COPIII DELTEI


(din seria Delta Dunarii)


"Stiti ce vor copiii mai mult aici? Sa ajunga departe", mi-a zis o fetiscana din satul Periprava. Adelina o cheama pe fata. Are 15 ani si viseaza sa fie sociolog. Credeam ca departe inseamna distanta in kilometri. "Nu, in cariera", ma corecteaza ea. Sunt atat de hotarati copiii acestia in visul lor, incat nimic nu-i poate opri. Dovada cea mai buna a fost iarna trecuta. Cand unica masina de transport a elevilor din comuna C.A. Rosetti s-a stricat. Cum poti sa mergi altfel 14 kilometri din satul Periprava pana la scoala gimnaziala din centrul comunal? Pe jos. Da, au mers si pe jos, generatii intregi de copii. Dar iarna trecuta s-a gasit alta solutie. Cu tractorul si doua remorci. Un fel de trenulet pe roti din cauciuc, daca ar fi fost o joaca. Dar prin vantul si zapada din decembrie nu mai era o joaca. Exact 12 elevi din clasele V - VIII aveau nevoie sa ajunga la scoala gimnaziala. Toti din satul Periprava. Satul de la granita cu Ucraina, pe bratul Chilia. La ei in sat nu e decat o scoala primara, pentru cei de pana in clasa a IV-a.

Zis si facut. Pentru cei 12 copii. Parintii lor au adus saltele si paturi groase, de acasa. Si fan. Au pus fanul in cele doua remorci. Peste fan, saltelele. Apoi copiii s-au asezat pe saltele. Si inveliti cu paturile. Aveau de mers 14 kilometri. Doua paduri de strabatut. Sunt de fapt niste palcuri ale padurii Letea. Codrul propriu-zis e ceva mai la sud de Periprava. Dar ce drum! Cum mergi spre C.A. Rosetti, de la Periprava, pe dreapta e padurea, iar pe stanga - pustiul. Si sub picioarele tale - nisipul. Nu va ganditi la un drum adevarat. Sunt doar urme ale altor masini sau carute. Vara, spun localnicii, nisipul e ca faina. Iarna, si faina asta e acoperita de un strat bunicel de omat. Si de troine care "zidesc" satele astea, izolandu-le de restul lumii. Vantul face asemenea "ziduri". Si ce vant! Noi l-am cunoscut in aprilie, cand am fost in Periprava. Te "taie" pur si simpu. Daramite iarna! Pe drumul de la Periprava spre C.A. Rosetti nu e nici tipenie de om, nicio casa. Nimic! Doar caii salbatici te insotesc, in zare. Coamele lor prelungi, libere, zugravesc orizontul. Asa au mers copiii din Periprava, asta-iarna, 14 kilometri la dus, spre scoala gimnaziala din C.A. Rosetti, 14 la intors, spre casa. In cele doua remorci trase de tractor. Zece zile au mers cu remorca. Doar zece zile, din fericire. Pana cand masina de transport a scolarilor a fost reparata.

Directoarea in sareta, cu inca trei elevi

Periprava, sat de rusi lipoveni. De pescari. Unii spun - de fosti pescari, ca acum alti stapani sunt in Delta, iar localnicii au devenit argati la noii stapani. In satul asta isi are casa si directoarea scolii din C.A. Rosetti. O femeie care si-a dedicat intreaga viata scolii. Se numeste Cornelia Zaharia. La anul, ma anunta ea, iese la pensie. Isi aminteste ca ani la rand a facut naveta de la Periprava pana la C.A. Rosetti, cu sareta. Si-a cumparat un cal. Singura si-a facut sareta. Se pricep la mestesugit lemnul - si ea, si sotul ei. Asa mergea directoarea spre scoala. Mai lua cu ea, in sareta, si trei copii din Periprava. Drumul acesta de 14 kilometri a facut totusi diferenta intre copiii care aveau vointa de-a merge la scoala, chiar si pe jos, pana in C.A. Rosetti, si cei care se lasau pagubasi. Unii s-au multumit doar cu cele patru clase primare din scoala sateasca, cea din Periprava. Directoarea stie de vreo patru copii. Restul insa, cei mai multi, au continuat sa mearga la scoala. Au trecut in clasa a V-a. Deci erau obligati sa ajunga pana la scoala din C.A. Rosetti, sa-si continue cursurile gimnaziale acolo.

Transportul s-a imbunatatit din 2002, cand in comuna a fost adus primul microbuz pentru transportul elevilor. Era un Aro. Pe urma, in 2006, a mai aparut un microbuz, iar in 2008 - altul. Ultimele doua - marci straine. Care s-au si stricat repede. Ce-i drept, si Aro "tusea" de mama focului. Dar masina romaneasca mai poate fi carpita, cat de cat. Asa ca "bunicuta" Aro a fost repusa pe roti. Abia merge. Nici franele n-o tin ca lumea. Directoarea are simtul umorului, zicand ca mai repede opreste un om masina asta punandu-i "talpa" cu piciorul, decat cu franele. "Noroc ca la noi nu sunt dealuri si vai, e teren plat, masina nu se duce la vale, sa n-o poti opri", surade femeia. E totusi un zambet amar. Si mai e o problema - pe unde o ia masina, vara, cand, asa cum spuneam, nisipul e ca faina. Pe drumul pe care am mers si noi acum, de la C.A. Rosetti spre Periprava? Nu, spune directoarea. O ia prin padure, pe unde pamantul e mai tare. Altfel, rotile masinii se afunda in "faina" de pe drum.

Zi de scoala pana-n seara

Singura masina scolara, utilizabila in acest moment, a comunei C.A. Rosetti, acest Aro, are de mers cale lunga, in fiecare zi. Nu numai de la Periprava spre scoala gimnaziala. Mai trebuie sa aduca elevi de clasele V - VIII si din alte trei sate, care fac parte din aceeasi localitate. E vorba de satul Cardon, aflat la noua kilometri de centrul comunal, Sfistofca - la doi kilometri si Letea - la cinci kilometri. In total, la ora actuala, 37 de elevi de clasele V - VIII din satele astea fac naveta cu "bunicuta" Aro. Am intrebat un copil din Periprava cand pleaca el de acasa si cand se intoarce de la scoala. Pleaca la sase dimineata si se intoarce pe la cinci dupa-amiaza. Micozubul trebuie sa faca mai multe drumuri, sa ia toti copiii, sa-i aduca la scoala comunala, dimineata, apoi sa-i duca inapoi acasa, spre seara.

Pe langa scoala din C.A. Rosetti, care ea insasi are si clase primare, unde invata noua copii, dar si o gradinita, cu opt prichindei, inca doua sate mai au scoli primare. E vorba de satul Letea, unde sunt 24 de copii la clasele I - IV si alti 16 la gradinita, si de scoala din Periprava, cu 12 copii de clase primare si zece la gradinita. Toate aceste trei scoli - de la C.A. Rosetti, Periprava si Letea - sunt conduse, de cinci ani incoace, de femeia pe care am cunoscut-o deja, Cornelia Zaharia.

Viata de profesor in Delta

Cele trei scoli au in total 11 cadre didactice, dintre care trei educatori, trei invatatori si cinci profesori. Directoarea e profesoara de matematica. Ne spune despre doua colege ale ei, mai tinere, profesoare de limba romana, care fac zilnic naveta, din orasul Sulina. Comuna in care suntem noi acum - C.A. Rosetti - e la 15 kilometri de Sulina. Autoritatile locale nu le deconteaza transportul. Salariul profesoarelor, din cate ni se spune, e undeva pe la 700 de lei. Cu cativa ani in urma, la salariu se adauga si sporul de lucru in zone izolate, cum e Delta Dunarii. Asta insemna 80% in plus, fata de salariul normal. Intre timp, nu numai sporul acela s-a diminuat accentuat, dar s-a mai redus si salariul de baza cu 25%.

Si atunci ce-i mai tine pe acesti oameni aici? "Dragostea de copii si de scoala", raspunde directoarea. Si nu sunt deloc vorbe goale. "Cand vezi ca din mana ta se plamadesc oameni adevarati, vrei sa mergi mai departe, sa-ti faci meseria", e convinsa directoarea. "Foarte multi din copiii de aici au ajuns la facultate. Au avut ambitia sa invete. Vreau sa fac o statistica a tuturor copiilor din comuna asta care au ajuns departe. Si sunt foarte multi", ne asigura dascalul.

In gazda, la Tulcea

Pana sa existe transporul auto la C.A. Rosetti, multi parinti de aici isi dadeau copiii la scoala in Tulcea, sa stea la internat sau in gazda. Aflam asta de la o femeie din Periprava, Elena Burlacu. Fiica ei e acum in clasa a IX-a la un liceu din Tulcea. Dar, din clasa a V-a, si-a trimis fata la scoala, in acel oras. "Am trimis-o acolo, sa scape de drumul asta pe jos, de la Periprava la C.A. Rosetti, de 28 de kilometri, zilnic. Era un chin pentru copii", zice femeia. Un chin si pentru buzunarul parintilor, pentru ca daca iti dai copilul la gazda, in Tulcea, platesti o chirie de vreo 300 de lei pe luna, din cate ni s-a spus. O intreb pe femeia din fata mea daca nu i-a fost greu sa-si stie copilul atat de departe de casa, la o varsta asa de frageda. "A fost greu. Dar fara carte nu faci nimic in viata", e convinsa interlocutoarea mea. "Sa stiti ca multi parinti au facut la fel, si-au dat copiii la Tulcea", adauga ea. Situatia asta ne-a fost confirmata si de directoarea celor trei scoli din comuna C.A. Rosetti, care zice insa ca intre timp lucrurile s-au mai schimbat. "De cand e microbuzul, fenomenul a disparut", suntem asigurati.

Directoarea spune ca ar trebui totusi una sau doua masini zdravene, care sa-i duca pe copiii din C.A. Rosetti de acasa, din satele lor, pana la scoala gimnaziala comunala. Pentru ca nici batrana Aro nu se stie cat va mai suprevietui. Cele mai bune, opineaza directoarea, ar fi niste masini cu tractiune integrala, care sa poata strabate fara probleme capcanele nisipului. "Macar niste masini scoase la casat de unitati militare, tot ar fi bune", spera directoarea ca cineva ii va auzi apelul.

Imnul tarii

Exista la scoala gimnaziala din C.A. Rosetti o traditie cu totul aparte. "Ceva ce am apucat si eu, de la inaintasii mei, si am dus mai departe", spune directoarea. Dimineata, dupa ce elevii din celelalte sate ajung la cursuri, se face mai intai careu. Se inalta drapelul. Iar micutii, desi obositi dupa drumul istovitor, intoneaza imnul national. Apoi spun o rugaciune. Pentru sanatate. Si pentru a-si implini visul unei vieti mai bune, prin invatatura. Da, aici, intr-un capat pierdut de Romanie, copiii canta, in fiecare zi, imnul tarii lor. Imnul unei tari care pare totusi sa-i fi uitat, acolo, departe, in Delta..

Dan Gheorghe, 26 aprilie 2011