"Eu pregatesc viitoarea generatie a comunitatii romanilor din Suedia"




Era un banc inainte de 1989 - a fost construita o sosea intre Romania si Germania, cu doua benzi. Una pentru dus si alta pentru depasire. De la teorie s-a trecut la practica, dupa 1990, cand granitele au fost deschise, peste doua milioane de romani, conform statisticilor, stabilindu-se pe alte meridiane, goniti de saracia si lipsa de perspective din propria lor tara. Un exod care nu se opreste nici azi.



Totusi, vechiul banc ar putea fi completat in acest fel - pe cea de-a doua banda a soselei spre Occident mai vin, din cand in cand, pe contrasens, oameni care vor sa traiasca la noi. Am cunoscut zilele trecute o familie din Suedia - sot, sotie si cei trei copii ai lor. Familie de profesori. Mi-au spus din capul locului ca nu sunt "suedezi tipici". Ce inseamna suedez tipic? "Suedezii au viata foarte organizata. Nu sunt spontani. Totul e calculat si planificat", imi explica Bjorn Apelkvist, om la 40 de ani. Si tot el completeaza - "noi vrem o altfel de viata, decat stilul suedez". Si au decis ca acea "alta viata" poate fi in Romania.



Mustele din pahar



Am facut apoi cunostinta cu Asa, sotia lui Bjorn. Acelasi zambet larg, aceeasi privire calda, acelasi par blond, ca al sotului. Si de aceeasi varsta cu partenerul ei de viata. Femeia mi-a povestit o intamplare. A fost unul din primele contacte ale familiei nordicilor cu Bucurestiul. Se intampla in 1996, la o terasa, in mijlocul verii supra-incinse de asfalt, praf si zgomot. Suedezii au cerut doua pahare cu suc, sa se racoreasca. La final, o descoperire macabra pe fundul unuia dintre recipiente. "Reteta" casei - cateva muste strivite in numele "ospitalitatii" de tip balcanic. Dar asta nu i-a dezamagit pe Asa si Bjorn. Erau deja indragostiti de Romania. Iremediabil. Oare cum poti sa te "lipesti" de o tara straina? Tot suedezii raspund - prin traditiile si oamenii ei. Doar strabatusera tara in lung si-n lat, pe istoricele drumuri ale Moldovei si Transilvaniei. "Romanii sunt spontani, primitori, volubili. Pun atat de mult suflet in tot ceea ce fac", zice Bjorn, care vorbeste despre "dragoste la prima vedere", cand se refera la Bucuresti. Le-a placut forfota damboviteana. Mai putin mustele...



Doi suedezi care stiu romaneste



Cei trei copii ai cuplului - Freja, de sapte ani, Nikita, de cinci ani si mezinul Ossian, de numai doi ani - se harjonesc in jurul nostru, plini de viata. Ossian e si el nascut in Suedia, chiar daca parintii sai locuiesc in Romania din 2006. Dialogul se leaga usor, mai ales ca e purtat in limba romana - Asa si Bjorn stiu romaneste. Ea se descurca mult mai bine decat el. Pasionata de studiul limbilor straine, traducator din engleza, daneza si germana pentru Universitatea din Lund - Suedia, Asa a decis sa invete si graiul lui Eminescu. A urmat un curs de limba romana la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pe parcursul anilor 2001 - 2002, iar din 2004 a devenit asistent la Catedra de Limba Romana de la Universitatea din Lund. Tot acolo lucra si sotul ei, predand literatura comparata. Asa spune ca cei mai buni prieteni ai lor, in vremea cat au stat in Lund, au fost doi romani. Gazdele ne arata, pe harta Suediei, unde e casa lor. A fost construita in 1870, pe un deal, in mijlocul padurii, al catorva lacuri, dar si al elanilor. Acolo este provincia Varmland, in sud-vestul tarii. Asa nu ofteaza dupa acele locuri - "nu mi-e dor". Cei doi suedezi si copiii lor au acum alta adresa, cea din Romania, intr-un apartament de bloc, la doi pasi de piata Domenii, pus la dispozitie de Universitatea din Bucuresti. "Modest, dar placut", defineste Bjorn traiul intre betoanele romanesti.



Sprijin de la Stockholm



Un salariu mediu in Suedia ajunge la 2.500 de euro, brut, ne anunta Asa. La o viata fara griji financiare pare sa fi renuntat familia nordicilor. Totusi, legatura cu tara lor a ramas foarte stransa. Bjorn este profesor de limba suedeza la Universitatea din Bucuresti. Lector, doctor - scrie pe cartea sa de vizita. Are aproape 60 de studenti interesati de aceasta materie. Este un post finantat, in cea mai mare parte, de Institutul Suedez din Stockholm, care i-a dat girul, dupa un examen riguros. E sprijinita astfel raspandirea limbii suedeze in lume. Daca ar fi sa traiasca numai din salariul pe care il primeste de la institutia academica romaneasca, Bjorn ar avea aceeasi problema ca si ceilalti colegi ai sai din Romania. "Este prea putin pentru un trai decent", considera el, referindu-se la chenzina sa damboviteana, cu mai multe virgule decat zerouri. Pe cand asa, cu tot cu banii primiti din Stockholm, venitul dascalului nostru se apropie de cel al unui cetatean suedez. "Cosul" familiei este completat de Asa, care preda limba suedeza pentru angajatii romani de la Ambasada Suediei din Bucuresti. La care se adauga o bursa obtinuta de la Institutul Cultural Roman din Stockholm, pentru traduceri de literatura romana, in limba suedeza. Asa este si ea legata de Universitatea din Bucuresti, fiind doctorand in lingvistica comparativa.



"Mai bine noaptea scandinava, decat cea romaneasca"



Oare nu e greu sa te adaptezi la viata din Scandinavia? Noaptea polara, sase luni de intuneric pe an, intreb eu. "Stau in centrul Bucurestiului, unde mai mult nu avem curent electric, din cauza defectiunilor repetate. Asta nu e tot o noapte? Dar una impusa. Mai bine cea suedeza, decat asta romaneasca", imi raspunde imediat unul dintre cursantii care au venit sa invete limba suedeza, om la 29 de ani, decis sa plece din Romania, pentru a trai in Suedia. Este ora opt seara, moment in care incepe lectia. Fiecare sedinta dureaza o ora si jumatate. Cate opt sedinte pe parcursul a doua luni - atat dureaza un modul, pentru care platesti o taxa de 500 de lei. Poti ajunge repede la nivel conversational. "Suedeza este o limba organizata, usor de retinut. Mai grea e pronuntia", mi se spune. Daca te duci in Suedia doar sa muncesti, nu ai nevoie neaparat sa stii limba oficiala, pentru ca foarte multi localnici vorbesc engleza. Altceva este daca vrei sa urmezi o scoala - atunci ai nevoie de atestat pentru limba suedeza. Cursantii pe care i-am intalnit in Bucuresti pot primi atestat, in urma unui test care e trimis spre avizare la Institutul Suedez din Stockholm.



500 de lei pentru opt lectii de limba suedeza



Ideea unei scoli de limba suedeza in Romania s-a nascut dupa intalnirea dintre Asa Apelkvist si Mirela Pelin, cea de-a doua fiind, la randul ei, profesoara, a carei casa, tot din zona Domenii, gazduieste aceste lectii. "Am colaborat in cadrul unui after-school, pentru limba germana, apoi ne-am gandit si la suedeza", spune stapana casei. Au postat un anunt pe pagina de Internet a Ambasadei Suediei din Bucuresti. S-au trezit imediat asaltate de cereri, mai ales din partea adultilor. Si nu orice fel de oameni - toti au studii superioare. Si cu acelasi scop - vor sa se stabileasca in "tara celor 100.000 de lacuri". Printre aspiranti sunt sase medici generalisti si un medic stomatolog, ingineri, un muzician, economisti, dar si cativa elevi de liceu, care vor sa ajunga la o facultate in Scandinavia. Cel mai tanar cursant are 14 ani, iar cel mai varstnic - 53. Media e pe la 30 de ani. "Sunt deja 35 de elevi pentru limba suedeza, in ultimele trei luni, de cand am inceput lectiile", spune Asa.



Chirii si pensii in Suedia



Am rapit cateva minute din lectia predata de Asa, asezandu-ne cu totii - si profesoara, si elevii sai - in jurul aceluiasi subiect, cel al emigrarii. Vad in jurul meu oameni - ma refer la cursanti - ajunsi la primele fire de par alb. "M-am saturat sa tot astept in Romania o schimbare. Promovarea se face numai pe relatii, fara sa se tina cont de profesionalism", spune o fata de 28 de ani, economista, care vrea sa-si pastreze anonimatul, ca si ceilalti colegi ai ei. "Doresc o viata ordonata, pe care o pot gasi in Suedia", zice, la randul sau, un medic dentist, de 29 de ani. "Nu e vorba de cat as castiga in Suedia. Nu pentru asta plec. Dar acolo exista respect fata de valori. Asta lipseste in tara mea", continua un inginer. Trei amanunte merita evidentiate. Primul - cei mai multi dintre "scolarii" din fata mea nu sunt casatoriti. Al doilea - o buna parte dintre ei au in Romania venituri peste medie. Si al treilea - majoritatea au stabilit un prim contact profesional cu viitoarea lor patrie. La un moment dat intervine profesoara, chestionata de catre elevii sai, de-a lungul timpului, in legatura cu viata de tip nordic. "Sunt interesati, in special, de chirie, de asigurarile de sanatate si de pensie", spune Asa. Iata raspunsurile - chiria ajunge la vreo 400 de euro pentru o casa fara pretentii, sistemul de sanatate e gratuit, iar pensia trece, in general, de 2.000 de euro. "Este nevoie de multe cadre medicale in tara mea", adauga Asa, ca explicatie la faptul ca, intre elevii sai, ponderea medicilor e cea mai mare.



"Voi nu sunteti sanatosi!"



Profesoara de suedeza exclama : "pregatesc viitoarea generatie a comunitatii romanilor din Suedia", sesizand totusi paradoxul - o familie de nordici vine in Romania, acesti oameni se indragostesc de tara noastra si vor sa traiasca aici, dar in acelasi timp ei au de-a face cu romani care nu stiu pe ce "usa" sa iasa mai repede din propria lor tara, scarbiti de ceea ce se intampla aici, si atrasi ca de un magnet de Suedia, pe care o vad drept izbavirea sperantelor lor. "E si acesta un schimb de valori intre cele doua tari" - remarca Asa Apelkvist, surazatoare. Sotul ei povesteste ca niste prieteni din Cluj le-au spus la un moment dat suedezilor - "voi nu sunteti sanatosi". Apropo de faptul ca suedezii vor sa traiasca in Romania. Discutia noastra din balconul casei in care ne aflam se opreste brusc in latraturile unui caine vagabond. "Este cainele cartierului, Romeo", aflam de la gazdele noastre, semn de adaptare a nordicilor la cotidianul romanesc. Oare chiar s-au adaptat? Asa ne zice ca a auzit de spaga, dar n-a dat nimanui, chiar daca i s-a sugerat la un moment dat. "Cel mai rau este cu sistemul sanitar din Romania", e convinsa Asa, la care Bjorn completeaza - "birocratia e o mare problema".



"Nu vrem sa ne intoarcem la noi in tara"



Bjorn are contract cu Institutul Suedez pe sase ani, din care s-au scurs deja patru. Asta inseamna ca, dupa aceea, daca intelegerea nu se va prelungi, ar putea sa ramana doar cu salariul unui profesor universitar din Romania, fara sprijinul material substantial din propria lui tara. Cu toate astea, sotia lui e categorica - "nu vrem sa ne intoarcem in Suedia". O dovada in plus e ca nordicii si-au inscris fata cea mare, pe Freja, in clasa I, la o scoala de cartier, aproape de locul in care locuiesc. Mai mult de atat, Asa si prietena ei, Mirela Pelin, au pus bazele Centrului Cultural-Sportiv Scandinav din Bucuresti. Vor sa organizeze schimburi culturale - muzica si traduceri ale literaturii romane in limba suedeza, dar si tabere in care nordicii sa vina la noi in tara, sa vada ce frumos e aici. Cine stie, poate ca Asa si Bjorn au descoperit in Romania ceea ce noi, romanii, inca nu vedem...




Dan Gheorghe, aprilie 2010

Blestemul chihlimbarului





Bogatii saraci. Asta e de cand lumea soarta locuitorilor comunei buzoiene Colti. Pamant bogat in pietre semipretioase. Dar oamenii care il stapanesc isi duc viata de pe o zi pe alta.


Am ajuns in locul in care legenda spune ca ciobanii din Miorita au sapat o biserica. In piatra. Tot acolo e si un "bloc" vechi de 2.000 de ani, cu 29 de "apartamente".



Si am aflat multe lucruri despre chihlimbar. Sunt galerii de sute de metri, in munti, din perioada interbelica. Au fost lasate balta pe vremea comunistilor.



Localnicii mai sapa si azi dupa ambra, s-o vanda turistilor. Am stat de vorba cu oamenii, la Colti, o comuna buzoiana. Se plang ca sunt saraci. Dar cum sa fii sarac daca pamantul de sub picioarele tale e plin de pietre semipretioase si de urmele unui trecut fabulos?



Sunt atat de multe legende, povesti de viata, locuri care trebuie descrise. Si toate intr-un spatiu restrans, la Colti. O localitate cu vreo 1.300 de oameni, majoritatea batrani. Ce sa mai zici ca nu exista indicatoare, pe soseaua de la Buzau spre Brasov, care sa-ti arate clar pe ce drum s-o iei spre salasul Luanei. Doar o tabla ruginita, in orasul Patarlagele, pe care abia poti sa citesti ceva despre colectia de chihlimbar, pana la care mai ai de mers vreo sase kilometri. Se spune de multe ori ca Romania e minunata, dar n-o cunoastem. Regula se aplica perfect in partea asta de tara...



Din centrul comunei mai ai de mers inca sase kilometri pana in satul Alunis. Acolo e "blocul" chiliilor. Ma refer la cele 29 de "apartamente". Au fost sapate in stanca, unul deasupra celuilalt. Inchipuiti-va un munte din piatra "intepat" in diverse locuri. Bat la "usa" de la parter. Intru. Doua camere, un pat din piatra, ferestre mici, un cos de fum.



Multe dintre inscriptiile din aceste scobituri nu au fost descifrate nici pana in ziua de azi. Tot la baza masivului e si biserica. Se spune despre ea ca ar fi fost facuta de doi ciobani, Vlad si Simion, in jurul anului 1200. Iar cei doi ar fi fost chiar din Miorita. Ei au visat intr-o noapte ca in muntele acesta ar fi icoana Maicii Domnului. Si au sapat, au tot sapat. Nu se stie daca au gasit vreodata ceea ce cautau. In fata cavitatii a fost ridicata, mult mai tarziu, o prelungire din lemn a lacasului de cult.



Fata cazuta din cer



Coltenii stiu ca pe locul in care si-au ridicat ei casele a fost cu mii de ani in urma Tara Luanei. "Se zice ca Luana era o fata foarte frumoasa, care a cazut din cer si s-a indragostit de un om din aceste locuri. Tot ea i-a invatat pe localnici sa-si sape chiliile de pe Culmea Martiriei, sa se ascunda acolo in vremuri grele, dar si medicina ori scrisul", aflam de la custodele Muzeului Chihlimbarului din Colti, Viorica Nica.



Dar mai e si alta legenda. Batranii stiu si azi de berbecul cu lana de aur. Se spune ca argonautii l-ar fi cautat in Tara Colhideei. Curios e ca povestea asta face parte din mitologia greaca, dar, in vremuri indepartate, zona chihlimbarului de Buzau s-ar fi numit Colhi, de unde a venit povestea Colhideei.



Exista o traditie care s-a pierdut in negura vremurilor. Se spune ca stramosii coltenilor purtau la gat o bucata mica de ambra, sa le aduca noroc. La nunta sau la botez, localnicii ofereau copilului ori mirilor, dupa caz, o farama din bogatia pamantului. Dar lucrurile sunt si mai serioase.



Boli tratate cu ambra




Dupa milioane de ani in care s-a transformat din rasina de brad in piatra, chihlimbarul ar avea chiar si proprietati curative. Ca sa nu se lege de ei tot felul de boli, taranii dizolvau praf de ambra in alcool sau in apa. Lumea credea ca te poti vindeca de bolile de stomac, de rinichi, de ficat, de inima sau ale aparatului respirator. "Se pare ca nu sunt doar legende. Eu am cunoscut cu multi ani in urma un batran care s-a tratat cu ambra si a reusit in acest fel sa elimine pietrele de la rinichi", aud de la acelasi specialist al muzeului din localitate.



Pipa lui Stalin



Ma intalnesc cu un batran. Se supara cand aude de vremurile vechi, pentru ca din munca lui s-a lafait Stalin. Iata povestea lui Gheorghe Cristian, om la 82 de ani. S-a intamplat in 1951. Activistii aflasera ca barbatul avea o piatra rara de ambra, de 200 de grame. "Au venit si au luat-o cand nu eram eu acasa. Era de culoare galben-rosu. Au dus-o la intreprindere, au facut din ea o pipa, iar apoi i-au trimis-o lui Stalin", scapa omul o injuratura la sfarsitul povestii.




"Mai intai a fost un inginer roman, Dumitru Grigorescu. El a concesionat terenul, a sapat aici mai multe galerii, de la 1924 pana la 1932. S-a exploatat chihlimbarul, care la vremea aceea era echivalentul aurului. Apoi au venit olandezi, nemti. Pe urma au venit comunistii, au facut intreprinderea Octombrie Rosu, unde prelucrau ambra. Asta s-a facut pana in 1968, cand minele s-au inchis. Toti au luat de aici cat au putut. De noi nu le-a pasat. Noi nu ne-am ales cu nimic", incheie omul povestea chihlimbarului de la Colti.



Ambra de Colti, unica in lume



A fost dovedit stiintific, inca din 1902, prin lucrarea de doctorat a savantului Gheorghe Munteanu Murgoci, ca ambra sau rumanitul de la Colti, unic in lume prin culoarea sa neagra, este chihlimbar, nu tamaie, asa cum au crezut multa vreme taranii din partea asta de tara. Dintre cele 162 de nuante de ambra cunoscute in lume, piatra de culoare negru-verde este cea mai valoroasa. Un gram de chihlimbar romanesc neprelucrat ajunge azi la 80.000 de lei vechi, in timp ce o bucata slefuita aproape ca-si dubleaza valoarea.



Fostii mineri colteni au murit de mult, asa cum s-au stins si rostarii sau slefuitorii de chihlimbar. Localnicii mai cauta si azi ambra. Dupa ploaie, piatra se spala, iar rumanitul e vazut de ochii ageri ai celor care stiu cum sa descifreze tainele pamantului.



Vedem in multe locuri "muscatura" tarnacopului. Zacamantul de chihlimbar se gaseste chiar si la suprafata pamantului. Asa ca batranii din zona, cu pensii mici, de agricultori, incearca sa-si mai rotunjeasca veniturile. Unii ne-au spus ca vin prin comuna tot felul de asa-zisi turisti si bat din poarta in poarta. Intreaba cine are rumanit de vanzare.




Dar nimeni de la Colti nu s-a imbogatit pana acum, de sute de ani incoace. O fi, cum ne-a zis o femeie, blestemul chihlimbarului. Sa te nasti pe un pamant bogat, dar sa mori sarac!



Drumuri rele


O zona atat de bogata a intrat in civilizatie foarte tarziu. Abia in anul 1975 s-a dat in folosinta soseaua de la Patarlagele pana la Colti. Drumul e acum vai de mama lui, acoperit pe o portiune mare de noroi, semn ca dealurile din apropiere continua sa alunece. Ca sa nu mai vorbim de gropile din asfalt. Pana cand s-a facut soseaua, taranii mergeau pe o poteca. Plus ca operatiunea de electrificare a intregii localitati s-a incheiat abia in 1973.




Autoritatile comuniste si-au dat seama foarte tarziu de potentialul turistic al locului, astfel ca tocmai in 1980 a fost inaugurat Muzeul Chihlimbarului. Primarul de azi al localitatii, Ilie Sava, ne aduce de acasa o punga cu chihlimbar, bucuros sa ne arate bogætia pamantului. Dar apoi cade pe ganduri, pentru ca il intrebam cum va fi de acum incolo, cum va fi exploatata turistic o asemenea zona.



"Ca sa aduci turisti aici trebuie sa faci drumuri bune. Eu am proiecte in valoare totala de vreo 150 de miliarde de lei vechi, atat pentru cei 24 de kilometri de drumuri comunale, cat si pentru canalizare. Numai refacerea drumului de la Colti pana la Alunis e o treaba sigura", zice oficialul.





Dan Gheorghe, 28 martie 2007

Sex turistic in Apuseni


Sa mai ziceti ca romanii sunt pudici, ca au prejudecati. Da’ de unde, nici pomeneala! Dimpotriva, le au cu iubitul si cu gafaitul, mama, mama! Asta cu gafaitul e din Tara Motilor. Faini oameni motii, plini de viata, darji, dar si pusi pe sotii. Sa tot stai lânga ei, sa-ti povesteasca de-ale lor. Asa am aflat de Dambul lui Gaf din comuna Horea. E locul in care se intalnesc amorezii si se "cunosc" mai bine. Un obicei vechi de sute de ani.


Pana la celalalt capat al lumii, in America, se stie de "joampa fericirii", ca s-a scris si in "New York Times" de treaba asta. Ba, mai mult, acolo, in creierii muntilor, la Horea, se face acum si heliport, ca sa vina strainii direct cu elicopterele, de nerabdatori ce sunt, sa se bucure de viata sub cerul instelat.


Ai de mers, nu gluma, traversand tot judetul Alba, pana aproape de granita cu Bihorul, pe drumuri care te urca si te coboara, dupa cum le "dicteaza" Apusenii. In sfarsit, ajungi in comuna Horea si intrebi de Dambul lui Gaf. Lumea incepe sa rada, ca toti stiu cum e treaba pe acolo. Tragem la un magazin, sa aflam mai multe. Cand colo, vine un satean la noi si scoate din buzunar un sutien negru, cu dantela. "Nenica, l-am gasit la Gaf, de dimineata", apoi imi face cu ochiul, zicand ca stie al cui e, ca doar intr-o localitate cu vreo 3.000 de suflete stii si cum sunt repartizate mustele in casele oamenilor.


Deci asa, constat eu, nu e doar folclor cu Dambul lui Gaf, e treaba serioasa! Nu se sfieste nimeni de adevarul acesta. Toti iau problema in serios, fara prejudecati. Ce sa mai spui de o mamaie care trece pe langa noi si aude subiectul dezbatut, moment in care isi face cruce si ofteaza, cu gandul la tinerete…


Dealul "fierbinte"


N-ai cum sa nu ajungi si la primarul comunei, Corneliu Olar, mai ales ca e si el mot cu chef de glume si cu ganduri mari pentru dezvoltarea zonei, ca doar iubirea de pe deal trebuie exploatata turistic. De la soseaua principala urcam cativa kilometri, ca sa ajungem pe varful amorului. Vedeti, iar ne intoarcem la batrani, ca tot de la un om trecut prin viata a cules si primarul povestea, in detaliu, a Gafului, care vine de la gafait.



Asta e situatia, gafai cat urci dealul si pe urma mai ai un motiv de gafait. Pe baza povestirii a reinventat edilul, din 2001 incoace, locul acesta singuratic, de unde poti cuprinde valea Ariesului si casele care puncteaza padurile de brazi. Asa ca varful dealului a fost "mobilat" in asa fel, incat indragostitii sa nu duca lipsa de nimic. Mai intai, intri pe "poarta inimii fierbinti", pe urma urci "scarile sperantei", iti tragi sufletul asezandu-te la "masa tineretii fara batranete". Poti sa prepari ceva de mancare la "cuptorul fermecat". Daca nu ti-a venit inca mandruta la intalnire, ii dai un telefon, ca e unul montat pe un stalp de langa masa, iar mijlocul de comunicare nu se putea numi altfel decat "linia fierbinte".


Tineti-va bine, ca acum vine partea cea mai importanta. E si un pat amenajat intre cativa braduti, ca sa fie intimitatea deplina. Aceasta este "joampa fericirii". In realitate e doar iarba moale in locul cu pricina, dar si doua manere de care sa se sprijine barbatul, daca simte nevoia, in momentul de mare "concentrare". Dupa amor, te duci cativa metri mai incolo, la un izvor, ca sa te faci "gigea", sa-ti revina puterea.


Explozia turismului


Uite ca s-a brodit legatura Gafului cu lumea, pentru ca un om, Traian Todea, care s-a nascut in satul Petreasa, la doi pasi de locul iubirii singuratice din Apuseni, e acum inginer si lucreaza in New York, chiar la primarie. El a povestit pe acolo ce se intampla in Romania, asa ca primarul din Horea zice ca s-a trezit batandu-i intr-o zi la usa un ziarist de la "New York Times", care a scris dupa aceea despre ce vazuse si auzise in legatura cu sexul in aer liber. Vestea s-a dus si in Marea Britanie, Franta si Ungaria. Alti ziaristi veniti, alte articole scrise. Treaba a luat amploare, ca au inceput sa apara turistii, ba chiar si elicoptere cu cei dornici sa vada la fata locului cum se misca problema.


"Am oficiat deja patru casatorii pe Dambul lui Gaf", aud de la primar, dar proaspetii insuratei au fost numai romani, la care se adauga strainii care vor sa-si petreaca in zona luna de miere. Daca realitatea o cere, autoritatile locale au decis sa amenajeze in comuna si un heliport, care e la ora asta in constructie, cu platforma betonata si lumini de semnalizare, obiectivul urmand sa fie dat in folosinta in acest an, dupa ce va fi omologat de specialistii in domeniu.


Ai unde sa tragi, daca te duci in locul acela. Pensiuni sunt nenumarate, aparute in ultimii ani, iar Matisesti, unul dintre cele 15 sate ale comunei Horea, s-a transformat in statiune agroturistica. Asa ca n-aveti decat sa va luati iubita, sotia, amanta sau ce mai vreti si puteti - daca mai puteti - sa apucati calea codrului, pana pe Dambul lui Gaf. Nu va temeti ca veti fi prinsi cu "mata-n sac", pentru ca dealul e prevazut cu mai multe carari de fuga, in caz de necesitate. Mai ales daca e vorba de amanta!


Dan Gheorghe, 18 septembrie 2007

Occidentalii incearca "opincile" romanesti







Sapaliga, lopata sau tarnacopul sunt, de sase ani incoace, "branduri" ale Romaniei pentru strainii care vin, ca voluntari, in gospodariile traditionale taranesti. Unii stau o saptamana, altii cateva luni. Pusi la diverse treburi - ingrijit animale, muncit pamantul, reparatii. Primesc in schimb masa si cazare de la gazdele lor. Francezii, germanii, americanii, australienii sau elvetienii experimenteaza "un alt mod de viata", cum spun ei. Ne-am integrat si noi, doi ziaristi, pentru cateva zile, in randul voluntarilor, intr-o casa din comuna sibiana Mosna.




Negocierea




Stapanul casei da ordine scurte, precise. Responsabilitatile se impart dupa micul dejun. Gazda are de rezolvat o problema. Vechiul pridvor trebuie inlocuit cu o constructie similara, dar noua. Casa in stil sasesc dateaza din 1938, dupa cum scrie pe frontispiciul ei. Daca nu era vorba de treaba asta, atunci am fi avut altceva de facut - sa curatam grajdurile, sa caram gunoiul, sa cosim. E drept ca la anumite munci, precum cositul, se baga un cunoscator. Gazda discuta de la inceput cu fiecare dintre oaspetii sai - tu la ce te pricepi? Ca sa executi cu spor doar ce stii mai bine.




Schita germana




Martin, venit din Germania, un tip inalt, uscativ, barbos, cu fata arsa de soare si parul lung, prins intr-o coada groasa, se pricepe la tamplarie. El face schitele. Discuta cu stapanul casei. Cum va arata viitorul pridvor. Trebuie tinut cont de doua lucruri - sa fie o treaba cat mai rapida, la un pret cat mai mic al materiei prime, in speta lemnul. Planul fiind aprobat de muncitori, dar mai ales de gazda, se trece la treaba. Tamara si Florian, doi tineri, tot din Germania, studenti la pedagogie speciala, cu zambetul pe buze si mereu disponibili pentru orice misiune, trec la lopata. Martin demontase deja, zilele trecute, lemnaria vechii tinde. A ramas doar zidul exterior, de sprijin, care va fi pastrat. Sub lemnarie se ascunde o cantitate mare de pamant, de eliminat. Alt ajutor vine de la Paul, un elvetian taciturn, inalt, cu o barba bogata. Are de invatat despre viata la tara, pentru ca tocmai si-a cumparat o proprietate intr-un sat sibian - Ighisu Vechi . Revin la omul cu tamplaria, la Martin. E insotit de prietena lui, Leo, si de copilasul lor de numai sapte luni - Teo. Micutul priveste totul de la ferestruica autorulotei care e casa pentru familia lui, plecata intr-un periplu prin Europa. Munca se face in ritm de dans. A fost instalata o boxa, in mijlocul curtii, prin care se scurg sunetele stocate in memoria unui stick.




Hrana contra munca




Treaba merge ca pe roate, de dimineata pana seara. Cu doua roabe se cara pamantul. Altii sapa. Pune umarul la munca si stapanul gospodariei, Willy Schuster, lat in spate, inalt. Si el e barbos. Sotia lui, Lavinia, nu sta o clipa, in bucatarie. Pe langa branzeturile pe care le face zilnic, mai trebuie sa prepare si mancarea pentru atatea guri flamande, cate sunt in curtea asta. Oaspetii au venit intr-un fel de vacanta activa. Casa sotilor Schuster face parte, de sase ani incoace, dintr-o retea internationala, numita WWOOF, pe romaneste "oportunitati din lumea intreaga la ferme ecologice". Asta inseamna ca vin la tine in casa oameni care vor sa vada cum e traiul intr-o gospodarie traditionala. Ca oaspete, primesti cazare si masa. Trebuie sa muncesti, in schimb, pentru cel care te gazduieste.




Cum intri in retea




E mai degraba o retea informala - WWOOF - nu neaparat un ONG in sine, zice Willy, care a infiintat filiala romaneasca a miscarii bio de la nivel mondial. "Important e sa fii certificat bio cu produsele pe care le prepari in gospodaria ta si sa fii dispus sa primesti voluntari in casa ta", ne lamureste barbatul. Daca totul e in regula, numele tau va fi inscris pe site-ul "www.wwoof.org" si acolo ti-l poate vedea orice strain. El te suna si te intreaba - pot veni la tine? Si când? Daca stii o limba straina e perfect, mai ales engleza. Te poti intelege cu oaspetii tai. Cam asta e tot. Fara sa dai vreo cotizatie sau altceva pentru ca faci parte din aceasta retea.




Oaspeti de peste mari si tari




Au venit pana acum, in casa familiei Schuster, tot felul de natii - americani, olandezi, germani, elvetieni, francezi, englezi, australieni. Numai in ultimii doi ani au fost aici 52 de persoane. "Mai ales francezi", zice Lavinia, care isi aminteste de o familie sosita tocmai din Franta, pe biciclete. Parintii si cei patru copii ai lor. "Francezii se adapteaza cel mai usor la modul nostru de trai", continua femeia. I-a vizitat, pentru doua luni, si o australianca de aproape 60 de ani, care fusese toata viata ei secretara. Voluntarii stau, in general, o saptamana sau doua, altii mai mult. Dar numai vara. Pot fi gazduite la familia Schuster sase sau cel mult opt persoane pe cate o "serie". Unii vin cu rulota. Altii cu cortul. Dar se poate dormi si intr-o camera cu doua paturi suprapuse. Mai e si un container amenajat pentru locuire, cu alte doua paturi. Ultima, dar nu cea din urma pe lista de confort, e baia, dotata la cele mai bune standarde, cu toaleta si dus, si apa calda la orice ora, datorita unui boiler.




"Aici am gasit mult suflet"




Sunt si studenti la facultati cu profil agricol din Occident care vin in comuna sibiana Mosna, la familia Schuster, sa faca practica. Au la ei cate un formular tipizat, pe care gazdele trebuie sa dea note cursantilor, dar sa faca si anumite observatii despre cum s-au comportat si s-au intergat invataceii in lumea agricola. Acum sunt 22 de familii in Romania, cele mai multe din Transilvania, care fac parte din reteaua WWOOF, primind voluntari. "Majoritatea voluntarilor au studii superioare. Vin la noi pentru a experimenta un nou mod de viata", explica Willy Schuster. Sau cum ne-a spus la un moment dat Tamara, din Germania - "aici e un loc in care am gasit foarte mult suflet". Un englez, de pilda, a vrut sa vada cum se calareste un cal. Altii vor sa mulga vaca. Sunt multe cupluri care incearca o vacanta activa, altii vin de unii singuri. Sase vaci, trei juninci, doi cai si patru porci sunt in gospodaria din Mosna, unde am ajuns si noi zilele trecute.




Ruga




Ne strangem cu totii la masa lunga, din bucatarie. Cei patru germani, un elvetian, doi ziaristi si gazdele noastre - Lavinia si Willy, plus cei cinci copii ai lor. Cel mai mic are sase ani, cel mai mare - 19. Suntem egali in oboseala acumulata peste zi, la munca. Si mai ales in fata rugaciunii pe care stapanul gospodariei o rosteste, inainte sa apucam furculita si cutitul. Multumeste astfel divinitatii pentru bucate. Avem in fata specialitatile casei - branzeturi de toate felurile, cascaval. Si lapte, direct de la vaca, nefiert. In limba romana e invocata divinitatea. Nu mai e o problema de traducere. Toata lumea stie ca e un vechi obicei al celor care traiesc in aceasta casa. La final, indiferent de graiul pe care il vorbim, cu totii spunem "amin".




Fermieri poligloti




Doi oameni in puterea varstei - el sas, ea romanca. Vorbesc perfect romana si germana, dar stapanesc si engleza, si maghiara. Lavinia si Willy au facut parte, ca translatori, dintr-o organizatie neguvernamentala romano-elvetiana, care timp de peste zece ani a scolit romani in Elvetia. Acolo invatai cum sa-ti faci o gospodarie in sistem bio. La scoli pentru tarani. La cea din Hondrich mergeau femeile, iar la alta, langa Zurich, se duceau barbatii. Cel mult 40 de cursanti intr-un an plecau acolo, pentru trei luni. Femeile invatau sa prepare produse bio - dulceturi, mezeluri, branzeturi. Barbatii aflau despre mecanizare sau compartimentarea spatiilor pentru animale. Toti faceau practica la cate o gospodarie elvetiana in sistem bio. Asa cum e acum cea de la Mosna, a familiei Schuster.




Dulceata de trandafiri




Eroii povestii de fata au decis, in 1998, sa puna bazele propriei lor gospodarii bio, dupa experienta elvetiana. Altfel, romanii nostri sunt doi oraseni la origine. Willy e nascut la Oradea, lacatus de meserie, iar Lavinia e din Medias, ocupatia sa de baza fiind cea de mama, cum singura se defineste. Cu banii pusi de-o parte au cumparat casa din Mosna. Produc cateva feluri de cascaval, branza crema, smantana. Si dulceata de trandafiri, strangand petalele parfumate de pe plantatia lor "tepoasa", de 5.000 de metri patrati.




Asociatie eco




Cu trei ani in urma, Willy si alti gospodari cu aceleasi preocupari au infiintat Asociatia "Eco Ruralis", din care fac parte aproape 1.000 de familii din toata tara. Gazda noastra e vicepresedintele organizatiei. Cand am ajuns la Mosna, stapanul casei inca nu se intorsese din Bucovina. Fusese chemat, in calitate de consultant, cum a mai fost invitat, in ultimii ani, si in alte parti ale tarii, sa le explice oamenilor cum se organizeaza gospodaria bio. Din unele zone s-a intors cu pareri deloc pozitive. "La noi se construiesc si azi grajduri inchise, unele din beton. Se spune ca asa e bine, sa nu le fie frig animalelor, iarna. De ce oare nu ne intoarcem la obiceiurile stramosesti? Asta e solutia. E nevoie de grajduri cu stabulatie libera. Animalele se imbolnavesc din cauza ca n-au aer. Eu am sase vaci, le tin libere, pe pasune. Din lapte facem produse de toate felurile. Altii au si cate 40 de animale, le tin inchise in grajduri si se plang ca n-au productie buna de lapte", zice omul nostru.




Discurs la Bruxelles




Ajungem la ceea ce il preocupa cel mai mult pe Willy Schuster, in ultimii ani - sustinerea gospodariei traditionale romanesti. Sa lucrezi nu neaparat pentru a vinde produsele obtinute, ci mai ales pentru necesitatile familiei tale. Gospodarie de subzistenta, cum i se mai spune. Nu e nici pe departe o idee autohtona. Ca dovada, organizatia internationala "Via Campesina" sau "calea taraneasca" - curent cu un potential de peste doua miliarde de tarani pe Terra, la care au aderat si romanii din "Eco Ruralis". Barbatul pe care l-am intalnit acum e un militant activ. A fost la un miting al fermierilor adunati din mai multe tari europene, organizat in Franta, cu cativa ani in urma. Oamenii protestau in fata cladirii in care se desfasura o reuniune a ministrilor europeni ai agriculturii. Pe atunci, ministrul roman de resort era Dacian Ciolos. "Afland ca sunt si romani printre demonstranti, ministrul a venit la corturile noastre. El e favorabil ideii de mica gospodarie. Pe vremea cand urma studiile in domeniul agriculturii, a facut practica la o ferma traditionala din Franta, asa ca stie despre ce e vorba", ne dezvaluie fostul protestatar. Willy a fost, in 2006, la o reuniune in Bruxelles, unde s-a discutat despre viitorul politicii agricole europene. "Am luat cuvantul si am spus sa se tina cont ca politicienii vin si se duc. Dar taranii vor fi vesnici", isi aminteste el, cu atat mai mult cu cat scurta sa alocutiune a fost primita atunci cu aplauze. Ne anunta ca anul viitor va fi organizata, la Sibiu, o dezbatere internationala despre agricultura de subzistenta.




Comisari europeni la Mosna




Se bate spuma de la smantana. Grasimea este adunata si "se da" in mai multe ape. Numai apa rece. Daca nu e suficient de rece, se pune gheata. "Se scoate zara", ne spune Lavinia Schuster, in timp ce noi, oaspetii, ii urmarim miscarile iuti si precise. Aproape ca nu-ti vine sa crezi cum bulgari de unt rasar ca din senin. Pusi in forme dreptunghiulare. Si gata untul. Asa s-a intamplat si in 2006, ne povesteste femeia, cand sase comisari europeni au batut la poarta familiei Schuster. Au vrut inaltii functionari ai UE sa vada cum e viata rurala de la noi. Si au privit-o pe Lavinia cum face unt, si branza, si cascaval. Au stat musafirii in bucatarie, la aceeasi masa la care ne-am asezat si noi acum. Au mancat cu pofta. De nu se mai dadeau plecati. "Atunci ne-au zis oficialii europeni ca noi, romanii, vrem sa fim mai catolici decat Papa. Ca nu e nicio lege a UE care sa le interzica micilor gospodari din Romania sa taie porcul ori sa mulga vaca dupa traditia lor, daca e vorba de vanzarea directa, fara sa ajunga la supermerket cu marfa lor. Eu le-am spus ca nu vreau sa ma extind. Atunci mi-au raspuns ca nu voi avea nicio problema", rememoreaza Willy Schuster acele momente. Gazdele noastre prepara zilnic bucate proaspete, cu certificare bio, 70% din clienti fiind straini. "Multi straini s-au stabilit in Transilvania si ne solicita produse. Sunt restaurante si diverse festivitati de unde primim comenzi. Am facut 2.000 de placinte pentru o reuniune", completeaza Lavinia. Se adauga mesele cu turisti straini - 20 sau 30 la numar - organizate in curtea familiei Schuster.




Apel european




Desi ni se spune de ani de zile ca viitorul agriculturii sta in exploatatiile pe mari suprafete, iata ca in 16 martie 2010 a fost depusa la Parlamentul European o "Declaratie pentru Agricultura si Alimentatie", al carei semnatar este Societatea Civila Europeana. La aceasta actiune s-au raliat 42 de asociatii din Romania, alaturi de colegi de-ai lor din alte tari de pe batranul continent, aflam de la reprezentantii "Eco Ruralis". S-a cerut "remodelarea Politicii Agricole Comune", in contextul noii viziuni europene in domeniu, valabila din 2013. "In ultimii 48 de ani, Politica Agricola Comuna a condus la industrializarea sistemului alimentar, la regimuri alimentare nesanatoase. Uniunea Europeana trebuie sa recunoasca si sa sustina rolul crucial pe care micile gospodarii si fermele familiale il au in aprovizionarea cu hrana a populatiei. Oamenii trebuie sa aiba acces la hrana sanatoasa, sigura si nutritiva. Sa fie garantat dreptul cetatenilor de a-si defini propriile modele de productie, distributie si consum alimentar", se arata in acest document.




Statistici




"Romania e ultima tara din Europa care mai are tarani autentici. Si gospodarii mici, in care oamenii isi cultiva roadele pamantului dupa vechi obiceiuri, in comuniune cu natura. E ceea ce azi se numeste bio. Transilvania are traditia parcelelor de 30 de ari. Gospodariile traditionale ar putea sa fie un brand pentru tara noastra. Dovada ca sunt foarte multi straini care vin sa ne viziteze, unii dispusi sa lucreze ca voluntari, pentru a simti viata rurala autentica, pe care in Occident au pierdut-o. Pentru ei e ceva deosebit. Din pacate, nu la fel gandesc si guvernantii nostri", zice Willy Schuster. O statistica din 2007 a Centrului Roman de Politici Europene arata ca in tara noastra erau la momentul acela 2,6 milioane de gospodarii de subzistenta, fiecare cu cel mult un hectar. "Nu vrem sa fim striviti, ci sa spunem Europei ca suntem aici", continua Willy, care crede ca o solutie ar putea fi recunoasterea meseriei de taran, pentru ca apoi sa se ajunga la sindicalizarea acestei activitati si apararea drepturilor pentru micii gospodari. Uniti fiind, ar putea chiar sa atraga mai usor fonduri europene. "Taranii romani sunt un tezaur al Europei" - e parerea strainilor care mustesc de transpiratie pe glia noastra. Oare tot asa gandesc si romanii?!...






Dan Gheorghe, 30 august 2010

Pestera de aur a Romaniei




Am pornit pe urmele unei povesti de-a dreptul fantastice, petrecuta cu peste 60 de ani in urma. Intr-o pestera de la poalele Muntilor Valcan, la doi pasi de Manastirea Tismana, a fost ascuns, din 1944 pana in 1947, tezaurul Bancii Nationale a Romaniei. Erau aproape 200 de tone de aur. Comoara statului roman a fost pusa la pastrare, in mare taina, pentru ca exista riscul sa cada in mana armatei sovietice, asa-zis eliberatoare, care se pregatea sa ne invadeze tara.




"Seiful" oltenesc




Nu se poate spune ca autoritatile au vrut neaparat sa respecte un obicei stramosesc, dar merita totusi remarcat ca nordul Olteniei este stiut de veacuri ca fiind plin de comori, ascunse de regi, domnitori, printi straini, boieri de-ai locului, calugari sau haiduci. Circula si azi legende despre pesteri in care s-ar afla uriase cantitati de aur. Ca sa nu mai vorbim de cautatorii de odoare scumpe, care au, la randul lor, traditia rascolirii pamantului, fie prin catacombele din munti, fie la raspantii de drumuri, pe locul unor vechi hanuri sau la radacina copacilor seculari. Ganditi-va ca numai in judetul Gorj sunt peste 2.000 de pesteri - cam 20% din totalul cavernelor din Romania. Toata zona pare un imens seif, tocmai bun pentru a pune odoarele la pastrare, in vremuri de restriste.




Dubitele




Foarte putini oameni mai traiesc azi in orasul Tismana, dintre cei care au apucat timpurile cand manastirea cu acelasi nume fusese tranformata intr-o adevarata cazemata. Orasul de azi era pe vremuri un sat la care se ajungea cu greu, pe drumuri de caruta. Am avut norocul sa-l intalnim pe Nicolae Tomoniu, profesor de matematica, dar pasionat de-o viata de istoria locala. El ne-a condus la casa unor martori ai evenimentelor din urma cu mai bine de o jumatate de veac. L-am cunoscut pe Mihail Slivilescu, de 80 de ani. Era un pustan in 1944, abia se bagase ucenic la Caile Ferate, zice el. Locuia intr-un sat din apropiere, la Ciocarlii. Se intoarce omul cu gandul departe - "veneau dubite una dupa alta, negre. Au carat vreo trei-patru zile. Noi n-am stiut la inceput ce. Carau zi si noapte", zice nea Mihail. Aparusera deja militarii in preajma Manastirii Tismana. "Au pus santinele peste tot, mai ales in jurul manastirii, dar si pe drumul care ducea spre manastire", se infioara si acum omul cand vede cu ochii mintii ce-a fost atunci.




Masina rasturnata




Lumea a aflat pana la urma ce se intampla in zilele acelea ale lui 1944. A fost un incident cu una dintre masinile care carau aurul. S-a rupt un podet pe soseaua care tranzita satul Tismana, spre manastire. "Masinile erau grele, asa, incarcate cu aur. A trosnit podul si s-a dus. Masina s-a rasturnat", povesteste barbatul. Usile automobilului s-au deschis imediat, din cauza accidentului, si o lada din lemn a fost aruncata cat colo, pe caldaram. Din ea s-au imprastiat monede aurii, de-ti luau ochii. "Au fost cativa sateni prin preajma care au vazut. Militarii au venit imediat. Unii au inconjurat masina, altii au strans tot, au luat celelalte lazi din masina stricata si le-au pus intr-o alta dubita, apoi au plecat mai departe", isi incheie batranul scurta relatare.




Balul ofiterilor




Pe urma am intalnit-o pe Ipatia Radulescu, de 88 de ani. Tatal ei, Ghita Barbu Barbulescu, a fost primar in Tismana, chiar in timpul acelor spectaculoase evenimente. "Tata nu ne-a zis nimic, acasa, despre ce se intampla. Asa se tinea secret", spune femeia. Ce-i drept, unele persoane, dintre cei cu functii inalte pe plan local, dar si rudele acestora, puteau sa intre in Manastirea Tismana, chiar si in timpul cat aurul a fost tinut acolo. Dar te puteai inchina la icoanele facatoare de minuni numai cu autorizatie speciala, data de cei de la Armata. "Se mai faceau baluri, in sat, la scoala. Noi, fetele, dansam cu ofiterii incartiruiti la manastire", surade femeia. De-asta au fost unii militari care, dupa 1947, cand aurul s-a intors la Bucuresti, s-au insurat cu fete din localitate, si-au facut case si aici au ramas toata viata. Dar niciunul dintre acei ofiteri sau gradati nu mai traieste azi. Marturia lor ar fi fost interesanta, pentru ca militarii au lucrat in pestera in care a fost ascuns aurul. Una dintre "camerele" din interiorul muntelui fusese extinsa, pentru ca intreaga comoara sa fie pusa in acelasi loc.




Spionii




Cei cu care am stat de vorba ne-au mai spus ca satul lor fusese invadat, dupa 1944, nu numai de aur si militari, ci si de civili. "Spionii" sau "comunistii", dupa cum le spuneau localnicii. "Tot intrebau ce si cum. Dar sa stiti ca tismanenii au tinut secret. Fara sa ne zica cineva sa tinem secret. Asa stiam noi ca trebuie sa facem, asa era bine pentru tara", spune Mihail Slivilescu. Am avut la un moment dat impresia ca sătenii stiu mai multe, dar nici macar in ziua de azi nu vor sa deconspire tot ce au vazut cu ochii lor, cu peste o jumatate de veac in urma. Atunci, in '44, strainii colindau satele si muntii din jurul manastirii, doar-doar vor apuca un "fir". Unii erau imbracati in costume negre, altii incercau sa se integreze in peisaj, purtand haine cat mai simple. Dar erau imediat "mirositi" de adevaratii sateni.




La manastire




Ne-am dus apoi la Manastirea Tismana. Acum sunt 55 de maicute acolo. Am gasit deschidere totala fata de acest subiect, chiar daca e mare saracie de informatii. Maicutele ne-au intrebat ce aflasem noi de la localnici, ca sa explice si ele, mai departe, la turisti. "Mai multe lucruri stiu oamenii din imprejurimi", ne-a spus din capul locului maica Maria Procopia, ghidul lacasului de cult. Ca un cuib de vulturi, cocotat pe o stanca. Asa arata toata constructia, cunoscuta drept cea mai veche manastire din Tara Romaneasca, ale carei origini coboara in negura timpului, pana la 1377. Locul a fost ales de primul staret al asezamantului monahal - azi cunoscut ca Sfantul Nicodim, facatorul de minuni. Biserica si chiliile, inconjurate de ziduri a caror grosime ajunge pana la un metru si jumatate, asemeni unei fortarete, par sa se sprijine de peretele drept al Muntelui Starmina.




Ghid in sutana




Urcam cateva trepte, stransi ca intr-un cleste intre zidul manastirii si peretele drept al muntelui. Ajungem in fata unei mici deschizaturi, ferecata cu un grilaj. Ghidul a luat cheia si deschide lacatul. Gura pesterii a fost mai larga, la originile sale. Dar obturata apoi cu pietre mari, de rau, cand s-a adus aurul aici. Intram intr-o prima incapere, aproape rotunda, cu o bolta inalta si o mica "ferestruica", deasupra capetelor noastre, prin care o raza de soare ne lumineaza calea. Trebuie sa fim atenti la fiecare pas, grota punandu-ne in cale tot felul de capcane, de la colturi ascutite, la damburi umede, alunecoase. O conducta traverseaza pestera. Ni se explica faptul ca asa se trage apa pentru manastire, de la unul dintre cele trei lacuri subterane ale grotei. "Cu vreo 20 de ani in urma, cateva maicute au mers in adancul pesterii, o zi intreaga, fara sa-i dea de capat", ne anunta la un moment dat ghidul. Au venit si speologi aici, prin anii '70, incercand sa scoata la lumina tainele adancurilor.




Profesorul




Iesim din prima camera si traversam un culoar ingust. Suntem deja in plin intuneric. Lanternele ne sunt de folos acum. Ba chiar si lumanarile pe care le-a luat maicuta. Ne strecuram cu grija printre protuberantele iesite in calea noastra de sus, de jos, din lateral. De orice te poti lovi, la fiecare pas. Ajungem, in sfarsit, in cea de-a doua incapere. E mai putin inalta decat prima - are cam doi metri. Unul din insotitorii nostri, profesorul Nicolae Tomoniu, ne explica ce s-a intamplat in subteran, cu exact 66 de ani in urma. "Camera" in care ne aflam acum era pe jumatate, ca volum, dupa cum fusese creata de natura, fata de ceea ce vedem azi. "S-a sapat foarte mult in stanca", zice dascalul, care apoi masoara suprafata cu pasi mari. Rezulta aproape 12 metri lungime si cam sase metri latime. Podeaua este plata in acest spatiu. Calcam doar pe mici protuberante, insa fara teama coltilor inselatori. "Aici s-a pus tot aurul. Metalul pretios e foarte greu, dar nu ocupa mult loc", suntem lamuriti. Dintr-un ungher al "dormitorului" in care am ajuns porneste alt culoar ingust, continuandu-se astfel drumul intunecat spre alte "odai" ale pesterii.




Pivnita




Parasim aerul umed si rece al "tunelului", intorcandu-ne la canicula de afara. Maicuta care ne-a insotit pune lacatul la grilaj, apoi ne invita spre ultima etapa a vizitei noastre. Intram in curtea manastirii si intr-o latura a chiliilor ni se deschide, la demisol, o usa impozanta, din lemn. De data asta, vedem o camera uriasa, cu ziduri din caramida rosie, unindu-se intr-o bolta cu rezonante de catedrala. Ni se spune ca acesta este spatiul in care a fost tinut prima oara tezaurul Bancii Nationale, dupa ce a fost adus la Tismana, inainte ca toata comoara sa fie dusa in inima muntelui. "A trebuit sa se termine lucrarile in pestera, apoi s-a dus aurul acolo", ne lumineaza profesorul Tomoniu.




Isarescu la Tismana




Chiar daca pe aceste meleaguri s-a petrecut un capitol extraordinar din istoria noastra, demn de filmele cu aventuri, nu exista totusi in ziua de azi niciun indicator, un panou, ceva care sa vorbeasca despre faptul ca tot aurul Romaniei a fost ascuns la un moment dat in pestera Manastirii Tismana. Singurul "indiciu" care il poate pune pe ganduri pe turist este lacatul de la gura pesterii. Totusi, primim si vesti bune, in sensul ca lucrurile se vor schimba in curand. Aflam de la maica Maria, ghidul nostru, ca Mugur Isarescu, guvernatorul Bancii Nationale, a fost la Tismana, cu cateva luni in urma. "Chiar eu l-am primit", zice maicuta, care l-a condus pe inaltul oaspete in fosta "casa" a tezaurului romanesc. "Se va deschide in pestera un muzeu, care sa aminteasca de ceea ce s-a intamplat aici cu mult timp in urma, iar Banca Nationala ne va ajuta cu amenajarea muzeului", a conchis ghidul. Am aflat, mai tarziu, de la purtatorul de cuvant al Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Stet, ca exista un colectiv care "pune la punct proiectul viitorului muzeu".




"Dansul" comorilor




Nu e om la poalele Muntelui Valcan, in nordul judetului Gorj, prin satele Pocruia, Izvarna sau Costeni, dar si mai sus, la Sohodol, care sa nu-ti vorbeasca de "banii care joaca". Unii spun ca au vazut flacari iesind din pamant, ca semn ca acolo se afla averea cine stie cui, ingropata cu limba de moarte. Un cioban din satul Sohodol, Constantin Sarcina, ne-a povestit despre "oamenii cu aparate" - cum le zice el cautatorilor de aur - care umbla prin munti si vai, inarmati cu detectoare de metal, dar si cu harti ale unor posibile tainite aurite. Unii nu s-au multumit doar cu detectorul, mergand pana acolo incat au folosit trotil, ca sa dea zidurile de piatra la o parte. Un caz de acest fel a fost in iunie 1977, cand Militia a prins si anchetat o retea de "exploratori" care faceau "sapaturi" in pestera Rotata.




Semnul sarpelui




Mult mai avizat se dovedeste profesorul Tomoniu, care, de-a lungul ultimilor 40 de ani, a pus cap la cap legendele aurului, unele de pe timpul lui Decebal. "Am gasit semne - acel sarpe, in relief - care pot conduce la ideea că in locurile cu pricina ar putea fi comori ale dacilor, in pesterile de langa manastirea Tismana, la Ponoare, Fusteica si Izvarna", spune cel care a fost la viata sa director de scoala si de camin cultural in Tismana. Circula in folclorul local si povesti despre averile Basarabilor, ale unor calugari care ar fi zidit ulterior manastirea Tismana, dar si ale unui print sarb - Abramovici sau Brancovici. Bani si odoare zidite in munti. Se spune ca pana si Tudor Vladimirescu ar fi lasat in urma sa o astfel de ascunzatoare. "Trei comori ar fi in Steiul Coziei", auzim noi. Stei inseamna, in graiul local, stanca. Alte informatii se refera la tainice ateliere in care, cu sute de ani in urma, se prelucra arama, undeva in pustietatile Muntelui Tihomir. "Zona este atat de putin cunoscuta, din pacate. Am adunat legende si povesti, incat as putea sa scriu trei monografii despre Tismana si satele din jurul manastirii. Dar e greu sa publici ceva in ziua de azi, iar eu nu am bani pentru a publica aceste lucrari", este mahnit profesorul, acum pensionar.




2.000 de pesteri




De ce atat de multe pesteri - peste 2.000 la numar in zona montana a judetului Gorj? Un alt localnic, tot profesor, de data asta de geologie, la un liceu din orasul Baia de Arama, ne-a vorbit despre asa-numitul granit de Tismana, o roca macinata cu usurinta de izvoarele subterane. "Este o piatra propice formarii cavernelor", afirma specialistul. Problema e ca multe pesteri sunt greu accesibile. Unele au gura de acces la sute de metri altitudine, iar ca sa intri acolo mai degraba ar trebui sa cobori, decat sa urci pe versant. Asa a facut profesorul Tomoniu, cu ani in urma, cand a intrat in pestera Chiciura, cunoscuta ca loc de taina al lui Tudor Vladimirescu. "Am coborat pe franghie, 30 de metri", ne-a povestit omul la un moment dat. Alte grote au, in schimb, aparatori de nadejde, peste care nu se poate trece - viperele cu corn. Isi fac simtita prezenta mai ales in zilele toride.




O carte




Departe de a jongla cu expresii lipsite de substanta, putem spune, fara putinta de tagada, ca "Operatiunea Tismana", cunoscuta si ca"Neptun" - cum era denumita, codificat, manastirea unde au fost ascunse cele aproape 200 de tone de aur - a fost una dintre cele mai ample actiuni secrete din istoria Romaniei. Asta rezulta mai ales din documentele pe baza carora a fost scrisa o carte - "Legendele batranei doamne", avandu-i ca autori pe Cristian Paunescu si Marian Stefan, functionari ai Bancii Nationale. Sa vedem mai intai despre ce cantitate de aur a fost vorba, atat cat era in visteria tarii in anul 1944. Aveam atunci un total de aproape 190 de tone de aur, intre care mai mult de 67 de tone in monede, aproximativ 68 de tone in lingouri de tip international si peste 54 de tone in lingouri de tip standard. Trebuie spus ca in Manastirea Tismana a fost depus si aurul dat atunci de Polonia in grija Romaniei, insemnand peste trei tone. Tot aurul romanesc ar fi incaput in 34 de vagoane.




Pribegie din 1943




Ceva cu totul special aflam din relatarile generalului Titus Garbea, confirmand calitatea de "buncar" national pe care o aveau, in acele timpuri, muntii din nodrul Olteniei. De mentionat ca generalul Titus Garbea era, in anii '40, comandantul trupelor romanesti din nordul Olteniei si cel care a primit ordin sa asigure paza comorii poporului roman, ascunsa in Manastirea Tismana. Iata ce nota generalul in memoriile sale, legat de pribegia bogatiilor romanesti in vreme de razboi : "Acest tezaur - 34 de vagoane, impreuna cu alte avutii considerabile, ca hrisoave si documente, lucrari literare si tablouri vestite, au fost evacuate in Oltenia si depozitate, in secret, in cazemate si pesteri, in manastiri si in statiuni climaterice, in case mari sau vestite, la manastirile Tismana si Horezu, la Baia de Arama si la Baia de Fier, la Sacel si Novaci, toate in muntii si in padurile Olteniei. Acest lucru s-a intamplat in anii 1943-1944, in timpul campaniei contra URSS".




"Contra tuturor"




La data de 6 septembrie 1944, cand a fost convocat de premierul de atunci al tarii, Constantin Sanatescu, apoi de guvernatorul Bancii Nationale, Constantin Angelescu, generalul Titus Garbea a primit acelasi mesaj din partea celor doi demnitari ai statului - sa apere cu orice pret tezaurul care urma sa fie ascuns in pestera de la Tismana. Legat de dialogul pe care l-a avut cu premierul, generalul Garbea a notat in jurnalul sau - "L-am intrebat contra cui sa asigur paza, la care imi raspunde : contra tuturor - talhari, germani in retragere, partizani". Discutia ajunge si la "proaspetii aliati" ai Romaniei, adica sovieticii, dupa ce noi am intors armele, la 23 august, contra Germaniei naziste, la care raspunsul lui Sanatescu a fost acelasi : "Contra tuturor!"




Varianta turco-elvetiana




Romania a incercat si alternativa trimiterii tezaurului in strainatate, in Elvetia sau in Turcia. Dar turcii ne-au refuzat politicos, potrivit documentelor vremii, iar elvetienii ne-au pus conditii inacceptabile pentru statul roman. Ca urmare, s-a dat unda verde pentru varianta Tismana, in 13 septembrie 1944 fiind deja terminate lucrarile pentru amenajarea pesterii - ridicarea unor pereti interiori, astuparea gurii de intrare in caverna si amenajarea unei platforme din lemn pe care sa fie asezate lazile cu odoare. Pana in 16 septembrie, aurul a fost depozitat in grota. Desi initial fusese depozitat in pivnita manastirii, el a fost mutat apoi in pestera. De ce aceasta decizie si cine a luat-o? Autorii cartii din care spicuim acum informatii arata ca hotararea a fost luata de conducerea Bancii Nationale si a venit pe fondul inlaturarii Guvernului Antonescu, la 23 august, la care se adauga faptul ca in noul Cabinet Sanatescu intrasera si comunistii. "Tocmai pentru a face imposibila orice fel de imixtiune a comunistilor, dar si - macar pentru un moment - a autoritatilor de ocupatie sovietice, conducerea Bancii Nationale a dispus mutarea tezaurului in grota", se arata in cartea de fata.




Scrisori cifrate




Legat de ideea de-a se feri de comunisti si de trupele sovietice, merita evidentiat faptul ca romanii care pazeau comoara - nu numai militari, dar si functionari bancari - au inceput sa tina legătura cu sediul din Bucuresti al Bancii Nationale prin scrisori cifrate. Iata un exemplu din 21 septembrie 1944, cand "Parangul" trimite de la Tismana un astfel de document, in legatura cu starea tezaurului : "Totul merge foarte bine si noi masuri au fost luate pentru cea mai tare asigurare. Cireada este sanatoasa, la loc bun de pascut, iar argatii la posturi. La locul ei de pasune - liniste, si lacustele n-au dat, dar in restul tinutului a fost prapad. Primele masuri si-au dat roadele, dar alte stoluri venind, pericolul reapare si veghea trebuie sa fie treaza".




Aparare impotriva sovieticilor




Trupele romanesti din nordul Olteniei, dispuse in jurul manastirii Tismana, au depus toate eforturile pentru a nu lasa nici macar un picior de soldat sovietic in vecinatatea tezaurului. Vedem in acest sens un raport al generalului Titus Garbea, din 30 septembrie 1944, trimis Marelui Stat Major : "In zona Tismana nu am dat voie a se misca, a cantona sau a risipi nicio unitate sau formatie sovietica. Axul de miscare Targu Jiu - Turnu Severin a fost bine pazit si orice incercare de revarsare a fost la timp oprita". Sistemul de aparare al manastirii, concentrat sub comanda generalului Garbea, cuprindea trupe de jandarmi, graniceri, Divizia 2 Munte si garnizoana din Targu Jiu.




Intoarcerea la Bucuresti




Abia din 30 ianuarie 1947 mai apar in arhive alte documente cu privire la tezaurul din Tismana. Se remarca un act guvernamental adresat sefului de atunci al Bancii Nationale, Tiberiu Mosoiu, cu privire la "asigurarea transportului de la Tismana la Bucuresti a depozitului de aur". Operatiunea de intoarcere a tezaurului la Bucuresti s-a incheiat la 4 februarie 1947, "intreg si nevatamat", conform procesului verbal care s-a incheiat la preluarea avutiei de sub pamant. "Toate casetele erau intacte, insa suferisera din cauza apei, pestera fiind in mai multe randuri complet inundata". Aurul a fost transportat, de data asta, cu trenul.




Istoria rezervei de aur




Ce s-a intamplat dupa aceea cu aurul romanesc? - Iata o istorie cat se poate de zbuciumata, conform arhivelor Bancii Nationale. Cifrele nu mai au nevoie de comentarii. Sa luam ca exemplu anul 1953 - tara noastra mai avea atunci doar 53 de tone de metal pretios. In comparatie cu cele aproape 200 de tone, cat aveam in 1948. Rezerva tarii scade si mai mult, pana in 1955, la numai 45 de tone. Situatia cunoaste o oarecare imbunatatire abia din 1968, cand se inregistreaza 106 tone de aur, pe urma scade din nou, la 70 de tone - in 1973, pentru ca in 1979 sa urce la 110 tone, ajungand pana la 118 tone in 1985. Revolutia din 1989 gaseste in seiful Bancii Nationale a Romaniei numai 67 de tone de aur. Tara noastra are azi o rezerva de aproape 104 tone de aur. Pe jumatate fata de cat aveam in anii celui de-al doilea razboi mondial...





Dan Gheorghe, 27 iulie 2010

Satul unde copiii nu spun niciodata "mama" si "tata"





Exista o localitate in Romania unde cea mai raspandita meserie este cea de parinte. Murani, un sat banatean, la doi pasi de Timisoara, avea 480 de suflete, cu zece ani in urma. Acum sunt 580, conform statisticii oficiale. Diferenta in plus e data de cei 100 de copii - unii orfani, altii din familii sarace sau dezorganizate - care au "invadat" aceste meleaguri. Si asta dupa ce 54 de familii din sat au decis sa-si schimbe profesia. Din agricultori sau angajati pe la diverse firme cu statut incert, localnicii au devenit asistenti maternali.



Legislatie europeana



Daca ai intreba un copil unde vrea sa creasca, ar spune imediat ca alaturi de parinti. Soarta ii poate pregati insa altceva. Fie parintii mor, fie sunt prea ocupati cu munca, mai ales prin tari straine. Altii, desi ramasi in tara, nu mai au ochi pentru "puii" lor, din cauza alcoolului sau batailor, fiind decazuti din drepturile parintesti. Ce se intampla cu acesti "ingeri"? Pe vremuri, ajungeau la orfelinat. De mai bine de zece ani, Romania a pus la punct o cu totul alta tactica, in conformitate cu normele europene. Bazele noului sistem au aparut inca din 1998, prin Hotararea de Guvern 217, completata apoi cu Legea 679 din 2003. Ideea e ca acesti copii trebuie crescuti si educati intr-un mediu familial. Eventual la rude, de diverse grade. Daca nici asa nu se poate, atunci la asistentii maternali.



Oameni instariti



Am batut mai intai la poarta unei case frumoase, cu gradina mare, inundata de flori, la strada. Vazusem majoritatea gospodariilor din Murani, ingrijite, semn de paine alba pe masa. Stiam deja despre unul dintre criteriile de baza ale noii meserii - sa ai conditii optime pentru cresterea unui copil. Datele oficiale arata ca majoritatea asistentilor maternali de aici au centrala termica si fosa septica in locuintele lor. Ne intampina, unde ni s-a deschis usa, sotii Mihaela si Nicolae Bacila, oameni in puterea varstei. E drept ca familia Bacila se poate mandri cu un record in materie - a crescut, din anul 2000 pana acum, nu mai putin de 22 de copii, in etape mai lungi sau mai scurte. Trebuie precizat ca e vorba de familia extinsa, adica nu numai Mihaela si Nicolae, ci si mama si sora Mihaelei, plus o matusa de-a ei. Toti sunt asistenti maternali. Desigur, fiecare sta la casa lui, nu toti in curtea in care am intrat noi acum. Dar daca e sa ne referim strict la Mihaela si Nicolae, ei au luat in grija zece copii, din anul 2000 pana azi.



Nevoia cartii de munca



Cum a pornit totul - ne povesteste Mihaela. Cu zece ani in urma, femeia lucra la un bar din localitate, iar sotul ei la un abator din Timisoara. Munceau amandoi "la negru". Pana intr-o zi, cand au avut nevoie de o adeverinta de la stat. Dar li s-a pus conditia - sa ai carte de munca, pentru a-ti rezolva problema. "Tocmai se vorbea de noua meserie, cea de asistent maternal. Ne-am dus la Protectia Copilului, in Timisoara, sa vedem despre ce e vorba", povesteste Mihaela. Ea avea pe atunci 26 de ani, iar sotul ei - 30. Aveau deja un copil al lor. "Am zis ca daca stim sa crestem un copil, mai putem sa crestem si altii", continua femeia.



Fara "mama" si "tata"



Zis si facut, s-au inscris la cursurile organizate de Protectia Copilului din judetul Timis. Au invatat, pe parcursul a sase saptamani, cum sa aiba grija de un copil. Mai ales ca unii micuti au trecut prin diverse traume psihice, iar altii pot avea cine stie ce handicap. Li s-a indicat in mod clar sa evite situatia in care minorii sa le spuna "mama" si "tata". Pentru ca e vorba de o meserie. Micutii nu trebuie sa uite ca au undeva o mama si un tata, daca acestia mai traiesc. Dupa cursuri, a urmat un examen, apoi Mihaela si Nicolae, candidati admisi, au primit atestat de asistent maternal. Li s-a facut la amandoi carte de munca si au devenit angajati ai statului, inclusi in sistemul national pentru protectia copilului.



"Ma iei acasa la tine?"



Cei doi proaspeti bugetari s-au dus apoi la un centru din Timisoara, unde sunt gazduiti copiii lasati in bataia vantului. Acolo a fost un moment delicat, isi aminteste Mihaela. "Cum am intrat, toti copiii au sarit pe noi, sa ne intrebe daca ii luam acasa. Era singura lor intrebare - ma iei acasa la tine?", zice femeia, de data asta cu glasul topit de-o lacrima. Regula e stricta - ca asistent maternal, poti sa alegi ce vei lua in ingrijire, baiat sau fata. Dar nu faci nazuri, ca vrei unul cu ochi albastri sau cu par ondulat. Urmeaza cateva luni in care te duci la centru, la copilul pe care l-ai ales. E o perioada in care cele doua parti se cunosc reciproc. E posibil ca minorul sa nu-l placa pe potentialul sau sustinator. Daca e asa, atunci legatura celor doi e intrerupta de autoritati. Alta regula e ca un asistent poate lua in ingrijire trei sau patru copii. Situatia e alta cand e vorba de un copil cu un anumit grad de handicap - maternalul va lua in ingrijire doar pe acel micut.



Decizie judecatoreasca



Dupa toate aceste etape, urmeaza "vizita" la tribunal, unde se da hotararea judecatoreasca. Asistentul maternal devine astfel tutorele copilului. Legatura dintre asistent si minor dureaza, conform legii, pana cand copilul implineste 18 ani. Dar se poate prelungi pana la 26 de ani, in cazul in care tanarul urmeaza studii universitare. Obligatia parintelui "de rezerva" este de-a avea grija maxima fata de copiii "sai", fiindu-i strict interzis sa mai presteze si alta meserie in paralel.



Sapte camere



Au urmat transformari radicale in viata familiei Bacila. Mihaela si Nicolae si-au vandut un apartament din Timisoara, ca sa-si extinda casa din Murani. Acum au sapte camere, pe care ne invita sa le vizitam. "Nu e nicio diferenta intre noi si conditiile de la oras", se mandreste Nicolae. Plus gradina din spatele casei, de peste 4.000 de metri patrati, plina cu pomi fructiferi si zarzavaturi. La care se adauga sectorul zootehnic, cu cate patru porci pe an, pasari si iepuri.



"De-a centrul"



Sase fete am gasit in curtea familiei Bacila, una mai mica, altele mai rasarite. Toate sunt tacute, desi am incercat sa legam un dialog cu ele. Se jucau in jurul unui balansoar, dar isi intinsesera si o patura, la umbra, pe iarba, asezand cu grija mai multe papusi. Mai tarziu am aflat ca unul dintre jocurile preferate ale prichindeilor este "de-a centrul". Papusile au rolul orfanilor, iar micutii sunt asistenti, care ii ingrijesc pe napastuiti.



Telefon din Italia



Copiii vin si pleaca in viata unui asistent maternal. Stii de la inceput ca e vorba de o familie reunita pe termen limitat. Chiar daca traiesc cu totii sub acelasi acoperis, mananca la aceeasi masa, totul se sfarseste intr-o zi. "De la mama mea au plecat trei, acum are patru. Sora mea are unul, i-au plecat doi", zice Mihaela Bacila, care isi aminteste de cateva dintre fetele pe care le-a ingrijit ea, de-a lungul timpului - Alina sau Loredana. "Alina a stat la mine pana la 18 ani, apoi s-a intors la parintii ei", spune femeia. Cu toate astea, s-a creat o legatura de suflet intre asistent si copii, intacta chiar si dupa despartire. Sunt doua fete, plecate in strainatate, maritate acolo, care prefera mai degraba sa-si sune fosta asistenta maternala, cand au o problema, in loc sa ia legatura cu adevaratii lor parinti. "M-am trezit intr-o noapte cu un telefon de la una din ele, din Italia. Stiam ca e gravida si m-a anuntat ca tocmai i se rupsese apa. Nu stia ce sa faca, pentru ca era singura acasa in momentul acela. I-am spus sa mearga imediat la maternitate, ca-i venise sorocul", isi aminteste Mihaela. Si iar varsa o lacrima. "Chiar daca stii ca e numai o meserie, nu se poate sa nu te legi cu inima de copiii acestia. Am plans de fiecare data cand cineva pleca din casa mea", ofteaza Mihaela.



La cumparaturi, in etape



Nicolae inveseleste atmosfera, povestindu-ne cum merge "trupa" la cumparaturi, in Timisoara, cand e vorba sa ia haine pentru fete. Sunt atat de multi, incat trebuie sa se duca in doua transe, ca altfel nu incap toti in masina - sase fete, plus "parintii" lor. La sfarsit de saptamana, se face gratar pe malul unui lac de acumulare, nu departe de Murani. Acolo se aduna asistentii maternali din tot satul, cu tot cu copiii lor. Se incing gratarele si jocurile. De concedii nu poate fi vorba. Daca vrei sa pleci in concediu, trebuie sa-ti dai copiii inapoi la centrul de primire a minorilor, pe timpul vacantei. "Copiii ne-au rugat mereu sa nu cumva sa-i dam la centru, nici macar o zi. Si nu i-am dat niciodata", conchide barbatul.



Trei baieti



Mergem la alta familie, mai putin numeroasa. E vorba de Rodica si Ioan Gligor, care ne spun ca au un baiat al lor, iar de zece ani, de cand fac amandoi meseria asta, au ingrijit alte cinci suflete. Si in aceasta casa intalnim acelasi motiv pentru care oamenii s-au reprofilat - cartea de munca. "Acum avem in ingrijire trei copii, de 15, 16 si 17 ani", ne explica Ioan. Urmeaza amintiri din anii de-o schioapa ai pustanilor. Si primele lor zile de scoala. "Eu cu sotul ne imparteam zilnic atributiile - cine cu cine face lectiile. Stateam cu ei la teme cate patru-cinci ore pe zi", auzim de la Rodica. Si tot ea continua - "daca nu pui suflet, nu poti sa faci asa ceva. Acesti copii au nevoie, inainte de toate, de dragoste".



Lacrimi amare la 11 ani



A existat o legatura mai speciala intre familia Gligor si un baiat, plecat intre timp de aici. "El a stat la noi de cand avea 11 ani, in perioada in care mama lui a fost la inchisoare", zice Rodica. Dupa ce mama naturala a fost eliberata, copilul s-a intors la ea. "L-am revazut mai tarziu pe baiat, dupa ce plecase de la noi, si ne-a sarit in brate, de bucurie", rememoreaza Ioan clipele acelea. Sentimentele aparusera pe fondul suferintei copilului, dar si a efortului asistentilor de a-i alina durerea. "Plangea noaptea in somn, cand l-am adus in casa noastra. A trecut o perioada destul de lunga, pana cand micutul s-a linistit", spun sotii Gligor.



Investitii locale



Aparitia unui numar atat de mare de copii la Murani a schimbat dintr-o data fata localitatii. Scoala sateasca si-a organizat cateva clase in plus, s-a extins si gradinita. Cladirile au fost renovate. La gradinita, de pilda, sunt trei grupe acum, la scoala - patru clase primare. Au fost angajate cadre didactice - trei educatoare si patru invatatoare. A fost inaugurata si o policlinica, anul trecut, cu sprijinul autoritatilor din comuna Pischia, de care apartine satul Murani. Toti copiii asistentilor maternali trec anual printr-un examen medical complex, pentru a se vedea starea lor fizica si psihica, progresele sau deficientele. Daca sunt probleme sau conflicte intre minori si asistentii lor, Protectia Copilului scoate micutul din familia respectiva si il plaseaza sub alt acoperis.



Record pe "ramura"



Acest sat banatean a devenit un fel de simbol pe "harta" protectiei copilului din Romania, fiind una dintre localitatile cu cei mai multi asistenti maternali din tara noastra, raportat la numarul de locuitori. "La nivelul judetului Timis, avem 1.200 de copii sub ingrijirea asistentilor maternali, dar sunt cel mult 20 de copii intr-o localitate, in medie. Dupa cum vedeti, numarul copiilor si al asistentilor din Murani este mult mai mare, fiind una dintre localitatile de top ale Romaniei, la acest capitol", ne-a spus reprezentantul Directiei pentru Protectia Copilului Timis, Smaranda Marcu. Explicatia autoritatilor pentru acest fenomen este cat se poate de clara - nu exista alternativa, pe plan local, pentru locuri de munca. Este de preferat salariul de bugetar, chiar daca mai mic, dar sigur, la care se adauga drepturile ce decurg din cartea de munca, mai ales asigurarea unei pensii. Media de varsta a parintilor profesionisti este de 40 de ani.



Salariul maternalului



Sa vedem cat castiga un asistent maternal. Ai un salariu de baza de 834 de lei. Din care se scad 25%. Doar s-au taiat, recent, chenzinele tuturor bugetarilor. Se adauga diverse alocatii - de stat, de plasament, de cazarmament, pentru fiecare copil. Dar pentru fiecare cheltuiala in parte - haine, mancare, medicamente, jucarii - trebuie sa iei chitanta fiscala, astfel incat, lunar, maternalul face si munca de contabil. Chitantele trebuie decontate la Protectia Copilului, pentru a dovedi ca ai cheltuit banii statulului cu grija fata de copiii pe care ii ai sub "aripa" ta.



Concurenta mare



Statistica pe tara, la 31 decembrie 2009, arata un total de 14.432 de romani care sunt asistenti maternali. Ei ingrijesc 20.635 de copii. Cum locurile de munca sunt tot mai putine, pe fondul crizei economice, meseria de asistent maternal se dovedeste un veritabil magnet. Un exemplu e in Timis. Aici este programat sa inceapa, in septembrie, un nou curs pentru formarea de parinti cu diploma. Sunt numai 50 de locuri disponibile, pentru care s-au inscris 214 persoane. "Este cea mai mare concurenta pe un loc, fata de anii anteriori", stim de la Protectia Copilului din acest judet. O situatie bizara, intr-un fel. Nefericirea unor copii, orfani sau abandonati, se transforma in bucuria celor care obtin, pe baza acestui fenomen, un loc de munca...




Dan Gheorghe, 2 august 2010

Boi si vaci – premii la loterie




Romanii joaca la loterie de peste o suta de ani. Ca institutie de stat, Loteria Romana a fost infiintata in 1906. La inceputul secolului trecut, premiile erau doar in natura. Se castigau vaci, boi, cai, trasuri, unelte agricole, bijuterii, ba chiar si portofele. Comunistii au interzis marile castiguri in bani, de teama ca oamenii sa nu-si piarda spiritul revolutionar.




Sustinatorii acestui joc au fost, la inceput, oameni de seama din istoria tarii. E vorba, intre altii, de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Victor Babes, Constantin Stere sau I.G. Duca. Dar acestia au aratat foarte clar ca loteria nu trebuie sa fie doar o incercare a norocului pentru fiecare cetatean, ci mai ales un mod de a colecta bani pentru scopuri umanitare. Cel mai dureros lucru pentru Romania acelor vremuri era starea deplorabila a sistemului sanitar, cu precadere la sate. Primele fonduri obtinute prin organizarea loteriei au servit construirii de spitale in mediul rural. Astfel, la 30 mai 1906 apare “Legea pentru alcatuirea unui fond al asistentei sanitare a satenilor si infiintarea loteriei pe clase”, punandu-se bazele Societatii Loteriei de Stat.




Primul razboi mondial a fost un dezastru pentru Loteria Romana. Bunurile institutiei au fost puse sub sechestru. Acestea au fost confiscate, dupa sfarsitul conflagratiei, conform Tratatului de Pace de la Paris.




Joc pentru Sanatate




Abia la inceputul anilor ’30 romanii au prins din nou gustul loteriei. Dar si atunci tot sistemul sanitar urma sa beneficieze de acest mod de colectare publica. La vremea respectiva, ministrul Sanatatii si Ocrotirii Sociale era Ion Cantacuzino, la putere fiind guvernul condus de Nicolae Iorga. “Legea pentru infiintarea Loteriei de Stat pe clase pentru sanatate publica si ocrotiri sociale” a fost promulgata de regale Carol al II-lea la 19 iulie 1931.




Este interesant de observat cum erau impartite veniturile loteriei. Astfel, 5% revenea ocrotirii copiilor, 5% pentru Crucea Rosie, 10% pentru spitalele civile din Bucuresti, 20% pentru Epitropia “Sfantul Spiridon” din Iasi si 60% pentru tratarea si combaterea unor boli, precum tuberculoza si sifilisul.





Legislatia in domeniu a fost si mai clara incepand cu 3 februarie 1944. Prin decret regal s-a organizat Regia Loteriei de Stat, care avea gestiune autonoma, dar se afla sub controul Ministerului de Finante. Regia era singura institutie din tara care putea organiza tot felul de jocuri loteristice.



Primele castiguri




In 1906 a fost organizat primul joc loteristic de stat, cu 4.086 de premii, denumit “Loteria expozitiunii romane”. La acea data, se implineau 40 de ani de cand regele Carol I conducea Romania. Cine isi incerca norocul putea sa castige o trasura de lux cu doi cai si hamuri sau o trasura de mari dimensiuni – numita docar – cu doi cai si hamuri ori un armasar de reproductie. Si lista continua - o caruta cu doi cai si hamuri, un cal de calarie, un car cu doi boi, o caruta cu un cal, o pereche de cai de munca, o vaca de rasa si o pereche de boi. Acestea erau premiile mari. Dar erau si castiguri mai mici, care insemnau vite, unelte agricole, arme, bijuterii si obiecte de arta. Organizatorii au prezentat scopul loteriei. Trebuia sa se straga bani pentru construirea de scoli in satele din judetul Braila.




Stop la premiile in bani




Cat a fost Romania de comunista, omul de rand nu si-a pierdut gustul pentru noroc. Lumea juca la loterie, dar de data asta castigurile erau in bani. Cui ii punea Dumnezeu mana in cap, cum se spune, se alegea cu o avere colosala, judecand dupa valoarea leului din anii ’70. Inchipuiti-va ca un om putea sa castige atunci chiar si 300.000 de lei. Cand la acea ora un salariu mediu era de 1.500 de lei. Deveneai boier, ce-i drept, dar ce se intampla cu spiritual revolutionar? Din acest motiv, marile castiguri au fost interzise la un moment dat. Norocul nu-ti mai putea aduce decat cel mult a Dacie.




Dan Gheorghe, 30 ianuarie 2004

Cisnadioara, satul cu occidentali



Astfel este cunoscuta in zona localitatea cu 400 de oameni, aflata la mai putin de zece kilometri de Sibiu. Olandezi, elvetieni, francezi si germani. Toti au ales sa traiasca in Romania, dupa 1990. Ei sunt surprinsi ca romanii vor sa plece in Occident. In schimb, occidentalii sustin ca in Romania e raiul pe pamant.



De la Sibiu porneste o sosea ingusta si serpuitoare, printre campuri cu pomi fructiferi, porumb sau fan proaspat cosit si ridicat in capite. Pamantul este ca o tabla de sah, diversele culturi ocupand suprafete perfect drepte. Din loc in loc se vad cativa tarani care trebaluiesc in jurul carutelor. Au pe cap palarii de pai, femeile poarta sorturi, iar barbatii pantaloni scurti. Drumul se strecaora apoi printre casele in stil sasesc, frumos colorate, cu porti mari si o explozie de flori la ferestre.



Intr-o mica piata ne intampina preotul protestant Dietmar Schmidtmann. Om la 40 de ani, imbracat in pantaloni negri si haina asemenea, la care se adauga un accesoriu ciudat, in loc de cravata. E vorba de un snur din carlige de argint, ca niste ace de cravata, dar foarte late. Intelege cateva cuvinte in romaneste, dar nu poate vorbi in limba romana. Apeleaza la un traducator localnic.




Imi place in Romania




Ne conduce in biserica si ne invita sa ne asezam in banci. Apoi ne tine un mic discurs, pe un ton baritonal. “Multi occidentali isi dau seama ca in Romania se traieste bine. Asta, in timp ce romanii cred ca in Occident se traieste bine. Eu am venit in tara voastra din 1992. Sunt nascut in Germania, dar m-am hotarat sa traiesc langa Sibiu. Sunt deja in al treilea an in care locuiesc permanent aici si sunt preot in aceasta comunitate evanghelica. Vreau sa dobandesc cetatenia romana. Pentru romani este ciudat ca occidentalii vor sa traiasca aici. In Cisnadioara sunt elvetieni, germani, olandezi, francezi. Media de varsta este de 36 de ani. Eu ma consider deja locuitor al Romaniei. Imi place felul de a fi al romanilor. Mai ales tinerii vor sa faca ceva, sunt intreprinzatori”.




Magnet economic




Noi, vizitatorii, am ramas cu gura cascata. Preotul se uita la noi si astepta intrebari. Ne-a spus apoi ca jumatate din casele din Cisnadioara sunt ale occidentalilor. Pana in 1989, aici au trait 1.300 de sasi. Cei mai multi au plecat. Au venit in locul lor oameni nascuti in Occident, care n-au avut in viata lor vreo legatura cu Romania. “Unii s-au stabilit aici. Au diverse afaceri. Sibiul este un adevarat magnet economic, zona se ridica repede. Altii si-au facut aici case de vacanta. Pentru ei, Palma de Majorca este sub Cisnadioara. Nu stiu sa spun exact cati occidentali sunt aici. Oamenii nu prea vorbesc intre ei. Fiecare e cu treaba lui”, completeaza parintele.




Este in constructie si o biserica ortodoxa pentru cei cativa romani din zona, iar comunitatea occidentalilor vrea sa faca din scoala un centru de excelenta pentru tinerii supradotati. “Nu prea mai sunt copii aici. Dar scoala trebuie sa ramana deschisa. Vom invita aici elevi romani si de alte nationalitati. M-am ocupat de asa ceva si in Germania, deci stiu cum se face”, conchide gazda noastra.




Satul pare pustiu. Ni se explica faptul : oamenii sunt plecati la munca. Ziua nu se vede nimeni pe strada. Noi ajunseseram in Cisnadioara la ora pranzului. Abia spre seara isi vor face aparitia localncii. La o halba de bere germana, un dans olandez si un banc frantuzesc…




Dan Gheorghe, 23 iunie 2003