Revelion pe Varful Omu






Revelion la cota 2.504 metri, pe Varful Omu. Doi oameni vor petrece acolo noaptea dintre ani. Asta le e meseria. Sunt meteorologi. E locul lor de munca la Statia Meteorologica. Aflam de la Gheorghe Porancea, unul dintre specialisti, ca mai e si bucatar priceput pe deasupra. Va prepara sarmale, fripturi, ciorba de perisoare, tot ce trebuie pentru o masa imbelsugata. Nici macar caprele negre nu mai urca acum pe varful muntelui, unde temperatura coboara in aceste zile pana la minus opt grade Celsius, iar troienele de zapada ating patru metri grosime.




Are deja 21 de ani de cand lucreaza la Statia Meteorologica Varful Omu. Cel mai inalt loc de munca din Romania. Revelionul l-a facut de 16 ori aici. E veteranul meteorologilor din Carpati. Aceasta este pe scurt povestea lui Gheorghe Porancea. I-a venit din nou randul sa petreaca noaptea dintre ani pe varful muntelui. A intrat in "tura" la 20 decembrie 2005 si va pleca acasa la 6 ianuarie 2006. Are doi copii. Sotia si copiii stau acasa. Numai el sta pe munte. "Nu e doar obligatie de serviciu. Mi-am dorit de tanar sa lucrez aici, la Varful Omu. Din fericire, familia m-a inteles. Dar ma ingrozeste ideea ca va veni timpul sa ies la pensie si sa plec de aici", ne marturiseste omul care are acum 50 de ani. In fine, ni-l prezinta si pe "bobocul" de langa el, Ciprian Neagu, care in acest an e la prima misiune pe munte. Si el are aceeasi "boala" a inaltimilor, ca si "profesorul" sau.




Tuneluri prin zapada




Te gandesti ca toata lumea petrece de Anul Nou, unii acasa, cu familia, altii in cabane la munte sau in statiuni din strainatate. Dar uite ca sunt doi oameni care stau singuri pe Varful Omu, chiar si in cea mai lunga noapte din an. E adevarat ca un peisaj mai frumos ca aici nu gasesti nicaieri. Te simti de parca esti stapanul lumii. La picioarele tale e intreaga tara. De aici se vad noaptea, in departare, niste puncte luminoase. Sunt orasele mai apropiate sau mai indepartate. Daca e cerul senin, se vede Buzaul, se vede chiar si Bucurestiul. Te uiti in jurul tau si poti vedea o buna parte din tara. Poti sa vezi chiar si Dunarea, pe timp de zi. Daca atmosfera e limpede. Au fost ani cand numai chiciura pe Varful Omu atingea un metru grosime. "Anul trecut a fost de pomina. A fost zapada mare aici. Stratul de zapada era de aproape trei metri. Dar am avut troiene de sase metri grosime. A fost nevoie sa sapam tuneluri prin zapada, sa ajungem la punctele de observatie meteo", ne povesteste veteranul.




"Cetatea" din varful muntilor




Cladire impunatoare! Are ziduri groase de un metru. Beton in exterior, caramida in interior, plus materiale speciale impregnate in zid, pentru anveloparea termica. Ajungi la Statia Meteorologica Varful Omu dupa un drum de cel putin trei ore, urcand de la Cabana Babele. In fine, din linistea si ceata muntelui se desprinde la un moment dat constructia "fantomatica". Cu un turn unde sunt cocotate diferite antene, cu peretii acoperiti de o "umbrela" din lemn, pare mai degraba o cetate. A fost data in folosinta in 1964. La intrare, te stergi pe picioare pe "Constitutia Romaniei din 23 august 1952". E un stergar din plastic pe care sunt inscriptionate acele cuvinte. Un hol intunecat, cu peretii mucegaiti, te duce mai intai la bucatarie, apoi continua drumul spre celalalt capat al cladirii, unde sunt depozitul si toaleta. Despre cea din urma, putem spune ca e o hasna sapata in munte. Fosa e curatata din trei in trei ani. Te intorci in dreptul bucatariei si urci la primul si singurul etaj, acolo unde e cabinetul de lucru al meteorologilor. Un pat, un birou, un calculator, un dulap plin cu haine. Cam atat e aici. "Anul viitor, va incepe renovarea generala a cladirii. Vor fi aduse echipamente noi, inclusiv o statie automata de transmitere a datelor", auzim de la gazdele noastre.




Masa imbelsugata




Ne intoarcem in bucatarie. Aici e "cartierul general" al locatiei. Oamenii sunt bine dotati. Au aragaz, au si un cuptor din caramida. Statia a fost "cadorisita" cu gaze inca din 1989. S-a muncit cinci ani pentru urcarea tevii de gaze pana la Varful Omu. Oglinzile solare asigura energia electrica. "Oglinzile au fost montate in acest an, dupa ce in vara un fulger a distrus vechiul generator", ni se explica. Ca tot am vorbit de cuptor, il intrebam pe Gheorghe Porancea despre mancarea pe care o va prepara pentru noaptea dintre ani, mai ales ca el s-a laudat ca stie sa faca bucate alese. "Vom avea tot ce trebuie la masa. Sarmale, friptura, ciorba de perisoare, slanina, branza, cascaval, masline. Mai putina bautura, in schimb. Poate sa bea doar cel care nu e in tura de lucru, dar cu masura", zice bucatarul, care are la dispozitie oale, cratiti, polonice, farfurii, tacamuri. Nici nu zici ca te afli in creierii muntilor! Revelionul e petrecut tot in bucatarie. Stai la masa, povestesti. Televizor nu ai. Au fost doua televizoare, dar s-au stricat. Acum, poti doar sa asculti muzica pe calculator. Pe vremuri, inainte de 1989, cei de pe Varful Omu erau invidiati. Cu o sarma amarata legata la televizor prindeau mai mult de 30 de posturi de televiziune. Bulgaresti, sarbesti, rusesti, unguresti. Si asta in timp ce noi, cei de la baza muntelui sau de la campie, prindeam doar doua ore de program pe zi cu "iubitii conducatori".




Meteorologul-salvamontist




E adevarat ca pentru Gheorghe Porancea au fost si nopti de Anul Nou cand nu avea timp sa manance ori sa se uite la televizor. Pe langa faptul ca e tehnician meteorolog, omul mai e si salvamontist, de 30 de ani. "Am avut situatii dramatice chiar de Anul Nou, cu turisti care urcau pe munte si ramaneau blocati pe Valea Cerbului sau pe Valea Morarului. Trebuia sa plec in misiune de salvare. Au fost cazuri cu degeraturi, cu fracturi de craniu, oameni care se rataceau pe munte. E mult de povestit. Si acum ne asteptam la turisti care sa urce pe munte in noaptea dintre ani, chiar daca e inchisa Cabana Omu si zapada e foarte mare. Dar sunt unii care vor sa marcheze trecerea de la un an la altul facand o fapta mareata, cum cred ei, fara sa stie ca isi pun viata in pericol", spune salvamontistul. Asa se face ca omul nostru a construit un refugiu la doi pasi de Statia Meteo. O cladire din lemn, cu doua camere si opt paturi, facuta in 1989, cu sprijinul salvamontistilor de la Bran. Acolo sunt adapostiti ratacitii muntilor.




Furtuni de 160 de kilometri pe ora




Revelionul celor de la Statia Meteo inseamna, in primul rand, transmiterea de date catre Administratia Nationala de Meteorologie. Fix la miezul noptii. Datele sunt transmise din ora in ora, dar exista patru momente importante de peste zi, iar acestea sunt la orele 06.00, 12.00, 18.00 si 24.00, cand se transmit informatii despre temperatura si umiditatea aerului, presiunea atmosferica, viteza si directia vantului sau despre frecventa anumitor fenomene meteorologice. In plus, oamenii de aici tin sub observatie si stratul de zapada, evolutia lui, astfel incat se dau si avertizari in legatura cu posibile avalanse in Bucegi. A existat o statie de observare meteorologica la Varful Omu inca din 1927, care a functionat pana in 1964 in Cabana Omu. Statistica arata ca cea mai scazuta temperatura in acest loc a fost inregistrata in anii '40, de minus 30 de grade Celsius. Cel mai cald a fost in vara lui 1986, cand tot in acest loc s-au inregistrat 22 de grade peste zero. Furtunile din zona sunt extrem de violente, rafalele de vant atingand chiar si 160 de kilometri pe ora. Vremea e atat de rea in decembrie, incat nici caprele negre nu urca acum la mai mult de 2.000 de metri altitudine.



Artica, motanul din varful Bucegilor




Asa ca meteorologii sunt aproape singuri. Aproape, pentru ca mai au si un motan in "dotare", pe care il cheama Artica. O pisica adaptata perfect la clima de aici. Motanul a fost adus cu cinci ani in urma. A avut o misiune grea la inceput. Trebuia sa extermine soarecii alpini care dadeau buzna in Statia Meteo de cate ori era ger afara, in cautarea unui adapost. Plus ca mai dadeau iama si prin proviziile oamenilor. Intre timp, pisica a facut "ordine" in zona, dar nici nu vrea sa auda de plecarea din "post". Chiar stapanii ei ne-au confirmat ca devine agresiva daca o iei in brate si te indepartezi de "casa".




Elicoptere in sprijinul meteorologilor




Auzim povesti despre cum era viata meteorologilor de pe Varful Omu cand aici nu erau gaze si nici curent electric. Aduceau pe munte, cu tractorul sau caruta, facand mai multe drumuri, 60 de tone de lemne, ca sa ajunga pentru o iarna. Plus cateva tone de motorina pentru generatorul electric. Asa ca specialistii aveau nevoie si de o conditie fizica deosebita. Si azi se cere forta fizica, nu numai pregatire profesionala, pentru ca meteorologii isi cara singuri proviziile. Dar acum vorbim numai de alimente.




In caz de forta majora, in sprijinul meteorologilor pot veni elicopterele de la Ghimbav ori de la Sibiu. S-a intamplat asa ceva de mai multe ori, dar numai cand a fost nevoie de salvarea unor turisti accidentati pe munte, care au avut norocul primului ajutor medical la Statia Meteo. A fost de pomina cazul unui femei, petrecut cu ani in urma. Urcase cu sotul ei pana la Varful Omu. Nimic deosebit pana aici. Numai ca femeia era insarcinata si mai avea cateva saptamani pana sa-i vina sorocul. "A fost la un pas sa nasca la Statia Meteo. Am chemat de urgenta un elicopter al Armatei. Au venit repede si au dus-o la spital, ca altfel nastea la 2.504 metri altitudine", rade Gheorghe Porancea cand isi aduce aminte de vremurile prin care a trecut.




Ne spunem unii altora sa avem multi ani inainte si sanatate. Sa ne mai vedem si cu alte ocazii. Tot pe "acoperisul" tarii, la o cana aburinda cu ceai si rom. Si sa aflam povesti noi despre viata la inaltimea vulturilor.




Dan Gheorghe, 2005 (fotografii de Bogdan Stamatin)

Bani europeni pentru civilizarea unui sat romanesc, in 1894






Povestea aceasta ar trebui sa porneasca de la urmatoarea intrebare - de ce atunci se putea si acum nu? Atunci, adica in urma cu 100 de ani. Cand intr-o comuna din nordul Dobrogei a existat un primar care s-a luptat cat a putut pentru comunitatea lui si a construit un sistem de aductiune a apei potabile, de care au beneficiat toti locuitorii. Un sistem care e si azi in functiune. Primarul de atunci, din Luncavita - Trandafir Iorga - vazand ca nu are bani din propria lui tara pentru ceea ce dorea sa faca, a cerut pasaport diplomatic de la conducatorul statului roman, Carol I. Primarul s-a dus in Franta si Elvetia, sa faca rost de bani, materiale si specialisti. Si a reusit, 70% din fondurile necesare sistemului de apa potabila din Luncavita venind de la francezi. S-a facut dupa aceea si colecta publica in comuna dobrogeana, pentru asigurarea restului de bani. 


Apa ieftina si azi


Conductele au fost aduse din Elvetia. Specialistii francezi au facut studii, masuratori pe dealurile din jurul Luncavitei, solutia fiind ca pe o colina din apropierea comunei sa fie construit un bazin de apa, in care sa fie colectate mai multe izvoare din zona. Apa urma sa curga gravitational spre asezarea omeneasca, prin conductele intinse pe o distanta de sapte kilometri. Primarul de azi din Luncavita, Stefan Ilie, ne-a spus ca, datorita sistemului de aductiune dat in folosinta in 1911, locuitorii din comuna aceasta platesc in zilele noastre foarte putin pentru un metru cub de apa potabila - doar 1,40 de lei. Tocmai pentru ca o buna parte din apa potabila a Luncavitei vine de la deal, fara sa fie nevoie de vreo cheltuiala, de genul curentului electric care sa puna in functiune niste pompe. Nimic din toate astea pentru secularul sistem! Ganditi-va ca in alte zone ale Romaniei apa potabila costa cu mult mai mult. Bucurestenii platesc, de exemplu, 3,03 lei pe metrul cub de apa de la robinet.


Bani europeni - in 1894


S-ar putea spune ca Trandafir Iorga, cel care a fost primar in Luncavita intre 1890 si 1912, a descoperit, inca din 1894, importanta banilor europeni. E adevarat ca nu se cunoaste exact suma pe care a adus-o din tara lui Voltaire. Dar se stie ca asta a fost proportia finantarii proiectului - 70% de la francezi si cofinantare de 30% din partea locuitorilor Luncavitei. Se stie ca fiecare familie din comuna a donat cate 20 de poli pentru binele comunitatii. Asta am aflat de la primarul actual al comunei, Ilie Stefan, a carui meserie de baza este cea de profesor de istorie. El a inceput sa culeaga date, inca de acum cativa ani, despre ilustrul personaj local. Asa a gasit la un moment dat pasaportul diplomatic cu care Trandafir Iorga a plecat in Occident. Din pacate, a ramas doar o copie dupa acel act. De soarta originalului nu se mai stie nimic. Sa vedem ce scrie in documentul emis in data de 17 martie 1894. Pasaportul era de fapt o foaie de hartie de mari dimensiuni, care pe fata principala purta insemnele Casei Regale a Romaniei si numele domnitorului Carol I. Iar dedesubt un scurt text, in romana si franceza. Iata-l : "Noi, ministrul secretar de stat la Departamentul Afacerilor Externe al Romaniei, rugam autoritatile civile si militare sa lase libera trecere domnului Trandafir Iorga, din judetul Tulcea, care merge in strainatate pe termen de 11 luni. Bun pentru ducere si intoarcere si sa-i dea ajutor si protectie in caz de trebuinta". Mai jos aflam cateva date si semnalmente despre Trandafir Iorga. Varsta - 46 de ani, statura mijlocie, sprancene castanii, ochi caprui, fara barba, barbie rotunda, obrazul oval. Nu se spune oficial ca avea si o mustata proeminenta. Sau poate n-o avea cand a plecat in Franta. L-am vazut in cateva fotografii care au reusit sa treaca bariera timpului. Avea o mustata de zile mari, ale carei colturi erau ridicate. Edilul purta drapelul tricolor la brau, stand alături de consatenii sai. O alta informatie ne spune ca primarul Iorga ar fi avut studii liceale, fiind de profesie tehnician veterinar. Daca in 1894 avea 46 de ani, tragem concluzia ca omul de care vorbim acum se nascuse chiar in anul revolutiei pasoptiste. Si mai stim ca a murit in 1923. La varsta de 75 de ani. 


Apa din cetate


Am plecat spre Luncavita cu gandul sa descoperim oameni care au aflat de la bunicii sau strabunicii lor cum a fost atunci, intre 1908 si 1911, cand toata suflarea comunei a muncit, sa faca santuri, sa monteze conductele. Va dati seama, pe o distanta de sapte kilometri. Mai intai am ajuns la primarul de azi, Ilie Stefan, om tanar, la al doilea mandat, dar care a devenit edil la numai 26 de ani. Luncavita este o cumuna in judetul Tulcea, la doi pasi de Dunare. Aici, ca si in multe alte locuri din apropierea fluviului, traditia de sute de ani era ca oamenii sa bea apa din Dunare. Sa faca mancare, sa spele, sa se spele si ei, numai cu apa din fluviu. Nu puteai sa sapi in pamant o fantana, pentru ca se surpa imediat pamantul argilos. "Asa e in nordul Dobrogei, pamant greu. Nu se pot face fantani. La pamant i se spune pielea boului, tocmai pentru ca orice fantana se surpa", ne explica primarul. Si atunci solutia era sa te uiti spre Muntii Macinului, asa tociti cum sunt ei, sa scoti apa de acolo. Luncavita e la poalele acestor munti, intr-o zona acoperita de paduri, strabatute de cerbi, coioti si mai rar de sepri. Neveninosi, ce-i drept. Se remarca aici cea mai mare specie de sarpe din Romania, cu o denumire pompoasa - "balaurul dobrogean", pentru ca ajunge pana la 1,60 metri lungime. Sa ne intoarcem insa la povestea noastra. Se stie ca in anul 1900 au venit in Luncavita specialisti din Franta. Dupa toate studiile facute atunci, s-a ajuns la concluzia ca trebuie construit un bazin cu apa, cu o capacitate de 200 de metri cubi, in zona unui deal cunoscut de localnici sub denumirea "la cetatuie". Ne explica primarul cateva lucruri despre imprejurimile Luncavitei, unde s-au gasit patru foste asezari romane. Iar pe dealul "cetatii" s-au descoperit urmele unor fortificatii milenare. "Cand s-a sapat pe acel deal, sa se faca bazinul de apa, s-au gasit urmele vechilor fortificatii", zice edilul. Dar nu numai atat. A iesit la lumina zilei si aductiunea de apa facuta de romani. Deci si ei colectau apa din aceleasi izvoare, din apropierea aceluiasi deal.


Ceremonia din 1911


Iata inca o informatie interesanta. Este o descriere a unui calator care s-a nimerit in Luncavita, in luna noiembrie din anul 1911, chiar in momentul inaugurarii sistemului de aductiune a apei potabile. Se stransese toata suflarea comunei in acel moment. Din datele istorice reiese ca Luncavita avea pe atunci 380 de familii, inseamnand un total de 1.780 de suflete. Asta se arata in "Marele dictionar geografic al Romaniei", scris de G. Lahovari si aparut in 1901. Luncavita era formata in acele timpuri, ca si azi, din doua sate - primul a dat numele comunei, iar al doilea se numeste Rachelu. Un alt amanunt demn de semnalat ne parvine din anul 1904, de la M. D. Ionescu, autorul unei monografii in care se scrie ca Luncavita a fost fondata de romani veniti din Basarabia, dar si de veterani ai razboiului de independenta din 1877-1878. Razboiul a marcat retragerea turcilor din Dobrogea. E drept ca in schimbul unirii Dobrogei cu Romania, de dupa razboiul de independenta, statul roman a cedat Rusiei sudul Basarabiei. Asa se explica exodul basarabenilor spre Dobrogea, de dupa 1878. Ne intoarcem la momentul inaugurarii sistemului de aductiune a apei potabile din Luncavita. Calatorul despre care am amintit mai devreme a notat ca in centrul comunei erau primarul Trandafir Iorga, preoti, multime de localnici, toti imbracati in straie de sarbatoare. Iar printre ei si specialistii francezi, care proiectasera sistemul. Dupa cum calculasera francezii, apa avea nevoie de exact 27 de minute pentru a ajunge din dealul "cetatuii", prin conducta de sapte kilometri, pana la un alt bazin de colectare, de la marginea comunei. Iar de acolo, prin alte tevi, apa se raspandea spre cele 20 de fantani care fusesera amenajate pe teritoriul comunei. Cei mai instariti oameni din Luncavita si-au tras apoi apa pana in propria gospodarie, prin conducte care porneau de la una din fantanile publice. Si chiar asa a fost, cum au zis francezii - exact 27 de minute i-au trebuit apei sa ajunga din deal pana in comuna, a notat dupa aceea anonimul cronicar. Primarul de azi ne-a spus ca a gasit toate aceste date in felurite albume sau carti despre Dobrogea. Un lucru este insa clar - Luncavita a fost prima localitate din Dobrogea in care a existat un sistem public de aductiune a apei potabile. Un atlas din perioada interbelica vorbea ca despre o ciudatenie, cand facea referire la satul Luncavita, atat de civilizat, cu apa prin conducte. Mai ales ca, pana in al doilea razboi mondial, numai 78 dintre orasele Romaniei, dintr-un total de 214, aveau sistem public de alimentare cu apa.


Santierul din anii '70


Luncavita de azi e o comuna mare, cu 4.758 de locuitori si 1.908 gospodarii, potrivit datelor oficiale. E drept ca oamenii isi castiga si acum painea tot din aceleasi surse, ca si inaintasii lor - agricultura si pescuitul. Strabatem ulite pietruite sau prafuite, printre case mici, dar frumos aranjate, semn de oameni gospodari. Ajungem la poarta lui Nicolae Ionascu. Ne primeste un barbat cu statura impozanta, in ciuda varstei sale, de 84 de ani. El a auzit de la bunicul lui ca pe la 1900 a fost aici, in sat, o mare adunare, cand a venit la sfat toata suflarea locala, sa cada cu totii de acord asupra celor ce urmau sa se intample, in legatura cu aductiunea de apa potabila. Ne mai zice batranul ca, de-a lungul timpului, vechile conducte au fost strapunse de radacinile copacilor, incat a fost deschis "santier mare", prin anii '70. Au venit atunci mesteri dintr-o alta comuna, tot din nordul Dobrogei, de la Niculitel. Ei au reparat intregul sistem de tevi. Merita retinut asta - au reparat tevile, nu le-au inlocuit. Conductele vechi erau impecabile. Asa ne-a spus mai tarziu si Petrica Nour, un angajat de la societatea de apa-canal din Luncavita. El a vazut conductele, din fonta, cand a mai facut reparatii curente. "Sunt in cea mai buna stare, dupa 100 de ani de folosire", ne-a asigurat specialistul. Pe unele tevi scrie ca au fost facute in Suedia, pe altele - Franta sau Elvetia.


"O conducta pentru vesnicie"


Demna de luat in seama este si relatarea unei femei - Jeni Ana. Ne-a spus ce stia de la bunicul ei, Ghita Ionita, cum s-a muncit in Luncavita, intre anii 1908 si 1911, pentru a se pune la punct sistemul public de alimentare cu apa potabila. Primarul de atunci, Trandafir Iorga, a impartit responsabilitatile locuitorilor comunei. De exemplu, fiecare membru al unei familii avea de sapat un sant in lungime de cel putin cinci metri si o adancime de un metru. Sapau oamenii cu ce aveau, nu erau ca acum, utilaje moderne. Tarnacopul si lopata erau de baza. Altii aveau boi, carute. Toate tevile au fost carate cu carutele. Conductele fusesera transportate initial pe Dunare, venind din vestul Europei, pana la Isaccea, iar de acolo au fost aduse in Luncavita, in carele trase de boi. Iar la sfarsit ne-a amintit femeia cuvintele bunicului ei catre nepoti : "Noi, batranii, am lucrat si va lasam voua pentru vesnicie aceasta conducta".


Roata se invarte


Cu cat s-a inmultit populatia Luncavitei, odata cu trecerea timpului, cu atat mai multa lume s-a abonat la vechea conducta, incat ramificatia de tevi din comuna s-a extins spre casele nou-aparute. Dar apa venea din acelasi loc, de pe dealul "cetatuii". Stim de la localnici ca acest sistem a fost unica metoda de alimentare cu apa potabila in comuna asta, pana in urma cu cinci ani. Actualul primar a accesat fonduri europene si pe baza acestor bani s-au sapat, la marginea localitatii, puturi de mare adancime, de pana la 80 de metri. De la puturile acelea au pornit santuri spre diverse zone ale comunei. Era nevoie sa fie montate conducte moderne, plecand de la noua sursa de apa. S-a intamplat ca in 2005, cand a fost nevoie de saparea santurilor, sa se repete intr-un fel ceea ce s-a petrecut aici cu 100 de ani in urma. Primarul de azi, Stefan Ilie, a chemat lumea la o adunare populara si le-a dat oamenilor exemplul faptelor din trecut, atunci cand toti satenii din Luncavita au iesit, cu mic, cu mare, la munca, sapand santuri. Tot asa ar fi trebuit sa se intample si in prezent. Si s-a intamplat. La fel ca in trecut, s-au impartit si acum responsabilitatile. Fiecare familie a avut de sapat un segment de 15 metri de sant, cu o adancime de un metru si jumatate. "In cinci zile s-a terminat toata treaba", aflam de la edil. Cert e ca in prezent comuna Luncavita beneficiaza atat de sistemul vechi, cel din 1911, cat si de cel nou, din 2005, pentru alimentarea cu apa potabila. "Sistemul vechi nu mai facea fata, reteaua se extinsese prea mult la fiecare casa, incat se intampla ca debitul apei sa scada uneori. De aceea a fost nevoie sa fie sapate puturi noi", conchide primarul Stefan Ilie. Localnicii au fost totusi fermi cand ne-au spus ca niciodata, cat a fost doar vechiul sistem in comuna, apa nu s-a oprit, nici macar in cei mai secetosi ani. Daca vrei sa bei acum apa din vechiul sistem de aductiune, te duci la una din cele trei fantani care mai sunt deschise. Una din ele e chiar in centrul localitatii. Prin fantana asta curge nu numai apa, ci si istorie. Aici a curs pentru prima oara apa din dealul "cetatuii", la inaugurarea sistemului, in 1911. Ceremonia care a urmat, tot in acest loc s-a desfasurat. Fantana a fost refacuta in 1984, iar pe ea a fost montata o placa memoriala, unde scrie asa : "Aducerea apei in comuna Luncavita, judetul Tulcea, lucrare obsteasca savarsita in anul 1911, luna noiembrie". De ce nu mai sunt azi functionale cele 20 de vechi fantani publice, ci numai trei? - ne explica tot primarul Ilie Stefan. Pentru ca toti cei care sunt legati la reteaua de apa a comunei trebuie sa plateasca cat consuma. Fiecare cu robinetul lui, in curtea lui. Pe cand la fantani apa e la liber. E drept ca "la liber", la cele trei fantani, vin oraseni, fie din Macin, fie din Isaccea, altii chiar de mai departe, si iau apa cu bidoanele, pe care le incarca apoi in masini. Apa de la "cetatuie", considerata mai buna, in comparatie cu cea "din fiare", adica din puturile moderne.


Filantropul


Datele de suflet sunt detinute azi, la Luncavita, de urmasii de sange ai lui Trandafir Iorga. L-am descoperit pe nepotul primarului de acum 100 de ani. Pe omul din fata noastra il cheama Iani Malcea, are 85 de ani, iar mama lui a fost fata cea mai mica a primarului Trandafir. Fostul edil a avut patru baieti si patru fete. "Pe mama mea o chema Florica. Ea s-a maritat cu unul din neamul Malcea. De-asta acum pe noi ne cheama Malcea", ne-a explicat batranul, dornic sa ne spuna o poveste veche de un secol. Alaturi de el i-am gasit si pe Mihail Malcea, fratele lui Iani, care are 70 de ani, dar si pe Gheorghe Malcea, de 58 de ani, fiul lui Iani. Gheorghe locuieste azi in casa in care a stat pe vremuri primarul Trandafir. Casa cu ziduri groase, inalte. Se vede ca a stat aici un om de vaza. "Bunicul meu a venit din Basarabia, de la Giurgiulesti, la 16 ani, impreuna cu patru frati si o sora. S-au asezat cu totii in Luncavita, la fel ca multi alti basarabeni", continua nepotul sa ne povesteasca. Mai aflam ca lui Trandafir i se spunea "boierul" in vremurile sale de glorie, ca a ajuns un om bogat, cu mult pamant si bani in banca. Si ca era filantrop. A dat din pamantul sau parcele la alti romani, din Basarabia, din Ardeal, din Oltenia, sa se stabileasca aici. "Dorea sa fie cat mai multi romani in locurile astea", continua Iani. Se povesteste ca, in urma cu 100 de ani, Luncavita era o comuna de oameni instariti, iar bandele de hoti dadeau tarcoale avutiilor. Ca urmare, primarul Trandafir a organizat un fel de garda locala, iar talharilor li se venea de hac imediat. "Era un om tare hotarat. A ajuns la Bucuresti, pana la regele Carol I, si i-a cerut pasaport diplomatic, sa plece in Franta, sa faca rost de bani multi pentru comuna lui", fara ca Iani Malcea sa stie de cati bani a fost vorba. Dar adauga faptul ca bunicul sau a facut imprumut in banci, in nume propriu, pentru amenajarea soselei Macin - Tulcea, incat nordul Dobrogei sa aiba in acest fel sansa dezvoltarii. "A fost nevoit sa vanda o parte din pamanturile lui, ca sa dea banii inapoi la banca, dar ce-a facut, pentru romani a facut", e convins Iani.


Tema de la UE


De-a dreptul ciudat pare ca o comuna de la marginea tarii, asa cum este Luncavita, sa aiba un sistem de alimentare cu apa potabila. Sistem realizat cu 100 de ani in urma. Este cu atat mai ciudat acest lucru, cu cat avem cele mai proaspete date ale Institutului National de Statistica. Se stie astfel ca 45% dintre romani nu au acces la un sistem public de alimentare cu apa. Asta se intampla in anul de gratie 2010! Adica oamenii aceia, cei 45%, iau apa din fantani, din garla, de oriunde. Cara apa cu galeata, cu cobilita, ca pe vremea strabunicilor. In schimb, avem programe si proiecte, cu duiumul. Pe masa autoritatilor locale si nationale. Pentru modernizarea tarii. Sa nu uitam ca Uniunea Europeana a dat tema Romaniei, ca pana in 2018 sa faca in asa fel incat 90% din populatia acestei tari sa fie racordata la o retea de apa potabila. Sa fie oare un exemplu pentru guvernantii de azi ceea ce a facut, cu 100 de ani in urma, primarul Trandafir Iorga? Sau mai bine ne reinventam strabunicii, ca sa ne rezolve ei problemele...



Dan Gheorghe, 13 octombrie 2010

Academia Rurala de la Giurcani




Intelectualitatea satelor se incapataneaza sa reziste, in ciuda amaraciunii si saraciei care domina mediul rural. Daca vorbesti de judetul Vaslui, dat in toate clasamentele ca una dintre cele mai sarace zone ale tarii, cu atat mai mult ti se pare ciudat ca tocmai aici sa mai "miste" ceva. Am dat intamplator, zilele trecute - fiind la Barlad - peste o informatie. Intr-un sat, aproape de malul Prutului, a fost infiintata, cu 14 ani in urma, o Academie Rurala. Noroc cu cineva care stia exact locul si mai ales il cunoaste pe invatatorul Marin Rotaru, cel care a pus bazele acestei idei.


Fara politica


Profesori, invatatori, preoti, fie cu preocupari legate de istorie, de arheologie, fie apropiați de poezie, proza ori pictura. Traitori prin satele risipite in stepa Vasluiului. Au decis sa se uneasca in aceasta asociatie. Nu discuta acolo despre salarii, pensii, politica. Actualitatii crude i se tranteste usa in nas! Se prezinta, in schimb, monografii ale unor sate vasluiene. Unii astern pe hartie asemenea lucrari. Dupa ce merg pe teren, vorbesc cu oamenii. Sau la biblioteca, in arhive, studiind documente vechi. Altii scot la lumina zilei biografiile unor oameni de cultura, de arta, savanti, care au facut cinste tarii, in alte veacuri, dar care s-au nascut pe plaiurile vasluiene.


Adunare de idei


Artistii plastici isi expun tablourile, sculpturile. Scriitorii vin cu roadele inspiratiei lor. Dar in toate cazurile e vorba numai de lucrari de ultima ora - si monografiile, si tablourile, si poeziile sau povestirile. De fiecare data in alta parte, intr-un sat de pe cuprinsul judetului, la scoala sau la caminul cultural, unde e o incapere disponibila pentru cateva ore de lectura. Academia nu are un sediu anume, un frontispiciu. Rasare in locul in care ideile oamenilor se aduna.


"Elanul"


Initiativa este cunoscuta in mediile academice. Pe langa membrii de baza ai asociatiei, 40 la numar, mai sunt corespondentii - profesori la diverse universitati din tara. Chiar un dascal de la Universitatea Babes-Bolyi din Cluj face parte din Academia vasluiana. Dar si studenti de la Iasi, promotori ai "Elanului". Aceasta e denumirea oficiala - Academia Rurala "Elanul". Nu vine de la animalul in sine, ci de la Valea Elanului, unde a vazut lumina zilei aceasta idee. Mai precis in Giurcani. Un sat aflat la peste 30 de kilometri de Barlad.


Pe drumuri de caruta


Am decis ca trebuie sa merg la sursa. Ghid mi-a fost profesorul de paleontologie Vlad Codrea, de la Babes-Bolyai, care venise in zona pentru cateva relicve abia descoperite pe malul Prutului. Am decis sa dezgropam din anonimat si Academia din Giurcani. Ne-am indreptat spre acel loc, mai intai pe sosea, apoi luand urma carutelor, pe drumuri de pamant, "taind" uneori lanurile de porumb, alteori ocolind rape amenintatoare, trecand prin catune acoperite de uitare, mai grea parca decat pacla umeda a toamnei. Ajunsi la finalul "expeditiei" noastre, am batut la o poarta de om gospodar. Ne-a deschis cel despre care am aflat dupa aceea ca, timp de 43 de ani, a fost invatator. Acum e proaspat pensionar. Un barbat pe fata caruia mustata proeminanta se intelege de minune cu zambetul sagalnic. Parca nu-i venea sa creada ce vede. Hai ca pe profesorul Codrea il cunostea, dar un ziarist de la Bucuresti sa-i calce batatura - mare minune! - se mira gazda, Marin Rotaru.


Revista culturala


Bucuros de oaspeti, ne invita in tinda casei, in jurul unei mese care se umple imediat cu ospitalitatea unui moldovean cu vocea blanda, dar care isi cumpaneste bine vorbele, impartindu-le in fraze scurte si la obiect. Ne arata colectia celor peste 100 de numere, cate au aparut pana acum, ale revistei "Elanul". Publicatie culturala, cu aparitie lunara, editata de Academie si de Scoala din satul Giurcani, in care a lucrat si invatatorul nostru. "Ce s-a discutat la intalnirile noastre, materialele prezentate, toate le cititi aici", mi se explica. Rasfoiesc paginile numarului 99, luat la intamplare din raftul bibliotecii. Vad titluri de genul "Egumeni si stareti in Moldova, la inceputul secolului XV", avandu-l ca autor pe Iulian Marcel-Ciubotaru. Sau randuri despre "Stroe S. Belloescu - formator de opine nationala", semnate de Mircea Colosenco. Din numarul 101 al "foii" culturale retin articolul doctorului Laurentiu Chiriac, care trateaza "Timpul in viziunea crestină a Occidentului medieval", la care se adauga "Eminescu si perspectiva unitara a romanismului" - sub semnatura profesorului universitar doctor Ioan Agrigoroaiei. Aflam detalii in legatura cu "Aspectele vietii si activitatii lui Pantelimon Halippa, pana in anul 1918", materialul fiind semnat de Dinu Postarencu, din Chisinau. Sare in atentie un referat care trateaza "Costumul masculin de curte in secolele XIV - XVII, in Tarile Romane", autoarea fiind Ana-Maria Moisiuc, urmand amanunte despre "Activitatea guvernamentala a patriarhului Miron Cristea reflectata in presa" - articol de Alexandru Aioanei.


"Simtim ca existam"


Vreau sa aflu de la cel care a "sadit" ideea Academiei - pentru ce acest efort? "Aici este singurul loc in care noi, intelectualii de la sate, suntem luati in seama. Ne adunam pentru sufletul nostru. Oamenii simt nevoia de-a se exprima, dupa pregatirea si talentul fiecaruia. Daca ati intelege cat ne este de bine! Atunci parca ne incarcam bateriile, simtim ca existam, prin creatiile noastre", zice invatatorul. Si continua, oftand : "Intelectualitatea satelor a fost demult data uitarii". Cei care s-au incapatanat sa ramana totusi in lumea asta, si care n-au uitat de stilou, de hartie, de gandurile si de vocatia lor, se aduna la ceas de cultura, fiecare cu manuscrisul lui. Vin din toate colturile judetului Vaslui - Vetrisoaia, Macnea, Murgeni, Sarateni, Fruntiseni, Puiesti, Banca, Gagesti, Vutcani, Rosiesti, Viisoara. Si din alte comune si sate - lista e lunga. Ma uit la fotografiile realizate cu ocazia diverselor simpozioane. Oamenii adunati in cate o sala, facand cerc, de-a lungul zidurilor, uneori stransi unul in altul, ca sa incapa toti, se uita cu atentie la unul dintre colegii lor, ridicat in picioare, citindu-si lucrarea. Dominant este albul in majoritatea imaginilor - parul alb. "Nu va spun eu o noutate, ca in mediul rural sunt tot mai putini tineri cu studii superioare", continua invatatorul. Si ofteaza din nou.


Sprijin din Germania si Anglia


Nu e nici usor, nici greu, sa convoci intelectualii satelor. Totul incepe cu telefoanele - cand si unde sa ne intalnim? O zi intreaga e necesara pentru "negocieri", intrand in discutie mai ales distantele parcurse dintr-o parte in alta a judetului. "Asociatia noastra si-a creat un renume in judet. Primarii ne ofera un loc anume in care sa ne desfasuram activitatea", ma anunta gazda. "Elanul" e cunoscut pana si in Germania si Marea Britanie, de unde s-au primit la un moment dat sponsorizari de la vasluieni plecati acolo. A fost sustinuta aparitia revistei culturale, fiecare numar, cu un tiraj de 300 de exemplare, necesitand un efort financiar de 430 de lei. De sase ani incoace, chiar si autoritatile s-au implicat, in acelasi scop, fiind vorba despre Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale. Dar cea mai buna veste e ca, intr-un viitor apropiat, va exista un sediu al Academiei Rurale. Spatiul dezbaterilor a fost oferit de staretul manastirii Bujoreni, lacasul aflandu-se la numai sapte kilometri de Giurcani, locul de bastina al "Elanului".


Modertor de colocviu


Fiind stabilite data si locul simpozionului, fiecare se intelege cu fiecare. Dintre membrii asociatiei. Are unul o masina a lui, ia cativa confrati cu el. Si da-i bice prin hartoapele Vasluiului, ca in cursele de autobuz sau in trenuri nu poti pune baza. Vreau sa cunosc cativa dintre "stalpii" Academiei, la care invatatorul Rotaru imi vorbeste despre Cristian Onel - profesor de istorie la Rosiesti, Florin Varvara - profesor de istorie la Sarateni, Ioan Petru - protopop in Falciu, Ion Baciu - profesor de istorie la Fruntiseni, Teodor Hardon - profesor de istorie la Ranjesti. Se aminteste, cu multa placere, despre poeziile de exceptie ale lui Simion Bogdanescu, fara sa fie uitat nici Ion Iancu Lefter, un filolog care cucereste de fiecare data auditoriul cu lucrarile sale. Iar povestile cele mai frumoase, despre o alta lume a satului, sunt impartasite de Petru Ujeuca, un batran sfatos, venit tocmai din Basarabia, de undeva din Gagauzia, din comuna Suletea. Este desemnat, de fiecare data, un moderator al colocviului, care da posibilitatea asistentei sa-si exprime ideile, in mod organizat. Pe langa anumite lucrari prezentate de unul si de altul, se mai pun la cale dezbateri asupra unor subiecte prestabilite - istorie, literatura, arheologie - asupra carora participantii emit opinii dintre cele mai diverse, insotite de ample argumentatii.


Invitati de seama


Oaspeti de onoare au calcat pragul Academiei Rurale, de-a lungul timpului. La loc de frunte a fost poetul Grigore Vieru, in 2003. Urme adanci a lasat in momoria asociatiei si dramaturgul Cezar Ivanescu. Alaturi de intelectualitatea satelor vasluiene apar, de la o intrunire la alta, tot mai multi oameni de cultura din zona urbana - scriitori, artisti plastici, specialisti ai unor muzee - incat nu mai e o noutate ca in acest cadru sa fie organizate evenimente cu rezonanta, precum lansarea unor carti. Amploarea fenomenului a iesit in evidenta in vara acestui an, cu ocazia aniversarii numarului 100 al revistei "Elanul", strangandu-se la ceasul de sarbatoare din satul Vetrisoaia "cateva sute de oameni, nu numai din Vaslui, dar si din alte cateva judete", povesteste invatatorul Marin Rotaru.


Traditie din 1931


Ceea ce se intampla in judetul Vaslui nu este nici pe departe un "moft" al vremurilor actuale, ci continuarea unei traditii locale. Am aflat de la invatatorul Marin Rotaru, care a facut "sapaturi" prin arhive, ca in 1931 s-a infiintat Asociatia Culturala "Glasul Nostru", in comuna numita la vremea aceea Basesti - azi Viisoara. Daca te uiti pe harta judetului Vaslui, constati ca Viisoara e la numai o aruncatura de bat de comuna Gagesti, pe teritoriul careia se afla satul Giurcani, unde s-a nascut, in 1996, Academia Rurala. Revenind la perioada interbelica, trebuie spus ca dascalii din scolile rurale pusesera bazele acelei asociatii, intalnindu-se periodic si discutand despre cum trebuie raspandita cartea in randul taranimii. Era editata si o revista, intitulata "Glasul nostru", recomandata ca "foaie culturala cu informatii si indrumari pentru popor". Iata ca "lumina" aprinsa atunci in satele vasluiene nu s-a stins nici pana in ziua de azi...



Dan Gheorghe, septembrie 2010 (fotografii de Florin Varvara si Cristi Onel)

Fabrica celor respinsi pe piata muncii





Dupa "capitalismul salbatic" al ultimilor 20 de ani, cum a fost caracterizata Romania postdecembrista, se "coace" acum o noua viziune asupra relatiilor de munca - economia sociala. Au aparut deja primele "insule" - intreprinderile sociale - mergand tot dupa principiile profitului, dar care au totusi ceva diferit, fata de restul pietei. La o asemenea fabrica sunt angajate persoane cu handicap, care in alte parti n-au nicio sansa de a-si castiga painea. Am gasit un caz de acest fel in judetul Valcea. Cu atat mai interesanta e povestea proiectului, cu cat el a fost pus pe picioare de un om tintuit in scaunul cu rotile.



Accident la 17 ani



Prima oara am cautat informatii pe Internet despre "oameni care ajuta oameni". Asa am dat peste Bogdan Dinca si fundatia lui - "Soul to soul", pe care a infiintat-o in 1998. Un barbat de 36 de ani. Viata i s-a schimbat radical la 17 ani, din cauza unui accident stupid, intr-un bazin, de fundul caruia s-a lovit in cadere. Au urmat sase luni de chinuri, imobilizare la pat, operatii fara succes pe coloana vertebrala. A ramas cu diagnosticul de tetrapareza spastica. Dar a decis ca viata trebuie sa mearga inainte. Si-a dus la bun sfarsit studiile universitare - Psihologie - in 2004. Cu patru ani in urma s-a casatorit.



Din usa-n usa



Revenim la organizatia umanitara. "Nu aveam bani, la inceput. Doar idei si prieteni. Doream sa-i ajut pe cei care sufera ca mine", zice Bogdan. A incercat sa rezolve problema financiara, batand la usile unor patroni. La unii a gasit intelegere, la altii doar ocara. "Am avut parte si de cuvinte grele, ceva de genul - mai lasati-ne cu handicapatii vostri!", isi aminteste gazda. Din primii bani a cumparat scaune cu rotile, pe care le-a dus la un camin de batrani. Pe urma a deschis o sala de kinetoterapie, la Casa Tineretului din Ramnicu Valcea, timp de un an. Atat i-au ajuns banii pentru salariile specialistilor de acolo. Important e ca in acel interval au venit 50 persoane cu handicap si au facut tratamente de recuperare. A mai organizat spectacole si concursuri pentru cei loviti de soarta. Bogdan stie ca numai in Ramnicu Valcea sunt aproximativ 1.000 de persoane cu handicap.



Economia sociala



Cateva lucruri merita spuse despre economia sociala, un concept nou pe plan mondial. Se remarca principiul de a crea firme in care sa lucreze persoanele dezavantajate pe piata muncii. Mai ales cei cu diverse grade de handicap, dar care sunt totusi capabili sa-si castige painea prin forta bratelor si a mintii lor. Romania are deja legislatie care permite infiintarea unor astfel de structuri profesionale. Cel mai bun exemplu e Ordinul 60 din 2007 al Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap, legat de "intreprinderile protejate". Importante sunt si prevederile stipulate in Legea 207 din 2009, in care se arata obligatiile pe care le au firmele cu mai mult de 50 de salariati. Acestea au trei posibilitati de-a se achita fata de persoanele cu handicap din Romania. Una din ele trebuie neaparat respectata. Prima ar fi sa angajeze doi oameni cu nevoi speciale, remunerandu-i cu salariul minim pe economie. A doua varianta - sa plateasca la stat o taxa echivalenta cu cele doua salarii. A treia - sa achizitioneze, luna de luna, bunuri sau servicii de la o intreprindere sociala, in limitele acelorasi doua salarii minime.



Bani europeni - 300.000 de euro



Sa pui pe roate o intreprindere in mijlocul crizei economice, mai ales in Romania, plina de falimentele firmelor mici si mijlocii - iata "curaj si nebunie", recunoaste zambind Bogdan Dinca. S-a bazat, ce-i drept, pe Uniunea Europeana, la "usa" careia a batut in 2009, cu proiectul unei intreprinderi sociale in domeniul confectiilor. Iata cifrele - 300.000 de euro, nerambursabili, pe o perioada de doi ani. Banii au venit in proportie de 75% de la Fondul Social European si 23% de la Guvernul Romaniei. S-au adaugat 2% din resurse proprii. Ceea ce inseamna ca asociatia umanitara a scos din buzunar 30.000 de lei. E drept ca se stransesera deja, in contul organizatiei, anumite sume de la populatie, datorita acelui mecanism financiar care permite unui contribuabil sa redirectioneze 2% din impozitul platit la stat catre o activitate caritabila.



Selectia personalului



Era nevoie de 15 oameni, conform planului. Persoane cu handicap. A fost organizata o selectie, vestea ducandu-se spre diverse fundatii de caritate locale. S-au prezentat 25 de candidati. Fara sa se puna accent pe varsta sau pe studii. Unii aveau 20 de ani, altii erau trecuti de 50, dar majoritatea cu diploma de liceu in buzunar. Au fost evaluati de o comisie, stabilindu-se cine are aptitudini pentru meseria de croitor, dar si cine isi doreste cu adevarat sa lucreze. Cuvantul psihologului a fost esential. "Unii au venit din curiozitate, altii au demonstrat ca vor sa faca treaba", isi aminteste Bogdan. A urmat etapa scolarizarii, in urmatoarele sase luni. De data asta, meseriasii in ale croitoriei au iesit la rampa, cu atat mai mult cu cat niciunul dintre cei 15 admisi nu stia cu ce se "mananca" arta stofei. Cert e ca au invatat cu totii - sapte femei si restul barbati - ce inseamna sa fii "confectioner textile", dupa cum suna calificarea obtinuta. Pentru efortul lor de o jumatate de an - lectii teoretice si practice - au fost rasplatiti, in conformitate cu proiectul european, cu o bursa de 500 de lei.



Maistrul croitor



Avem de mers zece kilometri, de la Ramnicu Valcea pana in satul Gura Vaii. De aici se vede intrarea in defileul Oltului. Dar noi ne pierdem pe un drum laturalnic, pana la fosta scoala, luata in concesiune de Fundatia lui Bogdan Dinca, si trecuta prin ample modernizari - centrala termica, grup sanitar, calorifere, parchet, pereti zugraviti. Altfel, o cladire care se integreaza in peisajul local - curtea inundata de flori si mai ales genorozitatea acoperisului, chiar si fata de tinda impunatoare a casei. Suntem intampinati de priviri surprinse. Descoperim o sala in care sunt 15 masini de cusut automate. Si tot atatia oameni. Iar in fata, stand in picioare, la o masa intinsa, acoperita cu stofe rasfirate sau cativa baloti, e maistrul croitor. O femeie mica de statura, intre doua varste - Silvia Popescu. Ea da tonul operatiunilor. Mai intai croieste, dupa care materialele pleaca spre subalternii sai, impartiti pe echipe. Ei desavarsesc fiecare produs in parte - festonat, facut tivul, pus nasturi, calcat si multe altele. "I-am impartit pe echipe, dupa cum se pricepe fiecare sa faca anumite treburi", explica sefa. Interesanta si povestea ei. O femeie de 20 de ani in bransa. Pentru prima oara lucreaza alaturi de persoane cu dizabilitati. Experienta o incanta. "Am remarcat seriozitatea lor. Respecta intocmai programul de lucru", suntem introdusi in atmosfera. Munca incepe zilnic la opt dimineata si se termina la patru dupa-amiaza.



"Stalpul" casei



Fiind vorba de o distanta mare de la Ramnicu Valcea pana la munca, este asigurat transportul de catre angajator. Toti salariatii locuiesc in oras. Locul de intalnire e in fata Casei Tineretului, in cartierul Ostroveni. De acolo pleaca autobuzul. Silvia ne prezinta cateva destine, alaturi de care isi petrece viata profesionala din 29 mai 2010 - prima zi in care intreprinderea sociala de la Gura Vaii si-a deschis portile. Rozalia are 35 de ani. Este surdomuta. Cu greu ne putem intelege. Suntem ajutati tot de maistrul croitor, care in numai cateva luni a invatat limbajul semnelor. Mai ales ca patru dintre muncitorii de aici nu pot vorbi si auzi. Revin la dialogul cu Rozalia. E maritata, are o fetita de sapte ani si un sot pensionat pe caz de boala. Ea e practic stalpul casei. Corina are 30 de ani. Se opreste din lucru si isi "deseneaza" viata, din numai cateva miscari ale mainilor, balansandu-le in aer. A stat o buna perioada in somaj. Pe unde se ducea, sa caute o slujba, i se dadea de inteles ca o persoana ca ea, cu dizabilitati, are putine sanse. Alina are 29 de ani si un baietel de trei ani. De la asociatia de surdomuti, din care face parte, a auzit de noua intreprindere sociala, a venit aici si a obtinut postul. Stefan e un tip mai retras, cu parul deja incaruntit, la cei 31 de ani ai sai. A lucrat pe santier, la Govora, pe urma si-a dus viata cum a putut, timp de un an, in somaj. Reuseste sa se expime, dar cu greu. Cristina, o fata uscativa, putin adusa de spate, spune ca si-a petrecut prima parte a vietii la casa de copii. "Pe unde ma duceam sa ma angajez, ma si respingeau, ca am fost la casa de copii", se tanguie, apoi Stefan sare sa-mi confirme acelasi tratament de care a "beneficiat" in fata unor patroni. Si el a trecut pe la un camin de orfani. Dar iata si o raza de soare in ochii Adelinei si ai lui Bogdan. Sunt sot si sotie. Am auzit de la mesterul croitor ca Bogdan e omul de baza in ale meseriei, in acest colectiv. Mi se spune familie. Asa se considera ei. "Avem rate de platit. Ne descurcam. Sper sa ne descurcam si mai bine", pare optimista ziua de maine in opinia tanarului.



Salariu de 970 de lei



Adevarul e ca persoana cu handicap din Romania se mai lupta si cu o alta dizabilitate, de data asta a societatii. Primesti o pensie de numai 297 de lei pe luna. Daca nu te poti misca singur, fiind dependent de carut, ai parte de ajutorul unui asistent personal, care castiga 470 de lei lunar. Dar si banii aceia s-au redus cu 25%, ca la toti bugetarii. E adevarat ca salariatii pe care i-am cunoscut acum vin pe picioarele lor la munca. Doar una din fete are nevoie de mama ei, care-i sta alaturi, pas cu pas. O si ajuta la anumite treburi. Important este, asa cum remarca si maistrul croitor, ca acesti oameni muncesc, si poate ca, pentru prima oara in viata lor, se simt utili. Dar nu numai atat. Castiga o paine ceva mai "alba", fata de "cenusiul" pensiei lor de handicap. Salariul este de 970 de lei. "Produsele noastre sunt de cea mai buna calitate. Nu e nicio diferenta, fata de orice alta fabrica de confectii", conchide maistrul Silvia Popescu.



Rapoarte trimestriale



Productia e inca la inceput de drum. Abia s-a finalizat primul contract de 100 de salopete pentru un agent economic din Valcea. Si se preconizeaza o cantitate cel putin la fel de mare pentru o firma din Medias. Dar capacitatea maxima poate ajunge la 500 de salopete pe luna. Se lucreaza numai pe baza comenzilor ferme. Deja intram in sfera administrativa. A fost prevazut, prin proiectul european, ca noua entitate economica sa aiba, pe langa cei 15 salariati - persoane cu dizabilitati, si o alta structura, de data asta a profesionistilor in management. Vorbim de un manager, un responsabil financiar, un contabil, un consultant juridic. Exista si o persoana responsabila de relatia cu presa. Facem apoi cunostinta cu Gina - dupa cum se recomanda, scurt - managerul. O problema extrem de importanta e publicitatea, si pentru asta tanara expediaza in fiecare zi mail-uri pe toate "cararile" Internetului, se ocupa de pliante, dar si de alte modalitati de publicitate. Ne anunta ca se mai pot produce lenjerii de pat, articole pentru nou-nascuti sau prosoape. Ne exemplifica prin cateva preturi, asigurandu-ne ca sunt sub tariful de pe piata. De exemplu, o salopeta costa 45 de lei, un prosop nu depaseste 1,5 lei si lenjeria de pat face 50 de lei. De notat ca nu pot fi comercializate produse la bucata, intreprinderea sociala vinde marfa numai la persoanele juridice. Administrativul mai trimite rapoarte trimestriale catre Ministerul Muncii, la organismele din structura Uniunii Europene, pentru a se vedea cum e cheltuita fiecare centima a fabricii, din fondurile de la Bruxelles.



"Protectie" romaneasca



Ramane de vazut ce se va intampla dupa aprilie 2011, cand banii europeni, care sustin intreprinderea sociala din Gura Vaii, se vor epuiza. De atunci, va trebui ca sistemul sa se autofinanteze. Discutam la un moment dat cu Bogdan Dinca, presedintele Fundatiei "Soul to soul", despre conceptul romanesc al "intreprinderilor protejate" - cele care asigura integrarea pe piata muncii a persoanelor cu dizabilitati. O statistica din 2009 a Autoritatii pentru Persoanele cu Handicap indica faptul ca in tara noastra erau la acel moment 394 de firme cu un astfel de caracter social, acoperind domenii profesionale dintre cele mai diverse. Dar iata cum simte "protectia" statului roman un om care a pus in functiune un astfel de mecanism. Sa luam ca exemplu TVA. "E adevarat ca nu platesc taxa asta catre stat. Dar atunci cand cumpar materia prima, achit si TVA-ul catre furnizor", spune barbatul, adaugand ca "suntem vazuti ca orice alt agent economic, cand e vorba de plata celorlalte impozite catre autoritati". Pe de alta parte, esti obligat de lege sa ai un plafon al cifrei de afaceri de 35.000 de euro pe an. Daca il depasesti, vei plati si TVA catre stat, iar intreprinderea nu va mai avea caracter social, chiar daca respecta acel normativ care spune ca cel putin jumatate din salariati sunt persoane cu handicap. Bogdan e oricum decis sa mearga mai departe. Chiar cu un nou proiect european, de data asta pentru un atelier de tamplarie, in care sa angajeze tot persoane cu dizabilitati. "E mai mult decat o afacere. E viata mea", se arata decis omul sa darame orice bariera, chiar si din scaunul sau cu rotile...





Dan Gheorghe, 4 octombrie 2010