - pensiuni si hoteluri. "Treaba cu rulotele a inceput sa fie un fenomen", recunoaste edilul. Dar mai mult decat instalarea de toalete ecologice si iluminat public nu se va face pentru "satul" de rulote, pe cheltuiala Primariei. "Sa intervenim cu garduri si alte urbanizari, nu cred ca ar fi bine acolo. Oamenii vor sa se simta in mijlocul naturii. Altfel, n-ar mai veni aici", conchide reprezentantul autoritatilor locale.



Fenomen unic



Ceea ce se intampla la doi pasi de Busteni pare un fenomen unic in Romania, ca amploare si intindere in timp, cel putin in zona de munte, din cate stie seful Salvamont Busteni, Gheorghe Haiduc. Anii trecuti, cand au fost probleme mai grave din cauza ursilor, care dadeau iama printre rulote, in cautarea hranei, au fost chemati salvamontistii si jandarmii montani. Pe de alta parte, au fost si cateva situatii-limita printre cei care isi traiesc o parte din viata in pustiu - de la rinichi, de la stomac, din alte cauze de sanatate sau de varsta. A fost chemata ambulanta si totul s-a rezolvat cu bine, din fericire. "De la un an la altul vin tot mai multi oameni cu rulote in Valea Cerbului - si tineri, si varstnici, in general cei impatimiti de natura", constata seful salvamontistilor.



Cu adevarat acasa



Constatare personala - te duci la munte, cu cortul, pentru prima oara. Cu teama de ursi, de furtuni, de frig, de pustietate. Si constati, dupa numai cateva zile, ca n-ai vrea sa mai pleci de acolo. Daramite sa stai cinci luni! "Ma suna cineva, cand veneam de la Bucuresti, si vrea sa stie unde merg. Eu i-am raspuns imediat - acasa", imi povestea la un moment dat doamna Antoaneta. Pe multi dintre vecinii ei i-am intrebat apoi unde se simt cu adevarat acasa. N-au ezitat sa raspundă la fel...




Dan Gheorghe, 13 iulie 2010

SPITALUL INGERULUI





"Parca am fi fost condamnati sa facem asta", spune profesorul Viorel Serban. E o fraza care, in mod paradoxal, are in ea si suferinta, si bucurie. Traite simultan de el si sotia lui, Margit, pe parcursul ultimilor 19 de ani. Mai intai a fost tragedia din 1991, cand si-au pierdut unicul fiu, Cristian, de numai 11 ani, inecat. De atunci a inceput insa lupta sotilor Serban pentru viata altor copii. Margit si Viorel Serban, doi medici - el specializat in diabetologie, ea in pediatrie si hematologie - au decis, chiar in anul fatal pentru copilul lor, sa infiinteze un centru medical "pentru ajutorarea copiilor bolnavi", dupa cum scrie pe frontispiciul Fundatiei care poarta numele lui Cristian. Au strans bani de la sponsori din strainatate si din Romania, si au construit un spital la Buzias, dat in folosinta in 1997. De atunci, peste 16.000 de copii si tineri din toata tara, bolnavi de diabet sau hemofilie, au venit aici. Pacientii nu platesc nimic pentru tratamente, masa si cazare.




Doi medici de renume




Un barbat bine facut, cu fata rotunda, barba aranjata si ochelari de vedere, din spatele carora ne scruteaza privirea unui om plin de energie, chiar si la cei 68 de ani pe care ii are acum. E aceeasi varsta ca a sotiei lui, ne-a spus mai tarziu Viorel. Avem in fata noastra pe seful Sectiei de diabet de la Spitalul Judetean din Timisoara, si profesor la Universitatea de Medicina si Farmacie "Victor Babes" din acelasi oras. Sotia lui, Margit, este profesor de pediatrie la aceeasi universitate, dar conduce si Clinica de pediatrie a Spitalului de Copii "Louis Turcanu" din Timisoara. Amandoi sunt membri ai Academiei de Stiinte Medicale. Margit este cea care, in 2001, a facut primul transplant de maduva osoasa din Romania.




De la zero




Dupa ce a coborat din masina, punandu-si pe cap palaria de pai, cu boruri largi, care ii da alura unui explorator, profesorul ne-a invitat sa vizitam Centrul din Buzias. Nu avem prea mult timp la dispozitie, omul fiind prins, ca in fiecare zi, intre munca de la Spitalul din Timisoara si cea de la Universitate. Tocmai programul incarcat a facut ca sotia lui sa nu poata veni la intalnirea cu noi. Ceea ce vedem este un deal imbracat cu gazon proaspat "coafat", pe care sunt "plantate" mai multe cladiri, toate in culori vii. Si inca ceva - e foarte multa liniste aici. Nimic din atmosfera unui spital. "Era doar o pajiste in locul asta", isi aminteste Viorel Serban. Parcurgem aleile care croseteaza zona, in toate directiile. "Cand am inceput totul, aveam numai o mie de marci", spune medicul la un moment dat, vorbind scurt si la obiect. De ce la Buzias? Pentru ca profesorul avea aici prieteni, inclusiv un arhitect, care l-a ajutat la creionarea viitoarelor cladiri. Initial, sotii Serban ar fi vrut sa cumpere o parte din vilele vechii statiuni Buzias, dar au fost sfatuiti de specialisti sa ocoleasca zidurile cariate si pline de igrasie, si sa ridice de la zero tot ce si-au propus.




Inaugurare in 1997




Mai intai s-a construit spitalul. O cladire cu trei etaje, care ocupa un spatiu larg, pe orizontala, data in folosinta in 1997, dupa cinci ani de munca. Spitalul a fost deja inclus in sistemul national de sanatate, numarandu-se printre unitatile sanitare de elita din Romania, aflate sub directa coordonare a Ministerului Sanatatii. Pe urma s-a facut inca o cladire, care serveste pentru tratamentele de recuperare fizica si reabilitare. "Aveam, la inceput, doar o piscina acoperita si sala de kinetoterapie, pentru recuperare", ni se spune. Au aparut, intre timp, si terenurile de sport, dar si o piscina in aer liber, apa fiind permanent incalzita cu ajutorul oglinzilor solare. S-a facut si o biserica, anul trecut. Iar in vara asta a fost inaugurata cladirea care serveste tratamentului pentru hemofilici. Toate aceste constructii se afla pe un teren cu o suprafata de 15.000 de metri patrati.




Educatie despre boala




Bolnav poti fi oriunde in tara si te poti trata la orice spital. Dar la Buzias se ofera pacientilor ceva cu totul nou pentru domeniul medical din Romania, mai ales in situatia in care aici vin doar copii si tineri - un "pansament" pentru suflet. "Educatia pentru boala ne deosebeste de alte spitale din tara", ne explica profesorul. Aici nu sunt numai doctori, ci si psihologi. Cand esti copil si vezi ca ai o boala cu care va trebui sa convietuiesti de-a lungul intregii tale existente - iata un prag psihologic greu de trecut. Nu accepti, la inceput, ca destinul ti-a pus in cale acest obstacol. Apoi trebuie sa inveti sa te tratezi singur. Daca ai diabet, trebuie sa stii cum sa-ti faci injectiile cu insulina, sa-ti masori glicemia, sa-ti dozezi hrana zilnica. De acelasi tip de educatie au nevoie si parintii copiilor bolnavi. Sa invete cum sa-si sustina moral odraslelele si cum sa le sprijine in aplicarea corecta a tratamentului.




Lucrare de control




Ajungem intr-o sala de curs. Conform denumirii oficiale, este "sala de reprezentatie pentru boala". Mese frumos aliniate, scaune, o tabla, aparate pentru proiectarea de imagini, afise. Aici intra mai intai pacientii, in prima zi de internare. Pentru ca trebuie sa dea un test. Medicii vor sa vada ce stie nou-venitul despre boala sa. Apoi, cat timp e internat aici, copilul trebuie sa vina zilnic la lectii. La cursuri participa si insotitorii copiilor - parinti sau bunici. Sa invete cu totii ce reprezinta diabetul sau hemofilia. Cu explicatii teoretice si practice asupra aplicarii corecte a tratamentului. La final, fiecare cursant va da lucrare de control, sa se vada ce si cat a invatat.




Slabiciunea sistemului




Legat de acest capitol, profesorul Serban tine sa ne spuna ceva despre una dintre slabiciunile sistemului sanitar romanesc - "la noi nu exista educatori pentru copiii diabetici. Nu avem destui pediatri cu competenta in diabet. Statistica arata ca 70% dintre copiii cu diabet din Romania sunt tratati de pediatri, iar 30% de diabetologi pentru adulti", zice profesorul. El a organizat, inca din 2001, primul curs de supraspecializare pentru 20 de pediatri, in materie de diabetologie. "Am facut tematica pentru curs. Cu toate astea, la noi nu figureaza inca specialitatea de diabetolog pediatru", se arata indignat dascalul.




Registrul national al copiilor diabetici




Profesorul Serban a facut apel, in 1994, la colegii sai de specialitate din toata tara, pentru a constitui primul registru national al copiilor cu diabet. S-au facut liste in fiecare judet si la final a rezultat un total de peste 4.000 de cazuri. Copii si tineri de pana in 35 de ani. Ni se explica faptul ca pana la 35 de ani apar cele mai multe imbolnaviri de diabet. Dar n-a fost doar o simpla statistica de sertar. Toate familiile din Romania care au copii diabetici au inceput sa primeasca o data pe an, in luna septembrie, cate o scrisoare prin care pacientii pot fi programati sa vina la Buzias. Programare pentru anul urmator. Anuntandu-se totodata ca nu se percepe niciun leu pentru tratamentul, masa si cazarea copiilor si tinerilor de pana in 35 de ani. Se vine la Centrul din Buzias pe mai multe serii, de cate 12 sau cel mult 14 zile, in cazul diabeticilor. Cei cu hemofilie, care beneficiaza si ei de gratuitate totala, stau pana la 21 de zile, cat e durata unei serii in cazul lor. De mentionat ca insotitorii copiilor de pana in zece ani, internati la Buzias, nu platesc cazarea si masa. In cazul copiilor de peste zece ani, insotitorul achita cate 20 de lei pe zi, pentru aceste servicii.




1.500 de internari pe an




Anual se fac aproximativ 1.500 de internari, 80% din pacienti fiind diabetici, restul hemofilici. Rapoartele arata ca, din 1997 pana in 2009, au venit in acest loc 16.175 de copii si tineri bolnavi de diabet, dintre care 9.664 aveau sub 18 ani, iar restul de la 18 la 35 de ani. Cat priveste bolnavii de hemofilie, tot in aceeasi perioada au fost tratati 3.069 de pacienti. De remarcat ca foarte multi au revenit la acest spital, dupa prima vizita. Diabeticii au la activ cate cinci internari, de-a lungul timpului. La hemofilici rata de revenire e si mai mare - chiar si de cate zece ori. Centrul din Buzias are o capacitate limitata - 35 de paturi pentru diabetici, zece pentru hemofilici si tot atatea la recuperare.




Firimituri de la stat




Autoritatile au si ele o implicare in sistemul medical deschis in micul oras din vestul tarii. Dar sprijinul este totusi infim. Te prezinti, ca pacient, la Centrul sotilor Serban, cu trimitere de la medicul de familie. Asta inseamna ca statul sa-ti sustina, de pilda, cheltuielile pentru mancare, cat timp esti internat aici. Dar hai sa vedem cat e "diurna" zilnica, sustinuta de stat, pentru masa unui diabetic. Daca ai pana in 16 ani, beneficiezi de 14,5 lei. Peste 16 ani - 12 lei. In cazul hemofilicilor, daca ai pana in trei ani - 6 lei pe zi, de la trei la 16 ani - 7,8 lei, iar peste 16 ani - sapte lei. Un insotitor al pacientului din spital poate primi, tot de la stat, mancare in valoare de 5,7 lei pe zi. "Banii acestia ajung doar pentru o singură masa pe zi!", exclama profesorul Serban. Si asta in conditiile in care un diabetic trebuie sa manance de sase ori pe zi. La randul lor, hemofilicii servesc masa de cinci ori pe zi la clinica din Buzias. De unde fonduri in plus, fata de ceea ce da statul? "Completam cu banii de la Fundatia noastra", explica profesorul, care ne prezinta meniul pacientilor, de unde nu lipseste nimic din hrana oricarui om normal. Pentru diabetici se calculeaza la gramaj. "Daca esti bolnav nu inseamna ca n-ai dreptul la o mancare buna", iata convingerea interlocutorului nostru.




"Aici am invatat cum sa convietuiesc cu boala"




Spatiile pentru tratamente se intercaleaza cu cele de cazare. Intram in cateva camere. Fiecare are cate doua paturi - pentru pacient si insotitorul sau. La doua camere e arondat un grup sanitar. Intram in vorba cu priviri si voci triste. Adnana are 11 ani si a venit cu mama ei, din Ramnicu Valcea. Fetita a avut primele simptome ale diabetului inca de la un an si zece luni. Este deja al treilea an in care vine la Buzias. Cum apare diabetul la copii? Factorul declansator poate avea la baza o "mostenire" de familie, ne explica doctorul Serban. Dar in cazul Adnanei n-a fost asa. Nimeni din familia ei n-a mai suferit de aceasta boala. Alta explicatie poate fi legata de o infectie virala puternica, din cauza careia ar putea sa creasca peste masura glicemia. Unul dintre primele semne ale diabetului este mirosul urat care vine din gura copilului, ca de acetona. "Am mers cu fetita la Bucuresti, la tratament, iar de acolo ne-au spus sa venim la Buzias. Dar am primit si scrisoare de la spitalul de aici", povesteste femeia cum a aflat de clinica sotilor Serban. Alt copil, acelasi destin. Dragos are 18 ani. E din Hunedoara. De la opt ani i s-a declansat diabetul. Iar de zece ani vine la Buzias. "Aici am invatat cum sa convietuiesc cu boala", spune el. Pe alt culoar, alta poveste - "a fost un soc la inceput, pe urma mi-am dat seama ca trebuie sa merg mai departe", zice un pusti de 17 ani, din Arad.




Tintuiti in scaunul cu rotile




La hemofilici e cu totul altceva - boala sangelui. Practic, lichidul vital pentru viata nu se mai coaguleaza, iar o rana cat de mica, o lovitura, poate sa provoace chiar si moartea, daca nu se intervine cu un tratament adecvat. Si nu e vorba doar de pericolul hemoragiilor externe, ci si de cele interne. Acestor oameni li se administreaza factor antihemofilic, un tratament adus de sotii Serban din Germania, in conditiile in care statul roman importa asa ceva abia de cativa ani. "Recuperarea este foarte grea", se refera profesorul la indelungatele ore de electroterapie, masaj, kinetoterapie, gimnastica in apa. Toate pentru oameni ale caror articulatii sunt slabite din cauza bolii, unii fiind tintuiti intr-un carucior cu rotile.




Program strict




Programul zilnic e strict pentru pacientii de la Buzias. La aceleasi ore sunt programate diverse etape, unele pentru sanatate, altele pentru destindere. Masa de dimineata este urmata, la ora 11.00, de ora de educatie. Vine randul gimnasticii, pe urma exercitiile in piscina in aer liber. Sa nu uitam de examinarea psihologica, la care se adauga, in final, jocurile si concursurile. Ziua este totusi dominata de tratamentele care se aplica fiecarei categorii de bolnavi in parte.




48 de specialisti




Conform organigramei, Centrul Medical Clinic de Evaluare si Recuperare pentru Copii si Adolescenti "Cristian Serban" are o sectie de diabet, una de psihoterapie, alta de hemofilie, un laborator de recuperare pentru medicina fizica si balneologie, un cabinet de psihologie, altul de nutritie si diabet, un compartiment de explorari functionale, o farmacie, un laborator de analize si un departament de recuperare medicala. Lucreaza aici, in total, 48 de oameni - medici, psihologi, biologi, kinetoterapeuți, asistente, educatori si infirmiere.




"Nimeni nu m-a putut misca de pe calea asta"




Peste patru milioane de euro investiti in aparatura medicala si mobilier. La care se adauga cladirile. Aceasta este o alta istorie, de 19 ani, cea financiara, a spitalului. La un moment dat, dupa ce am iesit afara, terminand de vizitat toate ungherele cladirilor, profesorul Serban se opreste, se uita in jur si da glas unui gand : "nu-mi vine sa cred ca am facut toate astea". Dupa cateva clipe de liniste, continua : "am avut o incredere extraordinara ca voi duce acest proiect pana la capat. Nimeni nu m-a putut misca de pe calea asta", recunoscand, in final, ca tragedia din 1991 - moartea lui Cristian - "a fost un imbold foarte puternic" in a face tot ceea ce se vede azi in acest loc.




O zi in camion




Daca e vorba de hotararea sotilor Serban de a-si duce proiectul la capat, atunci merita sa ascultam cateva destainuiri despre anii de inceput, cand acesti oameni, ajunsi deja la o varsta respectabila si cu un statut social aparte, au alergat, la propriu, dupa sponsori, spunand tuturor acelasi lucru - "vrem sa ajutam copiii". La acest capitol, Margit "a fost ministrul de externe", surade sotul ei. "Ea stie foarte bine limba germana si s-a ocupat de atragerea fondurilor din strainatate, cu precadere din Germania", arata barbatul. El, in schimb, a mers prin tara. Ne povesteste un episod petrecut in iarna lui 1994. Tocmai facuse o "excursie" pe la exploatarile miniere din Valea Jiului. Cand trebuia sa se intoarca acasa, a pierdut trenul pe care trebuia sa-l ia din Petrosani. S-a dus la sosea, incercand varianta "ia-ma nene". Norocul i-a suras la un camion cu muncitori. Masina cu prelata. A mers asa pana la Hateg, sub cerul liber, vorba aia, la minus zece grade. De-acolo a luat alta ocazie pe patru roti, de data asta cu insemne militare, pana la Deva. Abia a treia cursa l-a dus pana acasa, in Timisoara, dupa o zi intreaga pe drum.




Ocoliti de birocratia romaneasca




La construirea sistemului medical din Buzias a pus umarul si Ministerul Sanatatii si Familiei din landul german Bavaria. Nu ne putem ascunde mirarea ca o autoritate din alt stat i-a ajutat pe sotii Serban, in timp ce Bucurestiul n-a miscat un deget. Cu toate astea, gazda noastra e multumita de partea romana - "e bine ca macar nu ne-au pus bete-n roate, nu ne-am lovit de birocratie", tine sa precizeze profesorul, referindu-se la obtinerea, fara obstacole sau intarzieri, a tuturor autorizatiilor pentru deschiderea Centrului.




Recunoastere internationala




Unitatea medicala din Buzias a fost recunoscuta, la nivelul forurilor de specialitate din intreaga lume, pentru calitatea serviciilor prestate. Spitalul a primit, in 2008, o distinctie din partea Societatii Internationale de Diabet Pediatric, clinica fiind inclusa si intr-un top european al celor mai eficiente centre din acest domeniu. Diplomele si medaliile au avut insa un efect benefic pentru proiectul sotilor Serban - sustinerea financiara, de-a lungul timpului, din tara si din strainatate.




Criza a "topit" sponsorii




Acum, pe criza economica, sponsorii s-au rarit. Mai e doar unul din strainătate. Si cativa din Romania. Aflam ca in Germania se face cheta pentru spitalul din Buzias, actiunea apartinand unei organizatii religioase din Koln. La randul lor, sotii Serban isi doneaza o buna parte din veniturile obtinute ca medici si cadre didactice, pentru a-si susține in continuare proiectul. Nu e usor de intretinut un astfel de sistem medical - cateva zeci de mii de euro sunt necesari in fiecare an pentru curatenia generala a saloanelor, laboratoarelor si anexelor. Iar o data la cinci ani se zugravesc si se vopsesc toate cladirile. "Trebuie sa punem si bani de-o parte, pentru zile negre", zice profesorul, care isi ia la revedere de la noi, grabit sa ajunga la Timisoara. Ramane pe loc doar Cristian, aflat in toti acesti ani printre copiii internati in spitalul care ii poarta numele. Statuia pustiului domina intrarea principala in complex.





Dan Gheorghe, 12 iulie 2010