JURNAL DE UMANITARA



(din seria Delta Dunarii)



In plina criza economica, sunt romani - majoritatea oameni simpli - care mai au inca puterea de-a se gandi la semenii lor. Asa s-au strans, inaintea sarbatorilor de Paste, 18 tone de alimente pentru 400 de tarani din comuna C.A. Rosetti, o localitate pierduta in pustiul Deltei Dunarii. Sufletul actiunii a fost "Off Road Adventure Romania", un club sportiv care are deja 11 ani de traditie in umanitarele organizate in zone izolate din toata tara.

Cei mai importanti sponsori pentru romani - patronii arabi

14 aprilie 2011 - intalnire la marginea Bucurestiului, spre Autostrada Soarelui. Voluntarii poarta uniforma clubului lor. Participa la volanul propriilor masini, cu tractiune integrala, roti pentru drum greu si motoare cu o herghelie de cai sub capota. Plecam la drum pe o vreme care ne biciuie cu ploaie si vant. Doar sapte grade in atmosfera. S-au intalnit primele 13 masini, in Capitala. Altele vor veni direct la Tulcea. Coloana din Bucuresti are prima oprire la Fetesti, la o fabrica de conserve de legume, unde trebuie incarcate patru tone de marfa. Unul din voluntari exclama - asta e o actiune a romanilor pentru romani, dar la care cel mai mare aport l-au dat patronii arabi ai fabricii de conserve. Discutia preliminara pe care au avut-o voluntarii cu patronii din Fetesti a fost ceva de genul - vrem sa ajutam oameni in suferinta din tara asta. Sefii fabricii n-au avut nevoie decat de cateva minute, pana sa se decida - patru tone. Scurt si la obiect. Pe urma ni se spune de unele fabrici, de data asta cu patroni romani, la care voluntarii au purtat discutii, zile in sir, fax-uri, mail-uri, promisiuni. Pentru ca, in final, sa primeasca fie un salut cordial, fie o cutie cu biscuiti. Ajungem la Tulcea. Alta etapa de incarcat marfa. La un supermarket.

Opriti pe Dunare de autoritati

15 aprilie - la ora sapte, coloana de masini porneste spre zona santierului naval. Masinile urca, una dupa alta, pe doua gabare. Manevrele sunt facute cu mare atentie. Sa nu lovesti celelalte vehicule, deja parcate, pe trei randuri. Vom strabate canalul Sulina. Pana la "portile" Marii Negre. Ne-am strans, cu totii, peste 60 de oameni. Pe platformele metalice sunt incarcate, in total, 22 de masini. Mai multe nu incap. Gabarele trebuie impinse de cate o ambarcatiune cu motor. Ploaie si frig, in continuare. Vantul se inteteste pe Dunare. Ne desprindem usor de mal. Nu depasim bine orasul Tulcea, ca suntem opriti de Capitania Portului. Ceva nu e in regula. Cu toate ca autoritatile fusesera din timp instiintate de aceasta actiune. Pierdem o ora, trasi "pe dreapta", pana cand discutiile se termina cu bine. Comandatul vasului nostru, cu zeci de ani de marinarie in spate, zice ca nu-i greu sa-ti gaseasca cineva nod in papura, ba ca n-ai actele in regula, ba ca sunt prea multi oameni pe vas. Oprirea a dat batai de cap organizatorilor. Avem de facut cel putin cinci ore pana la Sulina. E posibil sa ne apuce noaptea pe drum. Mai ales ca se intarziase si plecarea din Tulcea, pana cand toate masinile au fost urcate pe gabare. Cu tot cu marfurile indesate in portbagaje.

18 tone de alimente

Dupa ce lucrurile s-au linistit, stau de vorba cu organizatoarea actiunii, Stefania Dumitru. Atat cat poate vorbi, intre telefoanele care o tot cauta. Pentru umanitara de acum s-au strans 18 tone de alimente. La care se adauga imbracaminte, incaltaminte, 12 calculatoare pentru scoala din C.A. Rosetti, rechizite pentru elevi. Sunt ajutoare pentru 400 de oameni, 150 fiind copii. Comuna se afla in nord-estul Deltei. Localitatea are in componenta satele Periprava, Sfistofca, Letea si Cardon. Din orasul Sulina mai avem de mers, cu masinile, 16 kilometri. Pana la destinatia finala.

Cu toata criza economica, acum, in 2011, de Paste, s-a facut una dintre cele mai importante actiuni umanitare ale acestui club, din ultimii 11 ani. Ca valoare a marfurilor. E vorba de 200.000 de lei. Se adauga banii care s-au strans pentru combustibilul necesar deplasarii. Mai ales pentru cele doua nave care ne transporta pe Dunare. Asta inseamna o cheltuiala de inca 24.000 de lei. Pentru banii de combustibil au contribuit si membrii clubului, desi nu sunt multi - cateva zeci de oameni la numar. Pe langa asta, ei au mers pe la diverse companii, sa stranga fonduri. Ori sa gaseasca firme dispuse la donatii de marfuri.

Donatie de bonuri de masa

"De cele mai multe ori, oamenii simpli ne-au ajutat", zice Stefania. Ne da ca exemplu angajatii unei companii de telefonie mobila, care au strans bani, mana de la mana. Voluntarii s-au trezit cu un telefon de la acei oameni, cu intrebarea - primiti si bonuri de masa? Au fost bune si alea. Cu banii adunati, volunarii au cumparat marfuri. Altii, de data asta de la o firma de publicitate, au pregatit 150 de rucsacuri, pline cu rechizite, pentru copii. "Am strans, in numai doua saptamani, toate materialele pentru umanitara asta", adauga interlocutoarea mea. Adica ulei, zahar, faina, paste fainoase, banane, portocale, dulciuri, conserve.

Clubul s-a format in anul 2000, din pasionati de off-road, avand, de 11 ani incoace, si traditia umanitarelor, de doua ori pe an, de Paste si de Craciun. Au facut pana acum drumuri spre judetele Arges, Vaslui, Alba, Iasi, Calarasi, Vrancea, Tulcea, Brasov, Buzau, Prahova, Hunedoara, Mehedinti, Caras-Severin. De fiecare data, aceeasi procedura - se ia legatura cu primarii acelor localitati, pentru o lista cu oamenii nevoiasi de acolo. Ei sunt beneficiarii tonelor de alimente, de stricta necesitate. "Nu asteptam multumiri. Ne de de-ajuns un zambet", zic voluntarii. 

Plopi albi si cai salbatici

Sulina - debarcare pe malul dunarean opus orasului. Masinile coboara in noroiul din fata unui magazin. O alimentara cu aer "retro", in care intram pentru scurt timp, sa admiram galantarele si rafturile prin care bate vantul, mai rau ca afara. Cateva conserve si pachete cu biscuiti. Oare cand am mai vazut asa ceva? - ne intrebam retoric, cu zambet amar, apoi parasim "muzeul". Urcarea in masini, pornim mai departe. Dar ce drum! - clisa amestecata cu nisip si "pavaj" din baltoace. Strabatem un platou nesfarsit, dominat de stuf. O padure alba, in departare, zgarie norii cenusii, proptiti de pamant. Am aflat mai tarziu de pe un panou ruginit ca pe aici cresc plopi si tei albi. Pacla nu ne lasa privirea sa zboare pana la apropiatele valuri ale golfului Musura. La un moment dat, campul e brazdat de coame prelungi, negre, libere. Sa fie oare cai sălbatici? Da, am aflat dupa aceea de la oamenii locului. Inca mai sunt cai salbatici.

Casele din stuf

Pustietatea se termina odata cu primele case ale satului Cardon. Pereti din lut, acoperiti cu stuf. Localnicii ne-au spus mai tarziu ca stuful le este si acum material de constructie. Foarte bun, tine 40 de ani, daca e mestesugit dupa obiceiurile vechi. Casele se inalta pe furci, adica pe schelet din lemn, imbracat cu stuf, care, la randul lui, e acoperit cu pamant. "Se bat leturi", se zice la tehnica de strangere a stufului, pentru ca zidul si acoperisul sa fie compacte, sa nu intre ploaia si vantul prin ele. Ni se spune despre casele astea ca sunt calduroase iarna si racoroase vara. Dar stuful e scump, de cand e tot mai putin, dupa ce apele sarate au navalit in partea asta a Deltei. Un snop, cat sa-l cuprinzi cu bratele, costa sapte lei.

Munca pana la 11 noaptea

Ajungem dupa caderea intunericului in centrul comunal, la Caminul Cultural. Masinile sunt descarcate. Voluntarii formeaza cateva siruri, transferand, din mana in mana, materialele, stivuite apoi pe categorii, in cladire. A doua operatiune - umplerea sacilor, pentru toti beneficiarii. Asta inseamna sa treci cu sacul pe la fiecare stiva in parte, de unde sa iei cate ceva, pana il umpli. Se fac doua echipe, unii merg cu sacii, altii stau in dreptul stivei, sa bage in sac cele de trebuinta. Dupa atatia ani de umanitare, membrii clubului stiu precis toate procedurile. Treaba de acum se termina pe la 11 noaptea. Abia atunci isi desface fiecare desaga, sa manance. Masa e la comun. Pentru dormit, autoritatile locale ne-au pus la dispozitie scoala. Cinci clase eliberate de banci. Oaspetii si-au intins sacii de dormit direct pe podelele din lemn.

"Ce fac, maica, nemtii astia aici?"

16 aprilie - trezirea la sase dimineata. Voluntarii se impart pe echipe, fiecare urmand sa mearga spre o destinatie anume, in masinile incarcate cu saci. Pana in satul Cardon sunt noua kilometri, spre Sfistofca se fac doi kilometri. Cea mai mare distanta e pana la Periprava - 14 kilometri, la granita cu Ucraina, pe bratul Chilia. Acolo sunt si cei mai multi beneficiari - 290 de adulti si copii. Cateva femei, speriate de "tancuri", intreaba "ce fac, maica, nemtii astia aici?" - dovada ca gura targului ne "botezase" deja, iar femeile cu pricina erau sigure de "nationalitatea" noastra.

Opt lei un litru de ulei

Un batran sfatos, Ion Barladeanu, cu ochi ageri si miscari largi, bucuros de oaspeti, ne-a invitat la el in casa, creionandu-ne un tablou al comunei. El nu face parte dintre cei care vor primi cadouri, are gospodarie-n lege, cu trei fantani, din care trage apa, cu pompele, pentru vasta lui gradina cu zarzavaturi, din care ne asigura ca ies rosii de un kilogram. Dar pentru masa oricarui om sunt si bucate care nu-ti cresc in batatura. Ai nevoie sa le cumperi de la magazin. Aici e marea problema, zice nea Ion. Sunt numai doua magazine in centrul comunal, si niciunul in celelalte sate. Dar cel mai rau e pretul alimentelor - piperat, pentru o localitate cu ceva mai mult de 1.000 de suflete, majoritatea la pensie. De exemplu, un litru de ulei costa prin partile astea opt lei, un kilogram de zahar face sapte lei, un pachet cu unt se apropie de sase lei, iar painea costa 2,2 lei. O franzela. "Mai e si tare, de-ti spargi capul cu ea", zice barbatul, care continua - "la noi e mai scump ca la Sulina". Iarna ii inchide pe sateni, cu zilele, in casele lor. Fiecare cu proviziile lui. Transportul de alimente nu mai merge nici pe canale, cu barca, nici pe drumul ciuruit de gropi, cu tractorul sau caruta, cand crivatul isi face de cap. "M-am invatat cu viata asta, nu ma plang. Si daca ne plangem - cine sa ne auda? Nimeni", se intreaba si isi raspunde singur gospodarul.

Argati pe propriul pamant

Ai zice ca prin partile astea te salveaza pestele. Da' de unde! Pe lacurile din jur au aparut stapani, majoritatea straini de locurile astea. Iar cei nascuti aici le-au devenit argati, platiti cu ziua, la taiat stuf, la prasit, la alte munci. Cu noroc, primesti 30 - 40 de lei pe zi, lucrand de dimineata pana seara. Dar nu prinzi toate zilele lunii sub simbrie. Asa ne-a spus lumea, in Periprava. Am mers pana acolo pe niste urme lasate in nisip de alte roti. Un drum in toata puterea cuvantului nu exista. "Cararea" asta insoteste parctic hotarul cu gard de sarma ghimpata, de rezervatie naturala, al padurii Letea. "De pescuit, nu mai putem. Acum e pescuit industrial", ne-au soptit cateva femei, de parca le-ar fi teama de dusmani nevazuti. Mai mult nu ne spun. Copiii au fost adusi in centrul satului, sa primeasca darurile. Au facut ochii mari, de bucurie, mai ales la mingi. Dar s-au infipt si-n banane. Veselie ca-n zi de sarbatoare. Adunarea era discret supravegheata de un echipaj al politiei de frontiera. O batranica si-a scos telefonul mobil din buzunar, sunandu-si vecinele, sa vina la daruri. "Hai, repede, poate sunteti si voi pe lista", sopteste cucoana. Apoi s-a opintit la carutul ei, deja incarcat cu doi saci, pe care il tragea cu icnituri, spre casa.

Spectacol ad-hoc

Cand sa plece din comuna C.A. Rosetti, voluntarii au fost invitati in scoala, intr-una din sali, pentru "o surpriza". Comunitatea rusilor lipoveni din Periprava n-a vrut sa ramana mai prejos. Patru femei din ansamblul "Kalina", imbracate in portul lor popular, ne-au cantat, pe ruseste. Au avut insa grija sa ne povesteasca, in romana, inaintea fiecarei cantari, despre ce e vorba in versurile respective. Aplauzele si bis-urile au umplut mica sala, minute la rand. La final, femeile au tinut sa multumeasca unui "departament de la Bucuresti", pentru actiunea asta. Asa auzisera ele, de un departament. Voluntarii le-au raspuns ca nu e niciun departament. Nici partid. "Suntem doar un club sportiv", au zis ei. La care femeile s-au mirat. Deci fara departament? - au vrut ele sa stie inca o data. Fara - a fost subliniata ideea.

Zece ore pe fluviu

17 aprilie - contra curentului Dunarii, pe gabare, de la Sulina spre Tulcea. Vom strabate distanta in zece ore, dublu, ca timp, fata de calatoria de la venire, ne-a spus comandantul unuia din vasele care ne-au "tractat". Si chiar asa a fost. Am plecat la sase dimineata din Sulina si am ajuns in Tulcea la ora patru dupa-amiaza. Parca ne-am fi intors de la capatul lumii...


Dan Gheorghe, 20 aprilie 2011