VIATA DE PROFESOR LA CAPATUL ROMANIEI



(din seria Delta Dunarii)



Aceasta e povestea unor oameni de pe granita de est. In teritoriul uitat al Deltei Dunarii, la Periprava. "Daca vrei sa-ti prelungesti viata, vino aici", ne-au indemnat sotii Zaharia. Cornelia si Emil au schimbat macazul vietii lor pe la 50 de ani. Oameni nascuti la oras, in Galati. Profesori de meserie. Ea era directoarea adjuncta a unei scoli de acolo. Scoala 18, unde lucra si sotul ei. Ea - profesoara de matematica. El - de economie. Ea avea 47 de ani. El - 51. Asta, in 1998. Atunci s-a produs modificarea vietii lor. Au si doi copii, fiecare la casa lui. Un baiat sta in Galati, e profesor universitar. Si o fata plecata in Spania, unde lucreaza la o banca. Ce si-au zis sotii Zaharia, in '98 - vindem tot ce avem, la oras. Si luam viata de la zero, in Delta. Asa, dintr-o data, s-au decis. Chiar dintr-o data.

Excursia din decembrie 1997

Ne povestesc cum a inceput totul. Nu mai fusesera demult in concediu. "N-am mai avut nici bani, nici timp, dupa 1990", zice Emil. Pe harta, daca te uiti, nu e departe, de la Galati pana la Periprava. Galatiul e port la Dunare, Periprava e un sat pescaresc, mai spre est, in Delta, pe bratul Chilia al fluviului. Culmea e ca sotii Zaharia au plecat in excursia lor in decembrie 1997. Chiar pe 1 decembrie. Au ajuns in Periprava. Si nu e usor de ajuns. Noi, de exemplu, am mers, zilele trecute, cu un vas, de la Tulcea pana la Sulina, timp de cinci ore. Pe urma, de la Sulina, inca 30 de kilometri pe un asa-zis drum. In fapt, o poteca pe unde rotile masinii se afunda in nisip. In mijlocul unei campii cu stuf. Traversand apoi doua palcuri de padure, la marginea rezervatiei Letea. La finalul expeditiei, ajungi in Periprava, intr-o comunitate de rusi lipoveni, in care daca mai sunt acum vreo 400 de suflete, din ce ne-au zis localnicii. Case mici, acoperite cu stuf. Si peretii sunt din stuf pe aici. Ne pierdem pe ulitele scurte, inguste, prafuite. Doar vantul insotindu-ne fiecare pas. Cerul plumburiu parca ar cauta un sprijin pe pamant, atat de aproape sunt norii grei, de ploaie. Periprava, in aprilie, cand am mers noi acolo. "Sa vezi cum e in decembrie!", exclama sotii Zaharia. Te "taie" vantul atunci. Iarna e cald in casele din stuf, facute dupa traditie. Peretii sunt captusiti cu lut. Vara e racoare intre ziduri.

Casa de pe malul lacului Nebunu

Stam de vorba cu sotii Zaharia pe malul lacului Nebunu. Acelasi loc in care au venit in decembrie 1997. N-au tinut cont nici de vant, nici de zapada. "Am ales cu inima. Ne-am indragostit imediat de satul asta", adauga Cornelia, o femeie rosie in obraji, mereu cu zambetul pe buze. "Asa e", ne asigura barbatul ei masiv, dar cu ochi blanzi. Au vorbit cu un om care avea teren chiar pe malul lacului. De la el au cumparat 1.000 de metri patrati de teren. Sa-ti faci o casa in Delta, din materialele locului, adica lemn si stuf, nu costa foarte mult. Tot de la localnici stim preturile. Undeva pe la 25.000 de lei. La tarifele din prezent. In februarie 1998 au cumparat sotii Zaharia terenul.

E drept ca mutarea asta a avut la baza si un lucru practic - Cornelia aflase ca la scoala gimnaziala din comuna C.A. Rosetti, de care tine si satul Periprava, era liber un post de profesor de matematica. Chiar specializarea ei. Si mai era ceva - la vremea aceea, un profesor care lucra intr-o zona izolata, cum e Delta, primea spor de 80% din salariul de baza. Cornelia avea pe atunci un salariu de un milion de lei, in scoala de la oras, la valoarea banilor din acele timpuri. Deci o crestere semnificativa a veniturilor familiei. "Mai greu a fost pentru Emil, el nu si-a gasit aici un post in specializarea lui. Insa venitul familiei se imbunatatise, cu tot cu sporul meu la salariu", zice Cornelia. Dar nu s-a plans Emil, autointitulandu-se, in gluma, "somer de lux". A avut alte lucruri de facut pe aici, in schimb.

Aprobare cu surprindere la Inspectoratul Scolar din Tulcea

Cornelia s-a dus in 1998 la Inspectoratul Scolar din Tulcea, solicitand postul de profesor de matematica din Delta. Inspectorilor aproape ca le-au picat fetele. Adica vrei sa pleci de la oras si sa lucrezi in pustietate?! Renuntand la postul de director adjunct la o scoala din Galati? Renuntand si la casa, la tot? Functionarii si-au dat seama, in cele din urma, ca femeia care venise la ei nu glumea. I-au dat postul din C.A. Rosetti, fireste. "Am fost privita cu suspiciune si la Periprava. Dar, cu timpul, oamenii s-au invatat cu mine", zice femeia.

Pentru ca nu aveau, la inceput, unde sa locuiasca, in satul din Delta, sotii Zaharia au cerut acceptul Inspectoratului sa ocupe o incapere in scoala primara din Periprava. Li s-a aprobat. Au stat acolo trei luni, in vacanta de vara din 1998, cat timp si-au construit casa. Nimic iesit din comun, o casa de oameni normali. Integrandu-se in peisajul satesc. 

Dascalii si-au mesterit cu mainile lor mobila din casa

Dar cu ce sa mobilezi casa? Pat, dulap, scaune, tot ce trebuie. Ei bine, oamenii acestia au facut totul singuri. Emil cumparase un aparat de sudura, pentru treburile gospodariei. "Sotiei mele ii place sa mestereasca tot felul de lucruri", ne asigura sotul. Au avut lemn la dispozite, si-au facut mobila. Au ridicat și un foisor, langa noua casa, unde isi petrec zilele lungi, de vara. Au amenajat si un mic ponton, pe malul lacului. De ponton e legata acum o barca. Pe care oamenii acestia au cumparat-o cu patru ani in urma. Amandoi au obtinut, dupa ce-au venit in Delta, permis de conducere a barcii cu motor. Emil e ghid, vara, pentru turistii care vin in zona asta. Tot felul de natii, mai ales englezi, italieni si francezi. Ii plimba pe lac, pe canalele din apropiere."Aici, barca e mai importanta decat masina", zice Emil. A incercat, pentru un an, si postul de vanzator, la magazinul din sat. Nu s-a "lipit" de el treaba asta.

Profesoara si-a construit singura sareta, sa mearga la scoala

Sotia si-a luat in primire postul de profesor, la scoala gimnaziala din comuna. Isi aminteste ca in 1998 erau aici sase dascali. Azi mai sunt doar cinci. Cel mai greu a fost insa cu transportul. Din satul Periprava pana la scoala din C.A. Rosetti sunt 14 kilometri. Microbuze, autobuze - erau de domeniul literaturii SF, pe atunci. N-aveai decat sa mergi pe jos. Cum au mers generatii de elevi si dascali, prin locurile astea. Si atunci sotii Zaharia ce-au facut? Au cumparat un cal. Dupa care s-au apucat iarasi de mesterit. Au facut o sareta. Dupa planul lor. Si uite asa pleca doamna profesoara de acasa pana la scoala, cu sareta. "Patru ani am facut drumul acela cu sareta", zice ea. Cum era suficient loc in "vehicul", mai lua si cate doi-trei copii de gimnaziu, din Periprava. Ii ducea pana la scoala. Si se intorcea cu ei, dupa-amiaza. Am intrebat unde e acum sareta. Nu mai e. S-a stricat. Au vandut si calul. "Acum imi pare rau ca l-am vandut", suspina femeia. Din 2002, in C.A. Rosetii a venit primul microbuz de transport scolari. Profesoara face acum naveta impreuna cu cei 12 elevi din Periprava, care merg la scoala gimnaziala din centrul comunal. Cat stam la vorba, in curtea familiei Zaharia, vedem si o cabanuta, doar cu o camera, facuta de gazde pentru prieteni. Cine mai vine pe la ei, are unde sa doarma. "Unii nu ne-au inteles - prieteni sau rude - de ce ne-am mutat noi la Periprava", recunoaste Cornelia.

Satul profesorilor

Dar parca numai ei s-au mutat in Delta?! Mai sunt si alti profesori care au facut acelasi lucru. Ne dau ca exemplu un coleg de-al lor, insurat cu o "haholeanca", adica o ucraineanca, asa cum se spune pe aici. Barbatul a venit tocmai din Piatra Neamt. Cu ani in urma, s-a mutat in C.A Rosetti si un profesor pensionar, din Radauti. Si altul din Alexandria, tot pensionar. Mai e un dascal din Maramures, la aceeasi varsta a senectutii, care si-a facut casa intr-un sat apropiat - Sfistofca. Unii au predat la scoala locala, pana in 2008. Dar, dupa noile reguli stabilite la Bucuresti, profesorii pensionari nu mai pot sta la catedra. Cu toate ca in mediul rural, si mai ales in Delta, cu greu gasesti profesori calificati. "Erau multi necalificati aici, cand am venit eu, in 1998", isi aminteste Cornelia Zaharia. 

Directoare pentru trei scoli din Delta

Corneliei i-au fost recunoscute meritele profesionale in 2006, cand a fost numita la conducerea scolii comunale din C.A. Rosetti, de atunci coordonand si alte doua unitati, cu clasele I - IV, din satele Periprava si Letea. Profesoara va lasa in urma ei o scoala - cea din C.A. Rosetti - modernizata, datorita fondurilor guvernamentale atrase in 2007, cladirea fiind complet schimbata la fata - apa curenta, printr-un sistem propriu de aductiune, centrala termica, mobilier nou. "La anul, ies la pensie", ne anunta femeia. Dupa 35 de ani de munca. "Am iubit toata viata copiii. De-asta nu mi-a fost greu sa-mi fac meseria, oriunde m-as fi dus. Chiar si aici, la capatul Romaniei", conchide femeia. Un capat care pentru familia Zaharia a fost ca un nou inceput...



Dan Gheorghe, 29 aprilie 2011

COPIII DELTEI


(din seria Delta Dunarii)


"Stiti ce vor copiii mai mult aici? Sa ajunga departe", mi-a zis o fetiscana din satul Periprava. Adelina o cheama pe fata. Are 15 ani si viseaza sa fie sociolog. Credeam ca departe inseamna distanta in kilometri. "Nu, in cariera", ma corecteaza ea. Sunt atat de hotarati copiii acestia in visul lor, incat nimic nu-i poate opri. Dovada cea mai buna a fost iarna trecuta. Cand unica masina de transport a elevilor din comuna C.A. Rosetti s-a stricat. Cum poti sa mergi altfel 14 kilometri din satul Periprava pana la scoala gimnaziala din centrul comunal? Pe jos. Da, au mers si pe jos, generatii intregi de copii. Dar iarna trecuta s-a gasit alta solutie. Cu tractorul si doua remorci. Un fel de trenulet pe roti din cauciuc, daca ar fi fost o joaca. Dar prin vantul si zapada din decembrie nu mai era o joaca. Exact 12 elevi din clasele V - VIII aveau nevoie sa ajunga la scoala gimnaziala. Toti din satul Periprava. Satul de la granita cu Ucraina, pe bratul Chilia. La ei in sat nu e decat o scoala primara, pentru cei de pana in clasa a IV-a.

Zis si facut. Pentru cei 12 copii. Parintii lor au adus saltele si paturi groase, de acasa. Si fan. Au pus fanul in cele doua remorci. Peste fan, saltelele. Apoi copiii s-au asezat pe saltele. Si inveliti cu paturile. Aveau de mers 14 kilometri. Doua paduri de strabatut. Sunt de fapt niste palcuri ale padurii Letea. Codrul propriu-zis e ceva mai la sud de Periprava. Dar ce drum! Cum mergi spre C.A. Rosetti, de la Periprava, pe dreapta e padurea, iar pe stanga - pustiul. Si sub picioarele tale - nisipul. Nu va ganditi la un drum adevarat. Sunt doar urme ale altor masini sau carute. Vara, spun localnicii, nisipul e ca faina. Iarna, si faina asta e acoperita de un strat bunicel de omat. Si de troine care "zidesc" satele astea, izolandu-le de restul lumii. Vantul face asemenea "ziduri". Si ce vant! Noi l-am cunoscut in aprilie, cand am fost in Periprava. Te "taie" pur si simpu. Daramite iarna! Pe drumul de la Periprava spre C.A. Rosetti nu e nici tipenie de om, nicio casa. Nimic! Doar caii salbatici te insotesc, in zare. Coamele lor prelungi, libere, zugravesc orizontul. Asa au mers copiii din Periprava, asta-iarna, 14 kilometri la dus, spre scoala gimnaziala din C.A. Rosetti, 14 la intors, spre casa. In cele doua remorci trase de tractor. Zece zile au mers cu remorca. Doar zece zile, din fericire. Pana cand masina de transport a scolarilor a fost reparata.

Directoarea in sareta, cu inca trei elevi

Periprava, sat de rusi lipoveni. De pescari. Unii spun - de fosti pescari, ca acum alti stapani sunt in Delta, iar localnicii au devenit argati la noii stapani. In satul asta isi are casa si directoarea scolii din C.A. Rosetti. O femeie care si-a dedicat intreaga viata scolii. Se numeste Cornelia Zaharia. La anul, ma anunta ea, iese la pensie. Isi aminteste ca ani la rand a facut naveta de la Periprava pana la C.A. Rosetti, cu sareta. Si-a cumparat un cal. Singura si-a facut sareta. Se pricep la mestesugit lemnul - si ea, si sotul ei. Asa mergea directoarea spre scoala. Mai lua cu ea, in sareta, si trei copii din Periprava. Drumul acesta de 14 kilometri a facut totusi diferenta intre copiii care aveau vointa de-a merge la scoala, chiar si pe jos, pana in C.A. Rosetti, si cei care se lasau pagubasi. Unii s-au multumit doar cu cele patru clase primare din scoala sateasca, cea din Periprava. Directoarea stie de vreo patru copii. Restul insa, cei mai multi, au continuat sa mearga la scoala. Au trecut in clasa a V-a. Deci erau obligati sa ajunga pana la scoala din C.A. Rosetti, sa-si continue cursurile gimnaziale acolo.

Transportul s-a imbunatatit din 2002, cand in comuna a fost adus primul microbuz pentru transportul elevilor. Era un Aro. Pe urma, in 2006, a mai aparut un microbuz, iar in 2008 - altul. Ultimele doua - marci straine. Care s-au si stricat repede. Ce-i drept, si Aro "tusea" de mama focului. Dar masina romaneasca mai poate fi carpita, cat de cat. Asa ca "bunicuta" Aro a fost repusa pe roti. Abia merge. Nici franele n-o tin ca lumea. Directoarea are simtul umorului, zicand ca mai repede opreste un om masina asta punandu-i "talpa" cu piciorul, decat cu franele. "Noroc ca la noi nu sunt dealuri si vai, e teren plat, masina nu se duce la vale, sa n-o poti opri", surade femeia. E totusi un zambet amar. Si mai e o problema - pe unde o ia masina, vara, cand, asa cum spuneam, nisipul e ca faina. Pe drumul pe care am mers si noi acum, de la C.A. Rosetti spre Periprava? Nu, spune directoarea. O ia prin padure, pe unde pamantul e mai tare. Altfel, rotile masinii se afunda in "faina" de pe drum.

Zi de scoala pana-n seara

Singura masina scolara, utilizabila in acest moment, a comunei C.A. Rosetti, acest Aro, are de mers cale lunga, in fiecare zi. Nu numai de la Periprava spre scoala gimnaziala. Mai trebuie sa aduca elevi de clasele V - VIII si din alte trei sate, care fac parte din aceeasi localitate. E vorba de satul Cardon, aflat la noua kilometri de centrul comunal, Sfistofca - la doi kilometri si Letea - la cinci kilometri. In total, la ora actuala, 37 de elevi de clasele V - VIII din satele astea fac naveta cu "bunicuta" Aro. Am intrebat un copil din Periprava cand pleaca el de acasa si cand se intoarce de la scoala. Pleaca la sase dimineata si se intoarce pe la cinci dupa-amiaza. Micozubul trebuie sa faca mai multe drumuri, sa ia toti copiii, sa-i aduca la scoala comunala, dimineata, apoi sa-i duca inapoi acasa, spre seara.

Pe langa scoala din C.A. Rosetti, care ea insasi are si clase primare, unde invata noua copii, dar si o gradinita, cu opt prichindei, inca doua sate mai au scoli primare. E vorba de satul Letea, unde sunt 24 de copii la clasele I - IV si alti 16 la gradinita, si de scoala din Periprava, cu 12 copii de clase primare si zece la gradinita. Toate aceste trei scoli - de la C.A. Rosetti, Periprava si Letea - sunt conduse, de cinci ani incoace, de femeia pe care am cunoscut-o deja, Cornelia Zaharia.

Viata de profesor in Delta

Cele trei scoli au in total 11 cadre didactice, dintre care trei educatori, trei invatatori si cinci profesori. Directoarea e profesoara de matematica. Ne spune despre doua colege ale ei, mai tinere, profesoare de limba romana, care fac zilnic naveta, din orasul Sulina. Comuna in care suntem noi acum - C.A. Rosetti - e la 15 kilometri de Sulina. Autoritatile locale nu le deconteaza transportul. Salariul profesoarelor, din cate ni se spune, e undeva pe la 700 de lei. Cu cativa ani in urma, la salariu se adauga si sporul de lucru in zone izolate, cum e Delta Dunarii. Asta insemna 80% in plus, fata de salariul normal. Intre timp, nu numai sporul acela s-a diminuat accentuat, dar s-a mai redus si salariul de baza cu 25%.

Si atunci ce-i mai tine pe acesti oameni aici? "Dragostea de copii si de scoala", raspunde directoarea. Si nu sunt deloc vorbe goale. "Cand vezi ca din mana ta se plamadesc oameni adevarati, vrei sa mergi mai departe, sa-ti faci meseria", e convinsa directoarea. "Foarte multi din copiii de aici au ajuns la facultate. Au avut ambitia sa invete. Vreau sa fac o statistica a tuturor copiilor din comuna asta care au ajuns departe. Si sunt foarte multi", ne asigura dascalul.

In gazda, la Tulcea

Pana sa existe transporul auto la C.A. Rosetti, multi parinti de aici isi dadeau copiii la scoala in Tulcea, sa stea la internat sau in gazda. Aflam asta de la o femeie din Periprava, Elena Burlacu. Fiica ei e acum in clasa a IX-a la un liceu din Tulcea. Dar, din clasa a V-a, si-a trimis fata la scoala, in acel oras. "Am trimis-o acolo, sa scape de drumul asta pe jos, de la Periprava la C.A. Rosetti, de 28 de kilometri, zilnic. Era un chin pentru copii", zice femeia. Un chin si pentru buzunarul parintilor, pentru ca daca iti dai copilul la gazda, in Tulcea, platesti o chirie de vreo 300 de lei pe luna, din cate ni s-a spus. O intreb pe femeia din fata mea daca nu i-a fost greu sa-si stie copilul atat de departe de casa, la o varsta asa de frageda. "A fost greu. Dar fara carte nu faci nimic in viata", e convinsa interlocutoarea mea. "Sa stiti ca multi parinti au facut la fel, si-au dat copiii la Tulcea", adauga ea. Situatia asta ne-a fost confirmata si de directoarea celor trei scoli din comuna C.A. Rosetti, care zice insa ca intre timp lucrurile s-au mai schimbat. "De cand e microbuzul, fenomenul a disparut", suntem asigurati.

Directoarea spune ca ar trebui totusi una sau doua masini zdravene, care sa-i duca pe copiii din C.A. Rosetti de acasa, din satele lor, pana la scoala gimnaziala comunala. Pentru ca nici batrana Aro nu se stie cat va mai suprevietui. Cele mai bune, opineaza directoarea, ar fi niste masini cu tractiune integrala, care sa poata strabate fara probleme capcanele nisipului. "Macar niste masini scoase la casat de unitati militare, tot ar fi bune", spera directoarea ca cineva ii va auzi apelul.

Imnul tarii

Exista la scoala gimnaziala din C.A. Rosetti o traditie cu totul aparte. "Ceva ce am apucat si eu, de la inaintasii mei, si am dus mai departe", spune directoarea. Dimineata, dupa ce elevii din celelalte sate ajung la cursuri, se face mai intai careu. Se inalta drapelul. Iar micutii, desi obositi dupa drumul istovitor, intoneaza imnul national. Apoi spun o rugaciune. Pentru sanatate. Si pentru a-si implini visul unei vieti mai bune, prin invatatura. Da, aici, intr-un capat pierdut de Romanie, copiii canta, in fiecare zi, imnul tarii lor. Imnul unei tari care pare totusi sa-i fi uitat, acolo, departe, in Delta..

Dan Gheorghe, 26 aprilie 2011

JURNAL DE UMANITARA



(din seria Delta Dunarii)



In plina criza economica, sunt romani - majoritatea oameni simpli - care mai au inca puterea de-a se gandi la semenii lor. Asa s-au strans, inaintea sarbatorilor de Paste, 18 tone de alimente pentru 400 de tarani din comuna C.A. Rosetti, o localitate pierduta in pustiul Deltei Dunarii. Sufletul actiunii a fost "Off Road Adventure Romania", un club sportiv care are deja 11 ani de traditie in umanitarele organizate in zone izolate din toata tara.

Cei mai importanti sponsori pentru romani - patronii arabi

14 aprilie 2011 - intalnire la marginea Bucurestiului, spre Autostrada Soarelui. Voluntarii poarta uniforma clubului lor. Participa la volanul propriilor masini, cu tractiune integrala, roti pentru drum greu si motoare cu o herghelie de cai sub capota. Plecam la drum pe o vreme care ne biciuie cu ploaie si vant. Doar sapte grade in atmosfera. S-au intalnit primele 13 masini, in Capitala. Altele vor veni direct la Tulcea. Coloana din Bucuresti are prima oprire la Fetesti, la o fabrica de conserve de legume, unde trebuie incarcate patru tone de marfa. Unul din voluntari exclama - asta e o actiune a romanilor pentru romani, dar la care cel mai mare aport l-au dat patronii arabi ai fabricii de conserve. Discutia preliminara pe care au avut-o voluntarii cu patronii din Fetesti a fost ceva de genul - vrem sa ajutam oameni in suferinta din tara asta. Sefii fabricii n-au avut nevoie decat de cateva minute, pana sa se decida - patru tone. Scurt si la obiect. Pe urma ni se spune de unele fabrici, de data asta cu patroni romani, la care voluntarii au purtat discutii, zile in sir, fax-uri, mail-uri, promisiuni. Pentru ca, in final, sa primeasca fie un salut cordial, fie o cutie cu biscuiti. Ajungem la Tulcea. Alta etapa de incarcat marfa. La un supermarket.

Opriti pe Dunare de autoritati

15 aprilie - la ora sapte, coloana de masini porneste spre zona santierului naval. Masinile urca, una dupa alta, pe doua gabare. Manevrele sunt facute cu mare atentie. Sa nu lovesti celelalte vehicule, deja parcate, pe trei randuri. Vom strabate canalul Sulina. Pana la "portile" Marii Negre. Ne-am strans, cu totii, peste 60 de oameni. Pe platformele metalice sunt incarcate, in total, 22 de masini. Mai multe nu incap. Gabarele trebuie impinse de cate o ambarcatiune cu motor. Ploaie si frig, in continuare. Vantul se inteteste pe Dunare. Ne desprindem usor de mal. Nu depasim bine orasul Tulcea, ca suntem opriti de Capitania Portului. Ceva nu e in regula. Cu toate ca autoritatile fusesera din timp instiintate de aceasta actiune. Pierdem o ora, trasi "pe dreapta", pana cand discutiile se termina cu bine. Comandatul vasului nostru, cu zeci de ani de marinarie in spate, zice ca nu-i greu sa-ti gaseasca cineva nod in papura, ba ca n-ai actele in regula, ba ca sunt prea multi oameni pe vas. Oprirea a dat batai de cap organizatorilor. Avem de facut cel putin cinci ore pana la Sulina. E posibil sa ne apuce noaptea pe drum. Mai ales ca se intarziase si plecarea din Tulcea, pana cand toate masinile au fost urcate pe gabare. Cu tot cu marfurile indesate in portbagaje.

18 tone de alimente

Dupa ce lucrurile s-au linistit, stau de vorba cu organizatoarea actiunii, Stefania Dumitru. Atat cat poate vorbi, intre telefoanele care o tot cauta. Pentru umanitara de acum s-au strans 18 tone de alimente. La care se adauga imbracaminte, incaltaminte, 12 calculatoare pentru scoala din C.A. Rosetti, rechizite pentru elevi. Sunt ajutoare pentru 400 de oameni, 150 fiind copii. Comuna se afla in nord-estul Deltei. Localitatea are in componenta satele Periprava, Sfistofca, Letea si Cardon. Din orasul Sulina mai avem de mers, cu masinile, 16 kilometri. Pana la destinatia finala.

Cu toata criza economica, acum, in 2011, de Paste, s-a facut una dintre cele mai importante actiuni umanitare ale acestui club, din ultimii 11 ani. Ca valoare a marfurilor. E vorba de 200.000 de lei. Se adauga banii care s-au strans pentru combustibilul necesar deplasarii. Mai ales pentru cele doua nave care ne transporta pe Dunare. Asta inseamna o cheltuiala de inca 24.000 de lei. Pentru banii de combustibil au contribuit si membrii clubului, desi nu sunt multi - cateva zeci de oameni la numar. Pe langa asta, ei au mers pe la diverse companii, sa stranga fonduri. Ori sa gaseasca firme dispuse la donatii de marfuri.

Donatie de bonuri de masa

"De cele mai multe ori, oamenii simpli ne-au ajutat", zice Stefania. Ne da ca exemplu angajatii unei companii de telefonie mobila, care au strans bani, mana de la mana. Voluntarii s-au trezit cu un telefon de la acei oameni, cu intrebarea - primiti si bonuri de masa? Au fost bune si alea. Cu banii adunati, volunarii au cumparat marfuri. Altii, de data asta de la o firma de publicitate, au pregatit 150 de rucsacuri, pline cu rechizite, pentru copii. "Am strans, in numai doua saptamani, toate materialele pentru umanitara asta", adauga interlocutoarea mea. Adica ulei, zahar, faina, paste fainoase, banane, portocale, dulciuri, conserve.

Clubul s-a format in anul 2000, din pasionati de off-road, avand, de 11 ani incoace, si traditia umanitarelor, de doua ori pe an, de Paste si de Craciun. Au facut pana acum drumuri spre judetele Arges, Vaslui, Alba, Iasi, Calarasi, Vrancea, Tulcea, Brasov, Buzau, Prahova, Hunedoara, Mehedinti, Caras-Severin. De fiecare data, aceeasi procedura - se ia legatura cu primarii acelor localitati, pentru o lista cu oamenii nevoiasi de acolo. Ei sunt beneficiarii tonelor de alimente, de stricta necesitate. "Nu asteptam multumiri. Ne de de-ajuns un zambet", zic voluntarii. 

Plopi albi si cai salbatici

Sulina - debarcare pe malul dunarean opus orasului. Masinile coboara in noroiul din fata unui magazin. O alimentara cu aer "retro", in care intram pentru scurt timp, sa admiram galantarele si rafturile prin care bate vantul, mai rau ca afara. Cateva conserve si pachete cu biscuiti. Oare cand am mai vazut asa ceva? - ne intrebam retoric, cu zambet amar, apoi parasim "muzeul". Urcarea in masini, pornim mai departe. Dar ce drum! - clisa amestecata cu nisip si "pavaj" din baltoace. Strabatem un platou nesfarsit, dominat de stuf. O padure alba, in departare, zgarie norii cenusii, proptiti de pamant. Am aflat mai tarziu de pe un panou ruginit ca pe aici cresc plopi si tei albi. Pacla nu ne lasa privirea sa zboare pana la apropiatele valuri ale golfului Musura. La un moment dat, campul e brazdat de coame prelungi, negre, libere. Sa fie oare cai sălbatici? Da, am aflat dupa aceea de la oamenii locului. Inca mai sunt cai salbatici.

Casele din stuf

Pustietatea se termina odata cu primele case ale satului Cardon. Pereti din lut, acoperiti cu stuf. Localnicii ne-au spus mai tarziu ca stuful le este si acum material de constructie. Foarte bun, tine 40 de ani, daca e mestesugit dupa obiceiurile vechi. Casele se inalta pe furci, adica pe schelet din lemn, imbracat cu stuf, care, la randul lui, e acoperit cu pamant. "Se bat leturi", se zice la tehnica de strangere a stufului, pentru ca zidul si acoperisul sa fie compacte, sa nu intre ploaia si vantul prin ele. Ni se spune despre casele astea ca sunt calduroase iarna si racoroase vara. Dar stuful e scump, de cand e tot mai putin, dupa ce apele sarate au navalit in partea asta a Deltei. Un snop, cat sa-l cuprinzi cu bratele, costa sapte lei.

Munca pana la 11 noaptea

Ajungem dupa caderea intunericului in centrul comunal, la Caminul Cultural. Masinile sunt descarcate. Voluntarii formeaza cateva siruri, transferand, din mana in mana, materialele, stivuite apoi pe categorii, in cladire. A doua operatiune - umplerea sacilor, pentru toti beneficiarii. Asta inseamna sa treci cu sacul pe la fiecare stiva in parte, de unde sa iei cate ceva, pana il umpli. Se fac doua echipe, unii merg cu sacii, altii stau in dreptul stivei, sa bage in sac cele de trebuinta. Dupa atatia ani de umanitare, membrii clubului stiu precis toate procedurile. Treaba de acum se termina pe la 11 noaptea. Abia atunci isi desface fiecare desaga, sa manance. Masa e la comun. Pentru dormit, autoritatile locale ne-au pus la dispozitie scoala. Cinci clase eliberate de banci. Oaspetii si-au intins sacii de dormit direct pe podelele din lemn.

"Ce fac, maica, nemtii astia aici?"

16 aprilie - trezirea la sase dimineata. Voluntarii se impart pe echipe, fiecare urmand sa mearga spre o destinatie anume, in masinile incarcate cu saci. Pana in satul Cardon sunt noua kilometri, spre Sfistofca se fac doi kilometri. Cea mai mare distanta e pana la Periprava - 14 kilometri, la granita cu Ucraina, pe bratul Chilia. Acolo sunt si cei mai multi beneficiari - 290 de adulti si copii. Cateva femei, speriate de "tancuri", intreaba "ce fac, maica, nemtii astia aici?" - dovada ca gura targului ne "botezase" deja, iar femeile cu pricina erau sigure de "nationalitatea" noastra.

Opt lei un litru de ulei

Un batran sfatos, Ion Barladeanu, cu ochi ageri si miscari largi, bucuros de oaspeti, ne-a invitat la el in casa, creionandu-ne un tablou al comunei. El nu face parte dintre cei care vor primi cadouri, are gospodarie-n lege, cu trei fantani, din care trage apa, cu pompele, pentru vasta lui gradina cu zarzavaturi, din care ne asigura ca ies rosii de un kilogram. Dar pentru masa oricarui om sunt si bucate care nu-ti cresc in batatura. Ai nevoie sa le cumperi de la magazin. Aici e marea problema, zice nea Ion. Sunt numai doua magazine in centrul comunal, si niciunul in celelalte sate. Dar cel mai rau e pretul alimentelor - piperat, pentru o localitate cu ceva mai mult de 1.000 de suflete, majoritatea la pensie. De exemplu, un litru de ulei costa prin partile astea opt lei, un kilogram de zahar face sapte lei, un pachet cu unt se apropie de sase lei, iar painea costa 2,2 lei. O franzela. "Mai e si tare, de-ti spargi capul cu ea", zice barbatul, care continua - "la noi e mai scump ca la Sulina". Iarna ii inchide pe sateni, cu zilele, in casele lor. Fiecare cu proviziile lui. Transportul de alimente nu mai merge nici pe canale, cu barca, nici pe drumul ciuruit de gropi, cu tractorul sau caruta, cand crivatul isi face de cap. "M-am invatat cu viata asta, nu ma plang. Si daca ne plangem - cine sa ne auda? Nimeni", se intreaba si isi raspunde singur gospodarul.

Argati pe propriul pamant

Ai zice ca prin partile astea te salveaza pestele. Da' de unde! Pe lacurile din jur au aparut stapani, majoritatea straini de locurile astea. Iar cei nascuti aici le-au devenit argati, platiti cu ziua, la taiat stuf, la prasit, la alte munci. Cu noroc, primesti 30 - 40 de lei pe zi, lucrand de dimineata pana seara. Dar nu prinzi toate zilele lunii sub simbrie. Asa ne-a spus lumea, in Periprava. Am mers pana acolo pe niste urme lasate in nisip de alte roti. Un drum in toata puterea cuvantului nu exista. "Cararea" asta insoteste parctic hotarul cu gard de sarma ghimpata, de rezervatie naturala, al padurii Letea. "De pescuit, nu mai putem. Acum e pescuit industrial", ne-au soptit cateva femei, de parca le-ar fi teama de dusmani nevazuti. Mai mult nu ne spun. Copiii au fost adusi in centrul satului, sa primeasca darurile. Au facut ochii mari, de bucurie, mai ales la mingi. Dar s-au infipt si-n banane. Veselie ca-n zi de sarbatoare. Adunarea era discret supravegheata de un echipaj al politiei de frontiera. O batranica si-a scos telefonul mobil din buzunar, sunandu-si vecinele, sa vina la daruri. "Hai, repede, poate sunteti si voi pe lista", sopteste cucoana. Apoi s-a opintit la carutul ei, deja incarcat cu doi saci, pe care il tragea cu icnituri, spre casa.

Spectacol ad-hoc

Cand sa plece din comuna C.A. Rosetti, voluntarii au fost invitati in scoala, intr-una din sali, pentru "o surpriza". Comunitatea rusilor lipoveni din Periprava n-a vrut sa ramana mai prejos. Patru femei din ansamblul "Kalina", imbracate in portul lor popular, ne-au cantat, pe ruseste. Au avut insa grija sa ne povesteasca, in romana, inaintea fiecarei cantari, despre ce e vorba in versurile respective. Aplauzele si bis-urile au umplut mica sala, minute la rand. La final, femeile au tinut sa multumeasca unui "departament de la Bucuresti", pentru actiunea asta. Asa auzisera ele, de un departament. Voluntarii le-au raspuns ca nu e niciun departament. Nici partid. "Suntem doar un club sportiv", au zis ei. La care femeile s-au mirat. Deci fara departament? - au vrut ele sa stie inca o data. Fara - a fost subliniata ideea.

Zece ore pe fluviu

17 aprilie - contra curentului Dunarii, pe gabare, de la Sulina spre Tulcea. Vom strabate distanta in zece ore, dublu, ca timp, fata de calatoria de la venire, ne-a spus comandantul unuia din vasele care ne-au "tractat". Si chiar asa a fost. Am plecat la sase dimineata din Sulina si am ajuns in Tulcea la ora patru dupa-amiaza. Parca ne-am fi intors de la capatul lumii...


Dan Gheorghe, 20 aprilie 2011