Mortii nu mai vor sa taca. Pe granita de vest a Romaniei...



Sange, sarma ghimpata, mitraliere, campuri minate, soldati inarmati pana-n dinti, crime, violuri, cadavre plutind pe Dunare, femei si barbati masacrati pe "fasia verde". Nu sunt scene dintr-un film de groaza, ci realitatea Romaniei de pana in 1989, de la frontiera de vest. "Cea mai sangeroasa frontiera a Europei", dupa cum au catalogat-o, inca din anii '80, organizatiile umanitare din Vest. Regimul de la Bucuresti a vrut sa opreasca exodul romanilor spre libertate, construind impotriva propriului popor o veritabila fortareata, in timp ce zeci de mii de oameni incercau sa fuga, prin Serbia sau Ungaria, spre Occident. Nici azi nu sunt cunoscute proportiile dezastrului, dintr-o ciudata secretomanie de care dau dovada atat autoritatile, cat si martorii acelor evenimente, dar cert e ca cimitirele de la granita sunt pline de fugari neidentificati.

Doi investigatori in paralel - in Romania si Germania


Doi oameni incearca de peste zece ani sa faca trecutul sa vorbeasca. Fiecare a lucrat pe cate un "front". Cum e cazul lui Johann Steiner, ziarist si scriitor, nascut in Banat, care traieste din 1980 in Germania. El a intervievat, din 2001, romani stabiliti in Vest, care au fost la un pas de moarte, in aventura vietii lor, de a trece ilegal frontiera de vest a Romaniei comuniste. La randul ei, Doina Magheti - jurnalista, poeta si traducatoare din Timisoara - a inceput, imediat dupa 1990, investigatiile pe acelasi subiect, stand de vorba cu martori ai crimelor de pe granita de vest. Dar si cu suflete pustiite de suferinta, dupa ce rudele sau prietenii lor au pierit in incercarea de a trece frontiera, de soarta multora nestiindu-se nimic, nici in ziua de azi.

O carte pentru "conservarea memoriei"


Cei doi scriitori au pus cap la cap informatiile, cu doi ani in urma, intr-un prim volum cu un titlu sugestiv - "Mormintele tac" - care a vazut lumina tiparului in Germania, tradus apoi in limba romana, anul trecut, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Al doilea volum, in limba germana, sub aceeasi titulatura, a fost lansat in octombrie 2010, tot in tara lui Goethe. Un demers scriitoricesc si de investigatie care vrea mai degraba sa se apropie de sufletul cititorilor, pentru "conservarea memoriei", fara pretentia de a sta la baza viitoarelor manuale de istorie, tine sa precizeze Johann Steiner. El nu se va opri aici. Va urma o colaborare cu un istoric sarb, pentru un volum care va fi scris in trei limbi - romana, sarba si germana. De data asta, vor fi cercetate arhivele de pe malul sarbesc al Dunarii. Toate satele de acolo au in cimitirele lor zeci de morminte pe care scrie "neidentificat", ne spune Johann, care a fost deja intr-un astfel de loc, la Novi Sip, nu departe de Hidrocentrala Portile de Fier - 1, unde a gasit 35 de morminte fara nume. Sunt mai mult ca sigur romani, dupa cum au confirmat localnicii.


Ecluza sarbeasca, blocata de cadavrele romanilor


Cateva pasaje din editia in limba romana a cartii de fata ies in evidenta, dezvaluind amploarea tragediei de pana in 1989. Dupa ce a fost data in folosinta hidrocentrala Portile de Fier – 1, in 1972, autoritatile fostei Iugoslavii se plangeau ca ecluza lor era uneori blocata de cadavrele care pluteau pe Dunare, ingramadindu-se spre teritoriul sarbesc. Asa e curentul fluviului, in aval de Cazane, orice obiect fiind impins spre malul vecinilor nostri. O femeie povesteste cum baiatul ei a fost ucis in 1987, incercand sa traverseze fluviul. Trupul lui a fost gasit de pescari, care i-au recuperat si actele. La fel ca el, si altii fusesera inghititi de ape, "scurgandu-se" apoi spre hidrocentrala. Imagini terifiante, de care isi amintesc si azi cu groaza unii locuitori de la Dunare, cum e si mama acelui copilandru. Alte nenorociri au fost pe asa-numita “fasie verde”, o portiune lata de vreo 20 de metri, care insotea linia granitei. Fasia era mereu nivelata, sa se vada imediat orice urma de pasi ilegali. Pe acel segment au fost surprinsi multi fugari, intre care si o familie compusa din sot, sotie si doi copii. Mama a fost executata de graniceri in fata copiilor ei. Pur si simplu impuscata in cap. Alte marturii atesta ca cei prinsi pe "fasie" au fost ingropati chiar la locul crimei. Un caz de o salbaticie fara seaman s-a petrecut in 1988, in apropierea comunei bihorene Valea lui Mihai, la granita cu Ungaria, cand 11 fete de liceu din Oradea au vrut sa treaca frontiera. Au fost prinse de graniceri, care le-au dezbracat, le-au violat si la sfarsit le-au biciuit.

"Secretele au fost aruncate in Cazanele Dunarii"


L-am intalnit de curand pe Johann Steiner, la Bucuresti. Facusem initial cunostinta pe Internet, dupa ce-mi trimisese o solicitare in legatura cu un material pe care l-am scris cu doi ani in urma la ziarul unde lucrez si acum - Romania libera - despre una dintre cele mai mari calauze de la Dunare. Marturia personajului meu a intrat astfel in paginile volumului pe care Johann l-a semnat in colaborare cu Doina Magheti. Am remarcat un lucru neasteptat, pe care scriitorul mi l-a spus, referindu-se la cei peste 100 de oameni pe care i-a intervievat pentru cartea de fata. Cativa dintre ei au refuzat ulterior sa li se mai faca publice numele si povestea, fara nicio explicatie. N-ar fi exlusa teama, a opinat interlocutorul meu. Daca esti deja in Vest si inca iti mai e frica de trecut, dupa mai bine de doua decenii de la caderea comunismului in Europa, atunci ce sa mai spui de cei care traiesc azi in Romania?! Ma refer la taranii din satele de pe malul Dunarii. Am avut si eu experienta secretomaniei, inca stapana peste acea zona, cand mi-am documentat reportajul "Calauza pentru evadatii din Epoca de Aur". Un localnic batran mi-a ilustrat, cat se poate de plastic, teama consatenilor sai – “secretele au fost aruncate in Cazanele Dunarii si nimeni n-o sa le mai scoata vreodata de acolo”. Pana la urma am gasit ce cautasem, in Eselnita. Un om caruia nu-i era frica sa vorbeasca. Am inteles apoi de la Alexandru Simian - fosta calauza - de unde vine idea asta, a dunarenilor de la Cazane, de-a nu vorbi despre ce-a fost pana in 1989. Problema e ca in vremea comunista, in satele din partea asta de tara, unii localnici erau calauze pentru fugari, iar altii colaborau cu organele de ordine. Se turnau intre ei rude, prieteni, vecini. De-asta mi-a spus acum Alexandru, om inca in putere, ca nu vrea sa-si vada dosarul de la Securitate, decat dupa ce va implini 80 de ani. Pentru ca se teme sa afle cine l-a turnat. Sa nu faca ceva necugetat impotriva turnatorului sau. Probabil ca si altii de pe-acolo gandesc la fel. S-a instaurat astfel, dupa 1990, un fel de “armistitiu” intre cele doua tabere. Barbatul pe care l-am intalnit a fost arestat in 1988, anchetat timp de trei luni, batut, pentru ca autoritatile ar fi vrut sa afle toata filiera calauzelor din Eselnita. Omul a rezistat. Daca ar fi cedat, 30 de "colegi" de-ai sai riscau sa fie arestati. A fost dus la judecata in lanturi, la Turnu Severin.


Cifre impresionante, inca provizorii


S-a vorbit, de 20 de ani incoace, in presa internationala, despre crimele comise impotriva celor care au incercat sa treaca, fara acte, frontiera dintre Germania de Vest si cea de Est. Adevarul a fost scos la lumina abia dupa reunificarea Germaniei, constatandu-se ca in perioada 1945 – 1989 au fost ucisi 1.303 oameni. Daca s-ar face o cercetare la fel de riguroasa si la noi, s-ar constata ca in Romania situatia fugarilor spre libertate a fost cu mult mai grava. Si nu e nevoie de o statistica pe aproape jumatate de secol, ca in cazul Germaniei, ci se poate lua in calcul un interval mult mai scurt. Un indiciu a fost prezentat, cu cativa ani in urma, de Doina Magheti, la Scoala de Vara de la Sighetul Marmatiei, organizata de Fundatia Academia Civica, sustinand ca in numai un deceniu, din 1980 pana in 1989, au incercat sa fuga peste granita de vest a tarii noastre nu mai putin de 16.000 de oameni. Dintre acestia, 12.000 au fost prinsi. De aici si laitmotivul cartii pe care Doina a scris-o impreuna cu Johann Steiner - "relatari de la cea mai sangeroasa granita a Europei". Ideea aceasta a fost sustinuta, inca din anii '80, de Asociatia Internationala pentru Drepturile Omului si de Organizatia Catolica "Biserici in pericol - ajutor pentru preotii din Est", care au aratat ca numai in cursul anului 1988 fusesera impușcati sau inecati in Dunare cel putin 400 de romani. Presa occidentala vorbea in acele timpuri de un adevarat exod spre lumea libera, Frankfurter Allgemeine Zeitung lansand o cifra impresionanta - 12.500 de fugari din Romania. Doar intr-un singur an - 1988.

"Nu se va afla niciodata adevarul"


Revenind la cifra supusa atentiei de Doina Magheti, de 12.000 de arestari intre 1980 si 1989, trebuie spus ca nici in ziua de azi nu se stie care a fost soarta acelor oameni, cati dintre ei au murit, cati au “scapat” doar cu batai si inchisoare. Am avut, zilele trecute, o discutie la telefon cu Doina Magheti. Ea a publicat, dupa 1990, o serie de anchete despre granita insangerata din vestul Romaniei, in ziarul "Timisoara", dar si in volumul "Granita", aparut in 2007. Dupa atatia ani de eforturi, Doina trage azi linie si afirma ca “autoritatile nu vor sa se afle adevarul despre ce s-a intamplat pana in 1989, la granita de vest. Institutiile statului se ascund dupa aprobari si stampile. Nu se stie inca numarul exact al oamenilor care au murit, incercand sa treaca frontiera", spune femeia, pesimista cand e vorba de sansele ca ororile trecutului sa fie cunoscute in totalitate. "Azi e o blazare totala in Romania, din cauza problemelor economice. Doar familiile celor morti inca mai asteapta sa afle adevarul, sa stie unde le sunt ingropate rudele. Cred ca nu se va afla niciodata adevarul. Oricum, ce stim e foarte putin, in comparatie cu tot ce s-a intamplat in realitate", adauga jurnalista, sustinuta de Johann Steiner, care in prefata cartii lor aminteste de eforturile Societatii Timisoara pentru elucidarea crimelor de la granita cu fosta Iugoslavie, din zona Jimbolia, constatandu-se ca multe dosare din perioada comunista au disparut, iar cei care ar fi trebuit trasi la raspundere au scapat basma curata, dupa ce faptele lor, desi abominabile, s-au prescris.


Fortareata minata


Frontiera de vest a Romaniei are 994 de kilometri, dintre care 448 cu Ungaria si 546 cu Serbia. Din totalul cu Serbia, 290 de kilometri sunt de-a lungul Dunarii. Era un "sport extrem" sa treci ilegal pe aici. Au ramas marturii din anii ’50 despre felul in care autoritatile ridicasera un adevarat zid care sa desparta tara de restul Europei. Acolo unde nu era cel putin un fir de apa care sa marcheze limita intre tari, ca o bariera naturala, s-a ridicat un gard de sarma ghimpata, de doi metri inaltime. Terenurile din imediata apropiere erau minate, s-au instalat "cuiburi" de mitraliera, de unde se deschidea focul asupra intrusilor. Fusesera construite turnuri, la o distanta de 2,5 kilometri unul de altul, de unde soldatii supravegheau hotarul. Mai era si asa-numita zona de protectie, de 50 de kilometri, de la frontiera spre interiorul tarii, in care nu aveau acces decat localnicii. Campurile de acolo erau cultivate cu plante care atingeau inaltimi mici, pentru ca eventualii fugari sa nu se poata ascunde. Exista informatii din comuna timiseana Teremia Mare, al carei teritoriu se intinde pe 12 kilometri de-a lungul frontierei cu Serbia. Se stie despre cel putin un taran care a murit din cauza terenului minat din dreptul localitatii sale. Omul se dusese cu animalele pe camp, dar n-a fost atent, a calcat pe o mina si a sarit in aer.

Liber pentru romani de la Iugoslavia


Ar fi trebuit ca lucrurile sa evolueze in bine, dupa Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, din 1975, de la Helsinki. Romania s-a angajat sa schimbe regimul frontierelor sale, iar pedepsele aplicate celor prinsi sa fie mai blande. E drept ca terenurile minate disparusera inca de la inceputul anilor '60, la fel si cuiburile de mitraliera. O noutate la noi, pentru anii '70, a fost ca "evadatii" nu mai ajungeau in fata tribunalelor militare. Fapta lor nu mai era considerata una politica. Riscau sa stea cel putin un an dupa gratii, daca nu si mai mult. Cum au patit doi constanteni, care au vrut sa dispara la bordul unei ambarcatiuni, pe Marea Neagra. Au fost condamnati la zece ani de temnita. Un moment de cotitura apare in 1977, cand fosta Iugoslavie decide sa nu mai repatrieze fugarii din Romania, prinsi pe teritoriul sarbesc, desi exista o conventie de acest fel intre cele doua tari. La fel va proceda si Ungaria. Efectul s-a vazut imediat, prin "aglomeratia" de la granita de vest. Sperand sa bage spaima in cei care aveau de gand sa fuga din tara, Bucurestiul a inasprit paza hotarului cu Serbia si Ungaria. Granicerii primeau zile de permisie si premii de pana la 3.000 de lei, in functie de cati “dezertori” reuseau sa prinda sau chiar sa impuste.

Masina-buldozer, cu noua pasageri


Vrei sa scapi din lagar. Cauti cele mai nastrusnice metode. Michael si inca opt prieteni s-au urcat intr-o Dacie, pe 15 mai 1979. Da, ati auzit bine - noua oameni intr-o singura masina! Si ce masina - castigata la Loto. Proprietarul era convins ca norocul ii va purta in continuare de grija. Oamenii au luat un brazdar de plug si l-au montat pe "botul" Daciei. Devenise un buldozer. Asa s-au apropiat de granita. Soferul a pus presiune pe acceleratie, bolidul strapungand bariera si restul obstacolelor de la frontiera, de pe soseaua Timisoara - Belgrad. Succes total! Granicerilor sarbi nu le venea sa creada, cand au oprit masina, vazand cati oameni au putut sa coboare din "limuzina". Era ca intr-un gag din comediile interbelice. Altii se apropiau de frontiera in combine, in tractoare, iar la momentul oportun o zbugheau spre hotar. Frantz a traversat Dunarea pe o saltea pneumatica. S-a rasturnat, pierzandu-si vaslele, dar a reusit sa-si reia locul si a vaslit cu mainile goale spre libertate.


Spre granita cu preotul in frunte


Altul si-a transformat masina in tanc. A pus in dreptul geamurilor tabla. Chiar si pe parbriz, care era strapuns intr-un singur loc de o teava. Prin gaura aceea vedea soferul pe unde merge. A fortat granita spre Ungaria, in dreptul localitatii Foieni, din judetul Satu Mare. Granicerii au deschis focul, dar n-au avut ce face pana la urma. O femeie a avut curajul sa-si ia toti cei sase copii intr-o barca, pe Dunare. Au fost femei care aveau pruncul in pantec si totusi s-au incumetat la o asemenea incercare. Un caz cu totul exceptional s-a petrecut in satul timisean Dolat, la 28 august 1979. Dupa slujba de la biserica, 21 de enoriasi, majoritatea tineri, au pornit, cu preotul in frunte, spre granita. Fusese aranjata din timp evadarea din comunism. Un apicultor legase de copaci niste hartii in forma de sageti, pentru marcarea celui mai sigur traseu. Au fost la un pas de esec. Unii ciobani, colaboratori ai autoritatilor, asmutisera cainii pe fugari. Dar totul s-a terminat cu bine.


Adunare populara pentru infierarea fugarilor


Dar nu toti au avut noroc. Robert a fost batut zile la rand intr-un pichet de graniceri. Acolo era o camera de tortura. Cand i se dadea mancare, niste laturi, granicerii nu uitau sa scuipe in farfuria lui. Dieter a ajuns acasa, dupa o noapte de bataie. Sotia nu l-a mai recunoscut. Avea fata desfigurata. Fusese lasat sa zaca pe o strada din centrul orasului Jimbolia, sa vada lumea ce patesc "tradatorii". Asa se intampla si cu unii dintre cei ucisi pe granita. Cadavrele lor erau "pastrate" mai multe zile, "la vedere", pentru ca trecatorii sa invete "lectia". Cativa oameni - barbati si femei - au fost prinsi la doi pasi de granita sarbeasca, batuti si interogati, dupa care au fost folositi pe post de "personaje negative" intr-un "spectacol" organizat in comuna timiseana Teremia Mare. O adunare populara, cu muncitori si tarani. De la tribuna le-a vorbit un ofiter de Militie, explicandu-le de ce nu e bine sa plece din tara lor. Nu era zi in care sa nu treaca o coloana de 40 sau 50 de oameni, prinsi de graniceri, care erau dusi in coloana la Militie, la Securitate, pentru a fi interogati, povesteste azi un localnic din Sannicolau Mare.


Pretul libertatii


Libertatea se platea scump. Cu bani. Cand salariul era, in anii '80 ai Romaniei comuniste, de vreo 2.000 de lei, o calauza de pe granita de vest castiga cel putin 20.000 de lei, la un singur "transport". Tariful urca si la 60.000 de lei, in functie de cat de mare era grupul "escortat", dar si de riscurile fiecarei operatiuni in parte. La borcanul cu miere pusesera botul si ofiteri din trupele de graniceri, deveniti ei insisi calauze. Ba chiar si taranii din satele sarbesti intrasera in aceasta "industrie", devenind ghizi pentru romanii dornici de libertate.

Urmele de gloante, decupate de legisti


Cel mai greu e sa vorbesti despre morti. Cativa din fostii administratori ai cimitirului Poiana Stelei din Orsova au vazut ororile din timpul comunismului. Cadavrele celor care incercasera sa fuga din tara. Trupuri ciuruite de gloante, umflate de apa, taiate de salupe. Zeci de anonimi, in fiecare an - barbati, femei, copii - transportati in camioane, aruncati in cate o rapa si acoperiti cu pamant, fara cruce. Daca era vorba de moarte provocata de arma, cadavrul trecea mai intai pe la morga. Legistul decupa de pe trupul mutilat urmele gloantelor, sa nu se stie cum i s-a luat viața acelui om. Poate ca va veni totusi o zi cand mormintele lor nu vor mai tacea...



Dan Gheorghe, 28 decembrie 2010

SKV - povestea "reconstruirii" Carpatilor



A fost o vreme cand romanii au demonstrat ca n-au nevoie de guverne, de indicatii de la centru, pentru a-si moderniza tara. Era suficient ca oamenii sa fie uniti intr-un proiect comun, gandit de ei, pentru care au muncit benevol. Ba chiar au dat bani din propriul buzunar, sa-si atinga scopul. Aceasta este povestea organizatiilor de voluntari, unele numarand mii de membri, care au aparut mai intai in Transilvania, inca din 1880, apoi s-au extins in Muntenia si Moldova. Datorita lor a fost creat, in perioada interbelica, un sistem turistic impresionant in Carpati - zeci de cabane, sute de kilometri de trasee, dar si primele formatiuni de salvamont si de ghizi montani. Totul pentru ca România sa devina o veritabila atractie pe harta drumetiilor europene.


"Regina" voluntariatului montan romanesc


O idee buna supravietuieste oricaror conjuncturi politice. Asa s-a intamplat cu un concept legat de "civilizarea" Carpatilor. Totul a inceput cu 130 de ani in urma, la Sibiu, in vremea cand Transilvania facea parte din Imperiul Austro-Ungar. A existat atunci un om, pe numele sau Carl Wolf - ziarist si avocat - care a considerat ca frumusetile naturii trebuie sa fie descoperite de turisti. Dar pentru asta era nevoie de ceva esential - infrastructura. Atragerea turistilor spre zona montana se putea face numai daca pe crestele inconjurate de nori existau cabane, trasee alpine riguros marcate, la care se adăugau servicii profesioniste de salvamont si de ghizi montani. "Trebuie sa facem cunoscute populatiei de la oras, dar si strainilor care ne viziteaza, frumusetile Carpatilor", sustinea in 1880 Carl Wolf, reusind sa puna, in acelasi an, temelia Societatii Carpatine Transilvane, recunoscuta dupa aceea drept cea mai puternica organizatie de acest fel din Romania. Asociatia mai e stiuta si ca SKV, initialele venind de la denumirea sa in limba germana. Pentru ca initiatorii ei au fost sasi. Cert este ca oamenii simpli urmau sa puna in practica aceste idei. Nu guvernele, nu institutiile, de orice fel ar fi fost ele, nu pe baza unor indicatii "de sus". Cei care au muncit la construirea infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale - profesori, medici, patroni, studenti, muncitori, functionari, cercetatori, ingineri, oraseni si tarani - cu totii uniti de pasiunea lor pentru munte. Dar si de o anumita mentalitate. Cel mai bun exemplu, din acest punct de vedere, vine de la una dintre filialele de elita ale SKV, cea din Brasov, condusa de Iulius Romer. Deviza montaniarzilor brasoveni suna astfel - "traditia nu inseamna pastrarea cenusii si predarea flamurii". Altfel spus, munceste pentru a spori mostenirea de la inaintasi, sa nu lasi copiilor tai tara tot asa cum ai gasit-o, ci fa-o mai frumoasa si mai bogata. Aceasta este interpretarea pe care ne-a dat-o acum seful cabanei Postavaru, Rolf Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, asa cum le stie de la bunicii sai, care au facut parte din SKV. Rolf este, la randul sau, dedicat pe viata muntelui. A fost schior de performanta, in anii '70, in lotul national al Romaniei, iar acum e salvamontist.


Fenomen national


Dupa momentul crucial din 1918, al fauririi Romaniei Mari, fenomentul SKV a luat o amploare deosebita. Daca organizatia sibiana avea, la debutul sau, doar cateva sute de membri, ea a capatat proportii impresionante, ajunand in 1920 la nu mai putin de 4.456 de membri, iar mai apoi depasind 7.000 de sustinatori - toti cotizanti. Asociatia s-a raspandit in toate colturile tarii, avand filiale in Bistrita, Cernauti, Lupeni, Medias, Orastie, Petrosani, Reghin, Sighisoara, Timisoara si Bucuresti. Dar nu numai atat. Au aparut forme de organizare similare, unele dintre ele sustinute de personalitati ale stiintei si culturii noastre. Un bun exemplu vine de la Societatea Carpatina din Sinaia, infiintata in 1895, a carei activitate a fost incurajata de Tache Ionescu si Bucura Dumbrava, in timp ce Societatea Turistilor din Romania, aparuta in 1903, la Bucuresti, a reusit sa-i atraga de partea sa pe Grigore Antipa, Simion Mehedinti si Alexandru Vlahuta. Lista interbelica poate continua cu Asociatia Drumetilor din Muntii Iubiti ai Romaniei, fondata in 1929, Turing-Clubul Romaniei - functionala din 1925, Asociatia Turistica "Romania Pitoreasca" - din 1930, Asociatia "Muntii Nostri", Clubul Carpatin Roman, Societatea Carpatina din Sinaia, ca sa dam doar exemple ale celor mai active asocieri interbelice, dintr-un sir mult mai lung.


Trasee desenate de cartografi


Traseele n-au fost amenajate la intamplare. Munca era precedata de studii amanuntite, ale cartografilor, pentru cele mai bune variante spre nori. Poteca trebuia sustinuta, in unele locuri, cu ziduri din piatra, in alte parti era nevoie de parapeti, de scari sau de lanturi prinse de stanci. Toate pentru siguranta turistilor. Se adaugau marcajele  - de culori si forme speciale, pentru fiecare carare in parte - aplicate pe stanci sau pe copaci. Plus indicatoarele de la rascruci de drumuri. "Albastru" si "Rosu" - doua trasee din masivul Postavaru, utilizate de zeci de ani de turistii plecati din Poiana Brasov - au fost realizate de membrii SKV. Tot ei  au creat "Pichetul Rosu" din Bucegi, dar si o mare parte din poteca "Tache Ionescu" sau "Sapte Scari" - cea din urma fiind in masivul Piatra Mare. Se adauga cele din Rodna, Parang, Caliman, Cibin, Sebes, Piatra Craiului, Apuseni. Datele statistice arata ca aceasta organizatie a reusit sa amenajeze, in total, peste 700 de kilometri de poteci alpine, de-a lungul Carpatilor României. Filiala brasoveana a stabilit un veritabil record, de 101 kilometri de trasee, realizate pana in 1936, in Postavaru si Piatra Craiului. Lungimea drumurilor de munte aparute in perioada interbelica e insa mult mai mare, daca luam in calcul si munca altor asociatii, de amenajare a unor poteci in Fagaras, Ciucas, Penteleu si Lotru.


Caramizi in rucsac


Fiecare lua in rucsacul lui cateva caramizi, de la poalele muntelui, plecand spre inaltimi, spre locul ales pentru construirea cabanei. La o actiune participau sute de oameni. Porneau in coloana, strabatand pustietatea, ocolind vai ametitoare, stanci inexpugnabile, sa duca materialele de constructie spre cele mai inalte creste. Nu erau doar membrii organizatiilor de voluntari, veniti de la oras. Li se alaturau taranii din satele de munte, care isi puneau la bataie animalele de povara, carutele, in care puneau trunchiuri masive din lemn. Pana si apa se cara, daca in locul unde urma sa fie cabana nu era un izvor. Apa era necesara pentru prepararea mortarului, sa fie legate intre ele pietrele de la temnelia viitoarei constructii. Lucrarea era executata de mesteri, adusi special pentru treaba asta, sa faca un lucru de calitate, solid. Autoritatile locale au sprijint astfel de actiuni, primariile oferind terenul necesar organizatiilor, pentru a construi cabanele si refugiile montane.


Cabana ridicata in cinci luni


O cabana se construia in mai putin de jumatate de an, in ciuda efortului deosebit. Cum a fost cazul Malaiestiului. Cladirea a fost deschisa in 1924, dupa numai cinci luni de munca. Autori sunt membrii SKV. Ei s-au remarcat si de aceasta data, ridicand aproape 60 de cabane, intre care se remarca Sambata, Urlea, Ruia, Sculer, Piatra Mare, Balea-Cascada, Brejba, Godian, Surian, Poiana Tomii, Negoiu, Bolboci, Vistea, Garbova. Prima realizare a celor de la SKV a fost la 17 septembrie 1881, cand au inaugurat o cabana in Piatra Craiului. A urmat, in acelasi an, cabana Negoiu. Acelasi grup a pus bazele statiunii Paltinis, cu primele cinci cabane facute acolo, cea mai veche fiind Prejba, aparuta in 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor - cabana Omu, data in folosinta in 1888. Alte asociatii de voluntari au sporit zestrea Carpatilor, precum Societatea Carpatina din Sinaia, de care e legat numele cabanei Caraiman. Se adauga o serie de refugii alpine, in zone izolate, realizate de Turing-Clubul Romaniei. Iata lista lor - doua "case de adăpost" in Bucegi, patru in Retezat si Valcan, cinci in Apuseni, una in Maramures si doua in Rarau. Cei de la Turing au mai ridicat Casa Pestera, in 1923, dar si cabana Piscul Cainelui - in 1929. Se adauga adaposturile din Bucegi ale Asociatiei Drumetilor din Muntii Iubiti ai Romaniei, dar si doua cabane aparute datorita Societatii Turistilor din Romania - una in Piatra Craiului, alta la poalele Negoiului. 


Primii salvatori montani


Primele echipe salvamont au aparut pe teritoriul Romaniei in jurul anului 1900. S-au constituit formatiuni in Sinaia, Brasov, Sibiu si Busteni, cu voluntari SKV. Cei selectati erau, in general, oameni care locuiau in zona montana. O prima actiune de salvare a fost consemnata in anul 1906, in Muntii Fagaras, pe Valea Podragului. Cel care s-a evidentiat atunci pentru efortul sau a fost un ghid turistic- Ion Cotofan, din Avrig. Putine date exista, din pacate, in legatura cu scolile de ghizi. Se stie doar ca prima institutie de acest fel s-a infiintat la noi in 1904. Un grup de ghizi montani aparuse inca din 1884, la Sibiu. Un reper important in categoria sigurantei montane este legat de posturile de prim-ajutor, a caror functionare, in mijlocul celor mai periculoase zone montane, a debutat in 1890.


Ghizi interbelici


Noul sistem turistic - cabane si trasee - era administrat, la inceputul secolului trecut, dupa reguli precise, de catre organizatiile voluntarilor. Iata cum era pusa la punct toata treaba asta de catre SKV. Turistul avea nevoie de informatii - ce trasee montane sunt disponibile, unde anume sunt cabanele, cat de lung sau de periculos e drumul pana la ele. Asa ca in satele sau orasele de la poalele muntilor s-au creat birouri de informare turistica. Oaspetii veneau mai intai aici. Era locul unde putea fi gasit un om foarte important - ghidul turistic. Ghizii fusesera la viata lor ciobani sau vanatori. Stiau ca-n palma zonele in care ii conduceau pe turisti. Aveau si legitimatii, statutul lor fiind astfel oficializat. Se stia ca pentru creasta Fagarasului il poti gasi, in Zarnesti, pe Iosif Minea. Daca doreai sa colinzi Piatra Craiului, il cautai pe Nicolae Oratie. Te duceai la Rasnov, stiind ca acolo poti sa contezi pe Ioan Stanila, sa-ti arate Bucegii, in Codlea era Peter Topfer - sa te insoteasca in Magura Codlei, pentru Piatra Mare era indicat Simion Andras, iar în Brasov il gaseai pe Dumitru Lungas. Doar cateva nume de ghizi, dintr-o istorie demult apusa si prea putin cunoscuta, cea a turismului romanesc. Tot la birourile de informare se inchiriau felurite echipamente pentru calatorii nepregatiti sa se ia la tranta cu muntele, vara sau iarna. Poate nu stiati ca in Romania interbelica au existat serpasi! Ei bine, erau disponibili in satele de munte, tot dintre localnici. Ei carau, contra unui tarif bine stabilit, bagajele voluminoase ale turistilor. Era strict interzis serpasilor sa manance din hrana clientilor. Ghizii aveau si ei un tarif strict, fiind platiti cu ziua. Ghidul percepea o taxa pentru doua zile numai in situatia in care fusese alaturi de turist mai mult de 36 de ore. Daca acest interval era sub 36 de ore, turistul platea numai pentru o zi.


Fara alcool si tutun


Turistii aveau si ei indatoriri clare pe munte. Tutunul si alcoolul nu erau recomandate pe carari si in cabane. Daca aveau vreo sticla cu tarie sau tigari in ranita, calatorii erau obligati sa declare ghidului acest lucru. Ajuns la cabana, turistul trebuia sa stie un lucru foarte important - ce spune cabanierul e litera de lege. Puteai sa pleci de la adapost pe un anumit traseu, dar nu inainte de a-l informa pe cabanier. Sa se stie unde te afli, in ce loc anume din munti, si eventual sa se intervina, la nevoie, pentru salvarea ta. Turistul avea obligatia sa pastreze curatenia in cabana, sa nu faca zgomot ori scandal. Erau editate pliante, atat in romana, cat si in limbi straine, prin care turistii invatau sa se comporte pe munte - cum sa recunosti urmele animalelor salbatice, mai proaspete sau mai vechi, sa stii daca salbaticiunile ar putea fi in apropierea ta. Se indica pana si felul in care trebuie strabatuta zona alpina - cum sa urci, cum sa cobori, ca sa nu aluneci, sa te accidentezi.


Cabana - muzeu


Daca peretii ar putea vorbi, ar face-o cu siguranta cei de la cabana Postavaru. O parte din cladirea actuala, modernizata si extinsa, are in componenta ei partea ridicata in 1881 de catre voluntarii SKV. Greu de spus daca mai e azi o alta cabana seculara in muntii Romaniei, care sa fi rezistat timpului. Doar numele originale s-au pastrat, ca si locul in care li s-a pus temelia. Multe cladiri au suferit ulterior distrugeri, din cauza oamenilor sau a naturii, incat au fost reconstruite, chiar de la zero. Dar aici, mai sus de Poiana Brasov, la Postavaru, au ramas "amprentele" oaspetilor din ultimii 100 de ani. Scrijelituri care imbraca peretii exteriori ai batranei case de munte. Zarim printre atatea amintiri una foarte veche, cea a lui Novak. Numele e insotit de anul sosirii lui in acest loc - 1896. Credeam ca e cea mai veche "atestare". Nici pomeneala! Cea dintai e din 1893, ne anunta seful cabanei, Rolf Truetsch, care a studiat noianul semnaturilor. Facem cunostinta si cu Adele Zeidner, de pe urma careia au ramas cateva santuri adanci, cu tot cu anul sosirii ei aici - 1907, la care se adauga Helena, din 1908.


O noapte istorica


Am petrecut o noapte in mijlocul istoriei, intr-una din camerele spatioase, exact cum au fost ele concepute cu 129 de ani in urma. Supravegheati de siluete care ne salutau din alt veac - ghizi montani sau constructori ai traseelor alpine. Am aflat dupa aceea, tot de la Rolf, ca voluntarii purtau, prin anii '20,  bocanci cu tinte batute in talpa, iar pe zapada foloseau schiuri din lemn, facute in atelierele dogarilor. Cei pe care ii apuca noaptea in pustietate isi luminau calea folosind lampi cu gaz, care aveau in interior un ciorap din azbest. Obiecte de acest fel pot fi vazute azi la Postavaru, fiind in pregatire un muzeu al cabanei.


"Spriritul de pe vremuri s-a pierdut"


Nopti la foc de tabara, zile intregi de munca. "Era o pasiune extraordinara pentru munte. Tot ce s-a facut atunci a fost altruist", ne face Rolf un tablou al anilor interbelici, cand mii de oameni au "modelat" Carpatii. "Spiritul acela s-a pierdut azi", e convins si trist totodata interlocutorul nostru. Acelasi pesimism l-am gasit si la Mircea Opris, presedintele Asociatiei Nationale a Salvatorilor Montani. "Azi nu mai e aceeasi implicare a oamenilor pentru munte. Pe vremuri, totul se facea din convingere si placere. Acum s-a schimbat mentalitatea, nu mai depune aproape nimeni efort, daca nu exista si recompensa. Atunci era alta mentalitate", e de parere cel care, la randul sau, a participat, in anii '70 - '80, la construirea a 12 refugii alpine. Dar lucrurile se schimbasera deja, Mircea Opris spunandu-ne ca banii necesari nu mai veneau de la voluntari, ci de la autoritati. Ce se intamplase intre timp cu spiritul voluntariatului? Explicatia vine de la Rolf Truetsch, legata de momentul instalarii comunistilor la putere. Sa luam cazul SKV - daca pana in anii '40 cabanele construite de voluntari fusesera administrate de asociatie, care avea statut juridic, banii obtinuti din turism fiind destinati viitoarelor amenajari alpine, dupa 1948 a fost impusa alta organizare montana. Cladirile au fost nationalizate. "Nu a existat un act efectiv de nationalizare. Pur si simplu au fost luate de stat", conchide Rolf.


Azi se fura din ce s-a construit


Muntii ne asteapta in continuare sa-i cunoastem. Intrebarea e daca azi ne intereseaza cu adevarat acest subiect. Avem la dispozitie 555 de trasee montane omologate. Unele au cativa kilometri lungime, altele sunt mult mai impozante, de pana la 20 de kilometri. Statistica apartine Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului. Mai sunt aproape 100 de adaposturi alpine, in care turistii se pot retrage, in caz de urgenta. Numai ca stirile montane, despre constructii noi, sunt putine. Un exemplu ne-a venit tot de la Mircea Opris, despre Asociatia Turistilor din Sacele. Voluntarii au ridicat, dupa 1990, o cabana in masivul Piatra Mare, pusa la dispozitia impatimitilor de miscare in aer liber. Din pacate, alte vesti abunda, cand vine vorba de Carpatii României - distrugerile. Se fura orice, pana si lanturile sau cablurile agatate de stanci, de care turistii ar trebui sa-si asigure viata, cand poteca devine periculoasa, pe "buza" prapastiei. Multe adaposturi alpine sunt sparte, cablurile electrice taiate, disparand chiar si becurile. Hotii sunt greu de prins. Salvamontistii repara stricaciunile din propriul buzunar, si asa foarte subtire. Cu atat mai mult cu cat majoritatea salvatorilor fac munca voluntara. "Avem o legislatie ambigua. Ar trebui ca faptuitorul sa fie prins asupra faptei. Dar cine sa faca asta in pustietate", se intreaba retoric seful Asociatiei Salvatorilor Montani.


Nepasare "turistica"


Despre cum stiu romanii de azi sa-si pretuiasca bogatia naturii, ne-a vorbit presedintele SKV - Sibiu, Marius Miclea. Asociatia s-a reinfiintat in 1996. Dar acum nu mai e multimea de voluntari din trecut. Filiala sibiana are vreo 50 de membri, filiala din Brasov, condusa de Rolf Truetsch, vine cu o zestre de numai 100 de membri, cele de la Sebes si Sighisoara au cate cinci membri fiecare. Cu patru ani in urma, filiala din Sibiu a facut o brosura pentru informarea turistilor asupra cabanelor si hotelurilor din Muntii Fagaras, sa stie calatorii la ce servicii si preturi se pot astepta in fiecare loc in parte. Voluntarii au alergat de la o unitate turistica la alta, sa afle informatiile. La sfarsit, cand s-a pus problema editarii, surpriza - nu s-a gasit nicio agentie de turism din zona Fagarasului dispusa la sustinerea brosurii. Treaba s-a rezolvat pana la urma din cotizatiile voluntarilor. Am mostenit ceva. Muntii. Chiar ne pasa?...



Dan Gheorghe, 14 decembrie 2010 (fotografii de epoca din arhiva SKV-Brasov)

NASCUTI PENTRU A FI SACRIFICATI


Poate ca n-ar fi rau sa vedem ce se ascunde in spatele unui pom pe care il cumparam azi, il tinem in casa cateva saptamani, apoi il aruncam, fara regret, dupa Revelion. Uitati-va la bradul din casa voastra, pentru ca 20 de ani i-au trebuit sa ajunga asa cum il vedeti acum.


Dincolo de lumea dezlantuita, in spatele unei paduri si a satelor din vecinatatea Ploiestiului, a fost amenajata, cu 39 de ani in urma, ceea ce oamenii locului au botezat-o pepiniera Beizadele. Numai ca aici nu se "cresc" pui de domnitori, ci de brad, ca si multe alte specii de arbori. Toata "cresa" asta, sub tutela Romsilva, se intinde pe o suprafata de 62 de hectare, fiind cea mai mare din Romania.


Totul incepe sus, la munte, in pepiniere pentru "nou-nascuti". Prima faza inseamna recoltarea semintelor de la brazii cei batrani. Asta se face toamna. Faza a doua inseamna sa pui "samburele" intr-un solar, in pamant fertil, unde va sta cinci ani, pana cand vor iesi la suprafata niste pitici de vreo cinci centimetri. Abia acum se trece la faza a treia, adica transferul "copiilor" de la munte pana la noua lor casa, cum e pepiniera de langa Ploiesti, unde vor ramane inca 15 ani.


Pe parcursul copilariei sale, bradutul primeste drept "mancare", de buna-crestere, o data pe an, azotat, fosfor si potasiu. Pentru a fi protejati de verile toride, puii sunt inconjurati cu lanuri de porumb, la care se adauga o retea densa de irigatii.


Specialistii romani nu adopta practica din Occident, de a "ciupi", pe parcursul "copilariei", extremitatile crengilor, astfel incat coroana bradului sa fie cat mai bogata. "Exista riscul ca in acest fel pomul sa aiba doua varfuri", zice seful locatiei, Bogdan Savulescu. Si pentru ca suntem deja in Uniunea Europeana, trebuie spus ca brazii de la Beizadele sunt vanduti la balot, cu tot cu radacina, care e invelita intr-o plasa de sarma.


Daca exista cerere pe piata, tot in locul acesta sunt disponibili si brazii de nunta, micuti, tocmai buni la jocul miresei. Se livreaza, lunar, cel putin 15 bucati. Gazdele mi-au spus ca in anii urmatori va fi dezvoltata activitatea legata de brazii ornamentali, de Craciun sau de nunta, care ocupa acum numai doua hectare din suprafata totala a pepinierei. Urmatorul proiect este legat de posibilitatea de a inchiria asemenea pomi. Politica actuala a "firmei" e sa vanda brazi numai la persoane fizice, pe comanda ferma.

Dan Gheorghe, 11 decembrie 2007

Cum poate fi rezolvata criza economica - o lectie din 1896 a comunitatii din Sibiu





Criza economica poate fi depasita. Solutia este ca oamenii sa se uneasca intr-un proiect comun, dus pana la capat in cel mai scurt timp. Asta e lectia pe care romanii ar putea s-o invete azi de la inaintasii lor, care au trecut si ei prin vremuri de restriste. Un model de redresare a fost aplicat cu succes in Sibiu, cu 114 ani in urma. Avand doua minti luminate in frunte - Partenie Cozma si Carl Wolf - comunitatea sibiana si-a investit resursele financiare in electricitate. Astfel a fost construita, pe raul Sadu, la 17 kilometri de urbea medievala, prima hidrocentrala interurbana din Romania, inaugurata in 1896. Curentul electric a revitalizat imediat un oras a carei industrie, rudimentara pana atunci, fusese sufocata de marfurile straine, de calitate si ieftine, ale Occidentului intrat deja in revolutia industriala.


Un oras in cadere libera, in 1890


Totul a pornit de la problemele economice si politice care facusera din Sibiu, in jurul anilor 1890, un loc in care nu merita sa traiesti si cu atat mai putin sa-ti deschizi o afacere. Asta, pe fondul revolutiei industriale din Occident. Marfurile aduse din Austria, Germania sau Ungaria invadasera Transilvania si erau la jumatate de pret, fata de produsele similare autohtone. Vesticii aveau utilaje moderne, actionate de curentul electric. Ceea ce insemna un cost de productie scazut. E adevarat ca si in Sibiu, ca si in imprejurimi, era o adevarata industrie, structurata dupa tiparul breslelor sasesti. Sibiul avea peste 40 de asemenea asociatii. De-a lungul vaii navalnicului rau Sadu se construisera tabacarii, torcatorii, tesatorii, pive pentru batut tesaturile groase, joagare, ba chiar si o fabrica de spirt. Dar masinariile erau actionate prin mijloace rudimentare, precum apa sau aburul. Pe langa situatia economica, mai era si cea politica. Budapesta exercita presiuni asupra romanilor si sasilor, dupa ce Transilvania devenise, din 1865, parte a teritoriului Ungariei. O masura fatala pentru sasi a venit in 1872, prin boicotarea breslelor. S-a adaugat razboiul vamal intre Romania si monarhia austro-ungara, fiind blocat comertul peste Carpati, in conditiile in care sasii depindeau de materiile prime aduse din Muntenia. 

Doua minti luminate au sprijinit electricitatea


Au existat doua personalitati in Sibiul acelor vremuri - Partenie Cozma si Carl Wolf - care au cautat o iesire din criza. Solutia era curentul electric. El trebuia sa ofere, in primul rand micilor mestesugari, posibilitatea de a-si obtine produsele la preturi cat mai mici. Asta era opinia lui Carl Wolf, ziarist si economist, cu o diploma de doctorat in Drept la Viena si alta in Filosofie, la Marburg. El sustinea ca "electricitatea a devenit un eliberator pentru micul mestesugar" si ca "mestesugarii nu trebuie priviti ca o anexa a marii industrii, ci sprijiniti sa se dezvolte".  Carl este ales, in 1885, director al Casei Generale de Economii din Sibiu, o institutie filantropica, menita sa sustina, pe plan local, dezvoltarea transporturilor, industriei, agriculturii, cailor ferate. Militeaza pentru creditul cooperatist, cand e vorba de scopuri publice, precum reteaua de canalizare si de apa potabila a Sibiului. Suportul banesc era asigurat printr-un sistem riguros, fiecare breasla avand propria institutie financiara. Se stie despre Carl Wolf ca a fost atat de implicat in activitatile dedicate comunitatii, incat si-a construit propria casa abia in 1923, cu doar sase ani inainte de sfarsitul vietii lui. Cel de-al doilea personaj, Partenie Cozma, licentiat in Drept, era o figura cu totul speciala in apararea drepturilor romanilor din Transilvania, sustinand editarea de ziare in limba romana, construirea de scoli si biblioteci pentru copiii romanilor. Merita remarcat ca Partenie Cozma este ales director al Bancii "Albina" din Sibiu in acelasi an - 1885 - in care si Carl Wolf devenise director al Casei Generale de Economii. Prietenia dintre cei doi apare in 1877, cand Partenie Cozma se implica in strangerea de ajutoare pentru soldatii romani raniti in razboiul de independenta. Actiunea este interzisa de Ministerul de Interne de la Budapesta. Atunci ia atitudine Carl Wolf, in favoarea romanilor, in conditiile in care autoritatile maghiare se faceau ca nu vad o campanie similara, pentru soldatii turci raniti in acelasi conflict. "Colectele romanilor au fost interzise pe motiv ca ar fi pusa in pericol neutralitatea monarhiei. In schimb, chiar sub nasul Guvernului s-a format un comitet de ajutor pentru ranitii turci. Da, tarane, este altceva!", exclamase cu ironie Carl Wolf, sustinator al luptei pentru emanciparea romanilor si sasilor, dar cu "arme" economice.


"Curentul social"


Iata cum era administrat Sibiul, in 1891 : comunitatea se implica efectiv, printr-un organ colectiv de conducere, din care faceau parte primarul, judele regal si cel scaunal, la care se adaugau 12 cetateni, dintre cei mai destoinici, ai urbei. Acestia au discutat, in acel an, propunerea lui Carl Wolf de a se forma o delegatie care sa mearga in Germania, sa caute un specialist capabil de construirea unei hidrocentrale pentru Sibiu. Tocmai atunci se desfasura la Frankfurt o "expozitie electro-tehnica" de anvergura. Delegatia s-a constituit, din ea facand parte doi profesori, un consilier local si un om de afaceri. Acestia au primit 1.000 de florini din partea lui Carl Wolf, ca bani de drum. Sibienii se duc in Germania si il intalnesc pe Oskar von Miller, un adevarat deschizator de drumuri in domeniul electricitatii. El realizase ceva absolut nou in epoca - transportul la distanta al energiei. Curent alternativ monofazat, transformatoare, generatoare conectate in paralel - constituiau baza conceptului sau. Si-a fructificat ideea intr-o mica localitate din Germania - Furstenfeldbruck. A construit pe raul Amper o hidrocentrala, transportand curentul de-a lungul unei retele de sapte kilometri. Inginerul a optat pentru curentul monofazic, reducand la doua numarul conductoarelor aeriene. Pierderile pe retea erau de cel mult 17,4%. Toata localitatea avea lumina de la becuri. Si nu numai aici, pentru ca Oscar von Miller are la activ realizari similare si in alte colturi ale Germaniei. El avea insa si o alta motivatie, dincolo de latura tehnica, vorbind despre "curentul social", adica electricitatea sa aiba un pret cat mai mic de productie si astfel sa fie disponibila pentru toata lumea - fabrici, ateliere, locuinte.


Sprijin german


Lucrurile intra in line dreapta, din 1892. Conducerea orasului Sibiu decide ca Oscar von Miller sa construiasca hidrocentrala. Ramanea de vazut unde va fi amplasamentul. Inginerul german vine la Sibiu, studiaza imprejurimile, fiind atras de raul Sadu, al carui debit putea asigura producerea energiei electrice. Locul ales pentru viitoarea hidrocentrala se afla la o altitudine de 480 de metri, in dreptul localitatii care poarta numele cursului de apa. Urma ca reteaua pentru transportul curentului electric sa se intinda pe o distanta de 17 kilometri, de la Sadu pana la Sibiu, ceea ce insemna alimentarea cu energie nu doar a orasului, dar si a comunei, la care se adauga si Cisnadie - doar era la jumatatea distantei intre Sadu si Sibiu. "Se prefera construirea unei hidrocentrale mai indepartate si alegerea curentului alternativ, deoarece se livreaza curenti de tensiuni asa inalte, cu posibilitatea unui transport ieftin", am gasit explicatia intr-un document de epoca, in legatura cu distanta destul de mare de la hidrocentrala pana la Sibiu.

Expozitia electrica


Urmeaza un eveniment prin care populatia Sibiului va fi atrasa de partea acestui proiect. Este organizata, intre 29 iunie si 10 iulie 1893, o "expozitie de electricitate", in cladirea actualului Cerc Militar. Sunt prezentate fel si fel de aparate, industriale si casnice, care puteau fi actionate de curentul electric - prese tipografice, razboaie de tesut, de tricotat, utilaje de fabricat sapun, mori de macinat grau, aparate folosite in atelierele de croitorie, de tamplarie, strunguri, fierastraie, masini de cusut, de gatit, fiare de calcat. Se stie ca multa lume a venit atunci la expozitie, unde s-au mai vazut dinamuri, conductori electrici izolati, lampi de birou, becuri cu incandescenta, ceasuri, telefoane, difuzoare, lampi portabile, ondulatoare de par, ventilatoare, lampi portabile cu acumulator pentru trasuri. Fiecare seara facea senzatie, saloanele expozitiei fiind inundate de lumina becurilor. Si asta in timp ce strazile Sibiului aveau atunci lumina de la 500 de lampi cu petrol. Toti cetatenii orasului - industriasi, meseriasi, oameni simpli - au primit cate un formular, prin care sa spuna daca vor sau nu curent electric in urbea lor. Raspunsul la intrebare a venit putin mai tarziu, 46% din costurile realizarii hidrocentralei fiind suportate din subscriptia publica.

Unda verde de la Budapesta


O data importanta este 18 mai 1895. Atunci e infiintata Societatea Uzinei Electrice Sibiu. Era nevoie de 450.000 de florini pentru realizarea lucrarii. S-au emis 879 de actiuni, a cate 500 de florini fiecare, dar si 105 actiuni de cate 100 de florini. Bancile care tineau de breslele sasilor sibieni au dat, in total, 39% din bani. Contributia romanilor se materializeaza prin Banca "Albina", care achizitioneaza 100 de actiuni a cate 500 de florini, insemnand 11% din totalul investitiei si devenind al doilea actionar, ca importanta, al noii societati. Este de semnalat ca, in acest caz, Guvernul de la Budapesta nu pune bete in roate miscarii de masa din Sibiu, autorizatia de constructie a hidrocentralei fiind eliberata de Ministerul Economiei inca de la 12 martie 1893.

Lucrare incheiata inainte de termen


Constructia hidrocentralei a inceput in 1895. Au muncit, pe langa specialistii germani, si 500 de tarani din comuna Sadu. Toti sub conducerea lui Oscar von Miller. Important de remarcat ca Societatea Uzinei Electrice din Sibiu incheiase, in prealabil, un contract cu Primaria din Sadu, pentru concesionarea terenului. Autoritatile locale au pus o conditie - forta de munca sa fie asigurata de comuna. Aproape toata suflarea localitatii va fi angrenata in acest urias efort, care a durat pana la 18 decembrie 1896, cand uzina electrica va fi data in exploatare. Termenul fusese stabilit la 1 ianuarie 1897, dar iata ca s-a lucrat cu spor si treaba a fost terminata cu doua saptamani mai devreme. Dar nici sa nu va imaginati ca a fost usor! Mai ales ca peste santier venisera ploile toamnei si primele zapezi ale iernii. Iar drumurile desfundate de la poalele muntelui nici pomeneala sa fie primitoare. Toate componentele centralei, aduse din Germania, au fost transportate, de-a lungul Vaii Sadului, in carele trase de boi. Si nu oricum - se puneau si cate zece perechi de boi la un singur car, cand trebuia urnita din loc o piesa foarte grea. Localnicii erau platiti in functie de contributia fiecaruia - unii lucrau cu bratele, altii adusesera animale pentru povara. N-a fost doar hidrocentrala, pentru ca mai sus de aceasta, la doi kilometri spre munte, s-a ridicat un stavilar, iar intre acesta si centrala electrica a fost sapat un canal, cu diametrul de 1,60 metri. La inceput era descoperit, dar vitele cadeau in el, ulterior fiind acoperit. Prin aceasta albie betonata era dirijata apa de la stavilar spre centrala. S-au montat stalpi din lemn, in prima faza, pentru reteaua de curent electric, de la Sadu pana la Sibiu. Sarma ghimpata juca rolul firului de garda al fiecarui stalp. Centrala a fost dotata pentru un regim de functionare mixt, cu trei grupuri hidro si doua termo. Daca nu se putea produce la un moment dat electricitate cu ajutorul apei, din cauza scaderii debitului, se trecea la termo, pe baza aburului. Sistemul a functionat astfel pana in 1926, cand partea termo a fost eliminata, demolandu-se si cosul de fum aferent. Sectiunii hidro i-au fost aduse imbunatatiri, in urmatorii ani, montandu-se turbine cu o putere din ce in ce mai mare.

Consumi mai mult, platesti mai putin


Curentul electric produs la hidrocentrala de la Sadu costa 50 de bani, in jurul anului 1900, raportandu-ne la valoarea leului de azi. Se mergea pe urmatorul principiu - cu cat consumi mai mult, cu atat vei plati mai putin. Cei care doreau sa aiba curent electric in fabrica sau in atelierul lor, dar si consumatorii casnici, incheiau un contract cu Societatea Uzinei Electrice din Sibiu. Apoi li se monta, in casa ori la fabrica, un contor. Sibiul este revitalizat de electricitate. Se stie, pe baza datelor din 1906, ca erau 3.242 de becuri, insemnand lumina in casele oamenilor, tot atunci functionand si 89 de motoare electrice. In jurul unui motor se asociau mai multe ateliere, pentru a beneficia de forta agregatului. Lucrurile evolueaza spectaculos, ajungandu-se in 1929 la 40.000 de utilaje electrice. Prilej de bucurie a fost si in comuna Sadu. Primul bec s-a aprins pe turla bisericii, sa vada tot poporul. Firele electrice au fost intinse mai intai spre institutiile locale, apoi spre gospodarii. Circula si azi in Sadu o poveste, din anii '30. Se spune ca atunci s-a maritat o fata din localitate. S-a dus dupa sotul ei, undeva peste munti, intr-un orasel din Muntenia. Ajunsa acolo, femeia s-a speriat cand a vazut ca oamenii isi luminau casele, pe timpul noptii, cu opaitul. Tanara nu-si putea inchipui ca ditamai orasenii nu stiau ce-i acela curent electric. Mireasa venea, vorba aia, de la tara, iar la ea in sat lumea avea becuri inca din 1896.


Inginerul scriitor


Aceasta este istoria primei hidrocentrale interurbane a Romaniei. Denumita oficial "Sadu - 1", pentru ca pe raul acesta au mai fost amenajate ulterior si alte hidrocentrale. Primele zile de functionare de la "Sadu - 1" au adus moartea unui om. Era chiar directorul, un sibian, care a murit electrocutat, din cauza ca n-a stiut sa umble cu noile aparate. De-asta a fost adus apoi un inginer din Germania - Sigmund Dahler - care a condus uzina timp de 40 de ani. Cu toate ca si-a inceput viata provocand o moarte, hidrocentrala s-a aflat totusi sub zodia norocului, pentru ca si azi, dupa 114 ani de la inaugurare, functioneaza la parametri normali. E drept ca cele patru turbine ale sale dezvolta in total o putere de numai 1, 6 megawati. Putin, in comparatie cu centralele moderne, la care un singur hidroagregat "pompeaza" sapte megawati. Dar altceva e mai important, dincolo de masinarii sau de banii investiti in ele. E vorba de oameni. Si de povestea unei comunitati - cea a Sibiului - unita in jurul unei idei. "Este mai important sa vedem cum si-au rezolvat oamenii problemele economice, cu peste un secol in urma, cum functiona atunci spiritul comunitatii", sunt cuvintele unui inginer, Marcel Stancu, specializat in electrotehnica si utilizarile energiei electrice, pe care l-am intalnit de curand in Sibiu. Desi diploma il recomanda pentru un domeniu al cifrelor exacte, personajul nostru are si preocupari umaniste. Pregateste o monografie despre istoria electricitatii in sudul Transilvaniei. El ne-a pus la dispozitie toate datele adunate, de-a lungul timpului, despre cine si cum a construit "Sadu - 1". Si tot el a pus bazele primului muzeu al hidroenergeticii romanesti, deschis in 1996, unde pot fi admirate aparate si utilaje care au varsta strabunicilor. Muzeul e in incinta secularei hidrocentrale. Mai ramane de vazut un singur lucru - daca romanii stiu si vor sa invete azi din lectiile trecutului...


Dan Gheorghe, 10 decembrie 2010 (fotografii de epoca de la Muzeul Hidrocentralei Sadu - 1)

Dumitru Brezulescu - un model de roman din 1902 pentru Romania anului 2010



"Iubitor de tara si de tarani" il caracteriza Nicolae Iorga pe Dumitru Brezulescu, un tanar care, in 1902, la numai 22 de ani, a reusit sa uneasca satele gorjene intr-un proiect transformat, peste ani, in cea mai mare banca populara a Romaniei interbelice. Din banii stransi s-a cumparat pamant, pentru improprietarirea ciobanilor de sub munte, apoi s-au construit o hidrocentrala, la Novaci, si primele cinci cabane din viitoarea statiune Ranca. Incredibilul destin s-a frant la doar 36 de ani. Inainte ca acest om, licentiat in Drept la Bucuresti, cu doctoratul la Sorbona, sa-si vada implinit un plan indraznet - Transalpina, cel mai inalt drum din Romania. Brezulescu este azi aproape necunoscut, cel putin in Gorjul natal. Comunistii i-au sfaramat statuia, ridicata in 1936 de sculptorul Ion Jalea.


O casa cat un muzeu


Ne-am dus in orasul Novaci, din judetul Gorj, sa-l cautam pe inginerul Gheorghe Cutuliga, la recomandarea specialistilor Muzeului de Istorie din Targu Jiu. Casa lui adaposteste o colectie de nepretuita valoare - fotografii de epoca, documente. Acest om a fost prieten cu un descendent al familiei Radutescu, din localitate. Familia aceasta a luat in grija, in 1884, un pusti de numai patru ani, ramas orfan, care se nascuse in satul Hilisesti, nu departe de Novaci. Baiatul se numea Dumitru Brezulescu.


Banca Populara "Gilortul"


Dupa scoala primara, in Novaci, si gimnaziul in Targu Jiu, baiatul ajunge la un liceu din Drobeta Turnu-Severin. "Era cel mai bun elev al liceului", stie din arhive Gheorghe Cutuliga. La o serbare a elevilor din toata tara, organizata in Bucuresti, la Atheneul Roman, Brezulescu este ales, din partea scolii sale, sa tina o cuvantare in fata regelui Carol I. A smuls ropote de aplauze. Regele a vrut sa-l cunoasca, felicitandu-l pentru talentul sau oratoric. Dumitru va urma cursurile Facultatii de Drept din Bucuresti, dupa care va pleca la Sorbona, pentru doctorat. Pe parcursul studentiei bucurestene face cunostinta cu Spiru Haret, care il va sustine, din pozitia sa in stat, in ceea ce tanarul dorea sa faca in Gorjul natal - o banca populara. Era in acea perioada o mare problema pentru taranii care doreau sa-si dezvolte gospodariile - nu aveau de unde sa imprumute bani, decat de la camatari, dobanda ajunand chiar si la 120%. De aceea existau, in diverse locuri din tara, aproximativ 200 de banci populare, organizate de comunitatile locale, unde lumea isi depunea economiile, iar cei care aveau nevoie de bani se imprumutau, cu dobanzi accesibile. Student fiind, la numai 22 de ani, Brezulescu organizeaza in Novaci, in ziua de 6 ianuarie 1902, o adunare populara, sprijinit de primarul localitatii, Ion Pratasescu, si de un localnic instarit - Fane Bocsa. Iata cateva din cuvintele pe care tanarul le-a rostit atunci multimii : "Nu asteptati mila, adesea necurata, si mereu injositoare, de la altii". Cateva zile dupa aceea, la 13 ianuarie, Ministerul Instructiunii Publice da cale libera tanarului sa organizeze ceea ce urma sa se numeasca "Banca Populara Gilortul". Nume dacic, sustin unii despre Gilort - un rau care izvoraste din masivul Parang, traverseaza Novaciul si se varsa in Jiu.


Avocatul taranilor


Primul sediu al Bancii a fost in cancelaria scolii din Novaci. S-a pornit cu un capital social de 72 de lei. Institutia era condusa de Brezulescu, iar din Consiliul de Administratie faceau parte fruntasii satelor gorjene, care sustineau aceasta actiune. Dupa numai un an, s-au strans 16.000 de lei, de la 230 de depunatori, iar in 1908 existau 1.612 membri si un capital de zece milioane de lei, fiind considerata cea mai puternica banca populara din Romania acelor vremuri. Dar nu e vorba doar de bani, ci si de ceea ce s-a facut cu ei, pentru ca Dumitru Brezulescu a vrut sa-i ajute pe tarani. S-a vazut acest lucru si in lucrarea sa de licenta, intitulata "contributiuni la studiul proprietatii in devalmasie in muntii nostri". Pentru asta a fost caracterizat de Nicolae Iorga drept "un tanar iubitor de tara si de tarani". Din visteria bancii s-au cumparat rase superioare de animale. A fost achizitionata mosia Vladoianu, pamantul fiind impartit satenilor, care au fost improprietariti. Ba au mai primit si echipamente - joagare si circulare - pentru exploatarea lemnului. S-a facut o biblioteca in Novaci, cu 2.000 de volume, iar tinerii cu perspectiva primeau burse de studii. Brezulescu i-a reprezentat gratuit pe tarani, ca avocat, in sute de procese impotriva camatarilor. Satenii nu-si puteau achita vechile imprumuturi, riscand sa-si piarda pamantul, pus drept garantie.


Proiectul inginerului Diaconovici


Dumitru face apoi cunostinta cu inginerul Aurel Diaconovici, absolvent al Scolii Politehnice din Graz. Diaconovici fusese numit, in 1884, seful Serviciului Tehnic din Gorj. A proiectat si realizat nenumarate drumuri si poduri in judetul sau. Gorjul e apreciat, in anul 1900, de catre ministrul de atunci al Lucrarilor Publice, Ionel Gradisteanu, drept "intaiul pe tara la drumuri". Cei doi prieteni - Brezulescu si Diaconovici - strabat Muntii Parang, cu gandul la un drum care sa faca legatura intre Oltenia si Transilvania. Zona era frecventata de ciobanii care traversau lantul muntos, cu turmele lor. Diaconovici definitiveaza proiectul drumului, cel mai probabil în 1912.


O moarte stupida


Firul vietii lui Dumitru Brezulescu se rupe neasteptat, in 1916. Se plangea de mai multa vreme de dureri in zona abdomenului. Este operat la Bucuresti, fara sa fie depistata sursa afectiunii. Moare la numai doua saptamani de la operatie, in ziua de 12 iulie. Cauza decesului a fost septicemia. Abia la autopsie s-a vazut de unde pornise totul. Fusese o punga de puroi, aproape de ficat, pe care medicii n-o descoperisera. Dumitru a lasat in urma lui o sotie - pe Lucia, de 22 de ani, si pe fiica lor - Maria Ivona, de noua luni, dupa cum s-a consemnat in ziarul "Gorjiul", a carui editie din 21 iulie 1916 a fost dedicata integral acestui trist eveniment. La inmormantare, in satul natal, au venit mii de tarani, dar si personalitati din Bucuresti, intre care I. G. Duca, detinator al portofoliului Educatiei. El si-a aratat convingerea ca Brezulescu ar fi ajuns un mare conducator al Romaniei, daca soarta nu i-ar fi fost potrivnica.


Nasterea Transalpinei


N-a pierit, in schimb, unul dintre cele mai indraznete proiecte la care visase Brezlescu. Banca pe care el a creat-o solicita, in 1934, noului premier al Romaniei, Gheorghe Tatarascu, sa sustina construirea drumului peste Parang. Cu atat mai mult cu cat seful Guvernului era oltean, nascut in Craiova. Merita semnalat ca directorul de atunci al "Gilortului" era Ion Giurgiulean, un invatator din Novaci. El fusese sprijinit, la vremea copilariei, cu o bursa de studii. Una din bursele oferite de Brezulescu. Cert e ca premierul vine, in acelasi an, la Novaci, unde se organizeaza o adunare populara, in locul numit Plaiul Mare. El le-a vorbit oamenilor despre importanta acestei lucrari strategice, idee sprijinita si de Casa Regala a Romaniei. Sutele de tarani, imbracati de sarbatoare, au aclamat. Trebuie sa precizam ca avem azi in fata noastra un martor al acelui eveniment, pe gazda noastra, inginerul Cutuliga, care avea zece ani in 1934. Asa ca, de data asta, nu ne mai povesteste din documente, ci chiar cele vazute de el, cu 76 de ani in urma. "Am fost la acea adunare, l-am vazut pe Tatarascu, nu poti uita asa ceva", ni se confeseaza barbatul.


Galop peste Parang


Dupa ce si-a incheiat discursul de la poalele Parangului, Tatarascu s-a urcat pe un cal si, alaturi de alti 40 de ciobani, si ei calare, au pornit in galop spre munte, sa viziteze traseul viitorului drum. Banii pentru aceasta investitie au fost dati atat de Guvern, cat si din subscriptii publice. Nu exista insa nicio referinta la suma exacta. Se stie doar ca fondurile au fost administrate de Banca "Gilortul". Organizarea santierului a inceput in 1934. Din satele gorjene s-au inscris 800 de barbati. Se pare ca tot atatia si de cealalta parte a muntelui, din Alba. Salariile erau foarte bune - e singura informatie certa, pentru ca din nou lipseste concretetea cifrelor. A fost trimisa in zona si o unitate de geniu. Lucrarea a pornit in acelasi an, din doua puncte, in paralel - din Gorj, de la Novaci, si din Alba, de la Sebes. Prima lovitura de tarnacop a dat-o chiar premierul Romaniei. Poate nu intamplator tarnacopul. A fost principala unealta care a dat atunci muntii la o parte, sa faca loc Transalpinei.


Turism si industrie - tot marca Brezulescu


Drumul de piatra era acoperit cu un strat de roci maruntite si "batute", cat sa formeze o suprafata suficient de plata. S-au facut lucrari de anvergura, la nivelul tehnologiei acelor timpuri, precum ziduri de sprijin, pentru contracararea eroziunii ploilor sau izvoarelor. Soseaua alpina atinge 1.579 de metri altitudine, la Ranca, iar in Pasul Urdele se avanta la 2.145 de metri. Este cel mai inalt punct rutier al Romaniei. Spre comparatie, celalalt drum al nostru din nori - Transfagarasanul - construit intre 1970 si 1974, urca pana la 2.042 de metri. Transalpina a fost inaugurata de regele Carol al II-lea, in 1939, venit cu masina de teren, care a urcat pana la Ranca, unde fusesera ridicate primele cinci cabane, din fondurile Bancii "Gilortul". Statiunea s-a nascut datorita lui Dumitru Brezulescu. El a decis ca acesta e un loc bun pentru turism. De numele sau e legata chiar si o hidrocentrala, cea de la Novaci, construita prin implicarea "Gilortului". Director al acestei amenajari hidrotehnice a fost, timp de 40 de ani, omul in casa caruia ne aflam acum - Gheorghe Cutuliga.


"Razbunarea" comunistilor


Ceva cu totul neasteptat s-a intamplat dupa 1990, cand inginerul Cutuliga s-a trezit la poarta casei sale cu o femeie. Nimeni alta decat Maria Ivona, fata lui Dumitru Brezulescu. Ea se stabilise inca din 1940 in Spania. "A vrut sa ma cunoasca, dupa ce auzise de mine, cat de frumos am vorbit la o adunare din Novaci, cand a fost evocata memoria parintelui ei", rememoreaza barbatul acea intalnire. I-a aratat fotografii de suflet, documente inedite, pe care inginerul le stransese de-a lungul vietii lui. Spunem gazdei  ca am intrebat in Novaci, dar si prin imprejurimi, daca stie cineva de Dumitru Brezulescu. Majoritatea au ridicat din umeri, nepasatori. "Ca nu se stie azi de Brezulescu, e vina scolii, a autoritatilor, a tuturor", se incrunta inginerul. Si tot el ne mai relateaza un fapt, despre cum intelege acest popor sa-si cinsteasca inaintasii. A existat o statuie a lui Brezulescu, in Novaci, facuta in 1936 de sculptorul Ion Jalea. Comunistii au spart-o, dupa 1948. "Pe urma tot ei au cautat sa puna alta in loc, prin anii '80, dupa ce si-au dat seama ce facuse acest om in viata lui", conchide interlocutorul nostru. Azi exista un bust al lui Brezulescu in centrul localitatii. Nu mai spunem ca, de 20 de ani incoace, Transalpina ajunsese o ruina. Si nu din cauza timpului sau a ploilor. Localnicii ne-au spus cum s-a furat piatra din vechile ziduri de sustinere ale drumului, ca de - mai faci o vila, cine stie mai ce in ograda personala, nu-i asa?!


Reasfaltarea norilor


Soseaua urmeaza linia crestelor, ocolind vai adanci, uneori serpuitoare, cand trebuie sa se catere pe cate un colos, alteori alunecand in pante agresive. De multe ori se intampla sa nu vezi pe unde continua drumul, de parca acesta ar vrea sa te azvarle in gol, la prima cotitura. Urmaresti in departare colturile muntilor, impungand cerul. Tocmai pe muchiile acelea se avanta breteaua asfaltata, parand a-si tine echilibrul intre doua prapastii. De anul trecut, s-a inceput asfaltarea Transalpinei. Santierul a pornit din doua locuri, in paralel - din Gorj si din Alba - pe o distanta mai mare fata de traseul original, de aproape 150 de kilometri. Lucrarea ar trebui sa fie gata in trei ani de la demararea ei, anunta Ministerul Transporturilor in 2009. Dar va spunem noi, care am fost de curand acolo, ca soseaua e deja neteda ca-n palma, in cea mai mare parte. E ca si cum s-ar inchide cercul unei povesti, inceputa de un om din alte timpuri...


Dan Gheorghe, 7 decembrie 2010

(fotografiile de epoca apartin colectiei inginerului Gheorghe Cutuliga)