MASACRUL DE LA ODESSA DIN 1941-1942 : ONOAREA PATATA A ROMANIEI. NEVOIA DE SPOVEDANIE, DUPA 70 DE ANI...


Cu mai bine de o saptamana in urma a venit in Bucuresti un barbat de 86 de ani, din Odessa. Se numeste Mihail Zaslavski si se poate spune ca acest om, pasind greoi, folosindu-se de baston, dar cu privirea-i limpede, desi incadrata de riduri adanci, a reusit sa aduca trecutul in prezent. Sau poate ca pe noi, romanii de azi, ne-a invitat sa ne intoarcem in timp, cu 70 de ani in urma, atunci cand s-au produs poate cele mai cumplite evenimente din istoria Romaniei. Mihail a spus-o clar acum, la Bucuresti - "romanii mi-au ucis toata familia, in octombrie 1941". Mama lui si cei patru frati, dar si doua matusi, au ars de vii, alaturi de alte zeci de mii de evrei din Odessa. Au fost bagati in depozite si li s-a dat foc. Mihail avea pe atunci 16 ani, dar isi aminteste totul in amanunt. Mii de civili din Odessa au fost incolonati si scosi in afara orasului. "Eu aveam pe fratele meu de un an in brate. Mama avea si ea in brate pe o surioara a mea mai mica". Apoi barbatii au fost despartiti de femei, batranii despartiti de tineri, si asa, pe mai multe categorii, oamenii au fost impinsi in cate un depozit. Cand au izbucnit flacarile, Mihail s-a strecurat printr-o spartura din acoperis, a iesit afara si s-a pierdut intr-un lan de porumb din apropiere.

Cei care au reusit sa-l aduca la Bucuresti, in ziua de azi, pe Mihail Zaslavski, atat regizorul de filme documentare Florin Iepan, cat si Fundatia "Friedrich Ebert", au spus despre batranul de 86 de ani ca este ultimul supravietuitor, inca in viata, al masacrelor din 1941. "Vreau ca romanii sa stie ce s-a intamplat la Odessa", e singura dorinta a lui Mihail. Mai ales ca nimeni din partea autoritatilor romane, spune tot batranul, n-a fost vreodata la Odessa, macar pentru un omagiu adus victimelor din acest oras, victime de care Armata Romana se face responsabila. Nici acum, cat a fost la Bucuresti, Mihail n-a fost bagat in seama, nici de autoritati, nici de istorici, desi s-au organizat intalniri publice, la care s-ar fi asteptat dezbateri aprinse pe acest subiect.

Asediul de trei luni asupra Odessei

La scoala, cel putin pana in 1989, am invatat cu totii ca Armia Romana n-a facut rau niciodata, nimanui, ca nu ne-am dus sa subjugam alte popoare. Dar iata ca lucrurile stau, din pacate, altfel. Dupa tot ce-a spus omul din Odessa, am cautat istorici romani, specializati pe faptele petrecute in Al Dolilea Razboi Mondial, mai ales pe relatiile din acea vreme intre Romania si Germania. Opinia unanima este ca la Odessa, intre octombrie 1941 si martie 1942, romanii au ucis oameni nevinovati. Civili. Evrei, in special. E vorba de zeci de mii de victime. Unul dintre expertii pe care i-am abordat este Ottmar Trasca, cercetator la Institutul de Istorie "George Baritiu" din Cluj, profesor la Universitatea Babes-Bolyai, doctor in Istorie. Teza sa de Doctorat a vizat "relatiile politico-militare romano-germane, septembrie 1940 - august 1944". El este autorul unui studiu referitor la "ocuparea orasului Odessa de catre Armata Romana si masurile adoptate fata de populatia evreiasca, octombrie 1941 - martie 1942". Se stie ca dupa eliberarea Basarabiei de sub ocupatia sovietica, regimul Antonescu decide ca trupele romane sa continue campania din Est, alaturi de Germania. Soldatii romani trec Nistrul si ocupa Transnistria, o provincie de 40.000 de kilometri patrati, aflata intre Nistru si Bug, aproape la fel de mare ca Basarabia. Administratia romaneasca in Transnistria debuteaza la 14 august 1941. Existau deja planuri ca, in eventualitatea castigarii razboiului impotriva URSS, Transnistria sa fie anexata de Romania.

Conform documentelor, istoricul Ottmar Trasca face referire la sedinta Consiliului de Ministri din 26 februarie 1941. Inca de pe atunci maresalul Antonescu spunea, referitor la Transnistria, ca vor fi scosi de acolo toti strainii, iar taranilor romani li se va da pamant in acea zona. Un acord din 30 august 1941, intre Romania si Germania, prevedea exploatarea in comun a Transnistriei, din punct de vedere economic, in timp ce evreii de aici urmau sa fie dusi in lagare. Data de 4 octombrie 1941 stabileste Guvernamantul Transnistriei. Capitala acestei provincii este stabilita la Odessa, chiar inainte ca orasul sa fie cucerit de Armata a IV-a romaneasca. Asediul orasului a inceput la 18 august si s-a incheiat in 16 octombrie 1941, timp in care au murit 17.000 de soldati romani, iar alti 70.000 au fost dati disparuti. Acesta a fost practic singurul mare oras sovietic administrat de un aliat al Germaniei, in speta Romania. Desi se spune ca Germania nu era deloc impacata cu ideea de-a ceda romanilor un centru economic si militar atat de important, la Marea Neagra, precum Odessa.

Atentatul de la 22 octombrie 1941

La intrarea trupelor romane in Odessa, la 16 octombrie 1941, in acest oras erau 90.000 de evrei. Un alt specialist cu care am stat de vorba acum, Andrei Muraru, doctor in Istorie, coordonator al programelor de cercetare la Institutul Roman de Istorie Recenta, ne-a spus ca imediat dupa incheierea razboiului, in 1945, in Odessa a fost realizat un recensamant al populatiei. De unde a rezultat ca in acest oras mai ramasesera doar cateva zeci de evrei. De la 90.000, la cateva zeci! Dar sa revenim la studiul lui Ottmar Trasca. La doua zile dupa cucerirea Odessei, administratia romaneasca decide infiintarea unui ghetou in penitenciarul orasului. In scurt timp sunt arestati 1.726 de evrei. Numarul lor va creste rapid, pana la 16.000, in zilele urmatoare. Pe fondul acestei tensiuni intre trupele de ocupatie si populatia civila, la 22 octombrie 1941, ora 17.35, cladirea Comandamentului militar romanesc din Odessa, aflata pe strada Engels, este aruncata in aer. Potrivit istoricului Andrei Muraru, a existat in subsolul cladirii o cantitate de trei tone de explozibil. Au fost ucisi 135 de ofiteri si soldati romani si germani. A murit chiar si comandantul militar al orasului, generalul Ion Glogojanu. Culmea este ca civilii din Odessa le atrasesera atentia romanilor ca tot centrul orasului fusese minat de sovietici, inaintea retragerii lor. Cladirea de pe strada Engels, fost sediu al NKVD-ului, a fost capcana perfecta pentru romani, care si-au stabilit tocmai aici cartierul general. Era un imobil impozant, ramas ca prin minune neatins de obuzele din timpul asediului de pana in 16 octombrie. Birouri sclipitoare, curatenie exemplara, ba chiar se povesteste ca pana si calimarile erau pline cu cerneala. Soldatii romani au cautat peste tot in cladirea Comandamentului, dar n-au gasit nicio urma de pericol. S-a dovedit ulterior ca moartea fusese ascunsa in subsolul imobilului. Peste sacii cu bombe s-a turnat un strat subtire de beton, iar deasupra a fost pus un morman de gunoaie.

Practic, a fost acelasi scenariu, ca si in cazul Kievului, cu o luna inainte de atentatul din Odessa. Si la Kiev, tot intr-un fost sediu al NKVD, s-a produs o explozie de proportii, ucigand inalti ofiteri germani. Ca represalii, la Kiev, 30.000 de civili au fost masacrati. Acum, iata, venea randul Odessei. De aici este expediata spre Bucuresti, dupa atentat, o telegrama-fulger, cu numele de cod "Vrancea", in care sunt descrise explozia si consecintele sale. Imediat vine si raspunsul maresalului Ion Antonescu, care, dupa cum arata istoricul Ottmar Trasca, emite Ordinul 561, in care se spunea clar - "sa se ia masuri drastice de represalii". Practic, pentru fiecare ofiter roman sau german ucisi in atentat sa fie executati cate 200 de civili, iar pentru fiecare soldat roman sau german ucisi sa fie executati cate 100 de civili. Odessa va deveni astfel un oras al spanzuratilor. Cifra invocata de istoricii Ottmar Trasca si Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucisi, atat in seara de 22 octombrie, cat si a doua zi. Aproape ca nu mai era copac din oras de care sa nu fie spanzurat un om. Se folosesc ca spanzuratori stalpii pentru iliminatul public, ba se fac si improvizatii din barne, legate intre ele, de care atarna corpurile inerte.

Dar nu s-a redus totul aici, pentru ca istoricul Ottmar Trasca vorbeste si de un alt ordin, cu numarul 563, venit de la Bucuresti pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Asa ca sunt scosi din ghetoul din Odessa evreii deja incarcerati, plus alti oameni arestati pe loc, in tot orasul. Aparusera multi delatori care veneau la romani si le spuneau pe cine sa aresteze, pentru ca aceia ar fi fost comunisti sau partizani. Orasul fusese impanzit cu afise care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Trasca indica cel putin 22.000 de evrei care in ziua de 24 octombrie 1941 au fost scosi din Odessa si dusi, intr-o imensa coloana, la trei kilometri departare, pana in satul Dalnic.

Depozite transformate in cuptoare pentru ars oameni

Iadul pe pamant are loc la Dalnic, unde oamenii sunt inghesuiti in niste depozite. Se observa totusi o neconcordanta intre ceea ce spunea zilele trecute batranul Mihail Zaslavski din Odessa si istoricii romani. Mihail sustine ca a vazut la locul masacrului noua depozite, pe cand in documentele istorice se arata existenta a numai patru depozite. Dar mai presus de orice raman faptele. Iata ce ne spune istoricul Andrei Muraru - soldatii romani au introdus tevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor si au deschis focul. Nu toti oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Inca mai traiau unii. Asa ca la final s-au adus cisterne cu benzina si depozitele au fost cuprinse de flacari.

Un depozit a fost aruncat in aer, exact in acelasi moment in care ofiterii si soldatii romani si germani, morti in atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau inmormantati in acel oras. Scene cutremuratoare se petrec la Dalnic, dupa descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum in studiul lui Ottmar Trasca - oameni arzand in depozite care implorau sa fie impuscati, ca sa scape de calvar. Soldati romani care mai intai se inchinau si apoi deschideau focul. La procesul intentat in 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentata cifra de 25.000 de civili ucisi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat dupa acele crime, primarul Odessei, Gherman Pantea, pus in functie odata cu intrarea romanilor in acest oras, a trimis o telegrama la Bucuresti, maresalului Antonescu, in care spune, intre altele, ca "noi niciodata nu ne vom putea spala onoarea in fata intregii lumi, dupa tot ce-am facut aici".

Crime in lagarele din Transnistria

Calvarul evreilor din Odessa inca nu se terminase. Multi au fost evacuati din oras, fiind dusi in satele din apropiere, unde casele fusesera distruse de razboi. Cei evacuati dormeau pur si simplu sub cerul liber. Asta se intampla in noiembrie 1941, cand iarna se instalase deja pe aceste locuri. In studiul lui Ottmar Trasca se arata ca insusi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizita in satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor si copiilor sa se intoarca in Odessa, iar barbatii sa fie dusi in inchisoarea orasului.

Situatia incepea sa se precipite pe frontul de Est, ofensiva germana era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera ca evreii care mai ramasesera in Odessa ar putea pactiza cu o eventuala ofensiva a sovieticilor. Administratia romaneasca decide, la 28 decembrie 1941, ca toti evreii din Odessa sa fie evacuati. Pana in februarie 1942 vor fi deportati 31.873 de evrei, fiind dusi in diverse lagare de pe teritoriul Transnistriei. La randul sau, istoricul Andrei Muraru vorbeste despre masacrele care au loc in lagarele din Bogdanovka si Berezovka. De data asta, cei direct responsabili de asasinarea a zeci de mii de evrei sunt membri ai militiilor ucrainene.

Metode germane de ucidere in masa, aplicate de romani

Despre acelasi subiect am vorbit si cu un alt specialist - conferentiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru in delegatia Romaniei la "Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research", autor al cartii "Fetele fascismului. Politica, ideologie si scrisul istoric in secolul XX". A realizat peste 30 de studii despre genocid si purificare etnica, fascism si autoritarism. S-a implicat intr-un program de pregatire a profesorilor de istorie din licee si a studentilor de la stiinte socio-umane, in privinta istoriei recente a Romaniei, ocazie cu care au fost realizate trei manuale despre fascism, comunism si Holocaust. Expertul arata ca la Odessa au avut loc doua masacre, imediat dupa ce Comandamentul militar romanesc a sarit in aer. Primul s-a petrecut pe 23 octombrie, cand 19.000 de oameni au fost inchisi in depozite si au murit dupa ce li s-a dat foc. Depozitele erau in portul orasului. Aceasta informatie se potriveste cu declaratia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravietuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care sustine ca familia lui a fost macelarita intr-un depozit, in data de 23 octombrie 1941.

Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost dusi spre Dalnic 16.000 de oameni, arata profesorul Chioveanu. Acesta precizeaza insa un lucru foarte important - toate crimele s-au comis sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, in Odessa fiind prezenti membri ai unei unitati care avea numele de cod 11-B. Acestia aveau misiunea de a-i instiga pe soldati sa ucida civili. In plan mai larg, Mihai Chioveanu explica faptul ca, dupa invadarea URSS, in spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C si D. Numarul acestora ajunsese pana la sfarsitul razboiului la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toti oficialii sovietici, ofiterii NKVD si barbati evrei cu varste intre 16 si 65 de ani, considerati a fi apti de lupta. Trupele speciale germane incendiaza sinagogi, diverse cladiri, cu tot cu oameni in ele. Aceleasi trupe speciale arata si romanilor, la Odessa, modelul uciderii organizate, adica sa bagi oameni intr-un depozit si sa-i omori acolo. Pentru ca romanii, arata profesorul Chioveanu, ucideau si lasau cadavrele la intamplare, la locul crimei.

Situatia din spatele frontului era cu atat mai tensionata, cu cat Moscova ceruse civililor sa se constituie in grupuri de partizani, pentru a sabota trupele de ocupatie. La randul lor, trupele germane si cele romane actioneaza dupa un ordin anti-partizani, executand populatia civila, considerata a fi responsabila pentru actele de sabotaj.

Poveste de dragoste in mijlocului iadului

Pe de alta parte, profesorul Mihai Chioveanu spune ca au existat ofiteri si soldati romani care au refuzat sa participe la masacrarea populatiei civile. Practic, doar cateva mii de soldati romani au participat la uciderile in masa ale civililor din Odessa, selectati in prealabil pentru asemenea misiuni. Se cunoaste cazul unui ofiter roman care a refuzat sa ucida civili, drept pentru care a fost palmuit de un alt ofiter roman, in fata camarazilor lor. "Daca nu toti soldatii romani pot fi acuzati pentru masacru, in schimb Armata Romana, ca institutie, este responsabila pentru ceea ce s-a petrecut in Transnistria", conchide profesorul Chioveanu.

Foarte interesanta este povestea pe care a descoperit-o profesorul american Charles King, de la Universitatea Georgetown din Washington. El a scris o carte intitulata "Geniu si moarte in orasul viselor", o istorie a Odessei, a carei recenzie a fost prezentata si in Romania de catre istoricul Andrei Muraru. Cartea a vazut lumina tiparului in acest an. Cel mai important capitol se refera la ocupatia romaneasca. In acest volum se arata ca romanii au administrat orasul Odessa timp de 907 zile, incepand din 16 octombrie 1941. Ei bine, profesorul King vorbeste, intre altele, despre o poveste de dragoste infiripata intre un soldat roman si o evreica din Odessa. El era sergent si se numea Nicolae Tanase. Numele femeii era Vera Sepel. Nicolae a vrut s-o duca pe Vera in Romania, incercand s-o salveze din iadul instaurat in capitala de atunci a Transnistriei. Planul era sa vina cu iubita lui pana la Bacau, cu trenul. Acolo era familia romanului. Cei doi n-au mai apucat pana la urma sa se urce in trenul spre Romania, pentru care aveau deja bilete, din cauza ca au fost retinuti in ultima clipa de o patrula. Nicolae a fost trimis in fata Curtii Martiale si condamnat la ani grei de inchisoare, iar Vera a fost dusa intr-un lagar.

Doua milioane de pagini de istorie despre Transnistria

Despre crimele de la Odessa si din Transnistria s-au scris mai mult de doua milioane de pagini de istorie, care pot fi gasite azi in arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeasi arhiva e disponibila si la Institutul National pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" din Romania, arata istoricul Andrei Muraru. Ceea ce se stie azi este ca in lagarele din Transnistria au murit intre 150.000 si 210.000 de evrei. In aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Trasca, sunt inclusi si evreii deportati din Basarabia si Bucovina de Nord, care au fost dusi in Transnistria.

Pe de alta parte, profesorul Mihai Chioveanu a spus ca, dupa 1990, in Romania au aparut aproximativ 100.000 de titluri de carti, studii, articole despre Holocaustul romanesc. "Romanii trebuie sa constientizeze azi ceea ce s-a intamplat cu 70 de ani in urma", arata profesorul Chioveanu.

La randul sau, istoricul Ottmar Trasca este convins ca "ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tacere. Rolul Armatei Romane, mult timp negat, este clar, la toate esaloanele. Exista documente in acest sens. O natiune moderna si responsabila isi asuma trecutul, cu bune si cu rele", arata expertul.

Problema cea mai importanta, asa cum spun istoricii, este ca volumul acesta de informatii despre Holocausatul romanesc circula doar in mediile academice, ceea ce nu e suficient, pentru ca adevarul ar trebui sa fie cunoscut si de omul de rand. "Un rol foarte important il are educatia", sustine Andrei Muraru.

Holocaustul e optional in scolile romanesti

Am vrut sa stim ce si cat se studiaza azi in scolile romanesti despre Holocaust, si mai ales despre cazul Odessa. Am descoperit astfel ca acest subiect este la capitolul "optionale", atat in licee, cat si in universitati. Am pus intrebarea, in acest sens, conferentiarului universitar doctor Andrei Siperco, de la Universitatea din Bucuresti. Acesta ne-a spus ca studentii invata din anul al II-lea despre Holocaust. Curs optional. "Studierea Holocaustului depinde de fiecare facultate in parte, cum anume se abordeaza tematica", zice dascalul. La fel ne-a spus si profesorul de istorie Adrian Grecu, de la "Scoala Centrala" din Bucuresti. Un curs optional, la care "depinde de fiecare profesor in parte cum abordeaza tematica".

In final, am intrebat la Ministerul Educatiei, unde inspectorul general de Istorie, Doru Dumitrescu, a precizat ca din anul 2005 exista o disciplina optionala despre Holocaust, cu tot cu manualul de rigoare, in care se vorbeste si despre cazul Odessa. Dar depinde de fiecare liceu in parte daca accepta in programa sa aceasta disciplina. Conform statisticii oficiale, din cele 1.000 de licee din Romania, numai 300 au adoptat pana acum programa despre Holocaust. In special liceele umaniste.

Si asta in conditiile in care ministerul de resort a cheltuit 200.000 de euro, intre anii 2000 - 2011, pentru formarea a 727 de profesori in materie de Holocaust, acestia fiind trimisi la specializare in SUA, Israel sau Polonia. Alti 2.500 de profesori au urmat asemenea cursuri in Romania.  

Am retinut vorbele istoricului Andrei Muraru, ca o concluzie la tragicele evenimente din 1941-1942 : "E bine sa vorbim despre trecutul nostru. Sa vorbesti despre cazul Odessa e ca o spovedanie. Nu pentru a face pe placul Occidentului. E bine pentru sufletul nostru".


Dan Gheorghe, 2 noiembrie 2011

(fotografia de epoca apartine Arhivelor Nationale ale Romaniei. In fotografia de actualitate - Mihail Zaslavski, la Bucuresti)

Civilizatia maramureseana a lemnului a fost pusa pe foc inca din anii '70, mii de case, vechi de sute de ani, disparand pana in prezent
 

Mihai Dancus a creat, din 1972, un sat traditional, pe 13 hectare, langa Sighetul Marmatiei, in incercarea de a salva sufletul Maramuresului   


Guvernul Norvegiei a sprijinit proiectul Muzeului Satului Maramuresean, incepand din 2009, cu 600.000 de euro, prin construirea instalatiilor tehnice traditionale - mori, pive, valtori


 
"Maramuresul este zona care a dat Tarii si Europei o arhitectura populara in lemn de valoare exceptionala", afirma Mihai Dancus, pana in septembrie 2011 director al Muzeului Satului Maramuresean. A iesit la pensie, conform legilor actuale, la 65 de ani. Dar cu toate astea se afla in continuare, zi de zi, alaturi de cel mai important proiect al vietii sale, la care a muncit, nu numai cu mintea, ci si cu bratele, inca din 1972. Atunci a pus bazele unui sat maramuresean traditional, care se afla la cativa kilometri de Sighetul Marmatiei. Un sat cu 36 de case, intins pe 13 hectare.

Scoala si primarie in satul-muzeu

Satul urca si coboara dupa cum ii dicteaza dealurile si vaile pe care e asezat, intregul ansamblu fiind marginit de raul Ronisoara. Ca orice comunitate, chiar si aceasta, desi e doar un muzeu, are scoala si primarie. Pentru ca in satele maramuresene erau si case ale ungurilor, evreilor si ucrainenilor, si in satul-muzeu poti vedea cateva case ale conationalilor. Biserica se afla pe o ridicatura de pamant, de parca ar supraveghea intreaga asezare.

Depresiunea Maramuresului

Civilizatia maramureseana a lemnului, asa cum e cunoscuta in analele etnografiei romanesti, e un taram in depresiunea Maramuresului, intre Carpatii Orientali, Muntii Rodnei, Carpatii Vulcanici de Nord si Muntii Maramuresului. Aici erau pe vremuri case si biserici, cruci de hotar, semne de mormant, suri si fantani cu cumpana, grajduri si soproane, garduri impletite din nuiele si mai ales celebrele porti maramuresene. Toate aceste elemente se afla azi cuprinse in satul-muzeu.

Gospodaria deschisa

Dupa traditie, casa e la vedere, spre ulita. In spatele casei sunt grajdul si sura, cotetele porcilor. In lateral se afla colejna pentru adapostirea carutei, lemnelor si uneltelor agricole, dar si cosarele unde se pun granele. Se vad "jirezile" de coceni de porumb in spatele casei. E caracteristic pentru gospodaria maramureseana sa fie deschisa, adica sa aiba garduri joase, incat toata lumea sa poata vedea din ulita curtea intreaga. Fala gospodariei nu poate fi decat la intrare, unde e poarta semeata. Un adevarat "arc de triumf", pe sub care treci, sa dai binete gazdei.

Satul-muzeu se populeaza de sarbatori

Satul-muzeu prinde viata, in ziua de azi, numai la marile sarbatori, atunci cand mesterii populari se aseaza in cate o gospodarie si cu mainile lor reaprind mestesuguri stramosesti. In mod demonstrativ, pentru turisti sunt organizate munci agricole - strangerea holdelor de grau, adapostirea animalelor, a carutelor, a cocenilor de porumb, in timp ce gradinile din fiecare gospodarie se aprind in culorile florilor si ale zarzavaturilor. "E incercarea noastra de a da din nou viata satului maramuresean traditional", spune Mihai Dancus, care a vrut astfel sa aplice conceptul de muzeu viu. Un sat viu.

In 1972 a iesit castigator proiectul de anvergura

Pe ulite drepte sau intortocheate te plimbi prin satul-muzeu. Strabati la pas caile principale, precum Drumul Tarii, Ulita Bisericii, Valea Morii. Toate drumurile duc spre biserica. Gazda ne povesteste cum a inceput totul, in 1972. La vremea aceea, Mihai Dancus era un tanar muzeograf. Ne-a spus ca a muncit in acelasi loc, la Muzeul Satului Maramuresean, vreme de 43 de ani. In anul 1972 exista un alt proiect, de mici dimensiuni, al unui sat traditional care ar fi trebuit amenajat in centrul orasului Sighet. Intrelocutorul nostru insa, "plin de energie la vremea aceea", cum isi aminteste, a marsat pe ideea unui adevarat sat traditional, de mare intindere. Autoritatile de atunci au mers pana la urma pe ideea de anvergura si au pus la dispozitia muzeului 13 hectare de teren.

Disparitia caselor din lemn, inca din anii '70

De aici incolo, povestea noastra intra pe doua planuri, pentru ca Mihai Dancus a inceput sa construiasca satul traditional intr-un moment in care deja se remarca un fenomen devastator pentru Maramures - disparitia caselor din lemn. Specialistul a umblat prin diverse zone ale Maramuresului, in Cosau, Mara, Iza inferioara, Ieud, Borsa, Valea Ruscovei, Valea Tisei. A facut o prima evaluare pentru 700 de case din lemn pe care le-a intalnit, alegand 36 de case pe care le puteti vedea azi in muzeu. Criteriul de selectie a fost vechimea lor. Tocmai de aceea acest muzeu este recunoscut de etnografi ca locul in care se afla expuse cele mai vechi constructii din Romania.

Grinda mesterului

Ca sa-ti dai seama de vechimea unei case trebuie sa citesti inscriptia de pe grinda mesterului. "Acest lucru s-a facut in 1785, inceputu in luna lui deche", vedem o prima inscriptie. Sau alta - "de la facerea lumii valeat 7301", adica 1792. Cea mai veche casa din acest muzeu poarta urmatoarea inscriptie - "edificata in 1596. Mihai Codrea, fiul lui Lupu". Sunt inscriptii chirilice sau latinesti. "Maramuresenii isi inscriptionau casele datorita statutului special pe care l-au avut in perioada dominatiilor maghiare si austro-ungare. Au fost oameni liberi, nu iobagi. Prin inscriptionari isi marcau proprietatea, statutul", ne explica specialistul. Tot el adauga un fapt important, care poate explica mentalitatile actuale in privinta constructiilor din Maramures, anume ca in perioadele dominatiei maghiare sau austro-ungare casele din piatra erau numai apanajul nobililor, in timp ce maramuresenii de rand erau obligati sa-si faca doar case din lemn.

Cat de usor se demonteaza casa traditionala

O casa traditionala maramureseana, din lemn, e usor de demontat, ni se explica. Asa-numita grinda a mesterului strabate, pe mijloc, toate cele doua sau trei camere, sustinand peretii si tavanul. Daca pe aceasta o desfaci din ansamblu, toata casa va cadea. Si atunci vezi un morman din cateva zeci de grinzi, mai lungi sau mai scurte, innegrite de secolele care au trecut peste ele. La alegerea caselor care sunt azi in muzeu s-a mai tinut cont si de tehnicile de constructie, de planul fiecarei locuinte si de materialul folosit - foioase sau rasinoase. "Intr-o zi am ridicat o grinda si atunci mi-am dislocat o vertebra", isi aminteste Mihai Dancus cum muncea cot la cot cu echipele care mergeau pe teren, demontand casele, pentru a le remonta apoi in spatiul muzeal.

Case din lemn vandute la pretul lemnului de foc

Primele doua case din muzeu au fost montate in 1974. Dar casele n-au fost luate oricum de pe pamantul lor, ci cumparate de la proprietari. Autoritatile au alocat bani in acest sens. Altceva este totusi de retinut, dupa cum ne povesteste Mihai Dancus. Aceste case, inca de la inceputul anilor '70, erau vandute de oameni "la pretul lemnului de foc". Asta, in ciuda faptului ca nu erau parasite, ci locuibile. Aveau in interior mobilerul traditional, pe care azi il puteti vedea in casele din muzeu. Daca n-ar fi fost luate in muzeu, aceste case ar fi ajuns pe foc. Proprietarii lor inteteau focul cuptoarelor tocmai cu civilizatia maramureseana a lemnului. In cuptoare se ardeau caramizile, pentru a se ridica noile case care impanzesc Maramuresul actual. Casele din piatra.

Mii de case traditionale au disparut in Maramures

L-am intrebat pe Mihai Dancus ce s-a intamplat cu restul de 700 de case pe care le vizitase in tot Maramuresul, in anii '70, din care ulterior a selectat exponatele muzeale. "Au disparut toate. Si nu numai acelea. Au disparut mii de alte case din lemn in Maramures. Nu exista o cifra exacta. Dar puteti vedea azi, daca va duceti in satele maramuresene, cate case din lemn mai exista", ofteaza expertul. El sustine ca majoritatea caselor disparute erau dintr-un lemn pretios, prin calitatea si rezistenta lui in timp - stejarul. "Azi mai sunt in Maramures case din lemn, dar cele mai multe din brad, o esenta slaba", adauga muzeograful.

Strainii au facut parchet si mobila din casele maramuresene

Faptul ca au disparut mai ales casele din stejar se explica in primul rand prin fenomenul inregistrat dupa 1990, adica "exportul" acestor case. Strainii au cumparat casele traditionale maramuresene, pentru a face parchet de lux din secularul lemn de stejar. Se mai facea si mobilier de cea mai buna calitate. "A fost un val de straini care, dupa 1990, au cumparat foarte multe case din lemn in Maramures, mai ales pentru aceste scopuri", povesteste Mihai Dancus.

Scoala de restauratori

Construirea satului-muzeu a insemnat si formarea unei scoli de mesteri restauratori, in cadrul Muzeului Satului Maramuresean. Au fost alesi, la inceput, opt oameni care stiau deja tehnica prelucrarii lemnului, dupa vechile obiceiuri. Ei au format apoi alte generatii de restauratori. In satul-muzeu au fost refacute "talpile" caselor, ancadramentele pentru ferestre. Grinzile au fost imbinate intre ele in tehnica "gurii de lup", pentru a ridica peretii. Era nevoie de cateva luni pentru repunerea pe picioare a fiecarei case. Acolo unde grinzile vechi erau irecuperabile, din cauza deteriorarii, s-a pus grinda noua, tot din stejar. Dar nu oricum. Stejarul trebuie lasat opt ani sa se usuce, inainte de-a fi folosit in constructii. Lemnul n-a fost tratat cu substante chimice, pentru eliminarea daunatorilor, ci s-a folosit tehnica fumului. In fiecare casa a fost facut focul, pentru ca vetrele sunt functionale, iar fumul a fost lasat sa "inunde" peretii interiori.

Bisericile "umblatoare"

O istorie cu totul speciala este legata de biserica din satul-muzeu. Aceasta isi are obarsia in satul Criciova, de pe Valea Talaborului, din Ucraina. Se stie ca doua treimi din Maramuresul Istoric se afla pe teritoriul Ucrainei. La maramureseni exista pe vremuri obiceiul bisericilor care "umbla" din sat in sat. Daca intr-un sat ardea biserica, atunci o alta comunitate, care avea doua biserici, oferea una din ele satului napastuit de foc. Biserica din lemn era demontata si dusa in carute, iar pe drum se faceau slujbe religioase. Cand ajungea la destinatie, lacasul de cult era remontat. "Asa au circulat multe biserici din lemn in Maramures", zice Mihai Dancus. Biserica despre care vorbim acum, construita in 1620, a fost donata satului Oncesti, de pe Valea Izei, toate grinzile sale fiind transportate in 12 carute, trase de cate patru perechi de boi, fiecare.

Satul-muzeu era totusi incomplet

Dar acestui sat-muzeu ii lipsea totusi ceva important, pentru a fi o copie fiedela a unei comuntati traditionale. Mai avea nevoie de instalatiile tehnice, care in mod normal se afla la marginea localitatii. E vorba, in primul rand, de morile de apa, dar si de pive si de valtori. Pe vremuri, femeile puneau tesaturile in valtori, niste cuve uriase facute din lemn, pentru a indesa materialul. Dar se si spalau tesaturile acolo, cu ajutorul vartejului de apa. "Se spala mai bine ca in masinile moderne", e convins Mihai Dancus. In piua se bateau tesaturile din lana, din care apoi se faceau cioareci si sumane. "Pentru aceste instalatii nu am gasit niciodata bani, dupa 1990, de la autoritatile romane", adauga omul.

Vizita norvegienilor, la Sighet

Lucrurile s-au schimbat in 2008, cand la Sighetul Marmatiei a venit un grup din Norvegia. Erau reprezentantii Consiliului din zona Telemark. Au venit la Muzeu, fiind impresionati de ceea ce au vazut in satul creat de Mihai Dancus. "M-au imbratisat, dupa ce au vazut tot ce era aici", isi aminteste romanul. El ne explica faptul ca Norvegia e tara care a promovat cel mai mult ideea muzeelor vii, in aer liber. Muzee in care vezi nu numai case vechi, dar si oameni in ele, mestesuguri, traditii. "Norvegienii m-au intrebat daca am nevoie de ceva in plus pentru muzeul din Sighet. Le-am spus ca trebuie sa fac si instalatiile tehnice. Mi-au raspuns ca trebuie sa fac un proiect, iar Guvernul Norvegiei ma va ajuta", povesteste specialistul din Romania.

Norvegianul care locuieste intr-o casa din lemn construita in anul 1200

Cu ocazia asta, Mihai Dancus l-a cunoscut pe profesorul Dag Rorgemoen, de la Universitatea din Telemark. Ni s-a spus ca in Norvegia muzeele sunt administrate de universitati. La scurt timp dupa acel moment, Mihai Dancus a fost invitat in Norvegia, sa viziteze muzeul din Telemark. Unde sunt prezentate case lor traditionale. Dar surpriza cea mare a fost alta. Romanul a stat in gazda la profesorul Rorgemoen. Intr-o casa din lemn care dateaza din anul 1200! Modernizata in interior la nivelul secolului al XXI-lea. "M-a uimit ideea norvegienilor de-a pastra totul intact, casele, traditia, nu numai in muzee, ci in toata tara. Norvegienii ne dau o lectie despre ce inseamna sa-ti pretuiesti istoria, traditiile, patrimoniul", arata Mihai Dancus.

"Mi-au spus ca lemnul e asociat cu saracia"

Satul-muzeu a fost vizitat si de ambasadorul Norvegiei in Romania, Oystein Hovdkinn. Oficialul ne-a facut onoarea unei scurte discutii, zilele trecute, ocazie cu care a definit muzeul de langa Sighetul Maramatiei drept "ceva fantastic, unic in Europa de Est". El ne-a mai spus ca a vizitat diverse locuri din Transilvania, din 2008, de cand este ambasador in Romania, remarcand ca lemnul nu mai este in ziua de azi, pentru romani, materialul de baza in constructii. "Am observat ca aproape tot ce se construieste nou e din caramida. Desi chiar si intr-o casa din lemn pot exista toate utilitatile moderne". Reprezentantul norvegian i-a intrebat pe localnici de ce nu mai folosesc lemnul. "Mi-au spus ca lemnul e asociat cu saracia. O amintire din vremurile in care o duceau rau. Dar i-am invitat sa vina la Oslo, sa vada ca lemnul e folosit in casele tuturor, si ale celor bogati. Norvegienii pun semnul egal intre lemn si confort", le-a spus ambasadorul.

Norvegienii primesc bani de la stat pentru intretinerea caselor vechi

Vorbim totusi despre o tara, precum Norvegia, unde cultura lemnului este primordiala. Oamenii de acolo isi fac case din lemn nu numai pentru ca este un material ecologic, ci si datorita calitatilor lui in "lupta" contra frigului specific nordului Europei. Insusi ambasadorul ne-a spus ca are un apartament in Oslo, intr-un bloc cu doua etaje, facut din lemn. Pe de alta parte, casele vechi din Norvegia nu sunt demolate, ci aparate de lege. Statul ofera bani celor care locuiesc in asemenea imobile, pentru a le intretine, a remarcat ambasadorul Oystein Hovdkinn.

10 milioane de euro din partea Norvegiei pentru traditia romaneasca

Tocmai ideea de a proteja patrimoniul cultural a facut ca Norvegia sa ajute Romania in acest sens, din 2009 pana in 2011 finantandu-se proiecte in valoare de zece milioane de euro, in cadrul Mecanismului Financiar al Spatiului Economic European. Intre aceste proiecte se evidentiaza restaurarea patrimoniului din Muzeul "Astra" din Sibiu, refacerea peisajului istoric din satele sasesti, restaurarea Fortaretei Macelarilor din Baia Mare, refacerea Hanului Gabroveni din Bucuresti, restaurarea Portii a V-a din Fortareata Vaubian din Alba Iulia. Ambasadorul ne-a anuntat ca, in viitorul apropiat, Norvegia va  incepe un nou program de finantare a patrimoniului cultural romanesc, volumul investitiilor urmand sa fie de trei ori mai mare.

Umilinte din partea romanilor

Proiectul norvegian pentru instalatiile tehnice din Muzeul Satului Maramuresean, in valoare de 600.000 de euro, a demarat in anul 2009. Trebuie spus ca 90% din bani au venit de la Guvernul Norvegiei, iar 10% de la autoritatile romane. "Prin cate umilinte am trecut, pana sa obtin acei 10% de la romani! Dar nu mai vreau sa-mi amintesc de lucrurile rele. E bine ca totul s-a rezolvat", spune cu seninatate Mihai Dancus.

Barajul artificial

La marginea satului-muzeu a fost creat un baraj. S-a facut drenajul apelor freatice, izvoarele fiind directionate spre lacul de acumulare, cu o capacitate de 7.500 de metri cubi. Au fost intinse conducte care fac legatura cu raul Ronisoara, din apropiere, tot pentru alimentarea lacului de acumulare. Cu atat mai mult cu cat raul se afla sub nivelul instalatiilor tehnice din sat. Au fost refacute doua mori de apa, patru valtori si o palincie. Toate aceste instalatii nu mai existau. Ele au fost distruse de trecerea timpului. Dar au existat in muzeu planurile in detaliu ale fostelor instalatii, incat acestea au prins din nou viata. A fost restaurata moara Dunca-Boboiog din Ieud, datata la 1570, apoi moara Mois din Berbesti, din 1912, dupa aceea piua care a apartinut familiei Tiplea din Feresti-Breb. Casa morii are aproape zece metri lungime si peste cinci metri latime, fiind impartita in doua camere, una pentru mecanismul propriu-zis, alta pentru locuinta morarului.

Demonstratie tehnica pentru turisti

Atunci cand intregul sistem e pus in functiune, apa din lacul de acumulare se varsa intr-un iaz, iar de aici se grabeste prin niste jgheaburi, numite traditional scocuri, punand astfel in functiune rotile morilor, dar si celelalte instalatii. Cand vin turistii, roata se invarte cu folos, obtinandu-se faina de cea mai buna calitate, ca o demonstratie a ingeniozitatii stramosesti. In cadrul aceluiasi program norvegian s-au mai refacut uleinita cu surub, vantureasca pentru cereale, masina de macinat, presa de stors struguri, masina de macinat mere. Toate in perfecta stare de functionare.

Visul implinit al unei vieti

"Aceste instalatii vor oferi viitoarelor generatii si vizitatorilor muzeului o experienta si o intelegere mai profunda a culturii legate de satul traditional", arata profesorul norvegian Dag Rorgemoen, unul dintre promotorii acestui proiect. "Este cea mai mare bucurie a mea pentru tot ceea ce s-a realizat aici. Nu e dat oricui in viata sa-si suprapuna idealurile din tinerete in profesia lui", exclama romanul Mihai Dancus.

"Haosul imobiliar" din ultimii 20 de ani

Am vrut totusi sa stim ce sansa mai are azi traditia in Maramures, in privinta constructiei caselor. Pentru asta ne-am dus la vreo 30 de kilometri de Sighet, in comuna Budesti. Aici e un primar tanar, de 38 de ani, pe numele sau Liviu Tamas. "Dupa cei peste 20 de ani de haos imobiliar, e greu sa mai repari azi ce-a fost candva", recunoaste edilul, adaugand ca cel mult 30% din casele din comuna lui mai sunt azi traditionale, din lemn. Si asta intr-o localitate cu 1.300 de gospodarii.

Iata cum poti transforma o casa veche intr-una moderna

Am gasit totusi ceva interesant aici - autoritatile locale au elaborat, in 2009, cu sprijinul Ordinului Arhitectilor din Romania, un catalog cu proiecte de case facute in stil traditional. Cine vrea sa faca o casa in Budesti, se poate inspira din aceste proiecte. Unul dintre ele, apartinand arhitectilor Maria si Constantin Enache, ne-a atras in mod special atentia, pentru ca se arata cum poate fi transformata o casa traditionala maramureseana intr-o locuinta moderna. Casa veche se demonteaza. Primul spatiu pe care il valorifici e la demisol. In acel loc vor fi amenajate bucataria, baia si anexele pentru depozitarea unor bunuri. Apoi se remonteaza casa. Se trece la pod. El trebuie refacut integral. Va fi mai inalt. Acolo va fi un spatiu excelent pentru locuire. Se poate adauga un foisor pentru servirea mesei in aer liber. Dupa toate aceste modificari, de la cei 73,30 metri patrati, cati avea casa veche, se ajunge la 245 de metri patrati locuibili, in imobilul modernizat.

Putini maramureseni sunt interesati azi de traditie

"Locuirea intr-o casa traditionala are avantajul ca stai intr-un imobil cu identitate, cum nu mai exista nicaieri in lume", se arata in paginile catalogului. L-am intrebat pe primarul Tamas cati oameni din comuna lui sunt convinsi de acest adevar si cati au studiat acest catalog cu proiecte, pana acum. "Foarte putini. Unii spun ca sunt banii lor si fac ce vor cu ei, isi fac casele asa cum vor ei", raspunde edilul, mai ales ca proiectele din acest catalog sunt optionale. Cat priveste casele vechi, din lemn, acestea au putut fi demontate, de-a lungul timpului, chiar si fara autorizatie de demolare, ne explica primarul. Motivul - nu existau acte, din mosi-stramosi, pe baza carora se facusera acele case. Asa ca din punctul de vedere al birocratiei romanesti, casele vechi nici nu existasera vreodata. De-asta s-au si "topit" atat de usor.

Reguli de constructie in Budesti, in conformitate cu specificul local

Cu toate astea, in Budesti sunt azi niste reguli de care trebuie sa tii seama, cand iti construiesti o casa - fara acoperis curbat, sa nu folosesti material plastic la acoperis, fara culori stridente pentru ziduri, sa nu folosesti inox sau materiale stralucitoare. Se interzic materialele care imita lemnul ori piatra. Gardurile trebuie sa fie din lemn, la fel si ferestrele si usile. Sunt recomandate portile maramuresene la intrarea in curte. Distanta intre case nu trebuie sa fie mai mica de trei metri. 

2.400 de lei costa traditia maramureseana

Si azi se mai vand case din lemn in Maramures. Oamenii din comuna Budesti ne-au spus ca o asemenea locuinta are pret derizoriu, in jur de 2.400 de lei. De curand a fost in sat o asemenea tranzactie, zice lumea. "Le dezmembreaza si duc grinzile cine stie unde, chiar si la gunoi, sa faca loc caselor moderne", spun locuitorii comunei.

In casa din lemn de brad a Dochiei

Pe o ulita rascolita de noroi ajungem cu greu la casa Dochiei. Asa o cheama pe gazda, Mariana Dochia. O casa din lemn de brad, veche de 100 de ani, cum ne-a spus apoi femeia care lucra la caierul cu lana, in tinda. Acolo e un pat lipit de cuptor. Alaturi vedem "camera buna", pentru oaspeti, plina cu munca de-o viata a femeii de 85 de ani - perne si paturi, cearceafuri si carpete. Totul in culori stralucitoare. Asa se intampla si cand vin turistii in Budesti. Poposesc in casa Dochiei. O gasesc la caierul cu lana, tot asa cum am vazut-o si noi acum. Turisti de prin toate tarile Europei. "Toata viata am stat aici. Eu nu-mi vand casa, orice ar fi", e decisa batrana, care zice ca nu are pensie, dar castiga un ban din tesaturile pe care le face zi de zi. Aflam ca in tinerete a fost socacita satului, adica cea care se ocupa de prepararea bucatelor la marile sarbatori, dar si la nunti si botezuri sau la alte evenimente. 

"Turistii s-au saturat de betoane"

Culmea e ca un om care nu are vedere poate totusi sa vada mai bine decat altii. Adica sa-si dea seama de valoarea traditiei. Asta e povestea lui Ioan Cupcea, nevazator de gradul 1 si locuitor al comunei Budesti. El si sotia lui s-au implicat in afaceri turistice, dupa 1990, fiind sustinuti cu bani de cei doi baieti ai lor, dintre care unul e plecat la munca in strainatate. Familia asta are doua pensiuni in Budesti, una din lemn si alta din caramida. "Stiti unde vor turistii sa stea? Doar in pensiunea din lemn. Ca de betoane s-au saturat", ne anunta gazdele.

Camping amenajat din case traditionale

Ca urmare, ce s-au gandit acesti intreprinzatori locali - daca tot se vand case din lemn in sat, de ce sa ajunga pe foc? Mai bine le cumparam noi. Si au cumparat deja trei. Iar la marginea comunei, in zona Fogadau, vor sa faca un fel de camping in care sa fie doar case traditionale. S-a turnat deja fundatia pentru cele trei case. Una din locuinte a fost montata. Alta e pe cale de-a se ridica. Am vazut grinzile dormitand langa viitorul lor amplasament. Canalizare vor avea de la o aductiune din apropiere. Curent electric au deja. In casa care e acum in picioare au amenajat toaleta. "Vrem sa mai luam si alte case, daca se vor mai vinde, sa nu ajunga la gunoi, ca e pacat de ele", zic investitorii din Budesti.

Studiile europene recomanda casele din lemn

Renaste civilizatia lemnului in Romania? Un raspuns l-am aflat de la directorul Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, Valeriu Olaru, care ne-a spus din capul locului ca "intr-o casa traditionala se poate locui". El a adaugat ca la ora asta se fac studii europene asupra celor mai bune materiale de constructie. Bune pentru sanatatea omului. Acestea sunt lemnul, piatra si pamantul - iata cea mai importanta concluzie a specialistilor europeni. "Multi oameni se imbolnavesc din cauza materialelor moderne, pline de chimicale", adauga directorul. Mai mult decat atat, Muzeul "Astra" s-a implicat in promovarea caselor traditionale. Aici puteti gasi un catalog cu 400 de constructii vechi. Planuri ale caselor, de unde omul poate alege o idee asupra felului in care sa-si ridice locuinta visata.

Targ de case traditionale in Muzeul "Astra" din Sibiu

Plus de asta, la acest muzeu este o lista cu oameni din toata tara care vand case traditionale. Asa ca cine vrea sa cumpere poate sa studieze aceasta lista. Muzeul nu se implica in niciun fel in tranzactii. Cumparatorii si vanzatorii discuta intre ei si se inteleg la pret. Din ce stie directorul, pretul acestor case vechi incepe de la 10.000 de lei, in functie de calitatea si marimea lor. Dar nu va imaginati ca e multa lume care se intereseaza de asa ceva. Mai degraba e "liniste" in acest domeniu. "Din pacate, ne intoarcem greu la traditie. Este necesara o politica nationala pentru incurajarea constructiilor in stil traditional", conchide directorul Valeriu Olaru.

Strainii ii obliga pe romani sa revina la traditie

Exista si vesti bune in Maramures, legate de reaprinderea spiritului pentru traditie, aflam de la Mihai Dancus. Culmea este insa ca mai mult la presiunea strainilor a reaparut lemnul in arhitectura locala, de cativa ani incoace. Si asta pentru ca turistii occidentali vor sa vada ceva specific locului. "In noile constructii a reaparut lemnul, fie in partea de sus a casei, fie prin poarta maramureseana. Dar mai mult la presiunea strainilor se intampla asa ceva", spune expertul.

Traditia e folosita azi doar pentru spectacol

Si obiceiurile populare sunt revigorate, chiar daca mai mult pentru spectacolul oferit oaspetilor straini. "Sunt obiceiuri care tin de nastere, casatorie, munci agricole, anotimpuri. Dar totul a evoluat spre spectacol. Pentru turistii straini. Localnicii le ofera asta, chiar daca ei nu mai cred in aceste ritualuri", conchide interlocutorul nostru cu amaraciune. E bine totusi ca vin strainii. Oare altfel ar exista riscul ca romanii sa uite cu totul de ei insisi?!...


Dan Gheorghe, 10 - 11 noiembrie 2011

Maramuresenii   au   reusit,   in premiera,   sa-si   comercializeze   mancarea   traditionala   in   supermarket


Slana, carnati, lapte, cascaval, tot felul de alte soiuri de branzeturi, dulceturi dintre cele mai neasteptate pentru papila gustativa a orasenilor, miere de albine, paine, prajituri de casa - toate acestea, si multe altele, facute dupa retete traditionale din nordul tarii de catre oamenii care fac parte din Asociatia Producatorilor de Produse Traditionale si Ecologice din Maramures. Dar nu e numai atat, pentru ca dincolo de targurile din toata tara la care participa de ani de zile, fiecare ducandu-si marfa cu propria masina, acesti oameni au reusit ceea ce la noi azi se poate numi o performanta - Asociatia a intrat in supermarket-uri. Mai intai la Baia Mare, incepand din acest an. Acolo, o data la doua saptamani, producatorii stau cate trei zile, de vineri pana duminica. 

Debut traditional si intr-un hipermarket din Bucuresti 

Iar saptamana asta, mai precis intre 11 si 13 noiembrie, va fi o noua premiera, de data asta la Bucuresti, unde vor fi prezenti peste 30 de membri ai Asociatiei, la supermarketul din Mall-ul Cotroceni. Presedintele acestei organizatii, Ioan Tataran, morosan lat in spate si inalt cat usa, ne-a explicat ca fiecare membru al Asociatiei vine cu produsele sale. Toti stau in interiorul supermarketului, pe un spatiu de aproape 100 de metri patrati, bine delimitat, pe care cumparatorii il pot remarca usor, pentru ca acel perimetru are la intrare o impozanta poarta maramureseana. Tu, cumparatorul, iti alegi un produs, dar nu dai banii la producator. Pentru ca produsul acela are deja pus pe el un cod de bare, ca toate marfurile de la supermarket. Cumparatorul va plati produsul traditional la casieria magazinului. Mai mult decat atat, platesti pretul producatorului, fara niciun adaos comercial, ca si cum ai lua marfa aceea de la orice targ popular. Si asta pentru ca fiecare producator din Asociatie cedeaza intre 10 si 15% din pretul produsului catre supermarketul care gazduieste acest nou sistem de vanzare, creat pentru marfurile traditionale. 

Aparitia producatorilor traditionali in supermarketul din Baia Mare a fost marcata, la inceput, cu un spectacol folcloric. La fel se va intampla si la supermarketul din Bucuresti, unde traditia culinara maramureseana va fi insotita de dansul unui grup de copii dintr-un sat de langa Ocna Sugatag.

Retete scoase de la naftalina

Ne-am dus sa-i cunoastem pe acesti oameni, producatorii traditionali, la ei acasa, in Maramures. L-am intalnit astfel pe Eugen Libotean, care si-a facut in Tautii Magherus o hala de productie a dulceturilor si siropurilor. Nu stiu daca ati mai auzit pana acum de dulceata de ardei iute sau de ceapa rosie, dulceata de usturoi sau de gogonele. Ne-a prezentat gazda multe alte produse - dulceata de nuci verzi, prune murate, struguri murati, zacusca de fasole si zacusca de vinete. In toata treaba asta sunt angrenati Eugen si nevasta lui, dar si mama lui, Florica, apoi patru matusi, dar si o alta familie. Toti muncesc aici de dimineata pana seara. Hala e aproape terminata, are un depozit pentru primirea materiilor prime, o sectie pentru productie, alt depozit pentru produsele finite. Am in fata mea un absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucuresti, in specializarea Alimentatie Publica si Turism. Mai intai a facut un complex de alimentatie publica in orasul natal, Baia Mare, iar de doi ani, cu banii stransi din prima afacere, s-a mutat in Tautii Magherus, dedicandu-se exclusiv produselor traditionale. A inceput sa cutreiere satele Maramuresului, in cautarea retetelor din batrani. Cu greu a gasit femei trecute de 80 de ani care mai stiau retete de pe vremea cand era bunica fata. 

"Dupa ce am facut primele produse si m-am dus cu ele in targ, unii mi-au spus ca am scos de la naftalina retete uitate de zeci de ani, pe care batranii de azi, de la oras, le gustasera doar in tineretea lor", povesteste Eugen Libotean. De pilda, dulceata de ceapa rosie. Sa vedeti cum se face, atat cat ne-a dezvoluit producatorul - fierbi ceapa rosie in vin rosu. Adaugi condimente si miere. La dulceata de gogonele, materia prima se scufunda pentru numai zece secunde in apa clocotita. Gogonelele se decojesc, se taie in doua, li se scot samburii, apoi se fierb intr-un sirop din miere, lamaie, vanilie si scortisoara. Dulceata de ardei iute - materia prima e fiarta, i se scot samburii si se toaca. Reteta pentru otetul din muguri de brad a fost gasita in satul Firiza. Cat despre otetul de mere, Eugen stie ca pe vremuri taranii puneau licoarea asta in mancarea animalelor, sa fie mai viguroase. "Otetul de mere e bun pentru fertilitate. Siropul din muguri de brad e bun contra racelilor, astmului si afectiunilor cailor respiratorii", precizeaza producatorul. El lucreaza numai cu materii prime luate de la tarani. Cand a pus afis la Primaria din Tautii Magherus, pentru achizitionarea mugurilor de brad, s-a trezit a doua zi cu 30 de femei care au adus fiecare cate un sac plin. Nucile verzi, afinele, gogonelele sunt aduse de la Ignis, alte materii prime vin de la Baita, Bistra, Firiza. Cat priveste afinele, Eugen le prefera pe cele din padure, pe care le considera mai gustoase, fata de cele din culturi. "Am adunat si retete romanesti, dar si unguresti", mai zice omul nostru. Numai din mugurii de brad face anual 4.000 de sticle cu sirop, iar din celelalte produse in jur de 3.000 de sticle sau borcane.

Traditie sustinuta cu fonduri europene

A lucrat in telecomunicatii, apoi si-a facut actele pentru Persoana Fizica Autorizata si, ajutat de sotie, a inceput sa se ocupe, de cativa ani buni incoace, de produsele traditionale. Asta e viata lui Mircea Firisar din comuna Seini. O familie care a avut, in primul rand, rabdarea si puterea de-a parcurge toate furcile caudine ale birocratiei, reusind sa acceseze fonduri europene pe masura 141 - pentru ferme de subzistenta. Ei sunt deja in al treilea an, din totalul de cinci, in care primesc cate 1.500 de euro anual. Au in proprietate un hectar si 12 ari. O livada pe 30 de ari si inca 30 de ari cu vita-de-vie. Cultiva si floarea soarelui. Din toate fac ceva - must din struguri si din mere, cate 1.200 de litri pe sezon din fiecare categorie. Au achizitionat din banii europeni o hidropersa care are capacitatea de 180 de litri pe ora. Cu ajutorul ei se face mustul. Au si un cuptor pentru uscat fructele - prune si pere. Prunele se tin in cuptor 36 de ore, perele - 24. Din sase kilograme de prune proaspete rezulta doar un kilogram de prune uscate. Plus o masina pentru ambalat fructele uscate, in vid. La toate astea se adauga cele 400 de kilograme de miere de albine, in fiecare an. "Noi ne stim toate drepturile cu privire la subventii, ne informam saptamanal, pentru ca mereu apar noutati. Nu e suficient sa astepti sa faca altcineva ceva pentru tine, trebuie sa te descurci singur", e convins Mircea Firisar.

Carne de porc cu colesterol pozitiv

Porci din rasa Mangalita. Asa-numita rasa primitiva. Desi la noi in Romania a patruns abia de 200 de ani. Rasa asta si-ar avea obarsia, din cate se stie, in Serbia si Ungaria. Vecinii nostri fac deja productie mare de carne din rasa Mangalita, ne spune Ioan Tataran, cel care a pus bazele unei ferme pe o suprafata de sapte hectare in comuna Lapusel, unde la ora asta se afla 120 de porci. Terenul de aici este certificat in sistem ecologic. "Mangalita e o rasa uitata la noi. Romania a promovat, din anii '70, rase de porci, precum Marele Alb, care cresc repede", ne explica Ioan, agronom de meserie. In schimb, porcul de Mangalita ajunge abia dupa doi ani la peste 200 de kilograme. Dar cea mai mare calitate a carnii sale e colesterorul pozitiv. Acesta contrubuie la eliminarea depunerilor de grasimi de pe vasele sanguine. Exista patru categorii de Mangalita - alb, rosu, negru si burta de randunica.

Plus-valoare din produsele finite

Dincolo de productie, cele mai importante sunt principiile lui Ioan Tataran, care din 2008 a pus bazele Asociatiei pe care o conduce. Iata-l pe primul - de ce sa-ti vinzi, pe mai nimic, materia prima din propria gospodarie, cand din fructe si legume, din carne sau din grane, poti face produse finite, care sa asigure valoare adaugata roadelor pamantului si muncii tale?! Si al doilea principiu - daca se unesc, producatorii vor reusi mult mai usor sa-si vanda marfa. Asa ca s-au unit producatori din Tara Lapusului, Tara Chioarului si Tara Codrului. Trei din cele patru "tari" ale Maramuresului. Asociatia isi tine portile deschise si pentru producatorii traditionali din Maramuresul Istoric. Prima reusita a noii Asociatii a fost chiar in 2008, cand din 14 martie s-a deschis in centrul orasului Baia Mare un targ saptamanal. Au inceput apoi sa curga invitatii de la autoritatile locale din Sibiu, Cluj, Brasov si din alte mari orase. 

Se incearca, in acelasi timp, schimbarea mentalitatilor fata de produsele traditionale. Grupe de copii de la mai multe scoli din Maramures au mers la diversi producatori ai Asociatiei, pentru ca micutii sa vada la fata locului cum se prepara mezelurile sau branzeturile, dupa retete din batrani. Au fost organizate schimburi de experienta intre producatorii din Maramures si omologii lor din Germania si Ungaria. Se fac cursuri in materie de productie ecologica, in colaborare cu Fondul Mondial pentru Natura. Asociatia a reusit sa deschida un magazin propriu in Bucuresti, langa piata Floreasca, pe strada Banu Antonache. Regulile sunt clare - poti face parte din Asociatie daca ai atestat de producator traditional, certificat ecologic pentru pamantul de pe care obtii recolta, locuiesti in mediul rural si esti proprietar de teren. 

"Piata produselor traditionale e inca mica la noi. Acum acopera doar 1% din vanzarile pe tara. Dar e totusi in dezvoltare", zice interlocutorul. El ne aminteste alte cateva asociatii importante de producatori traditionali, din Satu Mare, de la Arad si in Bucovina. Un succes al producatorilor traditionali este reaparitia abatoarelor de capacitate mica, unde se pot sacrifica cel mult 100 de porci si 20 de bovine pe luna, pentru deservirea fermelor de tip A, care au sub 100 de capete de animale. "Am convins autoritatile de necesitatea micilor abatoare, cu atat mai mult cu cat in Maramures, pe o raza de 100 de kilometri, nu e niciun abator. Pentru aceste abatoare s-a emis un ordin al Ministerului Agriculturii, pe 7 august 2011. Asta va face sa sporeasca numarul de animale in micile ferme", ne anunta Ioan Tataran.

Studiu culinar in Marginimea Sibiului

Dar mai este o problema, de care ne-a vorbit acelasi om, si anume ca printre producatorii traditionali pe care ii vezi la diverse targuri din tara sunt si cei care nu respecta traditia. "Mezelurile traditionale sunt inchise la culoare, pentru ca n-au antioxidanti. Mirosul specific de fum e puternic, iar in interior carnea e de un rosu inchis", iata cum poti tu, cumparatorul, sa-ti dai seama de carnurile scapate de pacatele industrializarii, dupa cum ne-a descris Ioan Tataran produsul traditional din carne. Conform actualei legislatii, mai precis Ordinului 690 din 2004, cel care vrea sa obtina atestat de producator traditional trebuie sa se adreseze directiilor agricole judetene, iar prin intermediul acestora Ministerul Agriculturii acorda atestatul de producator traditional. 

A ridicat insa o intrebare, in acest sens, un specialist de la Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, Mihaela Gherghel, si anume - de unde stiu autoritatile ca mancarea aceea care se numeste traditionala este preparata dupa o reteta veche de secole? "La noi nu s-au facut studii de alimentatie traditionala, pe zone etnografice", spune specialistul, care admite totusi ca in multe comune din Romania exista monografii sau alte documente, la primarii, la biserici sau prin casele batranesti, in care se amintesc retete locale de mancare. Muzeograful a realizat de curand un asemenea studiu in Marginimea Sibiului. A intalnit insa putine femei batrane care si-au amintit de felul in care se preparau bucatele, de la inceputul pana spre jumatatea secolului trecut. Au iesit astfel la iveala atat saracia, dar si cumpatarea taranilor din vechime. Mancarea avea la baza legumele, laptele si ouale. Doar la sfarsit de saptamana vedea omul in farfuria sa o bucatica de carne. O gaina se taia numai daca era bolnava sau pentru intremarea unui om bolnav. In rest, pasarile erau pastrate pentru oua. Marile posturi de peste an se tineau cu strictete. Atunci se manca, de exemplu, lapte de bou. O reteta compusa din gogonele, varza si mamaliga. Alta reteta - cafei negru. Cojile de paine din cuptor se puneau intr-o fiertura din apa si otet. Cand nu era post, dimineata se manca lapte cu mamaliga si oua. La amiaza - tocana de cartofi. Sau fasole. Iar seara - ce ramanea de la pranz. Painea mucegaita nu se arunca. Exista credinta ca daca mananci asa ceva, vei gasi bani, iar fetele nemaritate se vor trezi la usa cu petitori.  

"Intrarea produselor traditionale in supermarket - laudabila"

Un alt aspect foarte interesant ni l-a semnalat Lucia Romanescu, sefa Serviciului Produse Traditionale din cadrul Directiei pentru Agricultura Brasov. Interlocutoarea noastra a fost, pana anul trecut, directorul executiv al Oficiului National al Produselor Traditionale si Ecologice Romanesti, structura intre timp desfiintata. Primul lucru pe care ni l-a spus specialistul e ca in Romania nu este inca legiferat cuvantul "traditional" si ca urmare nu comiti o ilegalitate daca vinzi produse pe care le prezinti drept traditionale, fara ca ele sa fie in fapt asa ceva. Asta ce inseamna? - ca sunt unii oameni care doar spun ca au atestat de producator traditional, dar in realitate nu-l au. Si atunci ei se bazeaza, cand isi vand marfa la targ, numai pe actele sanitar-veterinare. Daca le au pe acestea, nu-i doare capul, nimeni nu le poate interzice sa-si vanda marfa, amestecandu-se printre adevaratii producatori traditionali dintr-un targ cu acest specific. "Singura posibilitate pentru cei care au atestat de producator traditional este sa expuna acel act la standul lor, sa fie cat mai vizibil pentru cumparatori. Astfel lumea isi da seama ca are de-a face cu marfa autentica, preparata dupa retete traditionale", spune oficialul de la Brasov. 

Referitor la intrarea produselor traditionale in supermarketuri, Lucia Romanescu a tinut sa precizeze ca o discutie intre Ministerul Agriculturii si marile lanturi de magazine, pe acest subiect, a inceput inca de anul trecut. "O discutie care la acea vreme nu s-a incheiat cu niste rezultate foarte clare. Dar iata ca acum avem de-a face cu o initiativa laudabila. Se pare ca e prima de acest fel in Romania", s-a referit Lucia Romanescu la patrunderea in supermarket a Asociatiei Producatorilor de Produse Traditionale si Ecologice din Maramures.

Traditia dovedita cu acte

Am aflat insa ca se pregateste schimbarea legislatiei in domeniul produselor traditionale. Asta inseamna modificarea Ordinului 690 din 2004, pe baza caruia s-a acordat pana acum atestatul de produs traditional. Principala noutate ar putea fi urmatoarea, asa cum ne-a precizat Lucia Romanescu, de la Brasov - cand vrei sa iei atestat, trebuie sa prezinti un document in care este descrisa reteta de pe vremea strabunicilor, pentru a dovedi ca produsul tau isi trage seva din traditia unei anumite zone etnografice. Pana acum, producatorii doar spuneau ca ei fac tot felul de sortimente dupa retete traditionale. Ei bine, de acum incolo nu va mai merge doar cu vorbele, ci va trebui sa si demonstrezi, negru pe alb, ca acea reteta traditionala exista intr-o monografie sau cine stie ce alt document. Asa ca producatorii vor trebui sa se duca prin sate, sa caute in arhive, ca sa dea de asemenea acte. 

Ceva nu chiar imposibil de gasit. "Eu am cautat in arhivele din Brasov si am descoperit o reteta de branza din jurul anului 1500", ne-a exemplificat Lucia. "O idee foarte buna", a comentat, la randul ei, Daniela Popa, care organizeaza de cativa ani targul de produse traditionale din fata Universitatii Agronomice din Bucuresti. Daniela este pe cale sa infiinteze Asociatia Nationala a Producatorilor de Produse Traditionale, depunand deja toate actele necesare pentru aparitia acestei organizatii. Dupa stiinta ei, in Romania ar fi acum cel putin 2.800 de producatori de produse traditionale, cu atestat, in timp ce Lucia Romanescu ne spusese ca numarul acestora ar fi si mai mare, pe la 3.800 de oameni. "Modificarea legislatiei in acest domeniu nu-i va afecta pe oamenii care respecta traditia. Noile reglementari vor da si mai multa valoare produselor traditionale", a conchis Daniela Popa. Ea insasi a gasit la un preot din comuna Sirnea, in judetul Brasov, o reteta de branza de burduf din anul 1700. Producatorii din judetul Galati, care vin la targul organizat de ea, au de mai mult timp in buzunar hartii ingalbenite de trecerea vremii, pe care sunt insemnate retete mostenite din tata-n fiu. 

Cat priveste Ministerul Agriculturii, cei de la compartimentul de produse traditionale ne-au spus doar atat, ca "se lucreaza" la modificarea Ordinului 690. "Ideea nu e deloc rea. Traditia culinara s-a bagatelizat la noi. Important e ca romanii sa cumpere ceva cu adevarat autentic", considera morosanul Ioan Tataran. Omul care a invatat de la parintii sai ca "daca lucrezi pamantul, de foame n-are sa-ti fie teama"...


Dan Gheorghe, 7 noiembrie 2011

Ecoturism in Romania - occidentalii "vaneaza" cantecul pasarilor, zborul gazelor, culorile florilor si urmele animalelor salbatice


Romanii tanjesc dupa ce are Occidentul, iar occidentalii plang dupa ce au romanii. E paradoxul in materie de turism, cand facem diferenta intre Est si Vest. Noi ne minunam de autostrazile si serviciile Austriei sau Elvetiei. Vesticii sunt extaziati, in schimb, de bogatia faunei si florei din Romania. Minusuri si plusuri, de-o parte si de alta, exclama Hermann Kurmes, care a fost ani la rand tour-operator in Germania, Austria, Elvetia si Italia. Acum face aceeasi meserie in Romania.

Noi avem ceea ce Vestul a pierdut 

L-am cunoscut pe Hermann la pensiunea sa din Magura, un sat de langa Zarnesti, in judetul Brasov. El sustine ca Romania nu e cu nimic mai prejos decat Occidentul. Muntii si padurile din vestul Europei au o frumusete aparte, infrastructura turistica de acolo e impecabila, dar cu toate astea lipseste ceva esential. Acolo nu mai sunt animale salbatice, pasari, insecte. Pe de alta parte, Romania nu are, ce-i drept, infrastructura dezvoltata, dar in schimb oferta noastra pentru straini este de-a dreptul irezistibila - natura. E mesajul pe care Hermann il transmite oricui vorbeste cu el, din 1997, de cand s-a intors in tara natala - "ce oferim noi pe piata europeana de turism este natura pura. Strainii apreciaza insa mai mult acest lucru, decat o fac romanii".

Organizare elvetiana

Destinul l-a purtat pe acest om spre Occident inca din 1977, cand a parasit Romania. Abia terminase liceul. Si-a continuat studiile in Germania, in domeniul biologiei, dar a devenit si intructor de schi, mounatinbike si surfing. Era profesor si, in acelasi timp, organiza vacante pentru oameni de toate varstele, in special pentru tineri. Clientii cumparau un pachet complet de servicii - transport, cazare in sate turistice, excursii, sporturi extreme. Totul calculat la minut. Turistul stia ca in ziua cutare se duce in excursie, intr-un anumit loc, in alta zi avea tren sau autobuz spre o destinatie anume. Cand o familie inchiria o cabana in creierii muntilor, de exemplu in Elvetia, organizatorul sejurului venea in fiecare zi, dimineata, si lasa la usa cabanei materia prima, din care clientii isi preparau mancarea pentru ziua respectiva.

Plecat in munti, in apararea animalelor

Si a venit anul 1997, cand Hermann Kurmes s-a intors in Romania. A fost profesor, o perioada, la doua scoli din Medias. Ce l-a frapat dupa ce a pus din nou piciorul in tara natala a fost braconajul. Si mai ales taierile masive de paduri. Stia deja tot ce se intamplase in Occident, in era industrializarii. Anglia, de pilda, si-a ucis ultimul lup cu vreo 200 de ani in urma. "Pe atunci, in Anglia s-a considerat o mare victorie", zice interlocutorul nostru. La fel s-a intamplat cu lupii, ursii sau iepurii din Franta. Pe vremuri, se dadeau acolo chiar si premii celor care ucideau asemenea salbaticiuni. Agricultura intensiva din Vest, folosirea ingrasamintelor, a dus la distrugerea aproape in intregime a speciilor de pasari si insecte. "Vesticii isi dau seama abia acum de ceea ce au facut. In prezent, au legi drastice pentru protectia mediului, dar nu mai pot repara aproape nimic din raul pe care l-au facut", zice Hermann. El s-a alaturat unor cetateni germani, in perioada 1998 - 1999, intr-un demers de a-i convinge pe romani, mai precis pe satenii din Tara Barsei, sa nu mai ucida animalele salbatice, mai ales puii de lup si de urs. "Trebuia sa-i facem pe oameni sa inteleaga ca turismul la carnivore le poate aduce bani", adauga barbatul, care a strabatut muntii, prin sate si pe la ciobanii de la stane. S-a implicat apoi in constituirea Asociatiei de Ecoturism din Romania, care are 31 de membri activi in momentul de fata. Oamenii acestia au investit in turismul ecologic, prin servicii de cazare si de masa, fiind raspanditi in Bucovina, Apuseni, Bistrita, Brasov si in satele sasesti. Din aceeasi asociatie mai fac parte tour-operatori si organizatii de turism rural. Asociatia colaboreaza si cu Parcurile Nationale.

"Industria" drumetiei

Turismul ecologic e acum la "putere" in Occident, ne explica Hermann. Acolo s-a constituit, cu ani in urma, Federatia Europeana a Drumetilor. Numai in Germania sunt 600.000 de membri. O adevarata industrie a drumetiei, de pe urma careia au fost create 144.000 de locuri de munca, veniturile obtinute ridicandu-se in fiecare an la 7,5 miliarde de euro. Dar cum stam noi la capitolul asta - ne spune Bogdan Papuc, responsabilul de marketing si certificare in cadrul Asociatiei de Ecoturism din Romania. Anul trecut s-au inregistrat 20.000 de nopti de cazare in pensiunile ecologice romanesti. "Statistica e valabila numai pentru membrii asociatiei noastre. Este inca putin, fata de potentialul pe care il are Romania, in privinta ecoturismului", precizeaza Bogdan. Sa pornesti prin munti si paduri, in parcuri naturale, observand flora si fauna, sa stai in mijlocul taranilor din satele traditionale - asta e definitia ecoturismului. E de stiut ca 70% din clientii care fac ecoturism in tara noastra sunt straini. Concurentii nostri in materie de ecoturism nu sunt tarile din Vest, adauga Bogdan, ci statele din estul Europei, care au si ele natura dominata de salbaticiuni. E insa de retinut ca statisticile plaseaza Romania printre cei mai tari "jucatori" in acest domeniu. Tara noastra are 60% din totalul de ursi bruni, raportandu-ne la spatiul Uniunii Europene, conform unui raport dat publicitatii de Ministerul Mediului, inca din 2008, ceea ce inseamna aproximativ 7.000 de exemplare. Alte cifre arata ca o treime din carnivorele mari ale Europei sunt pe teritoriul Romaniei. "Avem un potential foarte mare, in privinta ecoturismului. Din pacate, nu-l folosim asa cum trebuie. E nevoie de o sustinere reala a turismului, nu numai de campanii publicitare", conchide Bogdan Papuc.

100 de euro pe zi pentru natura pura

Magura, un sat incadrat de doua masive muntoase - Bucegi si Piatra Craiului. Drumul de piatra, pornind din Zarnesti, te urca ametitor spre inaltimi inconjurate de nori. E una din destinatiile strainilor care cauta in Romania cristalinul de la facerea lumii. Grupurile de vizitatori sosesc cu precadere din Germania, Anglia, Franta, Olanda, Elvetia si Austria. Diverse categorii de turisti, fiercare cu preocuparile lor. Englezii, de pilda, sunt interesati de pasari si animale. Elvetienii vor sa descopere flora montana. Austriecii sunt curiosi de aspectele istorice ale Transilvaniei. Culmea, ne spune gazda noastra, Hermann Kurmes, strainii nu mai sunt, in ultima vreme, atat de deranjati ca in Romania lipsesc autostrazile. "Cu ani in urma, se speriau de drumurile noastre. Dar cu timpul s-au invatat cu ele. Pentru ei fauna si flora din Romania compenseaza neajunsurile legate de drumuri", continua tour-operatorul. Cele mai importante destinatii ecoturistice din tara noastra vizeaza lantul Carpatilor - Rodna, Retezat, Bucegi, Fagaras, Apuseni, zona Portilor de Fier, dar si Delta Dunarii. Cei dornici de acest gen de turism sunt, dupa cum ni se precizeaza, oameni intre doua varste, cu pregatire de la medie spre superioara si cu venituri consistente. La targurile internationale de ecoturism, oferta Romaniei in acest domeniu inseamna pachete de vacanta - cazare, masa, voiaje in natura, sporturi de aventura, ghizi - care costa aproximativ 100 de euro pe zi, de persoana. In tarif intra si biletul de calatorie al celor care vin din tara lor pana in România. Cei mai multi stau la noi cate zece sau chiar 14 zile.

La "vanatoare" de fotografii si sunete

Ei, si sa-i vezi pe Hans, John sau Pierre cu o gramada de aparate agatate de gat - de fotografiat, de filmat si de inregistrat - cum merg prin paduri, spre pasunile alpine, condusi de un ghid. Au fost deja formati zece ghizi de flora si fauna, in cadrul Asociatiei de Ecoturism. Cand se merge in parcurile naturale, mai sunt si rangerii care ofera oaspetilor explicatii. Calauza stie cand anume infloresc anumite specii de plante, in functie de anotimp si de altitudinea la care acestea cresc, pentru ca turistii sa le vada la momentul oportun in toata splendoarea lor. Unii oaspeti se minuneaza cand vad o banala rama, un carabus, capre negre, soimi, lacuste. Ce sa mai zici de greieri. Strainii le inregistreaza cantecul. Prind din zbor si simfonia pasarilor. Nu conteaza ca e zi sau noapte, "vanatorii" de sunete sunt la datorie. Altii scot din rucsac ditamai atlasul botanic. Pentru ca numai in carti au vazut, la viata lor, in Occident, floarea de colt, garofita, musetelul, coada soricelului sau menta salbatica. Atunci cand observa ceva nou pe teren, isi noteaza in agenda fiecare amanunt. Se mira, de pilda, ca in Romania sunt nu mai putin de opt specii de cimbrisor. "Oamenii acestia traiesc bucuria, ca niste copii. Fotografiaza flori, pasari, animale, se minuneaza de orice lucru, care noua, romanilor, poate ca ni se pare banal. Pentru ca noi avem tot timpul in jurul nostru pasari, animale, insecte. Ar trebui ca romanii sa vada aceasta reactie de uimire totala a occidentalilor. Poate asa ar intelege cat de importanta e bogatia pe care o avem", arata Hermann Kurmes. 

In asteptarea cucuvelei

De cate ori pleaca pe un traseu, care inseamna un anumit numar de kilometri strabatuti in fiecare zi, strainii parasesc adesea coloana si o iau la fuga dupa fluturi si gaze, sa le pozeze. Se vor intoarce apoi la ei acasa, in Vest, laudandu-se cu toate "capturile" lor. Hermann le stie deja obiceiurile! Isi aminteste de unii care au stat cateva zile in padure, asteptand cantecul cucuvelei, pe care l-au si inregistrat, evident. In imprejurimile orasului Rajnov s-au construit sase observatoare, de unde pasionatii pot sa urmareasca animalele salbatice. Raman extaziati la vederea ursilor sau lupilor. Dar strainii nu stau cocotati doar in foisoarele acelea, ci pornesc in cautarea urmelor de urs, de mistret sau de lup. Si pe acelea le fotografiaza. Ni se mai spune ca genul acesta de turisti nu accepta sub niciun chip vanatoarea. Orice foc de arma ii face sa renunte imediat la vacanta in tara noastra. Astfel de incidente ar putea duce chiar si la eliminarea Romaniei din cataloagele unor firme internationale de turism ecologic.

Noroc ca nu avem drumuri!

Unii spun - ce rau e ca nu avem drumuri! Paradoxal insa, lipsa cailor de acces in zonele izolate, mai ales in munti, e mana cereasca pentru Romania. Sa ne gandim numai la alte statistici oficiale, care arata ca doua milioane de hectare de padure din tara noastra sunt neexploatabile. Si asta tocmai datorita lipsei oricaror drumuri, chiar si forestiere. Avem inca 400.000 de hectare de paduri virgine, in care nu s-a taiat nici macar un pom. Teritorii in care numai animalele salbatice sunt stapane. In acelasi timp, 16% din suprafata Romaniei se afla sub aripa legii, prin ariile protejate, in care fauna si flora sunt la adapost de "furia" oamenilor, cel putin teoretic. Cerbul carpatin, lupul, rasul, capra neagra, pisica salbatica, broasca testoasa de uscat si de apa, vipera cu corn, la care se adauga prepelita, califarul, lebada. Si lista salbaticiunilor pe care le putem vedea la noi e, din fericire, foarte lunga. Inca! O descriere a faunei tarii noastre, din 1938, vorbea despre turme de animale salbatice si puzderia de pasari care ne "inundau" muntii si campiile. Defrisarile masive din ultimele secole au dus insa la disparitia unor specii, precum antilopa saiga, bourul, elanul sau vulturul barbos. "Nu repetati greseala noastra", e sfatul pe care il aude de cele mai multe ori Hermann Kurmes de la clientii sai din Occident, in timp ce-i conduce de-a lungul Romaniei, in cautarea minunilor naturii. El spera ca romanii vor intelege, pana nu e prea tarziu, aceasta povata.



Dan Gheorghe, 21 iulie 2011