Scoala de langa casa, pentru copiii cu handicap




Copiilor cu handicap fizic, de varsta prescolara, dar care intelectual sunt normali, le-a fost creata alternativa la scoala speciala. Cu atat mai mult cu cat parintii nu vor sa-i trimita departe de casa, in asemenea institutii. O asociatie din Bacau a organizat, din 2006, unul dintre primele centre de zi din Romania, in care copiii - intre trei si sase ani - invata, mananca, dorm si se joaca. Ei se intorc seara in familie. Toate serviciile sunt gratuite.

Sponsorizari de 30.000 de lei anual

Doar un noroc poate face sa-ti pastrezi copilul langa tine, in Romania, daca acel copil are un handicap. Pentru ca altfel ar trebui sa-l trimiti, inca de la trei ani, intr-un centru de invatamant special, sa invete carte si o meserie. Dar daca acel copil nu are decat handicap fizic, insa intelectual este perfect normal, atunci invatamantul special nu poate fi o solutie viabila. Tocmai din cauza ca micutul nu sta alaturi de parintii lui. "Nu e bine sa duci copilul de trei ani intr-o scoala speciala. El trebuie sa stea langa parintii lui. Copiii normali, intelectual, trebuie sustinuti, mai ales de familie. Daca nu se intampla asa, ii poti pierde si intelectual", este opinia unui psiholog. E chiar femeia pe care am cunoscut-o, cu putin timp in urma, la Bacau. Se numeste Adriana Ionica Rosu. 

Ne spune din capul locului ca a pornit totul "ca berbecii", aruncandu-se cu capul inainte. Pentru a oferi copiilor de varsta prescolara sansa de-a ramane langa parintii lor. Asta inseamna sa creezi un centru de zi, la care parintii sa-si aduca odraslele, de la opt dimineata, si sa le ia inapoi acasa la patru sau la cinci dupa-amiaza. Iar in tot acest timp, la Centrul de zi "Norocelul", copiii primesc cele dintai informatii din cultura generala, li se ofera mancare calda, un program de somn, dupa-amiaza, iar la finalul zilei jocuri cu amprenta pedagogica. Parintii lor nu platesc nimic pentru toate aceste servicii. Dar asta inseamna un efort sustinut pentru Adriana, care trebuie sa caute sponsori, sustinand un sistem ale carui costuri se ridica anual la aproximativ 30.000 de lei - plata utilitatilor, a materialelor didactice, mancarea pentru copii, obiectele igienico-sanitare. Dar toate acestea palesc in fata unei realitati de zi cu zi. "Cand vad ca acel copil se transforma in bine, ca intelectul sau progreseaza, este cea mai mare satisfactie pentru mine", zice Adriana, nedespartita de zambetul ei cald.

Scoala si pentru parinti

Avem in fata noastra o femeie, pe Adriana Rosu, care lucreaza in sistemul invatamantului special de stat, fiind sefa Centrului de Recuperare si Reabilitare a Persoanelor cu Dizabilitati "Condorul" din Bacau. Lucreaza la stat din 2001. Dar in 2006 s-a intamplat ca unii parinti din Bacau, care aveau copii de peste trei ani, cu un anumit grad de handicap fizic, sa refuze inscrierea odraslelor lor in invatamantul special. Atunci a aparut, din partea Adrianei, ideea organizatiei cu un nume elocvent - Asociatia "Sprijin pentru parinti". 

Problema cea mai mare, in cazul in care ai un copil cu un anumit grad de handicap, este nu numai ca trebuie sa-l trimiti, de la trei ani, la o scoala speciala. Mai grav e ca acea scoala poate fi in cu totul alt oras, decat in localitatea de domiciuliu a copilului respectiv. Deci, in cazul parintilor din Bacau, ei ar fi trebuit sa-si trimita odraselele la scoli, in functie de handicapul copiilor lor, care sunt la zeci sau chiar sute de kilometri de Bacau, adica la Iasi, la Buzau, la Targu Frumos sau chiar la Bucuresti. E clar ca si-ar fi vazut copiii destul de rar, doar cand aveau bani de drum, pentru ca nu vorbim de niste oameni de bani-gata, din cate ni se spune.

Adriana s-a dus mai intai, in 2006, la autoritatile locale, sa obtina aprobarea pentru proiectul ei. Din fericire, n-a intampinat greutati, Primaria din Bacau oferindu-i un spatiu, in localul unei gradinite, in care sa se desfasoare activitatea Centrului de zi "Norocelul", in acelasi timp fiind incheiat si un protocol intre nou-infiintata asociatie si Inspectoratul Scolar Judetean Bacau. Asta, in conditiile in care in Romania exista deja stabilite standarde pentru activitatea centrelor de zi, unde se ofera atat educatie, cat si mancare, dar si programul de somn de dupa-amiaza. Partea birocratica fiind rezolvata, s-a trecut la inscrierea copiilor la "Norocelul". E drept ca spatiul fiind limitat de o singura sala de clasa, nu puteau fi primiti multi copii. 

La ora actuala, sunt inscrisi aici doar 11 copii de varsta prescolara, desi mai sunt cereri pentru inca cel putin 20 de prichindei. Pe de alta parte, inca 14 copii vin, la anumite intervale de timp, pentru diverse programe de terapie, cum ar fi logopedia sau chinetoterapia. Tot aici exista si un fel de scoala pentru parinti. Cei maturi invata de la Adriana cum sa se poarte cu copiii lor. Copii care au fie deficiente de vedere, fie locomotorii. "Primul lucru pe care ii invat pe parinti este sa se poarte normal cu copiii lor, sa-i trateze ca pe niste oameni normali", ne descrie psihologul.

Sprijin de la Ambasada Marii Britanii

Adriana are, la randul ei, doi copii - absolut normali - din toate punctele de vedere. Te-ai astepta poate sa auzi ca femeia asta are in familia ei persoane cu handicap, si de aceea se implica in favoarea acestui gen de oameni. Dar nu e deloc asa. "Sunt doar un om", imi raspunde ea sec, cand o invit sa-si schiteze, in cateva cuvinte, propriul portret de idei si de suflet. Comportamentul si ideile sale de azi vin de la faptul ca mama ei a fost tot psiholog, si tot in invatamantul special. Obisnuia sa-si ia fiica la scoala speciala, sa-i arate copiii de acolo, mediul acela. "Am invatat de la mama ca, daca pot sa fac bine pentru cei din jurul meu, atunci sa nu stau pe ganduri, sa-l fac", completeaza femeia. 

Iata ca, peste ani, cu aceeasi meserie ca si mama ei, dar si cu aceleasi preocupari, in invatamantul special, Adriana a organizat, in Bacau, campanii pentru ajutorarea nevazatorilor. A facut un lucru simplu, sa le arate oamenilor care vad cum e sa nu ai vedere. A iesit pe strada si i-a indemnat pe trecatori sa-si puna o banda pe ochi, apoi sa incerce sa traverseze un bulevard, ajutandu-se doar de celelalte simturi, si de baston. "Toti cei care au trecut prin acest test s-au speriat", povesteste gazda noastra. A mers apoi prin scoli, prin institutii, vorbindu-le oamenilor despre ideile ei, despre cum vrea sa-i ajute pe cei lipsiti de ajutor. "Daca stai de vorba cu oamenii, simplu, firesc, ii faci sa inteleaga ce planuri ai", zice femeia. 

Asa a reusit sa adune in jurul ei o intreaga echipa de voluntari - de ordinul zecilor - intre care elevi, studenti, persoane cu diverse profesii. Ei au ajutat-o, din 2006 incoace, de cand a deschis Centrul de zi "Norocelul", sa ofere educatie si consiliere copiilor veniti aici. O profesoara de limba engleza ii invata pe micuti graiul lui Shakespeare. E si un specialist in chinetoterapie, mai e si un profesor de pian. Mai nou, un stomatolog ii primeste gratuit pe copii la consultatie, in cabinetul sau. Pe "fir" a intrat si Ambasada Marii Britanii la Bucuresti, care, afland de ceea ce se intampla la Bacau, vrea sa organizeze in cadrul  "Norocelului" un program de terapie prin muzica si arte plastice. Copiii veniti zilnic la program sunt supravegheati si indrumati de un psihopedagog si un lucrator social. 

Interesul englezilor este explicabil, sustine Adriana, in conditiile in care, in Occident, centrele de zi pentru copiii cu handicap au devenit un fapt normal, de multi ani incoace. Cat timp sunt la munca, in timpul zilei, parintii isi aduc odraslele in aceste centre, luandu-le seara acasa. Se merge tocmai pe ideea ca acesti copii sa nu fie scosi din comunitate si mai ales sa nu stea departe de parintii lor. Pe cand la noi, in Romania, o asemenea idee, cum este cea pusa in practica de Adriana Rosu, la Bacau, este abia in stadiul deschizatorului de drum. "Cel putin in zona Moldovei, n-am auzit sa mai fie un asemenea centru de zi", conchide sufletul proiectului bacauan.

Proiect inceput cu bani de acasa

Mobilier, calorifere, centrala termica, instalatie electrica, pereti varuiti in culori calde. Tot ce vedem aici a inceput, in 2006, de la efortul unei femei, care a facut functional acest nou model educativ. Si totusi, vorbim de un bugetar. Sotul ei insa lucreaza in Marea Britanie. Adriana a investit o parte din banii trimisi de peste mari pentru copiii cu mai putin noroc. Care au totusi sansa de-a veni zilnic la "Norocelul"...


Dan Gheorghe, 4 aprilie 2011

"A fi profesor e a nu vorbi pe dinafara realitatii"



La cei 89 de ani ai sai, profesorul Paul Taralunga ne-a oferit lectia celui care si-a dedicat intreaga existenta scolii si comunitatii. A facut, cu bratele si din banii lui, singura gradina botanica rurala din Romania. Si un muzeu cu sapte sectiuni - zoologie, botanica, biologie, etnografie, numismatica, arheologie si paleontologie. Mai presus de toate insa, dascalul din comuna bacauana Prajesti poate servi drept model pentru multi profesori din Romania, ba chiar si pentru oficialii Ministerului Educatiei. Pentru ca, in timp ce la noi exista, de zeci de ani, un invatamant teoretizat, cu o sumedenie de manuale aruncate peste capul elevilor si un volum imens de informatii pe care copiii le pot cuprinde numai invatand papagaliceste, ei bine, in tot acest timp, profesorul Paul Taralunga a reusit sa aplice la Prajesti o cu totul alta metoda de invatare - cea practica. Dascalul cu dubla specializare - biologie si geografie - nu a vrut sa le vorbeasca elevilor lui numai din carti, despre plante si arbori. A facut gradina botanica, in care a plantat peste 500 de specii autohtone si exotice, incat copiii sa aiba in fata lor cat mai multe din bogatiile continentelor. Dupa acelasi principiu s-a nascut si muzeul. Sa vada scolarii animale si pasari impaiate, fosile, arme si unelte medievale, harti ingalbenite de veacuri. Definitia omului de la catedra, in viziunea lui Paul Taralunga, suna astfel - "a fi profesor este a nu vorbi pe dinafara realitatii, ci practic". Si teoria e buna, la clasa, admite el, dar cu o conditie - "sa fie facuta de profesorul care are fundamentul practicii".

Profesorul calator in Carpati

E cunoscut in comuna drept "domnul Paul". Asa i-au spus generatii intregi de elevi. A fost in mijlocul copiilor din 1945, mai intai ca invatator, apoi ca profesor, pana in 1984, cand a iesit la pensie. Si-a facut studiile universitare la Iasi, dupa care s-a intors la radacinile sale, in Prajesti. Ne-a primit in casa lui, "desenata" in stil traditional, in care aerul bun se simte nu numai de la soba incinsa, dar mai ales dupa sufletul deschis al gazdei. Ne-a intampinat imbracat la costum, cu cravata, stiind ca va avea musafiri, plangandu-se ca trupu-i firav nu-l mai asculta. Cu toate astea, i se simte inca vitalitatea, in priviri, dar mai ales in cuvintele apasate. Nu mai aude bine, trebuie sa-i vorbim tare, dar cand prinde intrebarea, e ca si cum ai deschide cea mai captivanta carte. Vorbeste scurt si la obiect. Nici macar un cuvant aruncat fara noima. Ne face semn spre biblioteca din camera de oaspeti. "Ele sunt armele mele", zice despre volumele de biologie si geografie, ingramadite pe rafturile care gem sub greutatea stiintei. Dar, pe cat de firav e acum, pe atat de activ a fost omul acesta in tineretea lui, cand se lua la tranta cu muntii. Facea pe atunci parte din Societatea Romana de Biologie. Profesori de aceeasi specializare din toata tara se intalneau pentru expeditiile din Carpati. Dascalul din comuna Prajesti se intorcea de fiecare data acasa, dupa saptamani petrecute pe munte, in timpul vacantei de vara, cu ranita plina. Cu plante si roci specifice acelor zone. Si-a insirat mai intai "recolta" in casa lui. Calatoriile au inceput inca din anii '50. "Ca profesor de biologie si de geografie, trebuia neaparat sa cunosc terenul, nu sa vorbesc doar din carti", ne aduce dascalul argumentul propriei sale formari profesionale.

N-a vrut sa fie director

Proiectul complexului muzeal a fost sustinut de autoritatile anilor '60, la nivel local, dascalului punandu-i-se la dispozitie un teren de peste un hectar, pentru gradina botanica, pe locul unei mlastini, pe care omul a desecat-o, ajutat de localnici si de elevii lui. Peisajul a fost repede schimbat intr-o oaza de verdeata. Dealul din imediata apropiere a fost terasat si imbracat in arbori de diverse specii. Ideea muzeului a primit girul oficialitatilor in 1968, cand a fost eliberata o cladire, care servise pana atunci drept sediu al Primariei. Cateva zeci de metri despart gradina botanica de muzeu. Ambele sunt peste drum de scoala din actualul centru comunal. Pe frontispiciul celor doua locatii muzeale este scris numele lui Paul Taralunga. Profesorului i s-a propus, de-a lungul timpului, sa fie directorul scolii din localitate, insa a refuzat. "N-am umblat dupa diplome si functii, am vrut sa-mi fac datoria, ca educator si cetatean al satului", zice el. Tot din perioada anilor '60 a inceput sa tina legatura cu gradinile botanice din tara. Primea seminte sau plante, dar si arbori. Colaborarea s-a extins si la ocoalele silvice.

Arborele de vanilie

Profesorul a umplut cateva cataloage, pentru gradina botanica, descriind toate speciile, dupa denumirea lor latineasca si cea populara, dar si originea lor. Iar pe teren a "plantat" marcaje pentru fiecare exemplar in parte. Poti sa vezi ceva cu totul special, intr-un perimetru atat de restrans - arborele de vanilie sau mai precis vanilia salbatica. Sunt si migdali, magnolii, platani, chiparosul de balta, gingobiloba, liliac, trandafir, ienupar, tuia piramidala, molid argintiu, bujori, zambile, narcise, brazi, pini, plante agatatoare. Listei de plante si arbori cu greu i se vede capatul! Se adauga nucul negru. Din el se face, in alte tari, uleiul folosit, alaturi de alte substante, la combustibilul pentru avioane si rachete. Ce-i drept, nucul negru din Prajesti are doar rolul de-a fi admirat de elevi!

Turism la Prajesti

Muzeul a fost inaugurat oficial la 7 iunie 1971, iar gradina botanica - un an dupa aceea. De atunci, au devenit adevarate puncte turistice. Elevi de la scoli din judetul Bacau, dar si din judetele invecinate, au inceput sa vina aici, sa viziteze locul. De cum incepea primavara, si pana in toamna, apareau grupuri de vizitatori, in autocare, dupa ce initial isi preogramasera vizita la scoala din Prajesti. Se umplea comuna de ochi nerabdatori sa vada minunea. Copiii erau intampinati de profesorul Taralunga si condusi apoi prin toate continentele, desi nu depaseau limitele micutei gradini comunale. Apoi ii ducea la muzeu. Mai tarziu, au inceput sa apara si oameni de toate varstele, nu numai din Romania, ci si din tarile vecine, dar si de mai departe, din China, din Australia, din vestul Europei. Si in ziua de azi mai vin copii la Prajesti, cu autocarele, de la zeci de kilometri distanta. Vara e o minunatie in gradina botanica, totul e inflorit, ne povesteste Petre Robu. El ne-a fost ghid, la gradina, si la muzeu. Ca fost elev al profesorului Taralunga. "Tin minte ce-am mai muncit aici, cand eram mic, ce frumoase erau orele cu domnul profesor", rememoreaza cel care a devenit apoi inginer horticol. Dar numarul turistilor din Prajesti e mult mai mic azi, fata de acum 20 - 30 de ani. Anul trecut, de pilda, au fost doar 15 grupuri de elevi. Si comuna in sine e mai pustie azi. Din cei 2.800 de locuitori, 1.000 sunt plecati la munca in strainatate, conform datelor Primariei. Oamenii n-ar avea din ce sa traiasca aici, in afara de cultivarea pamantului. Din fericire, inca sunt copii la scoala comunala, vreo 200. Asa ca muzeul si gradina inca mai au vizitatori, macar dintre localnici.

Halebarda si lacat de 500 de ani

Dupa o ploaie teribila, prin anii '70, au iesit la lumina zilei, aproape de albia Siretului, din malul spalat de apa, dinti de mamut, dar si o bucata dintr-un femur. Profesorul s-a dus imediat la locul faptei, alaturi de elevii sai, culegand roadele istoriei, imbogatind astfel zestrea muzeului. Cand am fost in Prajesti, zilele trecute, cladirea muzeului era in santier. Acoperisul a putrezit si ploua prin el. Dar am vazut toate exponatele, care fusesera mutate provizoriu in scoala. Pe langa oasele de mamut si de bizon, care au fost admirate, de-a lungul timpului, de specialisti de la diverse universitati din tara, dupa cum ni se povesteste, mai vedem coarne de cerb rosu, o colectie de fluturi, calcare, roci vulcanice. Ne atrag atentia borcanele cu purcei cu malformatii, pusi in formol, dar si embrioni umani - in diverse stadii de formare. Mai sunt harti vechi, costume populare de varsta strabunicilor, o halebarda. Se zice ca ar mai fi acum doar doua arme de acest fel in Romania, ramase din perioada medievala. Iata ca una e la Prajesti. Ni se mai prezinta un lacat din lemn, vechi de 500 de ani, care demonstreaza ingeniozitatea taranului roman. Lacatul e inca functional. Are o cheie, tot din lemn. Dar nu va ganditi la un dispozitiv minuscul. E o piesa masiva, pe care abia poti s-o tii in brate, si s-o mai si descui. Colaborarea cu diverse muzee din tara a profesorului Taralunga a facut posibila aducerea unui numar semnificativ de animale si pasari salbatice - toate impaiate, desigur. Daca impaierea trebuia definitivata pe plan local, nicio problema, o facea dascalul, care stia toate procedurile tipice acestei operatiuni.

Zece ani pentru un monument

Iesirea la pensie a profesorului, in 1984, n-a insemnat nici pe departe ca acest om a parasit viata publica. Dimpotriva, a continuat sa fie ghid pentru oameni de toate varstele care vizitau complexul muzeal. Dar nu s-a limitat doar la atat. A inceput sa stranga fonduri, si de la consateni, si de la sponsori din judetul Bacau, a pus si bani din propria lui pensie, pentru ca mai avea un proiect pe care a vrut neaparat sa-l vada realizat - amenajarea unui monument dedicat eroilor din aceasta comuna, care au cazut la datorie in marile razboaie ale Romaniei, cel de independenta si in cele doua conflagratii mondiale. Strangerea fondurilor a durat zece ani, pana in 2002. Atunci a fost dezvelit monumentul, pe 9 iunie. Au fost implicate Asociatia "Cultul Eroilor" din Bacau, dar si autoritatile civile si militare ale judetului, pe care profesorul a reusit sa le uneasca in acest efort comun.

Material didactic pentru elevi

Romania are gradini botanice numai in orase, precum Bucuresti, Craiova, Cluj, Iasi, Tulcea, Galati si Jibou, cu scop didactic si de cercetare, ne-a explicat secretarul stiintific al Gradinii Botanice din Bucuresti, Petronela Comanescu. "Colectia de plante trebuie bine documentata, fiecare exemplar cu informatii despre locul de provenienta, varsta, denumirea", auzim de la specialist. In alte tari, exista gradini botanice de amploare, ca suprafata si organizare. Cum e, de pilda, cea din Londra, care are nu mai putin de 170 de hectare. Un veritabil colos, pe langa cele numai 17 hectare ale gradinii botanice din Bucuresti. Pe de alta parte, in Austria pot fi intalnite foarte multe gradini botanice de mici dimensiuni, de unul sau doua hectare, majoritatea private. Gradina botanica din comuna Prajesti, ca si muzeul, apartin de scoala locala, avand rol de material didactic, dupa cum ne-au informat autoritatile din acea localitate. 

90 de ani in 2011

Testamentul profesorului Paul Taralunga este, asa cum ne spune chiar el, "munca mea de-o viata". Culmea e ca acest om, care a fost mereu inconjurat de elevi, n-a avut el insusi familie, si nici copii. Singur isi duce acum batranetile, ajutat de o nepoata. "Ce-mi mai doresc e sa nu se risipeasca tot ce-am realizat", adauga cel care a vrut sa ridice satul, prin cultura, folosind gradina botanica si muzeul ca pe un mijloc de-a le deschide celor mici orizonturi cat mai vaste, dincolo de brazda lor de pamant. "M-am luptat cat am putut sa schimb mentalitatile, desi unii cred ca daca s-au nascut la tara, numai aici le e locul si rostul". Pentru slujitorii de azi ai catedrei, profesorul are un singur sfat - "sa-i faca pe copii sa iubeasca invatatura, pentru ca ea le va deschide toate drumurile". Dascalul va implini 90 de ani pe 27 decembrie 2011. Dar nu se gandeste la vreo aniversare. Tresare, in schimb, atunci cand cineva striga la poarta lui - "domnul Paul!" - fie copii, fie unii dintre fostii sai elevi. Sa le dea profesorul un sfat ori macar sa auda de la el o vorba de duh. Semn ca lumea de azi, atat de grabita, nu l-a uitat totusi...

Dan Gheorghe, 11 aprilie 2011

Guvernul Romaniei nu vrea sa fie monument istoric


Sa promovam turismul in Romania - spun guvernantii. Traditiile, statiunile, monumentele istorice. De cate ori nu ne laudam cu monumentele noastre! Si ne plangem ca nu sunt suficient cunoscute. Problema e ca una zicem si alta facem. Stiati, de pilda, ca Bucurestiul are 2.400 de monumente istorice? Conform datelor Ministerului Culturii. Mai multe decat Parisul, care nu se poate mandri decat cu 1.860 de asemenea locatii. Un bucurestean - David Chifiriuc - a vrut sa scoata din anonimat nestematele istorice ale Capitalei noastre. A castigat, in 2009, un proiect european, de 15.000 de euro, pentru montarea a 400 de placute, pe tot atatea monumente emblematice din Bucuresti, dar care au si importanta nationala si internationala - biserici, palate, case ale unor vechi familii de boieri sau de industriasi. Printre acestea se numara si cladirea Guvernului. Exista, inca din 2004, Ordinul 2237 al Ministerului Culturii, care spune ca proprietarii sau administratorii cladirilor de patrimoniu au obligatia de-a permite montarea placutelor standardizate care sa contina informatii despre imobilul cu incarcatura istorica - cine si cand l-a construit, daca a trecut prin razboaie sau poate ca a fost sediul unei institutii publice ori intre zidurile lui s-au petrecut fapte de o covarsitoare importanta pentru tara. David are 30 de ani si e specializat in calculatoare, ca programator, dar e pasionat si de istorie. A strabatut tot centrul Bucurestiului, pe parcursul anului 2010, cat a tinut proiectul sau, mergand la fiecare din cele 400 de cladiri care urmau sa fie marcate cu placutele respective. Omul avea toate avizele necesare in buzunar - de la Ministerul Culturii, Directia de Cultura a Capitalei si de la Primaria Generala. Din echipa care l-a ajutat au mai facut parte sotia lui, care e bacteriolog, si un fin de-al lor.

Doua ore de "plimbare", la Guvern

Prin noiembrie, anul trecut, David a batut la poarta Guvernului Romaniei. Asa cum facea la fiecare adresa. A vrut sa discute cu cel care gestioneaza treburile cladirii. Sa stie gazdele - uite, eu am venit la voi si montez placuta, pentru ca locuiti intr-un imobil cu amprenta istorica. Tablita are 40 de centimetri lungime si 20 latime. "Am stat vreo doua ore la Guvern", zice tanarul. Timp in care a fost trimis de la un consilier la altul. Nimeni nu parea insa sa stie ce sa faca, daca e nevoie sau nu de vreo aprobare speciala, pentru ca tablita sa acopere cativa centimetri din fatada guvernamentala. Conform legislatiei, placuta trebuie pusa in asa fel incat sa fie cat mai vizibila, din strada. De pilda, sa stea langa numarul pe care il are casa. Dar si la poarta principala, daca e un palat sau o vila cu o gradina imensa. Dupa doua ore de plimbari prin sediul Guvernului, David a primit o jumatate de raspuns. Nu-si aminteste exact cu cine a vorbit, ce fete simandicoase erau pe acolo. Dar i s-a spus ca va fi cautat la telefon, candva, nu se stie cand. Dupa ce "se va analiza" problema. Drept pentru care oaspetele si-a strans "jucariile" si a plecat. Fara sa-si fi dus treaba la bun-sfarsit. "A fost o scena demna de teatrul absurdului", zice David. Ganditi-va ca Ministerul Culturii i-a dat, in 2009, aprobare sa monteze 400 de placute pe cele mai importante monumente istorice ale Bucurestiului, intre care si cladirea Guvernului. Mai tarziu, adica in noiembrie 2010, cand barbatul ajunge la Guvern, cei de acolo se intreaba daca e bine ca un aviz dat de Ministerul Culturii, adica de o institutie care face parte din Guvern, sa fie respectat. De cine? De acelasi Guvern. Nici in momentul de fata, in aprilie 2011, omul n-a primit inca un semn de la Guvern, sa monteze placuta acolo.

"Si altii sunt birocrati, nu numai noi"

Iata cateva informatii despre istoria cladirii Guvernului Romaniei - impozantul edificiu din Piata Victoriei a fost proiectat de Duiliu Marcu si consturit intre anii 1937 si 1944, dar grav avariat in timpul bombardamentelor asupra Capitalei, din al doilea razboi mondial, dupa care a fost refacut, pana in 1952. Cladirea a servit, pe timpul comunismului, ca sediu al Ministerului de Externe si al Consiliului de Ministri, iar dupa 1990 a devenit unul din puntele centrale ale Romaniei, de unde tara e guvernata. Palatul a fost inclus, in 2004, pe lista monumentelor istorice. Cam asta am fi aflat, noi, trecatorii, daca placuta era acum montata la poarta Guvernului. "Macar am satisfactia ca nu numai noi, romanii, suntem birocrati, mai sunt si altii", zice David cu umor. Ne da exemplu Ambasada Cehiei, unde a primit aprobare de-a monta placuta abia dupa patru luni de la solicitarea sa. Se pare ca cererea lui ar fi ajuns si la Praga, sa primeasca si de acolo girul. Cu totul altceva a fost la Ambasada SUA. A batut la usa americanilor, fiind primit de un functionar, care s-a uitat la avizele romanului. Dupa care americanul i-a zis asa - "nu inteleg de ce ati mai venit la mine, sa ma intrebati, din moment ce aveti avizele. Trebuia sa montati pur si simplu placuta".

La palatul lui Becali si la Cotroceni

David a mai fost si la palatul lui Gigi Becali. Si aici discutii cu patronul Stelei. Dar lucrurile au mers repede. Dupa trei zile, a primit un telefon, sa monteze placuta. Care poate fi vazuta la intrarea principala in somtuoasa curte. Alta experienta a fost la Palatul Cotroceni. Aici i s-a permis sa monteze placuta, dar la intrarea de la muzeu. La alt muzeu, de data asta cel National de Arta, a fost inconjurat de paznici inarmati pana-n dinti, care nu intelegeau ce cauta acolo unul pus pe treaba, sa monteze o placa. "Intrusul" a fost legitimat si de un agent al Politiei, pana cand s-a dumirit toata lumea care era problema. Cu totul altfel a fost primit omul la Palatul Elisabeta, resedinta familiei regale a Romaniei. A fost condus de gazde, cu multa amabilitate, sa faca un tur al cladirii.

40 de cuvinte pe fiecare placuta

Operatiunea placutelor inseamna, in opinia lui David Chifiriuc, un prilej pentru bucuresteni de a-si ridica privirea din pamant, sa descopere frumusetile orasului lor. Chiar si el s-a mirat, afland ca Bucurestiul are 2.400 de monumente istorice. "Atat de multe? Dar unde sunt?", si-a zis. E adevarat, nu-ti dai seama de bogatia asta, daca nu e marcata in niciun fel. Se spune ca, daca ar putea vorbi, zidurile ar povesti multe. Ei bine, placutele lui David sunt un fel purtatori de cuvant ai caramizilor mute. Legea spune ca pe fiecare placuta ar trebui sa fie un text de cel putin 20 de cuvinte. Dar el a folosit 40 de cuvinte, pentru o informare cat mai cuprinzatoare a publicului. Textul in limba romana e replicat in engleza si franceza. Iar deasupra lor e un fel de stea. Ni se da explicatia - simbolul turlei chindiei de la manastirea Vacaresti. Demolata de comuniști. Aceeasi legislatie arata ca este obligatia autoritatilor locale sa monteze placutele. Dar actiunea lui David n-a fost sustinuta cu niciun leu de vreo autoritate romaneasca. "Scoaterea din anonimat a monumentelor istorice din Bucuresti", cum a sunat proiectul, s-a facut cu bani oferiti de guvernele Norvegiei, Islandei si Principatului Liechtenstein, prin intermediul Mecanismului Financiar al Spatiului Economic European. Strainii au alocat efectiv 13.500 de euro, iar restul de 1.500 de euro au fost responsabilitatea acestui tanar.

Aprobari rapide, daca statul nu da bani

Pana sa depuna proiectul, David s-a dus pe la diverse institutii, pentru aprobari. Placutele, cu tot cu textul lor, aveau nevoie de avizul Directiei de Cultura a Bucurestiului. Actiunea trebuia sustinuta si prin consultanta Ministerului Culturii. La care se adauga aprobarea din partea Primariei Capitalei, pentru montajul propriu-zis. "Celor de acolo nu le venea sa creada ce vreau sa fac", isi aminteste. Oficialitatile isi inchipuiau ca tanarul va cere bani de la statul roman. "Le-am spus ca nu vreau niciun ban". Daca a fost vorba asa, atunci lucrurile s-au miscat mult mai repede. "Am obtinut toate avizele in numai cinci zile", conchide el. Toate institutiile astea - Ministerul Culturii, Directia de Cultura a Bucurestiului si Primaria Capitalei - au devenit partenere in proiectul lui David. Va dati seama ca, atunci cand omul s-a dus la Guvernul Romaniei, sa monteze placuta, cei de acolo ar fi trebuit sa remarce ca in proiect era partener Ministerul Culturii...

RAAPPS asteapta mail

Cand am telefonat la Guvern, zilele trecute, vorbind cu biroul de presa al Secretariatului General, mi s-a spus ca aceasta cladire se afla in grija Regiei Autonome Administratia Patrimoniului si Protocolului de Stat. Am vorbit si acolo, fiind indemnat sa le trimit o solicitare pe mail, sa vada specialistii lor cum poate fi rezolvata problema. "Institutiile statului se intreaba daca sa respecte legea", ne-a definit David cat se poate de elocvent aceasta situatie.

Consultanta de specialitate

Textul fiecarei placute trebuia redactat de un specialist. David s-a dus la Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" din Bucuresti, unde a gasit multa solicitudine. A colaborat cu profesorul Sergiu Nistor, din a carui activitate se pot retine, intre altele, functia de secretar general al Comisiei Nationale a Romaniei pentru UNESCO, dar si cea de presedinte al Consiliului Mondial al Monumentelor si Siturilor. Apoi trebuia gasita o firma care sa produca aceste placute. Cea mai buna oferta a venit de la Cluj. Era vorba de un material folosit si la imbracarea cladirilor de birouri. Adica placutele sa aiba in componenta cate doua foite din aluminiu, la exterior, si una de polipropilena, in interior. Clujenii au cerut cate zece euro pentru fiecare din cele 400 de placute. "O firma din Bucuresti ceruse dublu", spune autorul proiectului. Pentru litere s-a folosit o cerneala speciala, care poate rezista la intemperii cinci sau sase ani. Era nevoie de cate o matrita pentru fiecare tablita in parte, in functie de text. Montajul placii are o tehnica anume. De zidul cladirii se prinde, in suruburi, un suport din PVC expandat. Pe acest suport vine apoi placa propriu-zisa. Dar, de data asta, fara suruburi, ci lipita cu un adeziv industrial. S-au folosit 25 de tuburi de adeziv. Un asemena tub, redus cantitativ, costa 80 de lei. A fost nevoie si de muncitori, sa monetze placile. Numai ca ei se grabeau, dadeau rasol. Au montat, in prima zi de lucru, 21 de placute, insa autorul proiectului zice ca ritmul normal era de numai zece placute pe zi. Asta inseamna sa fii atent la modul cum lipesti placutele de suport. Iar suportul sa fie bine prins de perete. David a decis ca trebuie sa faca el munca asta.

Omul cu scara

Sa vezi un om cu o scara in spinare, cu o trusa de scule pe umar, ai zice ca e muncitor in toata puterea cuvantului. Cu un arsenal pe masura - doua bormasini, tuburi cu adeziv, ciocan, patent, dibluri, perii pentru curatarea zidului, pe locul viitoarei placi. David pleca dimineata pe teren, stabilindu-si din timp traseul - ce cladiri urmau sa primeasca placutele in ziua cu pricina. Reusea sa monteze doua-trei, pana la ora la care trebuia sa fie la munca. Nici timp liber n-a mai avut, sambata si duminica, pe parcursul anului 2010. Placutele pot fi vazute azi la fostele hale industriale Malaxa, la Uzina Filaret, pe o serie intreaga de cladiri de pe Calea Victoriei, de-a lungul bulevardelor Lascar Catargiu, Dacia, Carol, Elisabeta, la Gara de Nord, la Hala Traian, in Centrul Istoric. Cel putin 100 de placute au invadat centrul vechi al orasului. Barbatul ne povesteste ca la Hala Traian a fost cat pe ce sa-si rupa gatul. Era sa alunece pe scara. Treptele inghetasera, pe un ger de minus 15 grade, in decembrie 2010. Trebuia sa te urci pe scara, pentru ca placa urma sa fie montata la o inaltime de aproape doi metri, fata de sol.

Texte modificate

Experienta asta i-a oferit posibilitatea sa cunoasca locuri cu totul speciale. A gasit o casa de vechi targoveti, pe strada Serban Voda, facuta cu peste 100 de ani in urma. "Are o arhitectura cu totul speciala. Din pacate, nu se vede din strada, pentru ca in fata ei este alta casa, mai noua. Dar in spatele curtii gasesti ceva cu totul spectaculos", exclama tanarul. A intalnit personaje care vietuiesc intre zidurile vechi, urmasi de boieri sau de generali, care i-au povestit fel si fel de lucruri din istoria acelor case. Unii proprietari chiar i-au oferit lui David informatii inedite, asa incat 15 placute au fost modificate, in text, la dorinta expresa a gazdelor, pentru a se respecta adevarul acelor locuri. La fiecare casa trebuia sa stai cam 45 de minute, in timpul acesta incluzand nu numai montarea placii, dar mai ales discutia preliminara cu proprietarul, caruia sa-i explici de ce vrei sa montezi placa, ce text va fi acolo. S-a intamplat, in mai multe randuri, ca la aceeasi adresa sa fie nevoie de doua-trei vizite, pana cand placa a fost acceptata de proprietari. Dupa ce a fost aplicata pe zidul casei, placuta intra in grija stapanului acelui imobil, cu obligatia sa curete inscriptia si sa n-o deterioreze.

Prietenii istoriei

Puteti sa vizitati si pe cale virtuala monumentele istorice din Bucuresti. David si un coleg de-al sau au facut o harta interactiva, dupa ce au fotografiat peste 500 de biserici, case vechi si muzee din Capitala. Au creat mai multe filtre pentru vizitatori, ca sa poti gasi mai usor un monument anume. Harta poate fi accesata pe www. apmnir.ro - este adresa Asociatiei "Prietenii Muzeului National de Istorie a Romaniei". Asociatia a fost infiintata de David Chifiriuc, in 2008, cu scopul promovarii valorilor romanesti. Primele colabarari au fost chiar cu Muzeul National de Istorie a Romaniei. Ideile astea au stat si la baza aparitiei platformei www.monumenteromania.ro, prin care membrii sau simpatizantii Asociatiei au inscris pana acum peste 6.000 de monumente din intreaga tara, cu fotografiile si explicatiile aferente. Si mai e de completat site-ul, pentru ca Romania are 20.000 de monumente, plus 10.000 de situri arheologice.

Vrea placute si in alte orase

Calculatoarele si istoria pot merge, si de acum incolo, mana in mana, in viata lui David. Vrea sa repete experienta placutelor, in alte orase - Curtea de Arges sau Targoviste. Dar n-a uitat ca mai are treaba in Bucuresti. Pentru ca, din cele 400 de placute programate aici, 30 au ramas inca in asteptare. La unele adrese sunt executate lucrari de consolidare sau de renovare. La altele, proprietarii se fac ca "ploua". Cum e cazul Guvernului Romaniei. Domnilor guvernanti, daca va mai bate la poarta un tanar, cu o scara in spinare si o trusa de scule pe umar, nu va speriati, ca nu e periculos. E doar un om care iubeste cu adevarat istoria acestei tari...


Dan Gheorghe, 15 aprilie 2011(fotografii primite de la David Chifiriuc)

Voluntarii care ne salveaza in caz de cutremur


Un scenariu apocaliptic, dar de care se pare ca nu putem scapa - cutremur major in Vrancea. Bucurestiul ar fi afectat masiv. Se vorbeste, de mai multa vreme, de sute de cladiri, in Capitala, cu deja "celebra" bulina rosie, care sunt in pericol real de prabusire, in cazul unei miscari telurice de mare intensitate. Pe langa aceasta imagine socanta, ar mai fi alta. O adevarata lectie de solidaritate umana, cum poate nici n-o banuiam pana acum. Pentru ca in tara asta exista Asociatia Salvatorilor Voluntari pentru Situatii de Urgenta. Destul de putin s-a vorbit de aceasta organizatie, desi a fost infiintata cu peste zece ani in urma. Formata din oameni veniti din toate categoriile profesionale, de toate varstele. Sunt aproximativ 10.000 de salvatori voluntari in asociatia asta, care locuiesc in toata tara, dar care, la un semnal, s-ar putea strange de prin toate colturile Romaniei, pentru a da ajutor victimelor unui seism care ar afecta grav Bucurestiul.

Planul national de actiune al voluntarilor

Organizatia de voluntari are un plan pus la punct in cele mai mici detalii. Toti salvatorii au ca punct de intalnire parcul IOR din Capitala, mai precis in dreptul bisericii din lemn. La numai o ora de la producerea seismului, cateva sute de voluntari - bucuresteni - se vor aduna aici. Pe urma, vor veni voluntarii care stau la cel mult 300 de kilometri de marele oras. Acestia trebuie sa ajunga in acelasi punct la 12 ore dupa producerea cataclismului. Dupa alte 12 ore, vin si restul colegilor lor, de la o departare de Capitala de cel mult 600 de kilometri. Deci, trage concluzia Vasile Grososiu, liderul organizatiei, la 24 de ore dupa cutremur, se vor strange in parcul IOR cateva mii de voluntari. Poate nu toti cei din asociatie, pentru ca unii ar fi impiedicati de haosul de pe soselele tarii sau de probleme personale, cauzate tot de furia naturii. "N-am putea fi cu totii la punctul de intalnire stabilit, din cauza problemelor pe care le poate avea fiecare. Dar, la 24 de ore dupa cutremur, ne-am putea aduna, cu siguranta, cel putin cateva mii de voluntari, in Bucuresti", ne asigura interlocutorul nostru. Este important de precizat ca voluntarii nu se substituie fortelor profesionale de salvare. Misiunea pe care o au ei este de a cauta victimele stihiilor naturii si de-a le da primul ajutor, pana la venirea profesionistilor, cu echipamentele medicale.

Femeia de 80 de ani atrasa de radio-amatorism

Am participat, zilele trecute, la una din lectiile de pregatire pentru actuala serie de voluntari, care invata sa acorde primul ajutor. Ei au inceput instruirea inca din toamna anului trecut. Seria de-acum este formata din 200 de oameni. Au la dispozitie un an pentru a se familiariza cu cele mai elementare norme de acordare a primului ajutor. "Bobocii" au format, mai intai, un careu, salutandu-si comandantul. Sunt imbracati cu salopete rosii, pe spatele carora scrie "salvator". Sunt ingineri, muncitori, profesori, studenti, elevi. Limita minima de varsta este de 15 ani. Limita maxima - nu exista. Am intalnit-o, de pilda, printre cursantii din acesta serie, pe Ioana Constantin, care are 80 de ani. Femeia a lucrat, la viata ei, in sistemul de protectie civila, dar vrea in continuare sa dea o mana de ajutor, invatand tehnica radio-comunicatiilor.

Resuscitare dupa norme europene

Liderul organizatiei a reusit sa atraga de partea sa, de-a lungul timpului, specialisti din diverse domenii, mai ales medici, dar si experti in managementul dezastrelor, chiar si foste cadre militare, majoritatea pensionari. "Am pregatit peste 10.000 de oameni din toata tara, in ultimii zece ani, ca voluntari pentru situatii de urgenta", ne-a spus Vasile Grososiu. Voluntarii au primit de la specialisti informatiile esentiale, teoretice si practice, cu privire la acordarea primului ajutor, respectandu-se intocmai regulile Consiliului European de Resuscitare. Ca voluntar, gasesti victima, te asiguri ca nu mai exista niciun pericol de accident in perimetrul respectiv, vezi cate victime sunt acolo, stabilesti prioritatile, adica cine e cel mai grav ranit, pentru ca acela trebuie neaparat resuscitat cardio-respirator. Exista diverse tipuri de manevre de resuscitare, in functie de varsta victimei - ca e om matur, copil ori sugar. Dupa ce ai gasit victima, ai obligatia sa suni la 112 si sa anunti acest fapt. E bine sa descrii exact starea acestuia. "Voluntarul trebuie sa castige timp pentru omul ranit, să-l mentina in viata, pana la venirea echipelor profesionale de urgenta. Primele minute, dupa accident, sunt esentiale pentru viata ranitului", spune Vasile Grososiu. Daca victima e constienta, voluntarul trebuie sa stea de vorba cu omul acela, sa-l incurejeze. Manevrele de resuscitare cardio-respiratorie se vor face pentru cei care si-au pierdut cunostinta. Salvatorul invata sa asculte respiratia omului care nu mai e constient, pentru a-si da seama de starea functiilor vitale ale accidentatului.

Asociatie cu sediul intr-un apartament de bloc

Sufletul acestui fenomen de altruism, Vasile Grososiu, este inginer chimist de meserie, dar a trecut, dupa 1990, prin diverse etape de pregatire, ca prefata la actiunile de voluntariat pe care le-a dezvoltat ulterior. Este absolvent al unei scoli de asistenti medicali, dar si de antrenori sportivi, inspector de protectie civila, dar cu vaste cunostinte si in domeniul protectiei muncii. Sediul asociatiei se afla in apartamentul de bloc al liderului, undeva in cartierul bucurestean Titan. "Nu am primit niciodata sprijin de la autoritati. Ne autofinantam", zice omul nostru. Voluntarii care ar veni din toata tara, pana in Bucuresti, pentru a da o mana de ajutor victimelor unui dezastru, s-ar deplasa doar cu masinile lor. O buna parte dintre ei sunt si radio-amatori, deci au statii de emisie-receptie. Cumparate din banii lor. "Asociatia noastra e o impletire intre sporturile tehnico-aplicative si acordarea primului ajutor", ne descrie liderul. Asemenea sporturi inseamna orientarea turistica, alpinismul si radio-amatorismul. Printre cei care fac parte din organizatie sunt si oameni care stiu sa se catere, avand la ei corzi si restul de echipament pentru actiuni de salvare in zone devastate de un cutremur. Dar fiecare om si-a cumparat singur sculele necesare cataratului.

Caini pentru cautarea supravietuitorilor, de la Craiova

Un alt segment important al acestui sistem de voluntariat este reprezentat de oamenii care se ocupa, la Craiova, cu dresarea cainilor. Animalele stiu sa caute ranitii de pe urma dezastrelor. Centrul de acolo e condus de Liviu Ionescu. Voluntarii doljeni, cu tot cu cainii lor, pot ajunge in Bucuresti in cel mult sase ore de la producerea unui cutremur, pentru a se alatura operatiunilor de cautare a supravietuitorilor. E bine de stiut si ca Asociatia Voluntarilor pentru Situatii de Urgenta are in componenta ei multi absolventi ai scolilor postliceale sanitare. Oameni capabili de prim-ajutor calificat pentru raniti.

Grecii au crezut ca in Romania e dezastru

Toti voluntarii din tara mentin permanent legatura prin radio, unii cu altii. Se stie de ani de zile ca in fiecare miercuri seara se face cate o radioconferinta nationala, in care acesti oameni transmit si rezolva diverse probleme curente ale organizatiei lor. "Exista o retea, la nivel national, de frecventa pentru radio-amatori", ne anunta Vasile Grososiu. Pe langa acesti voluntari, mai sunt in Romania inca 7.000 de radio-amatori, care pot da oricand o mana de ajutor in sustinerea operatiunilor de salvare. Ni se povesteste un fapt hazliu, petrecut cu cinci ani in urma, care dovedeste totusi ca radio-amatorii din intreaga lume pot sari oricand in ajutor, unii pentru altii. La acel moment, voluntarii romani faceau un exercitiu, in care se vorbea de dezastru, raniti si alte nenorociri din tara noastra. Dupa numai cateva ore, radio-amatorii din Romania au primit un mesaj de urgenta de la colegii lor din Grecia. Se anunta ca doua avioane pline cu ajutoare, din acea tara, erau pregatite sa decoleze spre Romania, dupa ce radio-amatorii greci isi alertasera propriile autoritati. Grecii au crezut, dupa ce au ascultat frecventele de la nord de Dunare, ca radio-amatorii romani vorbeau chiar despre o situatie reala de dezastru. Ramanem la capitolul acesta, Vasile Grososiu spunandu-ne ca Romania are nevoie de o frecventa de comunicatie unica, incat voluntarii si autoritatile sa ia legatura, unii cu altii, cat mai rapid. Mai ales ca, dupa o catastrofa majora, liniile telefonice clasice se "incing", pana la blocare. "Gasind supravietuitori, noi, ca voluntari, trebuie sa luam legatura cat mai repede cu autoritatile, pentru a le indica locul in care se afla cei raniti", arata liderul asociatiei voluntarilor.

Psihologi contra atacului de panica

Exista si un alt tip de ajutor, din partea acestei asociatii. S-a constituit, cu ani in urma, un detasament de absolventi si studenti la Psihologie, care actioneaza dupa tiparul medicinei de dezastru, inca putin cunoscuta la noi, dar bine dezvoltata in alte tari. Specialistii pot evalua, in zonele calamitate, starea psihologica a populatiei. Sunt oameni care pot avea diverse stari, de la depresie si furie, pana la panica, majoritatea simptomelor avand ca explicatie tocmai atacul de panica. Interventia la timp a psihologilor voluntari poate sa reduca amploarea unor asemenea comportamente.

"Puteti sa contati pe noi"

Cel mai important e ca inveti sa nu mai fugi. Asta ne-au spus toti voluntarii cu care am vorbit, cu ocazia cursului la care i-am intalnit. "Cu mainile goale poti salva o viata", ne-a spus un sofer de autobuz. "Speram sa nu fie nevoie de noi, la dezastre. Daca totusi va fi cazul, contati pe noi, va vom ajuta", adauga o femeie. Dar nu numai la cutremure si inundatii se da alarma intre cei care fac parte din aceasta asociatie. Oamenii reactioneaza imediat si intr-un alt caz - la cautarea copiilor disparuti. Un astfel de exemplu a fost acum doi ani, la Buzau, cand un copil a fost gasit de voluntari dupa numai cateva ore, la cinci kilometri de casa parintilor lui. Cum l-au gasit asa repede? Dupa regulile manualului de cautare a persoanelor disparute, ni se explica. Stabilesti, in prealabil, la ce distanta poate ajunge copilul, in functie de varsta lui, dar judecand si dupa conformatia terenului si starea vremii. Spiritul de solidaritate s-a vazut si in 2008, cand o fata, tot membra a organizatiei, a sarit intr-o casa in flacari, reusind sa salveze 11 oameni, dintre care patru copii, drept pentru care, la vremea respectiva, a primit o diploma pentru curaj din partea Primariei Capitalei. Si totusi, asemenea oameni raman in anonimat. Chiar ei vor sa fie in umbra. Pana in ziua in care destinul ne va obliga sa-i cunoastem...

Dan Gheorghe, 15 martie 2011 (fotografie de Alexandra Radu)