URIASII     SE     INTORC     IN     CARPATI

Peste numai cateva luni se va petrece in Romania un eveniment pe care il putem defini drept istoric - punerea in libertate a primelor 20 de exemplare de zimbri. Asta se va intampla in zona montana a judetului Neamt. Acest lucru a devenit posibil dupa un lung sir de programe care au fost aplicate, de ani de zile incoace, de Parcul Natural Vanatori-Neamt, in colaborare cu diversi specialisti din tara si din strainatate. Sa vezi un animal de aproape o tona greutate, pana la trei metri lungime si vreo doi metri inaltime, umbland liber prin Carpati, este ceva cu totul special. Cu atat mai mult cu cat se poate spune ca omul reface azi ceea ce tot el a distrus. Pentru ca la noi zimbrii au fost exterminati inca de-acum 200 de ani. Ultimele exemplare au fost vazute atunci in Muntii Bargaului, in estul Maramuresului si in Muntii Calimani. Animalele au fost hacuite fara mila, concomitent cu taierea padurilor si extinderea suprafetelor agricole. Cel mai mare erbivor din Europa are un aspect care te face sa-ti doresti sa fii cat mai departe de el. Are un cap masiv si o cocoasa proeminenta. Gatul si pieptul sunt acoperite de o "barba" abundenta, care-i amplifica imaginea de colos.

Pericolul braconajului

Zimbrul a disparut in Polonia in 1919, iar din Caucaz - in 1927. Polonia s-a "trezit" insa cu mult timp in urma si a trecut la reintroducerea acestei specii pe teritoriul sau, inca din 1960, cand primele exemplare au fost eliberate in natura. Tot pe atunci a facut acelasi lucru si fosta Uniune Sovietica. Se stie, de exemplu, ca o turma de peste 100 de zimbri in libertate se afla pe teritoriul Ucrainei, mai precis in Bucovina de Nord. Polonia are deja 300 de exemplare libere in momentul de fata. Ucraina, in schimb, inregistreaza reducerea efectivelor, dupa 1990, vechea problema intervenind acolo - braconajul. La nivelul intregii Europe sunt inregistrati la ora actuala 3.800 de zimbri, din acest total 1.600 fiind in libertate, de-a lungul lantului Carpatic. Restul, adica cei din Occident, pot fi vazuti doar in gradini zoologice sau rezervatii.

Americanii au evaluat zimbrii din Carpati

Un studiu realizat de specialistii americani de la Universitatea din Wisconsin arata ca Muntii Carpati reprezinta cea mai mare sansa pentru zimbrii din Europa, de-a se inmulti. Expertii arata ca multe zone din Carpati sunt pustii, oamenii n-au patruns acolo, pentru exploatari agricole sau forestiere. Un mediu propice zimbrului. Situatia actuala e totusi pe muchie de cutit, zimbrul fiind inca in stadiul in care nu se stie daca are un viitor asigurat pe batranul continent. Tocmai de aceea Uniunea Europeana defineste zimbrul drept "specie prioritara" in Directiva "Habitate", iar Conventia de la Berna se refera la "specie protejata".

Riscul imperecherii "in familie"

Turmele europene de zimbri in libertate sunt mici - cel mult zece exemplare. De-aici si riscul imperecherii "in familie", cu efect in degenerarea speciei. Se adauga pericolul unor boli, cum ar fi tuberculoza sau febra aftoasa. Ideal ar fi ca fiecare turma sa aiba cel putin 100 de exemplare, adauga alti specialisti, de data asta cei polonezi, de la Academia de Stiinte din Bialowieza. Tot polonezii arata, din experienta propriei lor tari, ca punerea zimbrilor in libertate nu s-a soldat pana acum cu incidente intre aceste animale si oameni. Dimpotriva, cu cat zimbrul traieste mai adanc in pustiu, cu atat e mai sperios. Daca insa oamenii patrund des in zona lui, animalul capata curaj si ataca, dar numai atunci cand este provocat.

10.000 de euro costa un zimbru

Romanii au vrut sa se impace cu zimbrii in 1958, cand primele doua exemplare au fost aduse din Polonia si tinute intr-o rezervatie din Hateg. Locatii similare mai sunt acum in Dambovita, Bucsani si Vama Buzaului. Ideea zimbrilor in libertate, pe teritoriul Romaniei, s-a nascut abia in 1999, printr-un program sustinut de Banca Mondiala si Uniunea Europeana. Am vrut sa stim de la directorul Parcului Natural "Vanatori-Neamt", Catalin Sebastian, de ce avem nevoie de zimbri in libertate, in Carpati. Acest animal, cu dimensiuni impresionante, poate fi ceea ce specialistii numesc "specie-umbrela" pentru erbivorele mai mici, refacandu-se astfel un intreg ecosistem. Studiile efectuate de Societatea Zoologica Regala din Londra si de Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice din Romania au stat la baza proiectului-pilot din Rezervatia de zimbri "Dragos Voda" din judetul Neamt. Ca urmare, in 2003, mai multi specialisti polonezi, intre care un medic veterinar, un crescator de zimbri, un genetician si un ecolog, au venit aici. In scurt timp, s-a pus la punct prima ferma de carantina pentru zimbri de la noi din tara. Au fost adusi 15 zimbri din vestul Europei. Pretul unui exemplar urca pana la 10.000 de euro, in functie de calitatile sale. S-a tinut cont mai ales de bagajul genetic al animalelor importate.

Mesaje pentru satele din zona montana

A fost amenajat un tarc cu o suprafata de 180 de hectare. Gigantii traiesc in semi-libertate. Au la dispozitie pasuni, dar si paduri de brad, fag, anin verde, frasin si paltin de munte. Scoarta acestor arbori face parte din dieta zimbrilor, care mai poftesc si la alte cateva sute de specii de plante, dar si la fructele de padure. S-a inceput o campanie de informare a populatiei din satele aflate in jurul rezervatiei, in privinta comportamentului acestor animale. Cel mai important mesaj a fost legat de plusul de imagine pe care zimbrii il aduc zonei montane a Neamtului, prin sporirea atractivitatii turistice. Ingrijitorii din rezervatie au fost scoliti, atat in tara, cat si in strainatate, pentru a deprinde diverse tehnici  - tranchilizarea zimbrilor, prelevarea de probe si hranirea animalelor. Alt studiu a vizat preferinta zimbrilor fata de anumite habitate, constatandu-se ca, dupa ce vor fi complet libere, aceste animale ar putea sa urmeze trasee spre zona de nord a Carpatilor Romaniei. Alt spatiu considerat propice acestor giganti e Parcul Natural Muntii Maramuresului, cu 147.000 de hectare de paduri libere de activitatea umana.

Lege modificata pentru zimbri

Autoritatile romane s-au pregatit si din punct de vedere legislativ pentru momentul punerii in libertate a primilor zimbri in tara noastra. In anul 2008 au fost aduse modificari in textul legii care reglementeaza vanatoarea si protectia fondului cinegetic. Noul act legislativ - Legea 215 din 2008 - prevede nu numai ca vanarea zimbrului este strict interzisa, dar stabileste si una dintre cele mai mari amenzi din Romania, pentru cine ar ucide un zimbru. Cel care va comite o asemenea fapta va plati o amenda de nici mai mult nici mai putin decat 30.000 de euro. Aceeasi lege a luat insa in considerare si posibilitatea ca proprietarii de terenuri sa fie despagubiti, atunci cand zimbrul le-ar aduce pagube. Se stie, in privinta acestor animale, ca masculii batrani au cel mai mult tendinta da-a face "vizite" zonelor cultivate, primavara sau toamna. Raspunderea, in acest caz, va reveni institutiilor care se ocupa de mediu, de la nivel central. Guvernul va stabili un mecanism concret de plata a despagubirilor. Cert este ca daca programul punerii in libertate a zimbrilor, desfasurat la Rezervatia "Dragos Voda" din judetul Neamt, va fi un succes, Romania va continua punerea in libertate a acestor animale si in alte zone montane. Strategia pe termen lung este ca in partea de est a lantului Carpatic, la granita dintre Romania si Ucraina, efectivul de zimbri sa ajunga la 500 de exemplare.

Radio-colar pentru "sefa" turmei

Dar pana atunci va trebui sa vedem cum se va desfasura programul specialistilor de la rezervatia din Neamt, incepand din iarna viitoare, cand primii 20 de zimbri vor fi eliberati. Animalele vor avea salasul intr-o zona putin frecventata de turisti, din cauza reliefului accidentat. Este vorba despre Valea Cracaului, situata in partea de sud a Parcului Natural Vanatori-Neamt. Miscarea in libertate a animalelor va fi urmarita pas cu pas. Vorbim de cateva grupuri, fiecare cu cate o femela dominanta. Femela va avea in jurul gatului un radio-colar, ca o zgarda, cu un emitator. Rangerii vor cunoaste, zi de zi, in ce loc anume se afla fiecare grup, traseele si refugiile preferate. Se vor face periodic analize asupra starii de sanatate a zimbrilor. Cei bolnavi vor fi extrasi din mijlocul turmei. Animalele libere vor primi hrana suplimentara, iarna, cand padurea e mai putin darnica, in aceasta privinta, pentru a fi evitata deplasarea grupului spre alte teritorii.

Inmultire dificila

Alta problema importanta este cea a inmultirii. Aceste animale traiesc, in general, 24 de ani, atingand maturitatea sexuala la sapte ani. Masculii isi pierd destul de repede interesul pentru activitatea sexuala, in jurul varstei de zece ani. Rezervatia din judetul Neamt are deja 30 de exemplare, dintre care 20 vor fi lasate in libertate. In ultimii doi ani, aici au fost trei fatari. Asa ca pe langa cei zece zimbri care vor ramane in continuare in tarc, se vor importa alte exemplare, pentru asigurarea inmultirii si in semi-libertate, concomitent cu evolutia efectivelor libere. In ciuda tuturor acestor proiecte, Parcul National din judetul Neamt, in care e inclusa si rezervatia de zimbri, are numai 15 specialisti. Asa ca pentru munca de teren se preconizeaza atragerea unor experti de la diverse institutii de invatamant superior din tara, dar si de la gradini zoologice, alte rezervatii naturale sau ONG-uri. Pentru ca zimbrul sa se simta din nou, aici, in Romania, ca la el acasa...


Dan Gheorghe, 25 iulie 2011

O altfel de Romanie intr-un sat din Transilvania




Comunitatea de 157 de familii din satul Limba, judetul Alba, da dovada de un neobisnuit spirit de solidaritate. Oamenii de aici si-au modernizat singuri localitatea, o intretin din banii si din munca lor. Mai mult, si-au stabilit propria strategie de dezvoltare pe termen lung a satului in care traiesc.

Impartirea responsabilitatilor

Turla bisericii din sat mai avea putin si cadea. Biserica are aproape 70 de ani. Satenii au stabilit necesarul de materiale. Lemn, tabla, cuie. Si-au impartit responsabilitatile - cine aduce cuiele, tabla si lemnul. Au strans si bani pentru mesterii adusi de la Recas. Dar si localnicii i-au ajutat pe meseriasi. Cate o echipa in fiecare zi, la caratul materialelor. S-a stabilit cine anume din sat face mancare pentru muncitori. Asta s-a intamplat in 2007. Lucrarea a tinut din primavara pana-n toamna. Turla a fost salvata. Un an mai tarziu, s-a pus si acoperis nou la biserica.

Un podet facut intr-o zi

Era nevoie de o cale mai scurta din vatra satului spre campul unde satenii isi au culturile. Drumul se opreste intr-o rapa. Nu era un podet acolo. Trebuia sa ocolesti trei kilometri. Ca sa ajungi la campul cu semanaturi. Pana intr-o zi, cand satenii s-au strans din nou si s-au sfatuit. Tot in 2007. Facem podetul. Zis si facut. De ce aveau nevoie? Doua traverse din fier. Lemn. suruburi, sa prinda bucatile din lemn de traverse. S-au adunat oamenii din sat, intr-o zi de duminica. Luasera deja traversele de la fostul CAP din zona lor. Si intr-o singura zi au construit podetul. Lung de cativa metri. Nu pare a fi mare lucru, la prima vedere. Pentru sateni insa e important. Acum nu mai ocolesc trei kilometri, pana la campurile lor semanate.

Taluzarea malului Muresului

Terenul dinspre balta, cum i se zice pe-aici. Aproape de malul Muresului. Se ducea pamantul la vale. Punand in pericol culturile agricole. Alta sedinta a satenilor, in 2009. Ce facem? Cineva din sat cunoaste pe unul care are o firma cu utilaje de mare putere, special pentru astfel de lucrari. Au vorbit cu el. Si el a venit cu utilajele. Satenii au strans bani pentru motorina consumata de uriasele masini. S-a taluzat terenul. Cu ocazia asta a fost nivelata si o suprafata tocmai buna pentru un teren de fotbal. S-au pus si doua porti.

Refacerea scolii

Scoala din sat. Veche, subreda. Iar s-a strans obstea la sfat. Trebuie s-o reparam. S-au impartit oamenii in echipe. Fiecare si-a luat angajamentul ca intr-o anumita zi sa vina si sa munceasca. Au schimbat acoperisul, ferestrele, usile, tevile de apa, instalatiile electrice. Cladirea e acum ca noua.

Solidaritate pentru viata

O consateana de-a lor a trecut prin momente de viata si de moarte. Avea mari probleme cu inima. Erau necesari bani pentru operatie. Oamenii s-au mobilizat, dupa apelul facut de preotul satului, Marius Pistanila. In numai sapte zile au fost stransi 2.500 de euro. In aprilie 2011. Femeia a intrat in operatie, i s-au pus doua stenturi. Acum e bine. Isi vede de viata ei.

Vacanta pentru copiii sarmani

Tot anul acesta - 11 copii din sat, din familii nevoiase, au fost trimisi in vacanta. Pe banii satenilor. Au pus oamenii mana de la mana si copiii au plecat in tabara, in Muntii Trascau. Au stat pustanii acolo o saptamana.

Asociatia "Limbenii"

Acestea sunt cateva exemple despre felul in care o comunitate mica din Transilvania intelege sa-si rezolve singura problemele. Edilitare sau umanitare. E povestea satului Limba din judetul Alba. Localitate cu 157 de familii, aflata la cativa kilometri de Alba Iulia. Dar taranii de aici nu sunt uniti la intamplare. Si-au facut asociatie. Cel mai important "capital" al acestui sat este munca in comun a locuitorilor sai. Asociatia isi trage botezul de la numele satului - "Limbenii" - si a fost infiintata in 2006. "La inceput, ne-am strans 42 de familii", ne spune presedintele organizatiei, Dorin Bucur. In prezent, asociatia are 147 de membri. Aproape toate familiile din sat au cate un reprezentant in aceasta asociere.

Fara politica

S-au stabilit de la bun-inceput cateva principii. In fiecare an se face o adunare generala, in luna februarie. Se prezinta lucrurile deja rezolvate in precedentul an si apoi proiectele pentru anul urmator. I-am intrebat pe localnici de ce si-au facut asociatia. Si mi-au raspuns simplu - "pentru o viata mai buna". Prin locurile astea mai e o vorba - "sa ne avem de neamuri". Adica oamenii sa fie uniti. Cu ocazia aceleiasi adunari generale se alege un presedinte al asociatiei. Mandatul sau e pentru un an. El isi face o echipa din patru consilieri. Echipa lui Dorin Bucur si-a stabilit anumite obiective pentru anul 2011, cum ar fi lucrari de intretinere la sistemul de canalizare al satului, curatenie generala in cimitir si construirea unui refugiu la una din statiile de autobuz satesti. Al doilea principiu este legat de politica. Adica sa nu se faca politica in cadrul organizatiei. Cei din conducerea asociatiei nu pot fi oameni politici si nici nu au voie sa faca lobby pentru un partid sau altul. Trebuie sa fie doar gospodari. "Avem de rezolvat problemele noastre, pe care le rezolvam doar cu munca noastra", mi se explica.

Strategia de dezvoltare a satului

Satenii au si o viziune de viitor asupra dezvoltarii localitatii lor. Cu atat mai mult cu cat, potrivit statisticilor, trei sferturi din locuitorii satului Limba sunt tineri. Ei isi castiga painea mai putin din agricultura si mai mult ca angajati pe la diverse firme din Alba Iulia. Dar se vede, dupa cum arata satul - case frumoase, ingrijite - ca sunt oameni vrednici. Mi se arata un document intitulat "viziunea de dezvoltare a satului Limba". Textul incepe cu urmatoarea fraza - "vrem sa lasam satul cat mai dezvoltat, pentru generatiile viitoare". Ideea dezvoltarii e legata mai ales de turism. Localnicii vor sa amenajeze malul raului Mures, din dreptul satului lor. Deja au construit un ponton acolo. Vor sa reinvie, in anii ce vin, un mestesug vechi al zonei - plutaritul - si sa-i plimbe pe turisti cu pluta. Si pentru cazarea oaspetilor exista solutii. Fiecare gospodarie de aici are doua corpuri, dupa traditie. La strada este "casa dinainte", cu una sau doua camere. Cele mai frumoase si mai spatioase din acea gospodarie. Pastrate pentru oaspeti. Gazdele stau intr-un alt corp de casa, mai simplu si mai ascuns, spre gradina de legume. "Casa dinainte" ar putea dobandi statut de pensiune. Asociatia din satul Limba are deja angajat un expert in domeniul turismului, care sa rezolve problema asta, din punct de vedere al actelor, pentru toti oamenii din localitate care vor sa aiba turisti la ei in casa. "Sunt foarte multi care vor asta", ne asigura Dorin Bucur.

Voluntari pentru paza podului peste Mures

Ideea de solidaritate in satul Limba are radacini adanci. Asezarea e atestata inca din anul 1238. Documentele arata ca aceasta comunitate a participat la revolutia din 1848, sub comanda lui Axente Sever. Oamenii de aici au pus umarul si la construirea Catedralei din Alba Iulia. La putin timp dupa Marea Unire de la 1918, voluntarii din Limba, constituiti intr-un pluton, au pazit podul de peste Mures, aflat la mica distanta de satul lor. Au ramas relatari si din perioada interbelica, in care satul era remarcat pentru organizarea minutioasa. Localnicii se imparteau atunci in grupuri. Unii curatau santurile, altii viile si pasunile. Toata suflarea satului a luat parte la construirea bisericii, in 1942. Taranii au carat piatra de rau, in carutele lor, pentru temelia lacasului de cult. Denumirea satului vine, din cate se stie, de la o limba de pamant de pe malul Muresului, unde pe vremuri se opreau plutasii, la ceas de odihna. Satul face parte din comuna Ciugud. Dar dintre cele sase sate ale comunei, numai in Limba exista asociatia taranilor, ne-au confirmat oficialii de la Primarie.

Canalizare si camin cultural

Spiritul de coeziune s-a pastrat si in perioada comunista. In anii '70, satenii au ridicat caminul cultural. Iar in 1977 au participat la lucrarile de canalizare a intregului sat. Au sapat santuri pe toate strazile. Au facut si bazinul pentru captarea apei. "Parintii mi-au povestit cum s-a muncit atunci", adauga Dorin Bucur.

Operatiunea gazelor naturale

Una dintre cele mai mari operatiuni de modernizare a satului Limba s-a desfasurat intre anii 1994-1995. La acea vreme, comuna Ciugud a intrat in planurile autoritatilor de-a fi conectata la reteaua nationala de gaze naturale. Pe atunci nu era inca asociatia de azi din Limba. Dar locuitorii satului au decis la acel moment sa formeze un comitet ad-hoc, in conducerea caruia sa fie patru oameni, dintre cei mai iscusiti ai comunitatii, intre care si contabilul Gheorghe Serdean. El a primit sarcina de-a strange bani de la toate familiile din sat. S-a decis ca fiecare familie sa plateasca esalonat suma necesara pentru racordarea la reteaua de gaze. Atat cat revenea fiecarei gospodarii in parte. S-a achitat suma de 220.000 de lei vechi pentru un foc, in rate, din octombrie 1994 pana in noiembrie 1995. Tocmai prin esalonarea platilor s-a reusit ca oamenii sa achite mai usor intreaga factura, fara nicio penalizare de intarziere. "Unii si-au vandut vitele, altii s-au imprumutat. Dar toti au dat banii la termen", isi aminteste fostul contabil. Istoria satului Limba are in paginile sale data de 11 noiembrie 1995, cand prima flacara din gazul venit pe conducta s-a aprins in aceasta localitate.

Revelionul satului

Daca veti cauta in satul Limba o carciuma, sa stiti ca nu gasiti. Pur si simplu nu exista. Am intrebat de ce si mi s-a raspuns ca nu e nevoie. Limbenii prefera sa se viziteze reciproc, ca "in familie". Dar mai ales cand se strange toata suflarea la marile sarbatori de peste an. Cum ar fi Revelionul satului. Oamenii isi impart si cu aceasta ocazie responsabilitatile. Fiecare stie ce si cata mancare sa aduca, ce si cata bautura. Ca sa nu vina toti cu aceleasi feluri. Se mai strang bani pentru lautari si sa vezi petrecere de pomina. La caminul cultural. La fel se intampla si de Rusalii, de Paste, si de Ziua Femeii. Dar si la "Fiii satului" - sarbatoare care in 2011 va ajunge la a 43-a editie. Se desfasoara in prima duminica din septembrie. Cu ocazia asta, se intorc la vatra si limbenii stabiliti in alte tari. Pentru asemenea momente a fost construit un gratar demn de Cartea Recordurilor. Are nu mai putin de 1,70 metri lungime si 1,20 metri latime. Zi de sarbatoare e si pe stadionul local. Echipa tinerilor contra echipei batranilor. Tot satul e spectator la meci. Rezultatul nu mai conteaza, daca toata lumea se simte bine.

Dansul "lupilor"

E in acest loc, poate mai mult ca in alte parti ale tarii, dorinta oamenilor de a nu-si pierde identitatea. Plus ca, spun ei, traditia poate fi si un prilej de atractie pentru turisti. Asociatia limbenilor promoveaza, in randul copiilor, jocurile strabunicilor - raca, futungu, lapte gros, picu, ogoiul, baza, cutitas, taurul. S-a intocmit regulamentul fiecarui joc in parte, pentru corecta informare a noilor generatii. Mai sunt si alte obiceiuri, precum Borbolatita - de Sfantu Gheorghe, Pitaraul - in ajun de Craciun, Bacsaitul - inaintea Anului Nou. Organizati intr-un ansamblu popular, tinerii pornesc in alai, de-a lungul satului imbracat de zi mare.

La intrarea in localitate vezi un panou impozant care anunta satul Limba si poza unui barbat infasurat in blana de lup. Legendele spun ca in locurile astea se practicau, pe vremea dacilor, ritualuri de transformare a omului in lup, ca un fel de pregatire militara a tinerilor. "Noua, celor din satul Limba, ni se mai spune si pricolici", auzim de la Dorin Bucur. De cinci ani incoace, de cand aceasta datina a fost scoasa de la "naftalina", este organizata "Noaptea pricolicilor", pe 29 iunie, cand sunt Filipii de Vara. Dansuri si cantece traditionale, la lumina lunii si a focurilor de tabara. Credinta populara spune ca cine tine sarbatoarea asta isi apara casa de lupi si de duhuri rele. Dar nici pomeneala de lupi, azi, in satul Limba. Doar suflete calde, bucuroase de oaspeti...


Dan Gheorghe, 23 august 2011

Oravita : cel mai vechi teatru din Romania n-a avut niciodata propria trupa de actori



Cel mai vechi teatru din Romania este la Oravita, in judetul Caras-Severin. In spatele acestei fraze se ascunde o poveste fascinanta, de 194 de ani. E varsta pe care o va implini acest lacas de cultura in data de 5 octombrie 2011. Primul spectacol - "Cununa de lauri" - a fost jucat aici de "diletantii" orasului, la 5 octombrie 1817.

Copia fidela a Burgtheater din Viena

Ne-am dus la Oravita, stiind ca acolo vom intalni un om cu totul special, care ne va descrie destinul acestei cladiri. Este chiar directorul institutiei, Ionel Bota, istoric si filolog. El se afla la conducerea teatrului din 1998. A scris trei volume despre "Istoria teatrului vechi din Oravita". Alta carte importana a interlocutorului nostru este "Eminescu si Oravita", tocmai pentru ca marele nostru poet a intrat in aceasta sala, fiind sufleor in doua spectacole. Directorul ne-a invitat in cladire si primele sale cuvinte au sunat astfel : "In acest spatiu puteti spune ca va aflati in vechiul Burgtheater din Viena". Asezamantul romanesc este copia fidela a celui dintai teatru al Vienei, care a fost construit in 1720 si dezafectat in 1890. Asa se explica faptul ca in ziua de azi sunt istorici din Austria, dar si turisti din acea tara, care vin la Oravita, tocmai pentru a admira sau a studia o bijuterie arhitectonica, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.

Un teatru construit pe terenul Thaliei

Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatari miniere. Si cum nimic nu e intamplator pe lume, acea mina s-a numit Thalia. Este chiar numele zeitei artei dramatice. Unii poate s-ar intreba azi de ce tocmai la Oravita s-a facut cel dintai teatru din spatiul romanesc. Ei bine, localitatea a fost un fel de capitala neoficiala a Banatului Montan, in vremea stapanirii austriece. O zona bogata in minereuri - cupru, fier, zinc, wolfram. Asta a insemnat dezvoltare. Ciclova, un sat de langa Oravita, se industrializeaza, la randul sau, prin construirea unui furnal si a unei fabrici de bere. Avantul economic atrage ca un magnet diverse natii spre partea montana a Banatului, in cautarea unui loc de munca. Oravita devine astfel un oras multicultural, cu aproape 8.000 de locuitori, intre care cehi, polonezi, germani, evrei, sarbi, romani. Mondenitatile au inceput sa fie la ordinea zilei. Isi fac aparitia asociatiile culturale, in cadrul fiecarui grup etnic in parte - de lectura sau de teatru. A venit un moment in care nu s-a mai tinut cont de etnie. Asta se intampla in 1790. Atunci e infiintata Uniunea Diletantilor din Oravita, reprezentandu-i pe toti pasionatii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru, poezie, muzica, in care cei mai iscusiti dintre localnici isi etalau vocatia, la nivelul unor amatori, desigur. Singura problema era ca aceste reprezentatii se dadeau in spatii improvizate, de pilda in cladirea Tribunalului sau in cea a Primariei.

Lista cotizantilor

Toata urbea a sustinut la unison, din 1802, ca e nevoie de un teatru. Din acel moment orasul a intrat in fierbere. S-a declansat un extraordinar fenomen de solidaritate. Incepe strangerea de fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oras pun, mana de la mana, bani in aceeasi "caciula", astfel ca pana in 1816 se aduna o suma importanta pentru acea epoca - 30.000 de florini din aur. Directorul muzeului din Oravita ne arata una dintre listele de cotizanti. A fost scris numele fiecarui cetatean care a donat bani si suma respectiva. Pe hartia din fata noastra, scrisa la 24 mai 1816, e trecuta suma de 8.000 de florini. Ni se spune apoi ca celelalte liste de cotizanti se afla in intr-o biblioteca din Ungaria. Dar nu numai banii erau importanti. Mai era nevoie si de aprobarea Vienei pentru ridicarea unui astfel de edificiu. "Pentru austrieci, teatrul era si bun, si rau. Bun pentru cultura, rau din cauza ca putea transmite idei impotriva stapanirii", ne face Ionel Bota un tablou politic al acelei epoci. E clar ca pentru obtinerea aprobarii trebuia asteptat un moment prielnic. Si acesta a aparut in scurt timp. Se apropia centenarul eliberarii Banatului de sub stapanirea turceasca. Otomanii au fost alungati de austrieci in 1718. Viena dorea, dupa 100 de ani de la acel moment, sa se faca ceva deosebit in Banat, poate o statuie, poate altceva. Si atunci locuitorii din Oravita au spus asa - vrem teatru!

Munca intregului oras

Oravita avea in acele timpuri o comunitate puternica de macedo-romani. Unul dintre acei oameni, Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legatura cu un fost coleg al sau, Ieronimus Platzger, de la Academia de Inalte Arte din capitala imperiala, cerandu-i sa faca o copie fidela a Burgtheater. Asa s-a si facut. Cum oare sa nu obtii, in felul asta, aprobarea austriecilor pentru un teatru, daca la Oravita faceai copia fidela a unei embleme vieneze?! Calea fiind deschisa, toata suflarea din Oravita a trecut la munca voluntara. "Vom avea un teatru ca la Viena", erau oamenii insufletiti. Lucrarea a inceput in vara anului 1816 si a fost incheiata in scurt timp, in primavara lui 1817. Orasenii au fost ajutati si de taranii din satele invecinate, sa transporte, in carute, piatra de la carierele din zona. Erau pe atunci doua cariere importante, la Ilidia si la Maidan. Ilidia avea granodiorit si Maidanul - tuf calcaros. Din granodiorit s-a facut parterul cladirii, fiind o roca mai grea, iar etajul din tuf calcaros, care e mai usor. Imaginati-va o cladire cu ziduri de cetate, cu o grosime intre 70 si 90 de centimetri. Ziduri din piatra necioplita. Pietrele au fost "legate" intre ele cu mortar. Dar sa vedeti ce fel de mortar - pamant galben amestecat cu paie si urina de animal. "Era un liant foarte eficient", spune directorul Ionel Bota. De remarcat ca terenul pe care s-a construit teatrul a fost donat, inca din 1795, de familia Maderspach. In posesia terenului a intrat Uniunea Diletantilor, tocmai amatorii de teatru, cei care au insufletit intregul proiect.

Inaugurare imperiala

Te intampina fatada austera, cu numai patru coloane, a unei cladiri dominata de unghiuri drepte. Ni s-a explicat ca simplitatea exteriorului vine de la barocul tarziu, stil folosit la multe alte edificii din Oravita, in perioada aparitiei teatrului. Pasim intr-un hol ingust. Ai impresia ca si in continuare vei avea parte de acelasi aer de simplitate, cu cat vei inainta spre inima edificiului. Dar adevaratul spectacol incepe abia dupa ce intri in sala ovala. Vezi in jurul tau doua randuri de loji cum se inalta spre tavan, incarcate cu decoratiuni care iti iau si azi ochii, prin stralucirea lor, desi au o vechime de aproape doua secole. Gazda noastra, directorul, ne explica - la parter sunt loji Baignoire, pe randul de deasupra sunt loji Belle-etage, iar la ultimul nivel este galeria. La inceput, au fost niste lavite pe care se asezau spectatorii, in 1893 fiind montate fotoliile, pe care ne putem aseza si azi. In partea centrala a salii si in lojiile de la parter sunt 200 de locuri, la care se adauga inca 50 de locuri in lojiile de la primul etaj. Spectatorii de la galerie stateau in picioare. Sala are o acustica perfecta. Microfoanele nu-si au rostul in acest spatiu. Datele istorice arata ca familia imperiala din Viena, formata din Francisc I si Carolina Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat in teatrul oravitean. Inaltii oaspeti au stat in loja de la primul etaj, langa scena, in partea stanga a salii, cum te uiti spre actori. Primele doua spectacole s-au tinut pe 5 si 7 octombrie 1817. Scena a fost insufletita de oamenii simpli din Oravita. Au jucat tocmai cei care faceau parte din Uniunea Diletantilor. Primul spectacol s-a numit "Cununa de lauri", iar cel de-al doilea - "Gelozia umilita". Evenimentele au fost anuntate in tot orasul prin afise de matase.

Eminescu - sufleor la Oravita

Intr-o zona miniera, inconjurata de munti, la Oravita, aparuse in 1817 o stea. Spre care s-au indreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale lumii. Oamenii din acest mic oras isi indeplinisera visul, de-a vedea la ei acasa actori profesionisti, in spectacole de teatru, vodevil sau balet. Se zice ca veneau si tarani din satele banatene, sa "guste" si ei minunea. Pe scena de aici a urcat trupa Teatrului Regal din Madrid, au venit trupa Teatrului Balsoi din Moscova, orchestra imperiala a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger si Ida de Gunther. A poposit in acest loc si trupa lui Frescatti din Italia, si-au trimis emisari artistici Teatrul din Munchen si Teatrul din Berlin. Au mai venit trupe din Ungaria - a lui Francisc Derinee, a lui Miclosi si a lui Karinthy Frigyes. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care facea parte si Mihai Eminescu. Sosirea este consemnata in data de 31 august 1868. Trupa a prezentat doua spectacole, in zilele de 1 si 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. Se vede si acum sub scena din lemn o cabina ingusta, cu o trapa. Sigur, teatrul a trecut, de-a lungul existentei sale, prin 12 reparatii sau renovari, cea mai recenta operatiune de acest fel consemnandu-se in urma cu vreo zece ani. Nu se mai poate spune azi despre aceasta cabina a sufleorului ca ar putea sa pastreze "amprentele" lui Eminescu. Singurul lucru care nu s-a schimbat este amplasamentul cabinei in sine. Se mai stie ca poetul a fost invitat, alaturi de trupa din care facea parte, la un picnic, in satul Ciclova, in ziua primului spectacol, adica pe 1 septembrie. Dupa marea unire din 1918, la Oravita au venit Victor Eftimiu si Lucian Blaga, acestia prezentandu-si creatiile dramaturgice. Pe aceasta scena a cantat George Enescu, remarcandu-se si prezenta lui Constantin Tanase, cu trupa sa - "Carabus".

Democratia culturala

Pe langa profesionistii care au venit la teatrul din Oravita, pe scena locala urcau si grupurile de actori amatori din oras. Este de subliniat, in acest context, un spirit cat se poate de democratic intre diversele etnii. Intr-o zi dedicata amatorilor, piesa de teatru incepea la ora trei dupa-amiaza si se incheia dupa lasarea serii. Si asta pentru ca se repetau replicile din spectacol, in diverse limbi. Daca in sala erau spectatori romani, sarbi, cehi, germani, unguri, atunci fiecare replica se repeta in toate aceste limbi. "Acest lucru dovedea solidaritatea si respectul intre etniile din oras", arata istoricul Ionel Bota.

Otel de tip Eiffel

Se poate spune ca viata acestei cladiri a fost asigurata in 1872, pentru foarte multi ani de atunci inainte. Este momentul in care zidurile din piatra sunt captusite cu traverse din otel. Povestea acestui otel, este, la randul sau, demna de retinut. S-a folosit asa-numita "reteta 24", obtinuta la otelaria din Resita. "Era o reteta de succes, un otel mai rezistent si mai elastic", spune Ionel Bota. Explicabil succesul, avand in vedere ca aceasta reteta a stat mai tarziu la baza construirii, intre 1887 si 1889, a emblemei Parisului - turnul Eiffel.

Amintirile arse

Poate ca doar asa, intarit, teatrul din Oravita a reusit sa supravietuiasca pana in ziua de azi, desi a trecut prin vremuri grele. Ni se povesteste ca, in 1948, comunistii au intrat in cladire si au luat carti si documente de mare valoare din arhiva institutiei. Toate au fost duse in centrul orasului si puse pe foc. Culmea e ca, un an mai tarziu, tot comunistii si-au dat seama de importanta cladirii, botezata in 1949 cu numele poetului care lucrase candva aici, ca sufleor - Mihai Eminescu. Teatrul a fost tot mai putin folosit, dupa 1957, dupa ce a intrat in categoria monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejat de eventuale deteriorari. Oricum, vechile trupe de actori amatori din oras disparusera, sub noul regim politic. Nici dupa 1990 n-a fost altfel. S-a mentinut pustietatea, cu scopul protectiei. Teatrul a primit un statut superior, in 1998, cel de monument de grad zero, de maxima importanta pentru tara.

Doar muzeu

E liniste acum in teatru. Desi sala pare oricand gata de spectacol. Te astepti ca in orice moment sa bata gongul. Dar de unde actori? Numai directorul si alti cinci subalterni ai sai au grija de acest lacas. Noroc ca, exact cand am fost noi acolo, cativa elevi de la un liceu din localitate au venit sa repete o sceneta, insufletind zidurile tacute. Adolescentii pregateau un spectacol. Am vrut sa stim daca vor juca aici. "Nu, la Resita", a venit raspunsul lor. "Niciodata, in toata istoria sa, acest teatru n-a avut propria trupa de actori", ofteaza directorul. Dar daca spectatori nu mai pot fi, atunci macar vizitatori. Pentru ei, Ionel Bota tine mereu usa teatrului deschisa, pregatit sa le spuna povestea seculara. Vrea sa amenajeze si un muzeu, dupa ce a strans, de-a lungul anilor, de la oamenii din oras, marturii din viata teatrului. A gasit, de pilda, o bucata din cortina folosita in 1831, dar si doua traverse din scena originala. Directorul a incercat sa atraga evenimente culturale in cladirea pustie. Din pacate, proiectele s-au impotmolit in birocratie. Ce mai e de facut, de-acum incolo? La intrebarea asta, Ionel Bota are deja un raspuns : "Vom lacrima patriotic, amintindu-ne de vremurile vechi".



Dan Gheorghe, 10 iunie 2011

Trenul care escaladeaza muntii ar putea fi tras pe linie moarta



Turistii straini se inghesuie sa calatoreasca cu trenul pe linia Oravita - Anina, dupa ce au auzit ca prima cale ferata montana din Romania, comparata cu realizari tehnice din Occident, ar putea fi inchisa. Autoritatile de la Bucuresti nu au inca un raspuns fata de viitorul unui traseu de o rara frumusete.


Camere de luat vederi, aparate de fotografiat. Oameni in panataloni scurti si tricouri colorate. Atmosfera de vacanta. Asteptam trenul, sa intre in gara, la Anina. Ati auzit cu siguranta de fostul oras minier din judetul Caras-Severin. Am ajuns aici de curand, intr-o miercuri. Destul de linistita, ca sa nu spunem chiar pustie, aceasta localitate. Era aproape de ora 17.00, cand ce ne-am zis - hai si in gara, s-o vizitam. Ei bine, aici era forfota. Peronul - plin de turisti. Mai era putin si la 17.15 trebuia sa plece cursa spre Oravita. Ne ducem repede la ghiseu, sa luam si noi cate un bilet. Dam patru lei pe un bilet si apoi ne amestecam in multimea de graiuri. Francezi, germani, cehi, englezi. Fiecare cu rucsacul lui in spinare. Si cu biletul in mana. Intram in vorba cu ei. Ce mai faceti? "A, pai ne-am grabit sa venim la voi", raspunde un tanar, in engleza. Nu prea intelegem ce e cu graba asta. Cel care ne-a raspuns e din Germania. Cum engleza nu mai tine cont de nationalitati, ne-au inteles dialogul si ceilalti din jurul nostru. Un ceh ne explica repede - "daca voi, romanii, vreti sa inchideti linia asta, ne-am grabit sa calatorim cu acest tren, cat mai putem", la care restul pasagerilor dau din cap, aprobator. Si ei au auzit acelasi lucru, ca liniei Oravita - Anina, prima cale ferata montana din spatiul romanesc, i s-ar putea pune cruce. Cu toate ca este monument istoric, recunoscut pe plan european, drumul de fier a intrat pe lista neagra a guvernantilor de la Bucuresti inca de anul trecut. Nici acum nu se stie care va fi soarta acestei linii ferate.

"O idee nebuneasca"

In fine, se face 17.15 si locomotiva diesel, cu doua vagoane dupa ea, apare greoi, sontac-sontac, pe terasamentul care pare destul de subred, serpuind printre pietre si iarba. Doua vagoane simple. Nu va asteptati la vagoane de epoca. Doar vechi, dar curate. Inauntru, banci din lemn, in spatii necompartimentate. Strainii insa nu iau in seama amanuntele astea. Se reped la ferestre, le deschid larg, tragand cu putere, caci ramele, unele ruginite, cu greu se misca din loc. Turistii isi pregatesc apoi aparatele de filmat si de fotografiat. Un suierat scurt si trenul se misca. Incet. Avem de parcurs exact 33,4 kilometri pana la Oravita. Vorbim iarasi cu germanul de la inceput. El si cu alti sapte prieteni de-ai lui viziteaza Romania. Au ajuns pana la Resita si pe urma si-au dat seama ca nu vor ajunge la timp in Anina, sa prinda trenul de 17.15, dupa cum isi planificasera. Nici in alta zi nu mai puteau sa faca aceasta calatorie cu trenul. Si-au stabilit un program strict, pe zile, in tara noastra, ce anume si cand sa viziteze. Asa ca, fiind in Resita, germanii au venit pana in Anina cu taxiurile. "Nu puteam sa ratam trenul", zice interlocutorul nostru. Ne indreptam apoi spre grupul de cehi. Unul din ei stie putin romaneste, pentru ca inca din 1996 merge la pas prin Romania. "Aveti o tara surprinzatoare!", exclama el. Vrem sa stim de unde a auzit de posibilitatea ca linia ferata Oravita - Anina sa se inchida. "De pe Internet, de pe un forum al pasionatilor de trenuri. Multi se intreaba de unde v-a venit voua, romanilor, ideea nebuneasca de-a inchide aceasta linie!", la care noi, romani fiind, nu stim sa dam un raspuns. O frantuzoaica statea cu fata lipita de geam si contempla peisajul. Am decis sa n-o deranjam din visare.

Pe marginea prapastiei

Marturisesc ca n-am mai fost niciodata pe linia Oravita - Anina, insa prima impresie, de calator, e ca am vazut pentru prima oara un tren care face alpinism. Locomotiva si cele doua vagoane ale ei inainteaza cu greutate, strecurandu-se prin desisul padurii, incercand parca la un moment dat sa-si tina echilibrul pe marginea prapastiei. Frantuzoaica s-a speriat, brusc dezlipindu-se de geam. Avea rau de inaltime. Rotile trenului sunt la un pas de un hau al carui fund nu se vede. Asta e in dreapta noastra, pe directia de mers, pentru ca in stanga e zidul muntelui. Noi suntem pe o fasie ingusta, plata, care n-a existat aici de cand lumea, ci a fost sapata de oameni, cu tarnacopul. Pe vremea cand nu exista inca dinamita. Oamenii au dat practic muntii la o parte cu bratele goale, sa faca loc trenului. Nimeni, acum, in cele doua vagoane, nu mai scoate macar un sunet. Toti stau cu ochii pe fereastra, incercand sa prinda cu aparatul fotografic orice schimbare, cat de mica, de peisaj. "Pe linii montane am mai fost, in Europa, dar un asemenea peisaj, ca la voi, nu credeam sa existe", remarc tremurul din vocea unui englez din preajma mea. Deodata, dispare lumina. Am intrat in tunel. Bezna si in vagoane. In spatiul inchis, sunetele rotilor de tren se amplifica, asemeni unui tunet. Iesim din nou la lumina si dintr-o data incepem sa zburam. Cu tot cu tren. Se deschide sub noi o vale ametitoare, pe care insa vagoanele o domina. Suntem pe un viaduct. De data asta, fiecare calator exclama pe limba lui - "extraordinar!". Am inteles cuvantul doar in engleza. Cehii ne-au confirmat apoi ca si ei tot asta spusesera, in graiul lor. Frantuzoaica ne zambea si mai lua cate o gura de apa, apoi isi tampona fruntea cu o batista umeda. Pe urma ni s-a adresat, scurt, cu o intrebare, numai buna de transmis, mai departe, guvernantilor nostri : "A fost un ministru de la voi pe linia asta?". Raspunsul a venit, mai tarziu, de la un om din zona, al caii ferate, cu state vechi in meserie - "niciun sef n-a fost pe-aici vreodata!".

"E mama noastra!"

Dupa exact doua ore, cum era programul calatoriei, am ajuns la Oravita. Suprizele insa nu s-au terminat. Gara asta are peronul la primul etaj. Nu e nicio gluma. Asa a fost proiectata si construita, in 1856. Este prima gara din aria romaneasca. Explicatia e ca peronul garii e cu mult deasupra nivelului strazii. Cum vii din strada, trebuie sa urci doua randuri de scari, sa ajungi pe cealalta parte a cladirii, la peron. Pe vremuri, exista un lift. Pasagerii si bagajele urcau cu liftul, de la nivelul strazii, pana la peron. Liftul e defect, de multi ani. Am gasit in acest loc un om care ne-a spus asa : "Pe mama, daca e batrana, o dai deoparte?! Nu cred ca o dai, pentru ca e mama. Asa si cu linia asta, e mama cailor noastre ferate. Oare e bine s-o dam la o parte pe mama?!". Stiti cine a rostit cuvintele astea? Chiar seful garii din Oravita. Se numeste Remus Cherla, un om intre doua varste, pe care l-am vazut afectat de zvonurile care persista de un an de zile incoace, cum ca linia Oravita - Anina s-ar putea inchide. Seful zice ca si tatal, si bunicul lui, au fost tot ceferisti. "Eu am plecat de la paznic de bariera, am trecut prin toate etapele, pana sa ajung sef de statie", spune omul. Il intrebam apoi de calatori, tocmai pentru ca la Bucuresti se zice asa - pe linia asta sunt putini calatori. Primim insa cu totul alte informatii, aici, la locul faptei. Din primavara pana in toamna, pe linia de la Oravita spre Anina circula foarte multi turisti, de pe toate continentele. Mai mult decat atat, sambata si duminica trebuie suplimentat numarul de vagoane. Daca in timpul saptamanii sunt doua vagoane, in week-end sunt trei. De multe ori suna chiar agentiile de turism - vedeti ca vine un grup de calatori la gara din Oravita sau din Anina. Si atunci e pus un vagon in plus la garnitura. "Cel putin 60% din calatorii de pe linia asta sunt straini. Au venit si din China, si din Japonia", auzim de la seful garii.

O istorie fascinanta

Istoria caii ferate Oravita - Anina a inceput in 1863, ca linie pentru transportul minereului. Sase ani mai tarziu, drumul a fost deschis si pentru transportul de calatori. Fiind o zona atat de grea, cu o diferenta de nivel de 339 de metri intre cele doua statii, a fost nevoie de locomotive puternice, aduse de la Viena. Pentru a face loc drumului de fier, s-a taiat muntele pe o lungime de peste 21 de kilometri. Deci pe doua treimi din lungimea traseului, de mai bine de 33 de kilometri. Au fost sapate 14 tuneluri, care au in total o lungime de 2.084 de metri. Oamenii din zona Banatului au muncit aici. S-au ridicat si zece viaducte, impreuna avand 843 de metri. Ele au fost construite de pietrari italieni. Acolo unde trenul merge pe marginea prapastiei, s-au amenajat, din loc in loc, ziduri de sprijin, pe o lungime totala de 2.987 de metri. Documentele istorice arata ca investitia s-a ridicat la cinci milioane de guldeni. Realizarea tehnica din Banat fost comparata, de-a lungul timpului, cu un traseu similar, din Austria, de 40 de kilometri, inaugurat in 1854, care face legatura intre doua localitati montane, traversand valea Semmeringului. E motivul pentru care liniei Oravita - Anina i se mai spune si Semmeringul Banatean. Linia banateana a facut parte, in perioada stapanirii austriece, dintr-un traseu mai lung, spre Dunare, pana la Bazias. In anii '50, dupa ce Stalin s-a suparat pe Tito, conducatorul Iugoslaviei, romanii au taiat linia spre Bazias, punandu-i capat in localitatea Iam, aproape de granita noastra cu sarbii. Oamenii locului povestesc ca insusi Gheorghiu-Dej ar fi participat la taierea liniei ferate.

Trenul din nori inca mai circula

Azi mai sunt inca trenuri care circula pe linia Anina - Oravita si Oravita - Iam. Insa cel mai frumos traseu e intre Anina si Oravita, pe care circula cate trei curse pe zi, din fiecare statie in parte. Iata programul curselor Anina - Oravita. De la sapte dimineata e prima cursa, din Oravita. De la 9.15, trenul pleaca din Anina. Alta cursa din Oravita e la ora 14.52, intoarcerea din Anina fiind la 17.15, iar cea de-a treia cursa din Oravita e la 19.50, intoarcerea fiind la 22.05, din Anina. Cand s-a pus prima oara problema inchiderii liniei Anina - Oravita, in 2010, autoritatile judetului Caras - Severin au replicat in acest fel - linia asta ar putea sa faca parte dintr-un circuit turistic si cultural mai amplu, care sa fie sustinut cu fonduri europene. Sigur, daca esti la Oravita, de pilda, poti vorbi de multe locuri demne de vizitat aici - primul teatru din Romania, construit in 1817, prima farmacie montana din Romania, aparuta in 1763. Intr-un sat apropiat, la Ciclova, au fost alte premiere pentru tara noastra - primul furnal si prima fabrica de bere, din 1718. Mai este si vechea cazarma, ridicata in 1762. Desi atat de bogata in istorie, Oravita e si azi prea putin promovata. Ba chiar uitata, pur si simplu! Asta o spune un istoric si totodata directorul Teatrului din Oravita, Ionel Bota. De mult-trambitatele programe europene nu se mai aude nimic.

Guvernantii de la Bucuresti se balbaie

Despre viitorul liniei Oravita - Anina, un singur lucru e clar in ziua de azi - nimic nu e clar! Guvernantii nu stiu inca ce sa faca. Cel mai bun exemplu e raspunsul pe care ni l-a dat Ministerul Transporturilor : "In ceea ce priveste viitorul activitatii feroviare pe aceasta sectie de circulatie, va informam ca CFR SA a inaintat Ministerului Transporturilor un proiect de Hotarare de Guvern pentru aprobarea conditiilor de inchiriere si gestionare a unor parti din infrastructura feroviara neinteroperabila, proiect in care a fost inclusa si sectia de circulatie Iam - Anina. Acest proiect se afla in dezbarete publica. Facem precizarea ca sectiile de circulatie din acest proiect au potential comercial scazut, iar cheltuielile companiei pentru exploatarea lor depasesc veniturile realizate. In acest context, o activitate cu pierderi implica luarea de masuri concrete, in vederea eliminarii acestora". Strainii pe care i-am intalnit de curand in trenul de la Anina spre Oravita ne-au spus clar, despre posibila inchidere a liniei - "ce vreti voi sa faceti e inacceptabil!". Ramane de vazut cat de acceptabil e pentru noi, romanii...


Dan Gheorghe, 27 iunie 2011