Turism culinar sau cum descopera occidentalii, cu ajutorul farfuriei, oamenii si obiceiurile Romaniei rurale


Pe oameni poti sa-i cunosti si dupa mancarea pe care o prepara. In jurul mesei sunt traditii vechi de sute de ani. Si destine pe care le afli de la cei care au facut bucatele. Si ce bucate! Nu cele de supermarket, ci retete din mosi-stramosi. Se poate vorbi de turism culinar, asa cum se face de trei ani incoace pe Valea Hartibaciului. O zona situata intre Sibiu si Sighisoara. Cateva zeci de sate, la originea lor sasesti, fiecare cu biserica lui fortificata, se ascund printre dealuri cuminti si paduri tacute. Parca ai fi intr-o alta lume. Trei familii - Cristian Cismaru si Iuliana Labo, Mihai si Voichita Dragomir, Gabi si Iochan Cotaru - au avut ideea organizarii a ceea ce se numeste "Transilvanian Brunch". Asta inseamna mic dejun cu pranz transilvanean, in traducere lejera. Ei te invita pe tine, turist roman sau strain, sa "gusti" din satul traditional de la poalele Carpatilor.

Obiceiuri scoase de la naftalina

Pana in prezent, 20 de sate de pe Valea Hartibaciului au organizat mese turistice. Cristian ne povesteste ca n-a fost deloc usor. Te duci intr-un sat si incerci sa pornesti din nou curgerea timpului. Multi te privesc ciudat. Nu inteleg. Adica sa te trezesti ca vin in satul tau 100 sau 200 de turisti. Pai, sunt mai multi decat populatia unui sat din partea asta de tara. De exemplu, in Valea Calvei sau in Valea Buii sunt catune care au cate opt sau zece locuitori. Altele sunt mai mari, la 100 de familii. Ajungand in partile astea, trebuie sa stii un lucru esential - daca mai exista vecinatati. "Am intrebat de femei care organizau nunti, pe vremuri", adauga interlocutorul nostru. Femeile acestea pot repune in functiune mecanismul, uneori ruginit, al vecinatatii. Oamenii de pe o strada sau de pe mai multe ulite se unesc cand e vorba de munca voluntara, sarind unii pentru altii. Asta e vecinatatea. Sau era. E ca si cum ai scoate un obicei de la naftalina, din lada de zestre a satului. Si daca ai repornit mecanismul, atunci se aduna patru - cinci bucatarese care fac mancare pentru 200 de invitati. Mai sar inca 15 sau 20 de barbati care aranjeaza mesele, scaunele. Farfurii si tacamuri exista, ca un fel de patrimoniu al vecinatatii, scos si el de prin ungherele timpului. Si mai iese la iveala ceva - fanfara satului. Fiecare sat avea pe vremuri fanfara lui. Acum vezi ca apar de prin casele lor oameni batrani. Scot la lumina zilei tobe si trompete, la fel de batrane. Le curata, incat lucesc din nou in soare. Si muzica se aude iarasi in sat. Oaspetii pot veni!

Mancarea preparata de "vecinatate"

Am plecat din Sibiu, cale de 25 de kilometri, pana in satul Stejarisu, insotiti de un asfalt nesperat de bun, chiar si dupa ce am iesit din drumul judetean, spre inima colinelor care se deschid in fata noastra. Ne intampina casele cu "ochi" in acoperisuri, frumos colorate, cu porti inalte. Ulitele insa tacute. De parca lumea s-ar fi dus cine stie unde. Ajungem in dreptul bisericii evanghelice. Intr-o curte larga, o casa semeata si in jurul ei mese intinse. Un foisor sub care poti sa stai. Si localnici trebaluind. E abia ora noua dimineata. Evenimentul va incepe, conform traditiei, la zece, urmand sa tina pana spre seara. Mergem la bucatarie. Acolo inca se munceste. Facem cunostinta cu sefa bucatareselor, Rodica Gottschling. Intre sarmale si friptura de porc are timp sa ne prepare cuvinte frumos mestesugite. Vedem in jurul nostru carnati fripti, vinete, varza cu carne, iahnie cu carne, jumeri. Cel din urma fel e grasime fiarta si afumata, transformata intr-o pasta amestecata cu ceapa, care se unge pe paine. Fusesera pregatite si supa de cartofi, pasta de oua si pasta de sunca cu hrean. Apoi placintele cu prune, cozonacii si tartele cu mere. La care se adauga sucuri si ceaiuri facute din plante medicinale sau aromatice. E flora care "imbraca" acest sat. Pentru unii poate fi o ciudatenie ceaiul din flori de fan. Si nu in ultimul rand vor fi la masa bauturile tari, facute tot dupa "secretele" locului. Rodica ne spune ca munca pentru acest brunch a inceput cu trei zile inainte de eveniment. "La noi in sat exista doua vecinatati", zice femeia. Vecinatatea de jos si cea de sus, dupa cele doua jumatati ale satului. Sunt cate 30 de familii adunate intr-o vecinatate. Dupa obiceiul de veacuri, oamenii pun mana de la mana, cand unul dintre ei trece prin bucurii sau necazuri, pentru a-l ajuta. Daca ai intrat in vecinatate, platesti o cotizatie anuala, sa fie mereu bani albi pentru zile negre. In fiecare an se face o adunare a vecinatatii, in februarie. Oamenii isi spun pasurile si decid care dintre problemele stresante ale satului trebuie rezolvata mai intai. Ei, si daca acum a sosit ideea branch-ului, vecinatatile s-au si pus in miscare.

"Frigiderul" medieval

Fanfara incepe sa cante. Cinci barbati. Imbracati de gala. Uniforma albastra, cu fireturi. Polca, vals, tango. Sunete ample. Ritmul alearga printre invitatii deja stransi pe iarba din fata casei. O fanfara cat un secol, aproape. Formata prin anii '50. Din vechiul grup, de 12 barbati, au mai ramas doar cinci. Ei mai canta si azi pe la diverse evenimente, nu numai in satul lor, ci si in alte sate de pe Valea Hartibaciului. Pe unde sunt chemati. Ne indreptam apoi, pentru scurt timp, spre biserica evanghelica, aflata in plin santier, pe banii Uniunii Europene. Impresionantele ziduri din piatra prind din nou viata. Urcam in turn, pana la primul etaj. Aici avem parte de o surpriza - inca se mai pastreaza slanina afumata in camera pe unde coloanele de aer intra din patru colturi. Bucati mari de slana, aproape cat statul unui om, sunt agatate de cuiele din tavan. In dreptul fiecaruia e cate un bilet pe care scrie initialele proprietarului si numarul casei lui. Slanina a fost mai intai pusa in sare, pentru trei saptamani, apoi afumata si in final depusa in medievalul "frigider". E unul din putinele locuri in care "turnul slaninii" este inca folosit ca atare de localnici, ni se spune. In majoritatea bisericilor evanghelice fortificate din Transilvania acest obicei s-a pierdut, dupa ce majoritatea sasilor au plecat din Romania. "Erau 200 de sasi la noi in sat, in Stejarisu, in 1970. Slanina era pastrata atunci pe trei etaje ale turnului", isi aminteste curatorul bisericii locale, Mihail Gierling, om la 52 de ani. El merge in fiecare duminica prin cinci sate din jurul Stejarisului si abia daca reuseste sa mai adune in microbuzul sau 15 sasi, cei mai multi cu parul alb, pe care ii aduce la slujba, la biserica in care suntem si noi acum. Cu acelasi microbuz vine in aceeasi zi si preotul din Agnita. "Atat de putini am ramas!", ofteaza omul.

La masa cu atasatul social al Ambasadei Austriei

Un sat poate avea totusi sansa viitorului. Insa nu datorita unui locuitor al Romaniei se intampla asta la Stejarisu, ci a unei femei care s-a indragostit de tara noastra, desi e nascuta in Austria. Am cunoscut-o pe Barbara Schofnagel, care se recomanda pensionara, mama a patru copii, fost membru al Parlamentului de la Viena si actual atasat social al Ambasadei Austriei la Bucuresti. Dar si locuitoare a satului Stejarisu, incepand din 2005. Tinta ei principala a fost educatia si formarea profesionala a localnicilor, ca sunt romani, sasi sau rromi. Asociatia pe care o conduce - "Austria Pro Romania" - a pus in acest loc bazele mai multor ateliere, unde 140 de oameni au invatat diverse meserii - dulgher, tamplar, lacatus mecanic, fierar. Profesori le-au fost meseriasi din Germania si Austria, ei insisi pensionari. Oamenii locului au deprins regulile turismului, la fel cum au descoperit si beneficiile fructelor si plantelor medicinale, din care se pot face sucuri si ceaiuri, vandute apoi cu pret bun. Deja in sat exista posibilitatea de cazare, insemnand peste 30 de paturi, atat in fosta scoala, cat si in fosta casa parohiala, localitatea fiind invadata vara de occidentali, dupa cum aflam. Proaspetii dulgheri sau tamplari si-au gasit de lucru in Sibiu, Medias sau Agnita. "Daca se organizeaza, romanii vor reusi in ceea ce si-au propus. Potentialul e foarte mare", e convinsa Barbara, grabita sa-si reia locul in fanfara satului, unde canta la trombon.

Cate sase brunch-uri pe an

Iata cate poti afla daca te duci intr-un asemenea loc! Mancarea a trecut pe plan secund. Povestile oamenilor sunt mai importante. Si poeziile pe care le-au recitat copiii din Stejarisu, ca si jocurile taranilor, aplaudate de cei 130 de oaspeti. La fel a fost si in alte sate de pe Valea Hartibaciului, unde s-au mai organizat brunch-uri. Dans si muzica, la Sasaus. Femeile care au facut acolo mancarea s-au imbracat apoi in portul popular si au dansat. Ceva cu totul aparte a fost in satul Gherdeal, unde traiesc doar opt suflete. Sase au muncit in bucatarie, pentru musafirii lor. Iar in satul Hosman nimeni nu s-a speriat de ploaia venita din senin. Turistii au marsaluit pe ulite, bucurosi, cu fanfara in frunte. In satele din Valea Calvei nu s-a stat doar la masa, ci s-a mers in excursie prin canionul din apropiere ori s-au folosit ciclodrezinele, special create pentru acel eveniment, la o plimbare pe calea din fier a fostei mocanite. Festinul poposeste in locuri reprezentative, in curtile unor gospodari, la casele parohiale, in livezi, intr-o sura. Sau la doi pasi de gara, cum a fost in Agnita, fiind vorba de o cladire emblematica a orasului. "Am vrea sa organizam brunch-uri in toate satele de pe Valea Hartibaciului", ne spune Cristian Cismaru. Tot el adauga - "localnicii vad, cu ocazia asta, ca traditiile sunt apreciate de cei care vin in satul lor, ca oaspeti, si ca nu trebuie sa dea uitarii obiceiurile din strabuni". Anul viitor, in vizorul organizatorilor acestui tip de actiune vor intra cateva sate din zona Bruiu, poate si la Hosman - pentru a doua oara, dar si la Alma Vii si in Malancrav. Din aprilie pana in septembrie, in ultima sambata a fiecarei luni, se desfasoara brunch-ul.

Taxa de participare - 40 de lei

La primul "mic dejun cu pranz transilvanean", din aprilie 2008, la Biertan, au fost opt participanti - sapte romani si un autriac. Vestea s-a raspandit repede, dupa aceea, pentru ca in 2010, tot la Biertan, au fost 300 de oaspeti. De data asta, strainii s-au dovedit majoritari - elvetieni, austrieci, germani, francezi. A devenit o regula - occidentalii invadeaza de fiecare data satul pregatit de o astfel de sarbatoare. Taxa de participare este de 40 de lei. Din banii acestia sunt cumparate alimentele de la localnici. Sunt platite si bucataresele care prepara bunatatile. Primesc bani si taranii care ajuta la aranjarea meselor si servirea bucatelor. Nici fanfara nu pleaca acasa cu buzunarul gol. "Suntem multumiti cand iesim pe zero, dupa fiecare actiune", precizeaza Cristian. El si sotia lui, ca si celelalte doua familii implicate in organizarea branch-urilor, fac parte din Grupul de Actiune Local, asociatie bazata pe fonduri europene, al carei scop este promovarea Vaii Hartibaciului. "Pentru ca aici traim", isi motiveaza acesti oameni efortul lor.

Dan Gheorghe, 30 septembrie 2011