Ei sunt romanii care au vazut luminita de la capatul tunelului



Exista viata si dupa intunericul galeriilor subterane, in Valea Jiului. Mineritul aproape ca s-a "topit", ca meserie, dupa marile disponibilizari din anii '90. Autoritatile au cautat solutii pentru ceea ce atunci se numea pompos reconversie profesionala. Aparuse chiar ideea ca fostii mineri sa-si castige banii din culesul fructelor de padure. Dar programele oficiale au esuat. Asa ca multi localnici au plecat sa-si castige painea in tari straine. Altii insa au preferat sa ramana aici. Dar ei singuri, fara ajutorul nimanui, si-au construit un nou destin. Am intalnit doua exemple de acest fel, nu departe de Petrila, intr-un sat de momarlani - Cimpa. Momarlani, urmasi ai dacilor, dupa cum se definesc ei. Ai locului. Poate de-asta nici nu s-au desprins de pamantul lor.

Ciobanul universitar

Case din lemn, simple, in Cimpa. Asa e obicieul la momarlani, sa aiba casele fara inflorituri. La fel le sunt si costumele populare, in alb si negru. Ne strecuram pe ulitele din lut, inguste, pe care o masina abia poate sa incapa. Ajungem pe o coama. Jos, departe, orasul. In mijlocul lui, constructiile mohorate ale exploatarii miniere. Din adancul pamantului se aud zgomote infundate, semn ca inca se lucreaza. Cei care n-au fost pana acum in Vale ar spune ca aici totul e cenusiu, de la carbune. Dar cenusiul pare sa fi ramas azi doar in sufletele oamenilor. Lasam masina in fata unei porti si ne urmam drumul prin iarba abia botezata de roua. Am sunat pe telefonul mobil, sa vedem unde anume este interlocutorul nostru. Mai sus, pe deal, cu oile lui. Traversam garduri din nuiele, cateva paraiase. Pana cand ne simt cainii. Dau sa se repeada la noi. Dar de sus un suierat scurt ii potoleste pe loc. Stapanul le-a "comunicat" ca suntem prieteni. Si cainii, in frunte cu cel mai mare, Pintea, ne-au lasat sa ne apropiem de turma. Un barbat tanar, solid, se ridica. Tocmai ce terminase de muls oile. Laptele joaca in galetile leganate de ciobani, pe drumul de intoarcere. Facem cunostinta cu Gheorghe Grecea, student la Universitatea din Petrosani. Ne-am grabit sa stim daca vrea sa fie miner. "Specializarea mea e topografia. Asta e de viitor", ne raspunde el, zambind.

Stapan de munte la 21 de ani

A venit timpul sa adune cele 100 de oi pe care le are. Le duce mai aproape de sat. Cu trei ani in urma, a terminat liceul, isi incepe el povestea. A stat un an acasa. Atunci s-a apucat de oierit. Pe urma a dat la facultate. Studentul este in acelasi timp si stapan de munte. Sau stapan de strunga. Mai intai si-a cumparat oi. L-au ajutat si parintii. Ne spune apasat, sa tinem minte : "Eu zic ca nu trebuie sa ne rusinam cu traditiile noastre". Adica traditia momarlanilor, de oieri. Pentru ca aici, in Valea Jiului, au fost mai intai oierii. Pe urma a aparut mineritul. Iar acum, dupa ce si carbunele a devenit "oaia" neagra a economiei romanesti, localnicilor le-au ramas mioarele. "Pe vremuri, dealurile astea, din jurul satului, erau albe de oi", iata o imagine zugravita de Gheorghe. Asta stie din ce i-au povestit parintii si bunicii lui. Se intampla cu mult timp in urma, cand fiecare familie din Cimpa avea cel putin 100 de animale. Dar in ultima jumatate de secol oieritul in Valea Jiului a cam fost uitat. Ne intoarcem in prezent, afland ca in Cimpa si Petrila sunt, in total, aproape 30 de stapani de munte. Ce face stapanul? Mai intai, plateste o taxa la Primarie, ca sa inchirieze o anumita zona din munte, unde sa-si duca oile vara, la stana. Tot el tocmeste oamenii, la munca. Masoara laptele, sa nu sara nimeni peste rand. Adica fiecare om din sat, care si-a dat oile la stana, sa ia atata branza cat lapte a fost de la animalul lui. Stapanul pleaca si cu alti ortaci, intre nori. Au si ei oile lor. Auzim ca mai sunt pe aici tineri care s-au apucat de oierit. Cum ar fi Radu Leahu, care are 22 de ani si e proprietarul a 70 de oi, si familia Traila - cu 100 de oi, si Cosmin Moian, din alt sat, Rascoala. Ne mai zice Gheorghe, studentul, ca de mic mergea cu oile. Asa ca acum, cand s-a apucat serios de meseria asta, ii stie deja toate tainele.

Planuri pentru o ferma

Intr-o vara, Gheorghe sta cam o luna pe munte, la stana. Mai face schimb cu ortacii lui. La toamna, cand oile se vor intoarce in sat, se va intoarce si tanarul nostru la facultate. Si daca va gasi, dupa facultate, un post in specializarea sa universitara, ce va face cu oile? - vrem sa stim. "Nu ma las de ele. Vreau sa fac o ferma", are planuri mari. Ne mai zice ca nu-i place viata moderna - cluburi, sprituri cu prietenii. Mai bine pe crestele Voievodului. Asa se numeste muntele pe care e stapan Gheorghe. Nu-i usor sa cresti oi. Vara - la stana, iarna nu dormi nopti la rand, cand oile incep sa fete. Oieritul e privit de tanarul nostru ca alternativa la ceea ce fac altii acum in Petrila, oameni de varsta lui : "Unii s-au angajat paznici, altii dau cu lopata la drumuri, altii traiesc din pensia parintilor", stie el. Si mai stie de salarii, care numai in cazuri rare ating 800 de lei. Dar oieritul e rentabil? - intrebam noi. Tanarul stramba putin din nas. Ramane cu ceva bani in buzunar, dupa un an de munca. Nu intra in amanunte. Ne zice ca obtine cam o tona de branza, in fiecare an. Are deja clienti fideli, de la oras. A vandut in primavara asta 20 de miei, inainte de Paste. "Cu cat s-a vandut carnea de miel in Bucuresti?", e curios. Cu aproape 30 de lei kilogramul, ii raspundem. Se mira, pentru ca el a vandut in Petrila cu 20 de lei. E convins ca meseria de oier ar fi rentabila, daca n-ar mai exista intermediarii, iar statul nu i-ar incovoia pe crescatorii de animale cu taxe. Ar fi nevoie, in schimb, crede el, de un sistem eficient de colectare a laptelui si de abatoare moderne. Unii il privesc pe Gheorghe cu suspiciune, pentru ca s-a intors la meseria stramosilor lui. Doar viitorul va demonstra daca trecutul poate aduce beneficii in Valea Jiului...

Minerul care a devenit profesor

Exista un om care poate spune ca a vazut luminita de la capatul tunelului. Dupa ce a lucrat 21 de ani sub pamant, a schimbat "macazul" vietii sale. Din miner a devenit profesor. Asta a fost soarta lui Petru Birau. Bucuros de oaspeti, ne invita in casa lui, ridicata cu aproape 100 de ani in urma, dar care si ea traieste o noua viata, insufletita acum de familia Birau. Barbatul ne imbie cu slana, branza si socata. Apoi ne povesteste de unde a pornit. A fost miner, pentru ca oricum altceva nu putea sa faca prin partile astea. Chiar daca avea, de mic, inclinatie spre pictura. "Parintii nu au vrut sa merg la un liceu de arta. Cel mai apropiat era tocmai la Craiova", zice el. A iesit, in schimb, de pe bancile unui liceu industrial din Petrila, dupa care a coborat in galerii. Ne explica despre mina Lonea, unde a lucrat, ca are galeriile in plan inclinat. Cand deja se miscorase numarul de mineri, dupa 1990, cei care ramasesera inca la treaba carau si materiale. Asa urca Petru, cu spinarea incovoiata, spre lumina. Simtind ca nu mai putea, isi facea singur avant, chiuind. Ca si cum si-ar fi chemat ultimele forte. Vad o umbra pe chipul sau, in momentul cand isi aminteste de zilele acelea. A fost miner din 1984 pana in 2005. De la 18 ani a purtat lampasul. Pana la 39 de ani, cand a fost disponibilizat. I s-a dat atunci o compensatie de 20.000 de lei. Nu s-a grabit sa-si cheltuiasca banii pe maruntisuri. A decis sa-i foloseasca pentru viitorul sau. Si asa a facut. A dat la facultate, in 2005, chiar in anul in care pusese hainele de miner in cui. A fost admis din prima incercare la Universitatea "Constantin Brancusi" din Targu Jiu - Facultatea de Arte Plastice. Se intorsese practic la vechea pasiune, pentru frumos. A terminat studiile ca sef de promotie. Azi e profesor de educatie plastica la Grupul Scolar "Constantin Brancusi" din Petrila.

Cu tablourile la Paris

Cat a fost miner, Petru s-a "inteles" si cu talentul sau, caruia ii acorda timpul liber, adunand peisaje si chipuri din satul Cimpa, unde s-a nascut si in care a trait toata viata. El, minerul, s-a dus la Cluj, in 1993, in prima sa expozitie. Pictura naiva. Asta face. Banii de la disponibilizare au folosit pictorului si pentru materialele pe care le folosea, dar si pentru drumurile prin lume, cu tablourile sale ajungand pana la Paris, in 2007. Tot in perioada aceea, in 2006 si 2007, familia Birau a gazduit pe pamantul sau cate 20 de tineri, intr-o tabara de pictura. Erau studenti la Arte Plastice din Craiova si Targu Jiu, care isi instalau corturile, o saptamana. Casa in care am pasit acum e cocotata pe unul din "valurile" din satul Cimpa. Probabil ca pamantul s-a "jucat" prin locurile astea, unduindu-se, cu tot cu pomi si acareturi. Mai sus de casa familiei Birau e propria gradina, de trei hectare, pe care erau asezate corturile studentilor. E ca si cand, stand aici, te-ai afla in mijlocul unui tablou, zugravit de data asta chiar de natura.

Autor a sapte carti

Si-a asternut omul sufletul si pe hartie. Povesti pentru copii, studii biografice, indrumari didactice. A scris nu mai putin de sapte carti. Cea mai recenta ne dezvaluie ideea lui Petru Birau de-a scoate la lumina zilelor noastre obiceiurile momarlanilor. Cartea se numeste firesc - "Din lumea momarlanilor", cu doi autori, momarlani si ei, fireste. Pe langa Petru, mai e si medicul Dumitru Galatan-Jiet. Au strabatut satele Vaii Jiului, culegand intamplari iesite din comun din viata oamenilor si legende. Petru mai are acum in lucru si o disertatie pentru Universitatea de Vest din Timisoara, a carei tema este legata de costumul popular din zona momarlanilor. Va fi lucrarea sa de master.

Frati de cruce

Petru insusi este dovada vie ca obiceiurile momarlanilor rezista si azi. El este frate de cruce cu inca opt barbati, toti cam de aceeasi varsta. Ne-am mirat cand am auzit, pentru ca citisem deja in diverse publicatii despre disparitia acestei traditii. "Am devenit frate de cruce in 1997", spune profesorul. Dupa obiceiul momarlanilor, fratii de cruce trebuie sa fie in numar impar. In cazul de fata, sunt noua. Dar nu numai atat. Ei mai au si o "sora" de cruce. Si doi "parinti". O familie simbolica. Si femeile se pot lega intre ele. Tot in numar impar. La grupul lor trebuie sa fie un barbat. Si parintii de cruce. Stim de la gazda noastra ca are "frati" din satul sau si din alte doua sate de momarlani - Taia si Jiet. S-au facut frati la biserica. Preotul i-a inconjurat pe toti - frati, sora si parinti - cu o panglica, a tinut o scurta slujba, iar la final componentii noii "familii" au baut cate un pahar cu vin din acelasi vas. "Ne ajutam intre noi, la necazuri. Suntem alaturi, la bucurii. Asta inseamna sa fii frate de cruce", ne lamureste Petru. Mai e in zona asta un obicei, si el viu. Legat de mormintele din spatele casei. Omul ne duce in spatele casei sale, unde sunt cinci cruci. Acolo sunt ingropati tatal sau, doi frati, bunicul si o matusa. De data asta, din adevarata sa familie. La doi pasi de casa lui, intr-o alta curte, zarim un mormant de cateva luni. Inca mai are coroanele de flori pe el, uscate. "Omul nu pleaca de la casa lui, nici dupa moarte". Este explicatia acestei "convietuiri" din Valea Jiului. Intre cei vii si cei morti.


Dan Gheorghe, 8 iunie 2011