Al doilea litoral al Romaniei


Abia intors dintr-o scurta vacanta, bronzat din cap pana-n picioare, prietenii se grabesc sa te descoasa - "ai fost la mare?" - unii luand in considerare si posibilele destinatii externe. Toti raman insa masca atunci cand replica suna cam asa - "da, la marea Giurgiului!" - moment in care parerea unora se indreapta spre pescuit. Dar scenariul acesta se topeste in fata unui adevar la care multi nu s-ar gandi, anume ca te-ai "prajit" pe una din plajele de la malul Dunarii, cu nisip atat de fin, cum nici in cele mai tari statiuni de pe litoralul nostru de la Marea Neagra nu gasesti.

La piciorul "podului prieteniei", in Giurgiu

Nu-i nevoie sa bati sute sau mii de kilometri, in cautarea vacantei perfecte. E posibil s-o gasesti chiar langa tine. In cazul bucurestenilor, la vreo 50 de kilometri departare, pe malul Dunarii, in judetul Giurgiu. Am inceput chiar cu orasul Giurgiu, intreband localnicii daca e vreo plaja pe aici. Unii stiu, altii habar n-au. "Frate, sunteti la Dunare si nu stiti?!", ma mir. Batranii tin minte plaja comunala, de acum 40 de ani. Era o poarta mare, pe sub care treceai, pe care scria pur si simplu - "plaja comunala". Multi nici nu-si mai amintesc pe unde anume era. In fine, avem noroc cu cineva care ne spune - mergeti la piciorul podului prieteniei. "Acolo veti fi uimiti!", ne asigura ghidul. O luam spre locul cu pricina, spre vama, dupa cum ne zic cei pe care i-am intrebat, de-a lungul drumului. Nu e niciun indicator spre plaja. Trebuie sa faci pe detectivul, ca s-o gasesti. Nu ajungem insa la vama, e o cale alaturata, facuta din placi din beton. Traversam un podet, vedem in dreapta un canal, dominat de mal si gunoaie, in care isi afunda unditele pescarii, si ne avantam spre necunoscut. Vegetatia devine tot mai abundenta. Se ridica din ce in ce mai mult, peste noi, silueta metalica a podului cel mare, al prieteniei, construit in anii '50, care face legatura intre Romania si Bulgaria. De sus, de la piciorul podului, un soldat plictisit ne arunca o privire confuza.

Umbrelute si castele de nisip

Vedem la un moment dat un drumeag, deschizandu-ne calea spre paduricea care obtureaza silueta fluviului. Masina noastra se inclina, de la atatea gropi si santuri. Drumeagul coteste o data la stanga, apoi la dreapta, si in final ne abandoneaza intr-un luminis. Multi altii au trecut pe aici, inaintea noastra. Dovada e o masa lunga, protejata de un acoperis din plastic, flancata de doua gratare. Dar nu la fripturi si mititei ne e gandul acum. Lasam masina la umbra. Fluviul ne e la picioare, trebuie doar sa coboram, din cateva "trepte", malul abrupt, nisipos. Asa descoperim o plaja intinsa, pierduta spre orizont, pana in locul unde padurea decide sa se arunce ea insasi in Dunare. In dreapta noastra, podul. Fasia de nisip, lata de cel putin zece metri, se incumeta si pe sub constructia metalica. E mijlocul saptamanii, dar sunt totusi oameni pe plaja, mai ales copii, ca doar e vacanta. Unii stau intinsi la soare, pe cearceafuri, altii se ascund sub umbrelute, ferindu-se de soarele pranzului. Cei mai multi se balacesc. In apa, nisipul e la fel de fin, nici macar o piatra sau un ciob. Imi amintesc cum e pe litoralul nostru. Esti norocos daca nu te tai in ceva. Aici, la Dunare, te indepartezi cativa metri de mal si apa e inca mica, pana la brau. Copiii au inceput sa ridice castele din nisip, pe mal. Ceva totusi ne aduce aminte de litoral - gunoaiele. Pungi, sticle de plastic, cutii de bere, aruncate pe marginea plajei, la limita padurii.

De-a lungul digului, la Slobozia

Pana sa gasim plaja asta, am cautat ceva asemanator la cativa kilometri de Giurgiu, in comuna Slobozia. Auzisem de o plaja de vis, cum ne-au spus cativa cunoscatori. Cum ajungem in comuna, intrebam localnicii. "O luati spre dig", suntem indemnati. Parasim soseaua si patrundem pe ulitele in valuri de pamant si piatra, printre case tacute. Depasim zona locuita si ajungem la capatul digului, in dreptul unei bariere deschise. Zarim o femeie care trebaluia in gradina ei si o intrebam de plaja. "Mergeti pe dig, apoi o luati prin padure", zice ea. Vrem sa stim cum e cu bariera, daca se inchide pana ne intoarcem noi. "Pai, eu o inchid si o deschid", raspunde gospodina. Linistiti, o luam din loc, si tot mergem de-a lungul digului, pana ni se uraste. La un moment dat, la alta bariera, deschisa si asta, unde e si o ghereta pustie, vedem un drum, pe stanga, rostogolindu-se vijelios de pe spinarea digului, pierzandu-se in intunecimea padurii. Lasam masina sus, pe dig, pornind in recunostere. Si bine am facut. Am vazut dupa aceea ca drumul se ineaca intr-o mlastina, dupa primii copaci. Asa ca la plaja din Slobozia n-am mai ajuns. La intoarcere, alt om ne-a zis de cele cateva poteci care strabat acel "zid" impadurit, intre dig si fluviu, ca de cele mai multe ori se afunda in noroi. Vorbind cu primarul din comuna Slobozia, Mihai Gheonu, am aflat ca autoritatile locale nu pot sa faca investitii in infrastructura, pentru ca oamenii sa se bucure de plaja locala. Motivul e ca zona impadurita de la malul Dunarii apartine de Romsilva.

Plaja de 1,5 kilometri lungime, la Gostinu

Giurgiuvenii stiu bine o plaja cum alta nu-i prin locurile astea, ceva mai departe, la vreo 15 kilometri de orasul lor, in comuna Gostinu. Unii povestesc, de parca ar fi mers in mijlocul celei mai tari povesti de vacanta. Numai ca, intre timp, vremea s-a stricat, ploua si e frig. Curiozitatea noastra insa nu are bariere. Vrem sa vedem locul, asa ca plecam spre Gostinu. Mai intai, trebuie sa traversam comuna Oinacu. Ajungem la o intersectie, fara niciun indicator. Noroc cu satenii. Ei ne zic pe unde s-o luam. Drumul se pierde printre lanurile de porumb. Ajungem la destinatie, unde ne astepta primarul din Gostinu, Dumitru Vacaru. Vorbisem initial cu el la telefon. Am vrut sa stim daca plaja din comuna lui e atat de intinsa, pe cat se spune. Edilul ne-a confirmat. Plaja are peste un kilometru si jumatate lungime si aproape 100 de metri latime. Doar latimea depinde de nivelul Dunarii. Cand fluviul e mai umflat, ca anul trecut, "mananca" din plaja. Cu totul altceva e in vara asta. "Dunarea a mai scazut acum, plaja e mai lata", concluzioneaza primarul. Pornim spre malul Dunarii, lasand ultimele case in urma. Dam si aici tot de un dig, pe care trebuie sa urcam cu masina. Drumul nisipos e captusit cu piatra, asa ca rezista la ploaie. Pe coama digului e o ghereta. Si un vames. E bine, daca va duceti in zona asta, sa aveti cartea de identitate in buzunar. Asa ne-au invatat localnicii. E posibil sa fiti legitimati. Cu toate ca lumea se mira - pentru ce? - pe celalalt mal fiind Bulgaria sau mai bine zis Uniunea Europeana, statut asemanator cu al Romaniei. Culmea e ca si oamenii locului, care merg la munca, pe pamanturile lor din apropierea granitei, trebuie sa aiba la ei buletinul.

Insula de nisip, la doi pasi de malul romanesc

Coboram de pe dig, urmand drumul care se pierde apoi in padure. Cateva minunte de mers si dintr-odata copacii se dau la o parte, lasand privirii doar fluviul. Si mai ales plaja. Oftam, din cauza ca nu e soare. Picioarele ni se afunda in nisipul umezit de picaturile cerului plumburiu. Plajei nu i se vede capatul. Intinderea alba s-a luptat aici cu padurea, luand cu asalt uscatul si inconjurand vegetatia. Ne intoarcem spre apa, zarind in apropierea malului ceva de care ochiul cu greu se poate desprinde - o insula. "Se poate merge usor prin apa, pana la insula", auzim de la primar. Fasia de nisip dintre ape e dominata de un palc de padure, ca si cum natura ar fi vrut sa faca acolo, pentru calatori, o umbrela pe gratis. Cand faci baie, te duci vreo 50 de metri in larg si apa iti ajunge pana la brau. De-aceea se atinge usor si insula, ne explica gazda. In week-end, sute de oameni invadeaza locurile astea, unii din orasul Giurgiu, altii din Bucuresti, dar ni se spune ca au venit si de la sute de kilometri departare, din Transilvania. Stau cu totii pe plaja, dormind in corturi, pentru ca de cazare la o pensiune nu poate fi vorba.

Festivalul tantarului

Suntem intr-o comuna mica, populatia Gostinului abia depasind 2.000 de suflete. Cu cateva saptamani in urma, pe 3 si 4 iunie, numarul sufletelor de aici aproape ca s-a dublat, cand a fost "Festivalul tantarului", la prima sa editie. Trupe rock si house din toată tara au urcat pe scena montata pe plaja. Actiunea a fost initiata de pasionati ai muzicii din Bucuresti, sustinută de Primaria Gostinu si Consiliul Judetean Giurgiu. Se mai pastreaza inca scheletul din lemn al scenei. S-ar putea ca a doua editie a festivalului sa fie tot in acest an, pana la sfarsitul verii, spera edilul. E posibil ca si problema cazarii sa fie rezolvata, dupa ce Gostinu s-a infratit cu bulgarii din Vetovo. Cele doua localitati au depus impreuna un proiect european, in valoare de 1,5 milioane de euro, pentru dezvoltarea propriilor facilitati turistice. Comuna romaneasca vrea sa construiasca 12 casute pescarești, in spatele digului de aparare, la 500 de metri de plaja. Acolo unde nu e zona inundabila. Fiecare casuta va avea cate patru camere. "E posibil ca proiectul sa fie demarat in acest an. Am solicitat deja cofinantarea Ministerului Dezvoltarii", zice primarul Dumitru Vacaru.

Autoritatile de la Bucuresti nu stiu de plajele Dunarii

Cele trei plaje din judetul Giurgiu au ceva in comun - sunt naturale. Mana omului n-a intervenit cu nimic acolo, nici sa aduca nisip, nici sa faca albia fluviului propice scaldatului, prin nivelul mic al apei, pana la cativa metri de mal. Am gasit si alte exemple de acest fel, de-a lungul intregului sud si sud-est al tarii, pe unde Dunarea spala malurile Romaniei. Plaje naturale sunt si in dreptul orasului Corabia, in judetul Olt, si la patru kilometri de orasul Calarasi, la Galati sau la Braila. Si cu siguranta ca mai sunt multe alte locuri asemanatoare. Oamenii care locuiesc aproape de fluviu le stiu cel mai bine. Numai responsabilii turismului romanesc nu cunosc acest subiect. Am solicitat Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului un punct de vedere. Ni s-a raspuns ca nu exista o evidenta a locurilor de pe malul Dunarii care s-ar preta activitatilor turistice, cum ar fi plajele. Cat de multe locuri de acest fel ar putea fi? Ganditi-va ca Dunarea insoteste tara noastra pe o distanta uriasa. Malul stang, care cuprinde Banatul Montan, Oltenia si Muntenia, are o lungime de 1.075 de kilometri, iar malul drept, al Dobrogei, are 334 de kilometri.

"Am adus marea la Severin"

Pe de alta parte, Ministerul Dezvoltarii spune ca autoritatile judetelor vecine cu Dunarea pot sa acceseze fonduri europene pentru amenajarea unor obiective turistice pe malul fluviului, de la imbunatatirea plajelor, pana la posibilitati de cazare si pentru servirea mesei sau alte variante pentru distractie. Guvernul ar putea sa cofinanteze asemenea actiuni, ni se spune. Din pacate, astfel de proiecte sunt inca "pasari" rare. Il stim deja pe cel de la Gostinu, din judetul Giurgiu. Mai e unul la Oltenita, pentru un port turistic. Si cam atat. Exista si un exemplu de initiativa locala, de data asta fara implicare guvernamentala. Parteneriatul public-privat a dus la aparitia, in 2009, a unei plaje la Drobeta-Turnu Severin. Nisipul a fost asezonat aici cu sezlonguri si umbrelute, terenuri de tenis, volei si fotbal, terase, o discoteca si un restaurant. In alte parti insa nu e la fel. Cele mai multe plaje dunarene sunt pustii. E si greu de ajuns pana acolo, din cauza drumurilor inecate in mocirla. Doar daca stai intr-un sat de pe malul fluviului, ti-e la indemana sa te duci la plaja. Vin si oameni din orase apropiate de Dunare, mai mult sambata si duminica. Te scoti mai ieftin asa, daca n-ai bani de litoralul Marii Negre. Apropo de plaja de la Turnu Severin, emblematica a fost declaratia primarului  Constantin Gherghe, la inaugurarea acelei investitii. "Am reusit sa aducem marea la Severin", declara atunci edilul. Dincolo de acest joc de cuvinte, un fapt e cat se poate de serios - Romania are sansa celui de-al doilea "litoral", de-a lungul Dunarii. Merita descoperit...



Dan Gheorghe, 8 iulie 2011

Ei sunt romanii care au vazut luminita de la capatul tunelului



Exista viata si dupa intunericul galeriilor subterane, in Valea Jiului. Mineritul aproape ca s-a "topit", ca meserie, dupa marile disponibilizari din anii '90. Autoritatile au cautat solutii pentru ceea ce atunci se numea pompos reconversie profesionala. Aparuse chiar ideea ca fostii mineri sa-si castige banii din culesul fructelor de padure. Dar programele oficiale au esuat. Asa ca multi localnici au plecat sa-si castige painea in tari straine. Altii insa au preferat sa ramana aici. Dar ei singuri, fara ajutorul nimanui, si-au construit un nou destin. Am intalnit doua exemple de acest fel, nu departe de Petrila, intr-un sat de momarlani - Cimpa. Momarlani, urmasi ai dacilor, dupa cum se definesc ei. Ai locului. Poate de-asta nici nu s-au desprins de pamantul lor.

Ciobanul universitar

Case din lemn, simple, in Cimpa. Asa e obicieul la momarlani, sa aiba casele fara inflorituri. La fel le sunt si costumele populare, in alb si negru. Ne strecuram pe ulitele din lut, inguste, pe care o masina abia poate sa incapa. Ajungem pe o coama. Jos, departe, orasul. In mijlocul lui, constructiile mohorate ale exploatarii miniere. Din adancul pamantului se aud zgomote infundate, semn ca inca se lucreaza. Cei care n-au fost pana acum in Vale ar spune ca aici totul e cenusiu, de la carbune. Dar cenusiul pare sa fi ramas azi doar in sufletele oamenilor. Lasam masina in fata unei porti si ne urmam drumul prin iarba abia botezata de roua. Am sunat pe telefonul mobil, sa vedem unde anume este interlocutorul nostru. Mai sus, pe deal, cu oile lui. Traversam garduri din nuiele, cateva paraiase. Pana cand ne simt cainii. Dau sa se repeada la noi. Dar de sus un suierat scurt ii potoleste pe loc. Stapanul le-a "comunicat" ca suntem prieteni. Si cainii, in frunte cu cel mai mare, Pintea, ne-au lasat sa ne apropiem de turma. Un barbat tanar, solid, se ridica. Tocmai ce terminase de muls oile. Laptele joaca in galetile leganate de ciobani, pe drumul de intoarcere. Facem cunostinta cu Gheorghe Grecea, student la Universitatea din Petrosani. Ne-am grabit sa stim daca vrea sa fie miner. "Specializarea mea e topografia. Asta e de viitor", ne raspunde el, zambind.

Stapan de munte la 21 de ani

A venit timpul sa adune cele 100 de oi pe care le are. Le duce mai aproape de sat. Cu trei ani in urma, a terminat liceul, isi incepe el povestea. A stat un an acasa. Atunci s-a apucat de oierit. Pe urma a dat la facultate. Studentul este in acelasi timp si stapan de munte. Sau stapan de strunga. Mai intai si-a cumparat oi. L-au ajutat si parintii. Ne spune apasat, sa tinem minte : "Eu zic ca nu trebuie sa ne rusinam cu traditiile noastre". Adica traditia momarlanilor, de oieri. Pentru ca aici, in Valea Jiului, au fost mai intai oierii. Pe urma a aparut mineritul. Iar acum, dupa ce si carbunele a devenit "oaia" neagra a economiei romanesti, localnicilor le-au ramas mioarele. "Pe vremuri, dealurile astea, din jurul satului, erau albe de oi", iata o imagine zugravita de Gheorghe. Asta stie din ce i-au povestit parintii si bunicii lui. Se intampla cu mult timp in urma, cand fiecare familie din Cimpa avea cel putin 100 de animale. Dar in ultima jumatate de secol oieritul in Valea Jiului a cam fost uitat. Ne intoarcem in prezent, afland ca in Cimpa si Petrila sunt, in total, aproape 30 de stapani de munte. Ce face stapanul? Mai intai, plateste o taxa la Primarie, ca sa inchirieze o anumita zona din munte, unde sa-si duca oile vara, la stana. Tot el tocmeste oamenii, la munca. Masoara laptele, sa nu sara nimeni peste rand. Adica fiecare om din sat, care si-a dat oile la stana, sa ia atata branza cat lapte a fost de la animalul lui. Stapanul pleaca si cu alti ortaci, intre nori. Au si ei oile lor. Auzim ca mai sunt pe aici tineri care s-au apucat de oierit. Cum ar fi Radu Leahu, care are 22 de ani si e proprietarul a 70 de oi, si familia Traila - cu 100 de oi, si Cosmin Moian, din alt sat, Rascoala. Ne mai zice Gheorghe, studentul, ca de mic mergea cu oile. Asa ca acum, cand s-a apucat serios de meseria asta, ii stie deja toate tainele.

Planuri pentru o ferma

Intr-o vara, Gheorghe sta cam o luna pe munte, la stana. Mai face schimb cu ortacii lui. La toamna, cand oile se vor intoarce in sat, se va intoarce si tanarul nostru la facultate. Si daca va gasi, dupa facultate, un post in specializarea sa universitara, ce va face cu oile? - vrem sa stim. "Nu ma las de ele. Vreau sa fac o ferma", are planuri mari. Ne mai zice ca nu-i place viata moderna - cluburi, sprituri cu prietenii. Mai bine pe crestele Voievodului. Asa se numeste muntele pe care e stapan Gheorghe. Nu-i usor sa cresti oi. Vara - la stana, iarna nu dormi nopti la rand, cand oile incep sa fete. Oieritul e privit de tanarul nostru ca alternativa la ceea ce fac altii acum in Petrila, oameni de varsta lui : "Unii s-au angajat paznici, altii dau cu lopata la drumuri, altii traiesc din pensia parintilor", stie el. Si mai stie de salarii, care numai in cazuri rare ating 800 de lei. Dar oieritul e rentabil? - intrebam noi. Tanarul stramba putin din nas. Ramane cu ceva bani in buzunar, dupa un an de munca. Nu intra in amanunte. Ne zice ca obtine cam o tona de branza, in fiecare an. Are deja clienti fideli, de la oras. A vandut in primavara asta 20 de miei, inainte de Paste. "Cu cat s-a vandut carnea de miel in Bucuresti?", e curios. Cu aproape 30 de lei kilogramul, ii raspundem. Se mira, pentru ca el a vandut in Petrila cu 20 de lei. E convins ca meseria de oier ar fi rentabila, daca n-ar mai exista intermediarii, iar statul nu i-ar incovoia pe crescatorii de animale cu taxe. Ar fi nevoie, in schimb, crede el, de un sistem eficient de colectare a laptelui si de abatoare moderne. Unii il privesc pe Gheorghe cu suspiciune, pentru ca s-a intors la meseria stramosilor lui. Doar viitorul va demonstra daca trecutul poate aduce beneficii in Valea Jiului...

Minerul care a devenit profesor

Exista un om care poate spune ca a vazut luminita de la capatul tunelului. Dupa ce a lucrat 21 de ani sub pamant, a schimbat "macazul" vietii sale. Din miner a devenit profesor. Asta a fost soarta lui Petru Birau. Bucuros de oaspeti, ne invita in casa lui, ridicata cu aproape 100 de ani in urma, dar care si ea traieste o noua viata, insufletita acum de familia Birau. Barbatul ne imbie cu slana, branza si socata. Apoi ne povesteste de unde a pornit. A fost miner, pentru ca oricum altceva nu putea sa faca prin partile astea. Chiar daca avea, de mic, inclinatie spre pictura. "Parintii nu au vrut sa merg la un liceu de arta. Cel mai apropiat era tocmai la Craiova", zice el. A iesit, in schimb, de pe bancile unui liceu industrial din Petrila, dupa care a coborat in galerii. Ne explica despre mina Lonea, unde a lucrat, ca are galeriile in plan inclinat. Cand deja se miscorase numarul de mineri, dupa 1990, cei care ramasesera inca la treaba carau si materiale. Asa urca Petru, cu spinarea incovoiata, spre lumina. Simtind ca nu mai putea, isi facea singur avant, chiuind. Ca si cum si-ar fi chemat ultimele forte. Vad o umbra pe chipul sau, in momentul cand isi aminteste de zilele acelea. A fost miner din 1984 pana in 2005. De la 18 ani a purtat lampasul. Pana la 39 de ani, cand a fost disponibilizat. I s-a dat atunci o compensatie de 20.000 de lei. Nu s-a grabit sa-si cheltuiasca banii pe maruntisuri. A decis sa-i foloseasca pentru viitorul sau. Si asa a facut. A dat la facultate, in 2005, chiar in anul in care pusese hainele de miner in cui. A fost admis din prima incercare la Universitatea "Constantin Brancusi" din Targu Jiu - Facultatea de Arte Plastice. Se intorsese practic la vechea pasiune, pentru frumos. A terminat studiile ca sef de promotie. Azi e profesor de educatie plastica la Grupul Scolar "Constantin Brancusi" din Petrila.

Cu tablourile la Paris

Cat a fost miner, Petru s-a "inteles" si cu talentul sau, caruia ii acorda timpul liber, adunand peisaje si chipuri din satul Cimpa, unde s-a nascut si in care a trait toata viata. El, minerul, s-a dus la Cluj, in 1993, in prima sa expozitie. Pictura naiva. Asta face. Banii de la disponibilizare au folosit pictorului si pentru materialele pe care le folosea, dar si pentru drumurile prin lume, cu tablourile sale ajungand pana la Paris, in 2007. Tot in perioada aceea, in 2006 si 2007, familia Birau a gazduit pe pamantul sau cate 20 de tineri, intr-o tabara de pictura. Erau studenti la Arte Plastice din Craiova si Targu Jiu, care isi instalau corturile, o saptamana. Casa in care am pasit acum e cocotata pe unul din "valurile" din satul Cimpa. Probabil ca pamantul s-a "jucat" prin locurile astea, unduindu-se, cu tot cu pomi si acareturi. Mai sus de casa familiei Birau e propria gradina, de trei hectare, pe care erau asezate corturile studentilor. E ca si cand, stand aici, te-ai afla in mijlocul unui tablou, zugravit de data asta chiar de natura.

Autor a sapte carti

Si-a asternut omul sufletul si pe hartie. Povesti pentru copii, studii biografice, indrumari didactice. A scris nu mai putin de sapte carti. Cea mai recenta ne dezvaluie ideea lui Petru Birau de-a scoate la lumina zilelor noastre obiceiurile momarlanilor. Cartea se numeste firesc - "Din lumea momarlanilor", cu doi autori, momarlani si ei, fireste. Pe langa Petru, mai e si medicul Dumitru Galatan-Jiet. Au strabatut satele Vaii Jiului, culegand intamplari iesite din comun din viata oamenilor si legende. Petru mai are acum in lucru si o disertatie pentru Universitatea de Vest din Timisoara, a carei tema este legata de costumul popular din zona momarlanilor. Va fi lucrarea sa de master.

Frati de cruce

Petru insusi este dovada vie ca obiceiurile momarlanilor rezista si azi. El este frate de cruce cu inca opt barbati, toti cam de aceeasi varsta. Ne-am mirat cand am auzit, pentru ca citisem deja in diverse publicatii despre disparitia acestei traditii. "Am devenit frate de cruce in 1997", spune profesorul. Dupa obiceiul momarlanilor, fratii de cruce trebuie sa fie in numar impar. In cazul de fata, sunt noua. Dar nu numai atat. Ei mai au si o "sora" de cruce. Si doi "parinti". O familie simbolica. Si femeile se pot lega intre ele. Tot in numar impar. La grupul lor trebuie sa fie un barbat. Si parintii de cruce. Stim de la gazda noastra ca are "frati" din satul sau si din alte doua sate de momarlani - Taia si Jiet. S-au facut frati la biserica. Preotul i-a inconjurat pe toti - frati, sora si parinti - cu o panglica, a tinut o scurta slujba, iar la final componentii noii "familii" au baut cate un pahar cu vin din acelasi vas. "Ne ajutam intre noi, la necazuri. Suntem alaturi, la bucurii. Asta inseamna sa fii frate de cruce", ne lamureste Petru. Mai e in zona asta un obicei, si el viu. Legat de mormintele din spatele casei. Omul ne duce in spatele casei sale, unde sunt cinci cruci. Acolo sunt ingropati tatal sau, doi frati, bunicul si o matusa. De data asta, din adevarata sa familie. La doi pasi de casa lui, intr-o alta curte, zarim un mormant de cateva luni. Inca mai are coroanele de flori pe el, uscate. "Omul nu pleaca de la casa lui, nici dupa moarte". Este explicatia acestei "convietuiri" din Valea Jiului. Intre cei vii si cei morti.


Dan Gheorghe, 8 iunie 2011

TEHNOLOGIE      DACICA      FINANTATA        DE     UNIUNEA     EUROPEANA

Trebuie sa treci "vama" muntilor de piatra si a padurilor intunecate, stapanite de ursi, lupi, mistreti si vipere, ca sa ajungi intr-o alta Romanie. Cu alte traditii si alte mentalitati. Si cu o istorie fabuloasa. Acolo unde cateva urme ale vechilor daci inca mai dainuie si azi. Am gasit o comunitate de 1.800 de oameni, in comuna Eftimie Murgu. Cu un singur sat. Este in judetul Caras-Severin, in inima Muntilor Banatului. Pe vremuri, comuna asta s-a numit Rudaria, dar si Garliste. Iar din 1970 a luat numele profesorului de filosofie si omului politic Eftimie Murgu, nascut aici. Ghid ne-a fost acum tot un profesor, Mihai Vladia. Culmea e ca locul asta, parca ratacit de restul lumii, n-a fost uitat de Uniunea Europeana, care a sustinut financiar, cu zece ani in urma, refacerea unui patrimoniu unic in Romania si chiar in Europa. Sunt cele 22 de mori hidraulice, despre care localnicii spun ca au fost construite cu sute de ani in urma. Dar nu sunt doar niste obiecte de muzeu, ci folosite de oamenii locului, sa-si macine graul, porumbul, orzul, ovazul, de pe pamanturile lor de dincolo de munti. "Din vale", zic ei. S-au facut studii asupra morilor cu ciutura de la Rudaria. Chiar profesorul Vladia, care ne-a gazduit la el acasa, pentru ca prin partile astea nu exista pensiuni sau hoteluri, ne-a aratat un raport de cercetare din 1935, coordonat de Dimitrie Gusti, asupra acestei comunitati. Lucrarea a ramas doar sub forma de manuscris, pentru ca la vremea aceea a venit razboiul si n-a mai avut cine sa se ocupe de acest subiect. "Vreau neaparat, cum voi putea, sa-l public", spune gazda, care a descoperit paginile caligrafiate prin niste arhive prafuite.

Reguli pentru vinderea actiunilor

Dar nu atat morile in sine sunt importante, cat mai ales mentalitatea oamenilor care le-au construit si le-au folosit de-a lungul secolelor. Asa cum remarca si studiul din 1935, morile din Tara Almajului, caci astfel e cunoscut locul in care am poposit, sunt asemeni unor societati pe actiuni. Expresia oficiala, destul de vaga, e cea de proprietate in devalmasie. Dar iata povestea morilor. Atunci cand au fost construite, mai multe familii s-au unit. Cate 15 sau 20 de familii la fiecare moara. Se numeau ortaci la moara. Cu sensul de asociati. Fiecare familie a investit o anumita suma de bani. Unii mai multi, altii mai putini, cat a avut fiecare. Ei bine, in funtie de investitie, aveai dreptul sa folosesti mai mult sau mai putin moara. In limbajul local inseamna "cand iti vine randul". Daca stramosii tai au dat mai multi sau mai putini bani la construirea morii, tu, urmasul lor, ai dreptul la o jumatate de rand, un rand, un rand si jumatate sau doua randuri. Dar nu mai mult de doua randuri. Deci cel mult doua zile pe luna pentru fiecare familie, din cele asociate, ca sa-si macine granele. O jumatate de rand inseamna 12 ore. Jumatatea de rand poate sa cada in timpul zilei sau in timpul noptii. Un rand inseamna o zi intreaga. Un rand si jumatate semnifica o zi si jumatate. Doua randuri - doua zile. Asa s-a pastrat randul din generatie in generatie. Profesorul care ne-a fost ghid face si el parte dintr-o familie care are actiuni la o moara din sat. Pana in urma cu cativa ani, avea un singur rand. Dar a cumparat o jumatate de rand de la alta familie. A dat pe jumatatea aceea de rand cam 800 de lei. Si aici este o regula clara. Daca una dintre familiile de ortaci la moara vrea sa vanda o parte din randul pe care il are, trebuie mai intai sa intrebe celelalte familii care sunt asociate la moara respectiva. Poate ca una dintre ele vrea sa cumpere. Familiile asociate la moara aceea au prioritate la cumpararea de "actiuni", cand unul dintre ortacii lor vrea sa le vanda. Daca niciuna dintre familiile asociate nu vrea sa cumpere, abia atunci poti sa vinzi altcuiva, din afara "societatii" in cauza. Familiile asociate la o moara au un sef, care se numeste pecter, in expresia locului. Pecterul e ales pe viata, dintre oamenii cei mai gospodari care fac parte din asociatii la moara in cauza. Nu se voteaza. Alegerea se face prin unanimitate. Pecterul tine cheia de la moara. Cand uneia dintre familiile asociate i-a venit randul sa-si macine granele, cheia e luata de la pecter. Si tot lui ii duci cheia inapoi, cand ai terminat treaba.

Fenomenul "Rudaria", studiat de Dimitrie Gusti in 1935

Studiul din 1935 facut asupra comunitatii de pe Valea Rudaricai, pe unde curge raul cu numele acesta, unde s-au facut si morile, remarca cel mai important lucru - localnicii sunt extrem de favorabili la ideea de asociere. Inca de pe atunci exista in comuna asta o banca populara, cu capital strans din banii oamenilor de aici, de unde cine avea nevoie putea lua un credit cu dobanda mica. Si mai erau tot atunci o asociatie a prunarilor si una a crescatorilor de animale. Cel mai mult prin partile astea se cresc oile. Obiceiul locului este ca numai femeile sa mearga la moara, cu granele. Pentru ca ele fac mancarea din aceste grane, atunci tot ele sa le si macine. Se stie ca in perioada interbelica erau la Rudaria 44 de mori. Sunt informatii ca in acest loc ar fi fost, inca din 1772, opt mori, iar in 1874 - 51. Daca azi mai sunt doar 22 e din cauza ca restul au disparut in timpul comunismului, cand si peste locurile astea a venit cooperativizarea. Cum oamenii nu mai aveau in acea vreme granele lor, nici morile n-au mai fost folosite. Au fost lasate in paragina. Pana in 1990, cand obiceiul a fost reluat. Urmasii fostilor asociati la moara s-au reunit. Stia fiecare - tata sau bunicul au fost la moara asta. Tot la asta voi fi si eu acum ortac. Daca moara mai exista. Familiile cu "actiuni" la o moara care disparuse in timpul comunismului s-au "lipit" de alte societati, la morile care au supravietuit. Studiul incheiat in 28 septembrie 1935 de catre inginerul Sergiu Caslan concluzioneaza asupra morilor ca functioneaza asemeni unor "asociatii pe actiuni", dovedind astfel ca taranii de aici au depasit si vremurile - comuna fiind atestata documentar din 1241 - remarcandu-se ca adevarati oameni de afaceri ai timpurilor moderne. Mai e de clarificat doar numele de Rudaria, inca folosit prin partile astea. E o denumire formata din doua expresii de origine slava. Ruda inseamna minereu si reka - rau. E vorba mai ales de minereu de fier. Au fost, cu mult timp in urma, asemenea exploatari pe aici.

Primarul care si-a pus casa gaj pentru un drum

Cele 22 de mori care mai sunt azi in picioare pot fi intalnite, de-a lungul raului Rudarica, pe o distanta de trei kilometri. La prima vedere, sunt ca niste casute intre ape. Tehnica amplasarii lor este iarasi interesanta. Raul nu are un debit prea mare. Localnicii au sapat in dreptul fiecareia cate un canal, numit iruga. Nivelul apei, zagazuite cu un stavilar, e mai mare pe albia artificiala. Cand ai nevoie sa macini ceva, dai drumul la stavilarul de pe canal, iar roata morii se invarteste. Noua dintre mori sunt in sat. Pe restul trebuie sa le descoperi mai sus, spre munte, daca mergi pe un drum sufocat de stanci colturoase. Si drumul acesta, de 35 de kilometri, are o poveste care dovedeste caracterul localnicilor. A trait in comuna asta, la inceputul secolului trecut, pe timpul stapanirii austro-ungare, un primar, Didraga Ioachim. Porecla lui era Chimi Draga. Toti oamenii de aici au cate o porecla. Asa e obiceiul. "Daca nu ai porecla, nu esti in randul lumii", ne lamureste ghidul nostru, profesorul Vladia. Primarul si-a pus propria casa drept gaj, in 1905, pentru un imprumut pe care l-a luat in nume propriu de la o banca din Viena. Cu banii obtinuti s-a facut acest drum, foarte necesar pentru comunitate, care avea nevoie sa transporte lemn, in carute, de la padure. Dar era si o cale mai usoara de acces pana in varf de munte, la stanele de oi.

Proiectul european pentru instalatiile dacice

Si a venit Uniunea Europeana, cu peste zece ani in urma, in Tara Almajului! Adusa de specialistii Muzeului "Astra" din Sibiu, care au vrut neaparat sa refaca morile. Acum, la intrarea in comuna, este amplasat un panou, cu sigla UE, pe care scrie "Rezervatia Mulinologica Rudaria - Eftimie Murgu". Proiectul in valoare de 19.000 de euro, finantat prin Fondul Cultural European pentru Romania - Euroart, a vizat cu precadere imbunatatirea instalatiilor hidraulice, inlocuindu-se partile din lemn, putrezite, cu altele din fier. Rezervatia a fost inaugurata la 17 februarie 2001. Casutele cu latura de aproximativ trei metri, cu pereti si acoperis din lemn de fag, au si ele, la intrare, tot sigla Uniunii Europene, alaturi de numele fiecarei mori in parte - Vilonea, Vlagioanea, Bruseana, Trailonea, Rosonea, Popasca, Hâaraoanea, Leiata, Miclosonea, Podul Ilochii. Numele vin de la vechi familii care au infiintat aceste mori sau de la diverse toponime. Un specialist de la Muzeul "Astra", Stefan Paucean, care a studiat secularele agregate, arata ca "tipul de moara intalnit la Rudaria este cel hidraulic cu roata orizontala, cu transmisie simpla". Mecanismul e intr-adevar simplu. Sunt doua pietre de moara, una peste alta. Cea de jos e fixa, iar cea de deasupra are legatura, printr-un ax, cu roata morii, de sub "casa", care e invartita de apa. Roata imprima si miscarea de rotatie pentru piatra de moara mobila. Mai e un mecanism care face ca distanta intre cele doua pietre de moara sa fie modificata, in functie de cum vrea gospodarul sa macine granele. Specialistul de la muzeul sibian trage concluzia ca acest tip de angrenaj al morii "a fost utilizat in Dacia, devansand cu mult alte zone ale Europei". Mai greu insa decat obtinerea banilor europeni a fost gasirea, in tinutul Almajului, a mesterilor care sa repare morile. Era nevoie de cioplitori, dulgheri si sitari. Cum morile fusesera date uitarii in timpul comunismului, la fel si meseriile astea se "topisera". Doar cei batrani mai pastrasera mestesugul in palmele lor batatorite. In ziua de azi, de pilda, daca e sa schimbi pietrele cele mari, de moara, ar fi o mare problema. Localnicii ne-au spus ca, pe timpuri, erau mesteri la Dunare, din Svinita, care faceau rotile astea, dintr-un fel anume de piatra. Nimeni nu stie daca asemenea mesteri or mai fi acum pe acolo.  

Cota-parte la reparatii

Proiectul european i-a facut pe oamenii de azi din comuna Eftimie Murgu sa vada in morile lor adevarate nestemate, pe care trebuie sa le ingrijeasca, sa le pretuiasca si sa le transmita mai departe urmasilor lor. "Cand au vazut oamenii ca au venit straini de locul asta si au reparat morile, atunci si localnicii au pretuit mai mult ce au la ei in localitate", ne spune profesorul Vladia. In fiecare primavara, dupa topirea zapezilor si potolirea apelor navalnice din albia Rudaricai, toate familiile ortace participa la reparatiile curente ale morilor, daca au aparut stricaciuni. Fiecare familie pune la bataie bani, in functie de "actiunile" pe care le are la moara. Dam ca exemplu moara Popasca, unde are "actiuni" si familia profesorului Mihai Vladia. Moara e aproape de mijlocul comunei si a fost refacuta de curand. Se vede lemnul proaspat al peretilor, al acoperisului, instalatia hidraulica pusa la punct in cele mai mici amanunte. Familia profesorului a dat aproape 700 de lei pentru treaba asta. A fost cota ei de participatie la reparatii, pentru ca detine un rand si jumatate la moara. Alte familii asociate aici, care au "actiuni" mai putine, au dat mai putini bani. Desi atat de batrane, morile cu ciutura isi dovedesc si azi randamentul. De-asta sunt inca folosite de tarani. Poti sa macini, cand iti vine randul, vreo sase sau sapte saci cu grane. Specialistii de la "Astra" - Sibiu au fost si mai precisi - 25 de kilograme de grane macinate in cateva ore.

Moara care intoarce timpul

Dar nu numai morile din Muntii Banatului uimesc pe cel care s-a incumetat sa ajunga pana aici. Mai sunt legendele si obiceiurile. Cea mai frumoasa dintre legende are in centrul sau - cum se putea altfel?! - o moara. E si normal, adauga ghidul nostru, de vreme ce morile au fost, de-a lungul veacurilor, si prilej de socializare. Si azi se mai intalnesc flacaii si fetele la moara, sa-si lege inimile. Si nu oriunde, ci la "Indaratnica dintre rauri". E un loc in care timpul poate fi dat inapoi de roata morii. Dascalul ne-a povestit legenda fetei si baiatului care s-au indragostit. Ea venise la moara sa macine graul, iar baiatul trecea pe acolo in caruta cu lemne. Si-au jurat dragoste pe vecie. Dar nu s-au putut casatori. Nu i-au lasat parintii lor. Pentru ca fata se tragea dintr-o familie saraca, iar baiatul dintr-un neam bogat. Si despartiti au ramas, toata viata. Timpul a trecut. La vremea batranetii lor, s-au intalnit din nou, oftand dupa anii pierduti, departe unul de altul. Numai ca in noaptea aceea a coborat pe rau Zana cea buna si i-a intrebat ce au pe suflet. Era o noapte cu luna plina. Ei i-au povestit toata viata lor, mai ales dragostea neimplinita. Zana i-a intrebat ce dorinta ar avea. Ei au spus ca, daca ar putea, ar da timpul inapoi, sa fie din nou tineri, dar de data asta impreuna. Zana nu a mai spus nimic si a coborat pe firul apei. A fost momentul in care luna s-a ascuns pe dupa versantul care strajuieste raul, in dreptul acestei mori. Pe varful muntelui au fost candva doi colti, pe care oamenii i-au numit Adam si Eva. Unul dintre colosi s-a tocit de trecerea timpului. Nu se stie totusi care - Adam sau Eva? Dar acolo, in moara, s-a petrecut un miracol. Batrana pusese graul la macinat. Roata morii, care se invartea, dupa obicei, in sensul acelor de ceasornic, si-a schimbat brusc directia. Batranii au privit cu stupoare. Spre dimineata, cei doi s-au uitat unul la altul. Si au vazut ca intinerisera. Apoi au trait fericiti, impreuna, pana cand, din nou, i-au ajuns batranetile. Sa fi venit apoi la moara, sa fie din nou tineri? Ar insemna ca indragostitii sa-si traiasca si azi povestea, la Rudaria, cine stie! Se spune si acum ca la "Indaratnica dintre rauri" poti intineri numai daca te duci acolo cu iubita, daca intre tine si ea e o dragoste curata, daca in noaptea aceea e luna plina si mai ales daca ai norocul ca pe firul apei sa coboare Zana cea buna, care sa-ti asculte povestea.

Pricoliciul din tunel

Ajungem la alta moara - cea cu tunel. Exista o legenda a tunelului. Galeria de vreo 20 de metri lungime ar fi fost sapata de un pricolici. "In zona noastra nu se spune varcolac, ci pricolici", suntem anuntati. Tenebrosul personaj a necinstit o fata care venise la moara, in miez de noapte, cand era randul ei pentru macinat grane. Ca pedeapsa, pricoliciul a fost obligat, tot de Zana cea buna, sa sape tunelul. Poti strabate caverna, destul de larga si de inalta, incat un om de statura medie nu are nevoie sa se aplece. De-a lungul peretilor se vad, cum zic localnicii, urmele de "gheare" ale pocitaniei. In adevar, oamenii locului au nadusit cu dalta si ciocanul, pentru a crea o scurtatura a raului, apa fiind directionata spre roata acestei mori.

Ritual contra pacatosilor

E pericol mare pentru un om din comuna Eftimie Murgu sa aiba cine stie ce pacate. Nu numai ca totul se afla imediat, fiind o comunitate restransa, dar mai ales pentru ca aici este un obicei, in fiecare an, in luna februarie, care ii face de ras pe lenesi sau pe cei care au incercat sa-si insele consatenii. Obiceiul se numeste "Lunea Cornilor". Flacaii isi fac costume, se mascheaza, apoi pornesc in alai prin sat, pe la toate casele. Dar, atentie, ritualul incepe fix la ora 12 ziua. Pentru ca asta e ora la care se trezesc lenesii. Spre seara, se aduna toata suflarea comunei, in centru. E momentul in care se impart "darurile". Lucruri simbolice. E un fel de-a face bascalie de cei care, in anul ce-a trecut, s-au remarcat prin faptele lor negative. De pilda, lenesii primesc cate un ceas. Unui sef de magazin i s-a dat la un moment dat un cantar, ca sa nu-si mai fure clientii, iar unuia care tot timpul se vaita la locul de munca, din cauza ca ar fi bolnav, i-a fost oferit un "bilet" de tratament. Cei astfel "cadorisiti", desi credeau ca faptele lor au trecut neobservate, isi dau acum seama ca vecinii si prietenii i-au luat in colimator. Oricum, suntem asigurati, nimeni nu se supara la primirea acestui "premiu". Tot ce are de facut "impricinatul", dupa asta, e sa-si indrepte comportamentul.

Turistii "macina" gunoaie

Daca pleci de acasa, lasi cheia la poarta, sa vada eventualii musafiri ca nu-i poti primi, sa nu te mai astepte. Cine macina granele si nu poate sa ia toti sacii acasa, lasa restul la moara, fara teama ca ii va fura cineva. Sa vinzi la taraba, in piata, e rusinos. A patit-o unul care s-a dus intr-o comuna invecinata, dupa care l-a stiut tot satul. Cei din Eftimie Murgu obisnuiesc sa-si vanda produsele numai in cantitati mari, nu la bucata. E ca si cum am fi nimerit intr-o cu totul alta Romanie. Necunoscuta. Asa cred si expertii de la Muzeul "Astra" din Sibiu, cand se refera la Rudaria - "zona e aproape necunoscuta si are nevoie de promovare". Dar publicitatea poate fi cu doua taisuri. Pentru ca in locul acesta apar, tot mai des, in ultima vreme, reprezentantii celeilalte Romanii, cu toate metehnele ei. Anul trecut, profesorul Mihai Vladia a mers cu elevii lui in zona "Morii de la tunel". De acolo s-au adunat nu mai putin de 23 de saci cu gunoaie. Ramase de pe urma turistilor. Si atunci te intrebi - cum o fi oare mai bine pentru acest colt de Romanie, sa fie sau nu cunoscut de restul romanilor?!...


Dan Gheorghe, 19 mai 2011