"Razbunarea" fratilor Baciu : au investit 2,5 milioane de dolari in modernizarea satului natal, unde parintii lor au fost persecutati in timpul comunismului



Iata o vorba care poate schimba tot cursul lumii - "am vrut sa ne razbunam, facand bine". De aici a inceput povestea fratilor Petru si Constantin Baciu, care au stat departe de tara vreme de 30 de ani. Constantin este medic cardiolog si a avut o cariera de succes in Italia. Petru este inginer, specializat in sisteme energetice si a lucrat in SUA. La varsta senectutii, cei doi s-au intors in Romania, in satul natal - Dolhesti. Un sat din judetul Iasi. Asta s-a intamplat in 1995. Au vazut saracia in care se zbateau oamenii. Si au decis ca din banii agonisiti o viata intreaga sa reconstruiasca practic aceasta localitate. Cu toate ca aici, la Dolhesti, parintii fratilor Baciu au fost prigoniti in anii '50. Li s-a confiscat tot - aveau peste 50 de hectare de pamant, inclusiv padurea, aveau animale, utilaje agricole. Pana si casa le-a fost pustiita, apoi au fost aruncati in inchisoare, fiind considerati la vremea aceea chiaburi. Si totusi copiii lor, Constantin si Petru, s-au intors la vatra. Constantin ne povesteste ca venind cu avionul a simtit un fior in inima atunci cand a trecut granita Romaniei. La fel a simtit si fratele lui. Se intorceau acasa. Mai bine de 2,5 milioane de dolari au cheltuit fratii Baciu pentru modernizarea satului Dolhesti, de 11 ani incoace. Constantin nu vrea sa vorbeasca de bani. Doar fratele sau a amintit in treacat suma asta, cu doi ani in urma, fiind retinuta de localnicii din Dolhesti.

Afundat in noroiul satului natal

Constantin rememoreaza momentul in care a pus din nou piciorul in locul in care s-a nascut. Mai precis, picioarele i s-au afundat in glod. Abia plouase, iar ulitele satului se transformasera in "rauri" de noroi. Pana in centrul satului a mers cu o masina. Dolhestiul e la vreo 50 de kilometri de Iasi. De la biserica satului insa a trebuit sa se urce intr-un tractor, alaturi de preotul locului, sa mearga pe ulite. Dar s-a dat jos la un moment dat, sa vorbeasca cu oamenii. "Am mers cativa pasi, apoi am vrut sa ma intorc, dar nu puteam. Picioarele mi se intepenisera in noroiul care imi trecea de glezna. Am facut o manevra brusca, fortandu-ma din toate puterile, sa ma intorc", isi aminteste azi medicul acel moment. A mai gasit fosti colegi de scoala in sat, carora nu le venea sa creada pe cine au in fata lor. Baciu a ramas totusi un nume respectat aici, mai ales ca tatal lui Constantin si Petru a fost in perioada interbelica primar in sat. E si azi un podet caruia lumea ii zice "la pod, la Baciu". Toate acestea mi le-a povestit Constantin zilele trecute, cat a stat in Romania, la Iasi, fiind in curs de a perfecta actele pentru o donatie catre biserica si scoala din Dolhesti - 40 de hectare de teren si cinci hectare de padure, mostenire de la parinti. Am in fata mea un om de 92 de ani. In ciuda varstei, isi pastreaza statura impozanta. E imbracat impecabil - costum, cravata si butoni. Privirea clara, vorba cumpanita. Un gentleman in adevaratul sens al cuvantului. Iti da senzatia ca vine din alte timpuri. Sta in gazda la o cunostinta, in Iasi. Cum e doar musafir acolo, ne-a dat intalnire peste drum, la o terasa de cartier.

7,5 kilometri de ulite asfaltate

Fusesem deja in satul Dolhesti. Acolo unde oamenii ii considera pe fratii Baciu niste eroi sau niste ingeri pazitori. Tarancile mergeau in papuci, pe ulite. Acum e asfalt peste tot. Santurile de pe marginea drumului sunt betonate. Nu mai sunt noroaiele de altadata. Azi nu se mai umbla la Dolhesti in cizme din cauciuc. Comuna cu 2.970 de locuitori, care isi castiga painea din agricultura. Primarul localitatii, Gelu Iacob, ne spune ca s-au asfaltat 7,5 kilometri de ulite. Lucrarea a durat cativa ani, pana in 2005. Treaba grea, mai ales ca terenul e accidentat. Satul e cocotat pe dealuri repezi. Nu s-a pus doar asa, asfalt, peste noroi. Operatiunea a fost laborioasa. Mai intai s-a asternut un strat de 15 centimetri de balast compactat, iar peste el un alt strat, tot de 15 centimetri, de mixtura asfaltica. In fine, deasupra e un strat de uzura. Daca ar fi fost facuta din banii Primariei, toata lucrarea ar fi costat 1,5 milioane de dolari, ne spune edilul. Pe cand bugetul anual al comunei e de numai un milion de dolari, precizeaza primarul. Pe langa drumuri, au mai fost construite sau renovate, tot din banii fratilor Baciu, cinci podete. Cat priveste santurile pentru scurgerea apei de pe marginea drumului, acestea au fost amenajate pe o lungime de 3,5 kilometri.

Premii in bani pentru copii

La intrarea in sat e o statie de alimentare cu motorina, pentru tractoare. Tot de fratii Baciu construita. Cu tot cu instalatiile necesare, investitia s-a ridicat la vreo 400.000 de euro. Era nevoie de asa ceva, pentru ca altfel cine avea tractor in comuna asta trebuia sa mearga fie pana la Iasi, fie pana la Husi, sa ia motorina. Statia de motorina de la Dolhesti a fost data in folosinta in anul 2000. Incepand din 2002, celor mai silitori elevi din comuna li se acorda premii in bani, de cate 50 si 100 de lei. La cele trei scoli din Dolhesti invata, in total, 450 de copii. Sunt sustinute financiar si cateva grupuri populare, care la toate sarbatorile de peste an isi etaleaza costumele specifice locului si respecta traditia, pe ulitele satului. Dispensarul comunal a fost utilat cu aparatura medicala de cel mai inalt nivel, iar acum se doreste construirea unei locuinte pentru medic, incat acesta sa nu mai faca naveta, din Iasi. "Banii pentru aceste investitii au venit prin fundatia care poarta numele doctorului Constantin Baciu, infiintata in 1998. Niciun leu nu s-a rulat prin bugetul local", ne mai spune primarul.

Proiect eolian platit cu sanatatea

Un alt proiect de mare anvergura, inca nefinalizat, a fost construirea unei centrale eoliene pe cel mai inalt deal care strajuieste comuna Dolhesti. Din mosi-stramosi s-au pastrat aici povesti despre mori. "De apa nu erau, fiind pe dealuri, din cate se spune, numai de vant, la care se macinau granele", spune primarul Iacob. El a vorbit cu inginerul Petru Baciu despre acest fapt, cu sase ani in urma. Inginerului i-a placut foarte mult ideea. Un om la 80 de ani - azi are 86 - Petru Baciu era toata ziua pe dealurile din jurul Dolhestiului, cate cinci luni pe an, cat statea in Romania. "Nu manca nimic toata ziua, avea o viata cazona", povesteste edilul, care ne arata si biroul din Primarie la care statea Petru in fiecare zi, cufundat in planurile sale. Petru a reusit sa aduca din SUA aparatura moderna pentru testarea directiei, intensitatii si duratei vantului pe dealurile din Dolhesti. Pe cel mai inalt deal se vede si azi un stalp metalic, ridicat cu trei ani in urma, inalt de 81 de metri, pe care au fost montati senzori. Timp de un an si jumatate s-au facut masuratori, transmise la Administratia Nationala de Meteorologie din Bucuresti. S-a stabilit ca viteza constanta a vantului, in partea asta de tara, este intre 7,5 si 9 metri pe secunda. Petru avea proiectul unei centrale eoliene de trei megawati, rodul gandirii sale, conceptia fiind avizata in SUA si Romania. Costurile de amenajare a centralei eoliene, marca Petru Baciu, sunt la o treime din valoarea altor centrale de aceeasi putere, ni se spune. Petru dorea ca electricitatea sa devina piatra de temelie pentru dezvoltarea ulterioara a satului natal. Numai ca lucrurile n-au mers ca pe roate, tot felul de piedici birocratice au aparut in calea proiectului. Ca urmare, anul trecut, in aprilie, pe cand era in Dolhesti, din cauza supararii, Petru a facut un accident vascular. De atunci se afla in SUA si se lupta in continuare cu problemele de sanatate, ne-a spus fratele sau.

Medicul Papei

Acesta e motivul pentru care, saptamana trecuta, la ceremonia de la Consiliul Judetean Iasi, unde fratii Baciu au fost declarati cetateni de onoare ai judetului, a fost prezent numai Constantin. Doctorul lacrimeaza atunci cand vine vorba de fiul sau, Adrian, pianist concertist si profesor universitar, care a murit de inima, cu mai multi ani in urma. "Un capriciu al destinului", spune apoi interlocutorul meu. Fiul unui medic cardiolog moare fulgerator din cauza unui anevrism cardiac de aorta ascendenta - medicul are puterea sa ne spuna exact diagnosticul unicului sau fiu. Celalalt frate, de pe taram american, Petru, n-a avut copii. Rude apropiate nu au. Asa s-au decis cei doi frati sa lase satului in care s-au nascut agoniseala lor de-o viata. Constantin profeseaza si azi, la Roma. In memoria fiului sau, acorda romanilor din Italia consultatii gratuite. Un om care toata viata lui a facut bine semenilor. Cand era elev la Husi, la Liceul "Cuza Voda", Constantin a organizat o asociatie care strangea fonduri de la toti elevii si in felul acesta se cumparau haine si carti pentru colegii lor mai saraci. A plecat la Bucuresti, aici absolvind Medicina, in 1940 fiind deja medic extern la Spitalul Brancovenesc, apoi intern la Spitalul Witting. Au urmat doi ani pe front, ca medic militar. Un congres medical din Atena, in 1966, i-a oferit posibilitatea sa ramana in lumea libera. Recunoscut pentru meritele sale, ca doctor, Constantin Baciu l-a avut in grija pe insusi Papa Ioan Paul al II-lea. "Acesti oameni sunt de o rara generozitate. Adevarati patrioti, care n-au uitat de unde au plecat", i-a caracterizat primarul din Dolhesti pe fratii Petru si Constantin Baciu. Fara a da macar o clipa senzatia ca e impresionat de laude sau titluri, Constantin le-a transmis romanilor un mesaj sec, la finalul discutiei noastre - "sa-si aminteasca de noi ca de un bun exemplu".

Dan Gheorghe, 12 septembrie 2011

Ursii plang. Orfanii de la "gradinita" si pensionarii de la "caminul de batrani"...


 
Si ursii plang. Oricat de mult ar mira pe cei care se gandesc la niste animale mari, fioroase, gata sa te striveasca. Sunt totusi atat de firave! Si cand asta? La intalnirea cu omul. N-o spunem noi, ci niste oameni care incearca de ani de zile sa salveze ce se poate salva din aceasta specie. Mandria tarii noastre, dupa cum reiese din multe rapoarte oficiale. In 2008, de exemplu, Ministerul Mediului sustinea ca 60% din numarul total al ursilor bruni din Uniunea Europeana se gasesc pe teritoriul Romaniei. Adica de ordinul a 7.000 de exemplare. Dar ursii par sa nu-si mai gaseasca locul intr-o tara in care padurile au fost hacuite pe mii de hectare, iar aceste animale fie sunt vanate fara mila, fie sunt prinse si bagate in custi, sa atraga turistii in fata pensiunilor sau restaurantelor.

15 noi orfani in fiecare an

De ce plang ursii? Hai sa vedem un prim exemplu. La orfelinat. Da, exista un orfelinat de ursuleti in Romania. Ursuleti care au ramas fara protectia materna. Omul care se ocupa de orfani se numeste Leonardo Bereczky. Traieste in orasul Balan, in judetul Harghita. Dar rezervatia pe care a infiintat-o cu mai bine de zece ani in urma se gaseste in pustietate, in mijlocul padurilor din Muntii Hasmas. Un teritoriu bine stabilit, marcat, in care turistii nu pot intra. Ce ne spune Leonardo, care are studii in silvicultura - ca puii de urs sunt foarte vulnerabili pana la varsta de sapte luni. Pot sa moara, daca nu sunt ingrijiti. Dar de ce nu mai au parinti? "Fie din cauza accidentelor de vanatoare, cand ursoaica este ucisa, fie a defrisarilor masive, prin care se strica habitatul acestor animale", ne explica inginerul. Abia de la varsta de noua luni un ursulet poate sta pe picioarele lui. Sa-si caute hrana si adapost, sa-si poarte de grija. Leonardo apreciaza, din experienta lui, ca la nivelul intregii tari, in fiecare an, apar in medie cate 15 orfani. Pui de urs. Norocul unora dintre acesti pui este ca sunt gasiti de oameni care nu-i baga nici in cusca, nu-i duc nici la circ, nici nu-i plimba pe strada, sa faca bani de pe urma lor, ci ii aduc la "gradinita" din Harghita. Oficial, se numeste Centrul de reabilitare a puilor de urs orfani. Care se afla sub administrarea Asociatiei pentru conservarea valorilor naturii. Este sistemul creat de Leonardo Bereczky. El si cu inca patru specialisti au avut pana acum in grija peste 50 de ursuleti. Orfanii raman la acest centru pana la varsta de doi ani. Dupa care li se da drumul in natura. Sa traiasca pana la adanci batraneti, adica pana pe la 37 de ani, cat e viata unui urs.

Motodeltaplan pentru urmarirea ursuletilor eliberati

Nu e deloc usor sa ingrijesti niste orfani. Fie ei si ursi. Au fost adusi din diverse judete - Vrancea, Brasov, Covasna. Tarcurile in care stau ursuletii se intind pe mari suprafete, pana in mijlocul padurii. Ingrijitorii lor sunt cat se poate de discreti. Le pun ursuletilor mancare, dar nu oricum, ci in copaci. Animalul nu trebuie sa te vada, sa te simta, cand intri in tarc si ii aduci hrana. Fructe ori seminte. De ce in copac? Tocmai pentru ca puii sa munceasca pentru mancarea lor. Sa se simta ca in natura. Atunci cand vor "absolvi" gradinita si isi vor lua viata in propriile labute, sa nu fie invatati cu oamenii. Sa stea departe de comunitatile omenesti. Sa stie sa-si caute hrana in padure. Ei bine, dupa "absolvire", se vede rodul trudei oamenilor care i-au ingrijit. Din acest punct de vedere, Leonardo Bereczky a aplicat o metoda extrem de interesanta. Urmareste puii de urs, dupa ce acestia au implinit doi ani si pleaca de la centrul din Harghita. Puiul are un colar la gat. Si va fi urmarit prin GPS. Ca sa fie supravegherea mai eficienta, Leonardo foloseste un motodeltaplan. Sa observe drumul ursuletului. Iata, de pilda, un asemenea studiu facut in perioada iulie-noiembrie 2008 asupra unui pui de urs abia iesit pe poarta "gradinitei". Animalul a fost la inceput ezitant. S-a intors de cateva ori in tarc, pentru mancare. Dupa aceea insa a decis sa plece definitiv. Cu aceasta ocazie, s-a constatat un lucru care nu se stia pana atunci, anume ca un urs poate sa strabata in numai cateva luni zeci de kilometri. Ursuletul acesta a mers nu mai putin de 80 de kilometri, spre judetul Covasna. Dar cel mai important a fost comportamentul animalului. El s-a ferit de comunitati. Trecea pe langa diverse sate, dar la o distanta de cativa kilometri. A preferat doar zonele izolate, intunecimea padurii. Deci educatia pe care a primit-o la "gradinita" a dat rezultate! Leonardo face apel la oamenii care gasesc pui de urs sa ia legatura cu organizatia pe care o conduce - www.orphanbears.org sau la telefonul 0740.431.599. - acestea fiind cele doua modalitati de contact. Mai mult decat atat, se va incepe cat de curand o campanie prin care romanii vor fi invitati sa adopte virtual cate un pui de urs, caruia sa-i asigure astfel educatia la "gradinita". Si viitorul.

"Pensionarii" de la Zarnesti

Daca am fost la "orfelinat", hai si la "caminul de batrani". De data asta, ne deplasam in judetul Brasov, la doi pasi de orasul Zarnesti. Un drum de piatra ne urca anevoios pe un deal, spre o padure care la prima vedere nu-ti spune nimic. Insa la un moment dat intalnim o bariera si o ghereta. Nu intra oricine in acest perimetru. Am ajuns la Rezervatia de ursi din Zarnesti. Este locul in care 57 de animale si-au gasit linistea, dupa o viata intreaga de chinuri. Au stat in custi, in diverse zone turistice, au fost plimbati pe strazi, spre "deliciul" publicului, care facea poze "la urs", au lucrat la circ. Si azi, batrani si bolnavi, cei 57 de locatari ai rezervatiei din Zarnesti s-au retras sa-si linga ranile. S-au retras e putin spus, pentru ca initiatoarea proiectului, o brasoveanca - Cristina Lapis - a scos acesti ursi din situatia lor de sclavi cu ajutorul autoritatilor, anume Garda Nationala de Mediu. Eliberarea animalelor n-a fost usoara. "Proprietarii" animalelor isi inventau tot felul de "drepturi". Legislatia romaneasca interzice capturarea si detinerea ursilor. Tara noastra a semnat, in acest sens, Conventia de la Berna, inca din 1993.

Animale pazite de oameni

"Omul le-a furat viata acestor ursi. Ei nu stiu sa se descurce singuri, in natura. E mai bine sa-i tinem departe de oameni", ne descrie gazda noastra, Cristina, motivul infiintarii acestei rezervatii. In mijlocul padurii au fost amenajate doua tarcuri, fiecare de cate sapte hectare. In tarcuri stau "pensionarii". Nu li se mai poate da drumul in natura, pentru ca s-au invatat cu omul. S-ar intoarce, culmea, tot la oameni. Acolo unde le-a fost rau. Dar unde altundeva sa te duci?! Nu stii sau nu poti sa-ti gasesti singur mancarea, in padure. Si atunci ursii acestia ar fi ucisi, daca s-ar apropia de oameni. E mai bine acum pentru ei sa-si duca viata linistiti, in tarc. Aici vor ramane pana la sfarsitul zilelor lor. Un al treilea tarc e in curs de amenajare. Toata rezervatia va putea, in final, sa gazduiasca 100 de ursi. Rezervatia s-a nascut in 1995, cu ajutorul Societatii Internationale pentru Protectia Animalelor din Londra. O munca titanica a fost atunci - 3.000 de stalpi au fost "plantati" prin padure, pentru gardul de peste doi metri inaltime, care se intinde pe mai bine de 15 kilometri. Un gard care coboara pana la un metru si jumatate sub pamant. Tocmai pentru ca ursii sa nu poata sa scape, nici daca ar incerca sa-si faca loc, cu ghearele, pe sub imprejmuirea metalica. Gardul e dublat de sarma electrica. Atingerea nu e mortala, dar reuseste sa-i tina pe ursi la distanta de orice tentativa de evadare. Ca lider al Asociatiei "Milioane de prieteni", Cristina Lapis spune ca autoritatile locale din Zarnesti au sprijinit de la bun-inceput acest proiect, oferind terenul necesar tarcurilor.

Ace infipte in ochi

Scapati din custile lor, "pensionarii" ajunsi in padurea din Zarnesti au facut un lucru care spune multe despre ce se petrece in sufletul acestor uriasi. Au alergat la primul copac intalnit in cale si l-au imbratisat. Au ramas asa, nemiscati, minute in sir. Era probabil copacul pe care-l visasera ani la rand, cat au stat inchisi in spatele gratiilor. Noii locatari trec mai intai printr-o perioada de evalauare a starii de sanatate. Multi au grave probleme cu articulatiile, altii nu mai au gheare, pentru ca le-au fost smulse. Unii au ramas fara dinti. Mergem pe aleile largi, insotind gardurile tarcurilor, in spatele carora ursii isi fac de treaba. Se balacesc. Fiecare tarc are cate cinci "piscine". Niste lacuri alimentate de izvoare. La un moment dat ne atrage atentia un zgomot, ca de motor. Ne este prezentat Muky. Un urs cat toate zilele, dar care are comportament de "copil". El a fost tinut toata viata in cusca. N-a avut parte de ingrijirea mamei, ni se explica. "Puiul de urs sta cu mama lui, in mod normal, pana la varsta de doi ani", precizeaza Cristina. Muky s-a ghemuit aproape de gard, in preajma noastra, scoate sunetul acela ciudat si isi roade ghearele. Asa face numai cand vede oameni. Alt urs, alt destin - Mura. Ursoaica de la circ. Are picioarele strambe, dupa ani de zile in care a fost obligata sa mearga pe bicicleta. Ne apropiem apoi de un colos. E orb. Ne simte de la distanta. El sta intr-un perimetru numai al lui, separat de ceilalti "frati". Devine agitat, stiind ca sunt oameni in apropierea lui. Incepe sa geama puternic si isi infige coltii in propriile-i labe, muscandu-le cu indarjire. Gemne si mai puternic, de durere. Dar durerea e "amintirea" unor vremuri de mare chin, cand a ramas fara vedere. Pentru ca i-au fost infipte ace in ochi, ne spune Cristina povestea uriasului, de care ne indepartam rapid, pentru a se calma. Fiecare urs din rezervatie si-a stabilit un teritoriu. Dar au cu totii un program al lor, dupa-amiaza. Atunci se intalnesc in poiana. Un loc pe care singuri si l-au stabilit. Pentru socializare. Stau impreuna o vreme, se joaca, iar spre seara se retrag la "casele" lor.

Doi "imigranti"

"Familia" ursilor din Zarnesti s-a inmultit si cu doi "straini", unul din Osetia de Nord si altul nascut in Texas. Organizatiile internationale de protectie a animalelor au solicitat sprijinul Cristinei Lapis, pentru a primi cele doua exemplare. Ursul adus din Osetia de Nord, o zona de conflict armat din Georgia, a fost tinut in lanturi, ani la rand. Pe cand "texanul", din specia ursului brun, fost "star" de spectacol, avea nevoie de compania fratilor lui, in Romania, pentru ca in America dominanti sunt ursii grizzly, chiar si in adaposturile de profil.

O tona de mancare pe zi

Cel mai mare sanctuar de ursi bruni din Europa - asa cum e recunoscut cel de la Zarnesti - are nevoie, in fiecare zi, de o tona de mancare pentru cei 57 de locatari. Intretinerea intregului sistem costa 20.000 de euro pe luna. Aici lucreaza oameni care se ocupa de hrana si sanatatea ursilor, dar si de paza intregii zone. Principalii sponsori ai rezervatiei din Romania sunt, in mod paradoxal, persoane fizice si asociatii din Marea Britanie, Franta si Germania. "Pe ei ne bazam", auzim de la Cristina. E drept ca mai vin ajutoare si din Romania. Mai ales hrana de la marile lanturi de magazine. E insa si un alt ajutor, tot din strainatate. Voluntari care lucreaza in rezervatie, unii pentru o saptamana sau o luna, altii si mai mult, din Olanda, Elvetia, Germania, SUA, China, dar si din Australia sau Peru. Rezervatia poate fi vizitata de turisti, dar numai cu programari prealabile. Cel mai important e insa programul educativ, in colaborare cu diverse scoli din tara. Grupuri de scolari vin aici. Un ghid le explica tot ce trebuie sa stie despre ursi. "E o sansa ca macar noile generatii sa constientizeze si sa respecte bogatia pe care tara asta o are - fauna", spune Cristina Lapis. Poate ca in viitor ursii din Romania nu vor mai plange...


Dan Gheorghe, 29 iulie 2011 (fotografiile apartin lui Leonardo Bereczky)