Oravita : cel mai vechi teatru din Romania n-a avut niciodata propria trupa de actori



Cel mai vechi teatru din Romania este la Oravita, in judetul Caras-Severin. In spatele acestei fraze se ascunde o poveste fascinanta, de 194 de ani. E varsta pe care o va implini acest lacas de cultura in data de 5 octombrie 2011. Primul spectacol - "Cununa de lauri" - a fost jucat aici de "diletantii" orasului, la 5 octombrie 1817.

Copia fidela a Burgtheater din Viena

Ne-am dus la Oravita, stiind ca acolo vom intalni un om cu totul special, care ne va descrie destinul acestei cladiri. Este chiar directorul institutiei, Ionel Bota, istoric si filolog. El se afla la conducerea teatrului din 1998. A scris trei volume despre "Istoria teatrului vechi din Oravita". Alta carte importana a interlocutorului nostru este "Eminescu si Oravita", tocmai pentru ca marele nostru poet a intrat in aceasta sala, fiind sufleor in doua spectacole. Directorul ne-a invitat in cladire si primele sale cuvinte au sunat astfel : "In acest spatiu puteti spune ca va aflati in vechiul Burgtheater din Viena". Asezamantul romanesc este copia fidela a celui dintai teatru al Vienei, care a fost construit in 1720 si dezafectat in 1890. Asa se explica faptul ca in ziua de azi sunt istorici din Austria, dar si turisti din acea tara, care vin la Oravita, tocmai pentru a admira sau a studia o bijuterie arhitectonica, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.

Un teatru construit pe terenul Thaliei

Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatari miniere. Si cum nimic nu e intamplator pe lume, acea mina s-a numit Thalia. Este chiar numele zeitei artei dramatice. Unii poate s-ar intreba azi de ce tocmai la Oravita s-a facut cel dintai teatru din spatiul romanesc. Ei bine, localitatea a fost un fel de capitala neoficiala a Banatului Montan, in vremea stapanirii austriece. O zona bogata in minereuri - cupru, fier, zinc, wolfram. Asta a insemnat dezvoltare. Ciclova, un sat de langa Oravita, se industrializeaza, la randul sau, prin construirea unui furnal si a unei fabrici de bere. Avantul economic atrage ca un magnet diverse natii spre partea montana a Banatului, in cautarea unui loc de munca. Oravita devine astfel un oras multicultural, cu aproape 8.000 de locuitori, intre care cehi, polonezi, germani, evrei, sarbi, romani. Mondenitatile au inceput sa fie la ordinea zilei. Isi fac aparitia asociatiile culturale, in cadrul fiecarui grup etnic in parte - de lectura sau de teatru. A venit un moment in care nu s-a mai tinut cont de etnie. Asta se intampla in 1790. Atunci e infiintata Uniunea Diletantilor din Oravita, reprezentandu-i pe toti pasionatii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru, poezie, muzica, in care cei mai iscusiti dintre localnici isi etalau vocatia, la nivelul unor amatori, desigur. Singura problema era ca aceste reprezentatii se dadeau in spatii improvizate, de pilda in cladirea Tribunalului sau in cea a Primariei.

Lista cotizantilor

Toata urbea a sustinut la unison, din 1802, ca e nevoie de un teatru. Din acel moment orasul a intrat in fierbere. S-a declansat un extraordinar fenomen de solidaritate. Incepe strangerea de fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oras pun, mana de la mana, bani in aceeasi "caciula", astfel ca pana in 1816 se aduna o suma importanta pentru acea epoca - 30.000 de florini din aur. Directorul muzeului din Oravita ne arata una dintre listele de cotizanti. A fost scris numele fiecarui cetatean care a donat bani si suma respectiva. Pe hartia din fata noastra, scrisa la 24 mai 1816, e trecuta suma de 8.000 de florini. Ni se spune apoi ca celelalte liste de cotizanti se afla in intr-o biblioteca din Ungaria. Dar nu numai banii erau importanti. Mai era nevoie si de aprobarea Vienei pentru ridicarea unui astfel de edificiu. "Pentru austrieci, teatrul era si bun, si rau. Bun pentru cultura, rau din cauza ca putea transmite idei impotriva stapanirii", ne face Ionel Bota un tablou politic al acelei epoci. E clar ca pentru obtinerea aprobarii trebuia asteptat un moment prielnic. Si acesta a aparut in scurt timp. Se apropia centenarul eliberarii Banatului de sub stapanirea turceasca. Otomanii au fost alungati de austrieci in 1718. Viena dorea, dupa 100 de ani de la acel moment, sa se faca ceva deosebit in Banat, poate o statuie, poate altceva. Si atunci locuitorii din Oravita au spus asa - vrem teatru!

Munca intregului oras

Oravita avea in acele timpuri o comunitate puternica de macedo-romani. Unul dintre acei oameni, Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legatura cu un fost coleg al sau, Ieronimus Platzger, de la Academia de Inalte Arte din capitala imperiala, cerandu-i sa faca o copie fidela a Burgtheater. Asa s-a si facut. Cum oare sa nu obtii, in felul asta, aprobarea austriecilor pentru un teatru, daca la Oravita faceai copia fidela a unei embleme vieneze?! Calea fiind deschisa, toata suflarea din Oravita a trecut la munca voluntara. "Vom avea un teatru ca la Viena", erau oamenii insufletiti. Lucrarea a inceput in vara anului 1816 si a fost incheiata in scurt timp, in primavara lui 1817. Orasenii au fost ajutati si de taranii din satele invecinate, sa transporte, in carute, piatra de la carierele din zona. Erau pe atunci doua cariere importante, la Ilidia si la Maidan. Ilidia avea granodiorit si Maidanul - tuf calcaros. Din granodiorit s-a facut parterul cladirii, fiind o roca mai grea, iar etajul din tuf calcaros, care e mai usor. Imaginati-va o cladire cu ziduri de cetate, cu o grosime intre 70 si 90 de centimetri. Ziduri din piatra necioplita. Pietrele au fost "legate" intre ele cu mortar. Dar sa vedeti ce fel de mortar - pamant galben amestecat cu paie si urina de animal. "Era un liant foarte eficient", spune directorul Ionel Bota. De remarcat ca terenul pe care s-a construit teatrul a fost donat, inca din 1795, de familia Maderspach. In posesia terenului a intrat Uniunea Diletantilor, tocmai amatorii de teatru, cei care au insufletit intregul proiect.

Inaugurare imperiala

Te intampina fatada austera, cu numai patru coloane, a unei cladiri dominata de unghiuri drepte. Ni s-a explicat ca simplitatea exteriorului vine de la barocul tarziu, stil folosit la multe alte edificii din Oravita, in perioada aparitiei teatrului. Pasim intr-un hol ingust. Ai impresia ca si in continuare vei avea parte de acelasi aer de simplitate, cu cat vei inainta spre inima edificiului. Dar adevaratul spectacol incepe abia dupa ce intri in sala ovala. Vezi in jurul tau doua randuri de loji cum se inalta spre tavan, incarcate cu decoratiuni care iti iau si azi ochii, prin stralucirea lor, desi au o vechime de aproape doua secole. Gazda noastra, directorul, ne explica - la parter sunt loji Baignoire, pe randul de deasupra sunt loji Belle-etage, iar la ultimul nivel este galeria. La inceput, au fost niste lavite pe care se asezau spectatorii, in 1893 fiind montate fotoliile, pe care ne putem aseza si azi. In partea centrala a salii si in lojiile de la parter sunt 200 de locuri, la care se adauga inca 50 de locuri in lojiile de la primul etaj. Spectatorii de la galerie stateau in picioare. Sala are o acustica perfecta. Microfoanele nu-si au rostul in acest spatiu. Datele istorice arata ca familia imperiala din Viena, formata din Francisc I si Carolina Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat in teatrul oravitean. Inaltii oaspeti au stat in loja de la primul etaj, langa scena, in partea stanga a salii, cum te uiti spre actori. Primele doua spectacole s-au tinut pe 5 si 7 octombrie 1817. Scena a fost insufletita de oamenii simpli din Oravita. Au jucat tocmai cei care faceau parte din Uniunea Diletantilor. Primul spectacol s-a numit "Cununa de lauri", iar cel de-al doilea - "Gelozia umilita". Evenimentele au fost anuntate in tot orasul prin afise de matase.

Eminescu - sufleor la Oravita

Intr-o zona miniera, inconjurata de munti, la Oravita, aparuse in 1817 o stea. Spre care s-au indreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale lumii. Oamenii din acest mic oras isi indeplinisera visul, de-a vedea la ei acasa actori profesionisti, in spectacole de teatru, vodevil sau balet. Se zice ca veneau si tarani din satele banatene, sa "guste" si ei minunea. Pe scena de aici a urcat trupa Teatrului Regal din Madrid, au venit trupa Teatrului Balsoi din Moscova, orchestra imperiala a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger si Ida de Gunther. A poposit in acest loc si trupa lui Frescatti din Italia, si-au trimis emisari artistici Teatrul din Munchen si Teatrul din Berlin. Au mai venit trupe din Ungaria - a lui Francisc Derinee, a lui Miclosi si a lui Karinthy Frigyes. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care facea parte si Mihai Eminescu. Sosirea este consemnata in data de 31 august 1868. Trupa a prezentat doua spectacole, in zilele de 1 si 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. Se vede si acum sub scena din lemn o cabina ingusta, cu o trapa. Sigur, teatrul a trecut, de-a lungul existentei sale, prin 12 reparatii sau renovari, cea mai recenta operatiune de acest fel consemnandu-se in urma cu vreo zece ani. Nu se mai poate spune azi despre aceasta cabina a sufleorului ca ar putea sa pastreze "amprentele" lui Eminescu. Singurul lucru care nu s-a schimbat este amplasamentul cabinei in sine. Se mai stie ca poetul a fost invitat, alaturi de trupa din care facea parte, la un picnic, in satul Ciclova, in ziua primului spectacol, adica pe 1 septembrie. Dupa marea unire din 1918, la Oravita au venit Victor Eftimiu si Lucian Blaga, acestia prezentandu-si creatiile dramaturgice. Pe aceasta scena a cantat George Enescu, remarcandu-se si prezenta lui Constantin Tanase, cu trupa sa - "Carabus".

Democratia culturala

Pe langa profesionistii care au venit la teatrul din Oravita, pe scena locala urcau si grupurile de actori amatori din oras. Este de subliniat, in acest context, un spirit cat se poate de democratic intre diversele etnii. Intr-o zi dedicata amatorilor, piesa de teatru incepea la ora trei dupa-amiaza si se incheia dupa lasarea serii. Si asta pentru ca se repetau replicile din spectacol, in diverse limbi. Daca in sala erau spectatori romani, sarbi, cehi, germani, unguri, atunci fiecare replica se repeta in toate aceste limbi. "Acest lucru dovedea solidaritatea si respectul intre etniile din oras", arata istoricul Ionel Bota.

Otel de tip Eiffel

Se poate spune ca viata acestei cladiri a fost asigurata in 1872, pentru foarte multi ani de atunci inainte. Este momentul in care zidurile din piatra sunt captusite cu traverse din otel. Povestea acestui otel, este, la randul sau, demna de retinut. S-a folosit asa-numita "reteta 24", obtinuta la otelaria din Resita. "Era o reteta de succes, un otel mai rezistent si mai elastic", spune Ionel Bota. Explicabil succesul, avand in vedere ca aceasta reteta a stat mai tarziu la baza construirii, intre 1887 si 1889, a emblemei Parisului - turnul Eiffel.

Amintirile arse

Poate ca doar asa, intarit, teatrul din Oravita a reusit sa supravietuiasca pana in ziua de azi, desi a trecut prin vremuri grele. Ni se povesteste ca, in 1948, comunistii au intrat in cladire si au luat carti si documente de mare valoare din arhiva institutiei. Toate au fost duse in centrul orasului si puse pe foc. Culmea e ca, un an mai tarziu, tot comunistii si-au dat seama de importanta cladirii, botezata in 1949 cu numele poetului care lucrase candva aici, ca sufleor - Mihai Eminescu. Teatrul a fost tot mai putin folosit, dupa 1957, dupa ce a intrat in categoria monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejat de eventuale deteriorari. Oricum, vechile trupe de actori amatori din oras disparusera, sub noul regim politic. Nici dupa 1990 n-a fost altfel. S-a mentinut pustietatea, cu scopul protectiei. Teatrul a primit un statut superior, in 1998, cel de monument de grad zero, de maxima importanta pentru tara.

Doar muzeu

E liniste acum in teatru. Desi sala pare oricand gata de spectacol. Te astepti ca in orice moment sa bata gongul. Dar de unde actori? Numai directorul si alti cinci subalterni ai sai au grija de acest lacas. Noroc ca, exact cand am fost noi acolo, cativa elevi de la un liceu din localitate au venit sa repete o sceneta, insufletind zidurile tacute. Adolescentii pregateau un spectacol. Am vrut sa stim daca vor juca aici. "Nu, la Resita", a venit raspunsul lor. "Niciodata, in toata istoria sa, acest teatru n-a avut propria trupa de actori", ofteaza directorul. Dar daca spectatori nu mai pot fi, atunci macar vizitatori. Pentru ei, Ionel Bota tine mereu usa teatrului deschisa, pregatit sa le spuna povestea seculara. Vrea sa amenajeze si un muzeu, dupa ce a strans, de-a lungul anilor, de la oamenii din oras, marturii din viata teatrului. A gasit, de pilda, o bucata din cortina folosita in 1831, dar si doua traverse din scena originala. Directorul a incercat sa atraga evenimente culturale in cladirea pustie. Din pacate, proiectele s-au impotmolit in birocratie. Ce mai e de facut, de-acum incolo? La intrebarea asta, Ionel Bota are deja un raspuns : "Vom lacrima patriotic, amintindu-ne de vremurile vechi".



Dan Gheorghe, 10 iunie 2011