Povestile de viata ale lui Dan Gheorghe

2012-01-29T23:56:00.000-08:00

Nicolae Pricop - un roman ajuns in campionatul mondial al "spartanilor"

"Noi, romanii, am trait 50 de ani ca spartanii, in frig, infometati, torturati fizic si psihic", explica Nicolae Pricop de ce la cei 57 de ani ai sai vrea sa participe la una dintre cele mai dure competitii din lume - "Death Race" - organizata in SUA, in care concurentii isi probeaza la extrem capacitatile fizice, intr-o cursa de zeci de kilometri, cu cele mai dure obstacole. Evenimentul va avea loc in vara acestui an si va reuni 300 de participanti din mai multe tari. Totul face parte din conceptul "curselor spartane", promovat de oamenii civilizatiei moderne, care vor sa reinvie spiritul, austeritatea si disciplina luptatorilor antici.

Civilizatia moderna e "sparta" cu principiile antichitatii

Exista de mai multi ani in SUA si in alte tari un gen de competitie care poarta numele de "Spartan Race". Se organizeaza chiar si un campionat mondial. Este promovat un stil de viata in jurul acestui sport. Practic, se doreste sa fie reinviat, intr-un fel, spiritul vechilor spartani, care erau de neinvins, niciodata nu dadeau inapoi, avand o viata austera si disciplinata. "Cursele spartane" care se organizeaza in zilele noastre ii supun pe competitori la alergare pe distante de mai multi kilometri, dar nu numai atat. Sari peste ziduri de cativa metri inaltime, traversezi mari suprafete inundate de noroi, te tarasti sute de metri pe sub sarma ghimpata, cari sau tragi greutati, te cateri pe franghie, inoti in apa rece ca gheata, treci pe deasupra unui lac, agatat de-o franghie, cobori in rapel pe un perete de 20 de metri inaltime, treci printr-o conducta de 50 de centimetri diametru si lunga de 50 de metri, mergi pe o barna de 50 de metri lungime si cinci centimetri latime, sari de pe un bustean pe altul, cale de 30 de metri, iar lista obstacolelor e cu mult mai lunga. La asemenea curse participa oameni de toate varstele, femei si barbati, nu neaparat sportivi de performanta. E genul de experienta prin care omul modern vrea sa se rupa de stilul sau de viata, anchilozat intre beton si sticla. Fiecare vrea sa-si cunoasca limitele. Intrecerea e in primul rand cu tine insuti, pentru ca nu se pune problema cine a ajuns primul sau ultimul la linia de sosire, ci numai daca ai gasit in tine forta fizica si psihica de-a duce cursa pana la capat.

Participa la maratoane de peste 30 de ani

Am aflat toate astea de la un roman care locuieste in SUA, in Cleveland. Omul se numeste Nicolae Pricop si are 57 de ani, desi cand il vezi in poza nu-i dai varsta asta. Explicatia e cu siguranta legata de faptul ca de peste 30 de ani practica alergarea. S-a nascut la Targu Mures, acolo a copilarit, a facut facultatea, s-a casatorit - dupa cum isi povesteste el viata, apoi a lucrat la o fabrica din Sfantu Gheorghe. La varsta liceului si a facultatii a practicat orientarea turistica, apoi a participat la cateva semi-maratoane, in jurul orasului Sfantu Gheorghe, dar si la o cursa de 100 de kilometri, in aceeasi zona. "Mereu am vrut sa fiu liber, am fost dornic de aventura, iar alergarea mi-a placut de cand ma stiu", completeaza Nicolae. Tocmai spiritul liber l-a facut ca la 44 de ani sa decida sa-si schimbe total viata, parasind Romania, impreuna cu sotia si copiii lui, stabilindu-se in SUA. Acest moment de cotitura a fost in 1999. "Dezamagit de tot ceea ce s-a intamplat in Romania dupa 1990, am decis sa plec cu familia mea in SUA, in speranta ca acolo copiii mei vor avea un viitor mai bun. Acum, dupa 13 ani, imi dau seama ca am facut alegerea buna", e convins interlocutorul. Dar nici dincolo de Atlantic n-a uitat de pasiunea lui, cu atat mai mult cu cat a descoperit in SUA cat de populare sunt cursele cu obstacole. A participat la trei maratoane, sase semi-maratoane si la o cursa de 80 de kilometri. "La cursa aceea de 80 de kilometri mi-am rupt trei degete de la mana dreapta, dar am continuat si am ajuns la linia de sosire", isi aminteste acea experienta.

A doua cursa, ca dificultate, din lume

Nicolae descrie "cursele spartane" ca fiind impartite in patru etape, fiecare cu gradul ei de dificultate - sprint, super, beast, death race. La prima, 90% din concurenti reusesc sa atinga linia de sosire, la a doua - 75%, la a treia - 50%, iar la ultima - 10%, stie barbatul statistica acestor competitii. Ca sa ajungi la cea mai grea etapa, trebuie sa treci cu bine de primele trei. Romanul a participat la cursele preliminare, in 6 august, 10 si 24 septembrie, anul trecut. Numarul concurentilor, in cadrul preliminariilor, nu numai in SUA, dar si in cursele similare din alte tari, este de ordinul miilor. Cei calificati - numai 300 la numar, conform regulamentului - vor participa la "Death Race" sau "Cursa Mortii", care se ridica la nivelul unui campionat mondial. "Aceasta cursa este, ca dificultate, pe locul al doilea in lume, dupa Turul Frantei, dar cu mult inaintea Ironman Hawaii World, care are, la randul ei, etape foarte grele, precum inot pe o distanta de patru kilometri, 161 de kilometri de mers pe bicicleta si un maraton", arata Nicolae. El zice ca in cazul "Death Race" e ceva in plus - incertitudinea. Concurentii nu cunosc obstacolele pe care le vor avea de trecut. Le descopera abia la startul cursei.

Americanii impresionati de explicatiile romanului

Iata un roman dornic sa cunoasca "spiritul spartan", asa cum este el promovat de "Spartan Race", organizatia internationala care sustine cursele cu obstacole. Ajuns in fata celei mai dure etape - "Death Race" - Nicolae Pricop a trebuit sa depaseasca o ultima cerinta, dintre cele preliminare, care de data asta nu mai depindea de pregatirea fizica. Organizatorii competitiei i-au cerut un eseu, in care Nicolae sa scrie de ce vrea sa participe la aceasta cursa si pana la urma de ce vrea sa intre in randul "spartanilor" moderni. Ei bine, ideea de baza pe care a exprimat-o in eseul sau a fost ca el, ca roman, vine dintr-o tara in care oamenii au fost obligati sa simta pe propria lor piele austeritatea, timp de o jumatate de secol. Cum s-ar spune, au fost obligati la ceea ce inseamna viata spartana. "Punctul forte al eseului meu a fost ca noi, romanii, am trait 50 de ani ca spartanii, in frig, infometati, torturati fizic si psihic, fara sa ne plangem, considerand acea viata drept ceva normal, pentru ca nu cunosteam alta si nu aveam un nivel de comparatie", arata Nicolae Pricop. El conchide ca organizatorii "Cursei Mortii" au fost impresionati de acest eseu. Asa ca romanul nu mai are acum altceva de facut decat antrenamente pentru campionatul care va avea loc la mijlocul lunii iunie, in statul Vermont.

Antrenamente zilnice

Imbraca o vesta speciala pe care au fost atasate greutati totalizand 20 de kilograme si alearga 25 de kilometri. Si-a propus ca pana la mijlocul lunii mai sa alerge in acest mod, cate sapte ore pe zi, sambata si duminica. La care se adauga 200 de flotari in 24 de ore, inot si exercitii la diverse aparate de forta. Sunt numai cateva exemple din pregatirea fizica a romanului din Cleveland. Cei care vor trece linia de sosire in "Cursa Mortii" primesc acelasi tip de medalie. Trofeul fiecarui concurent in parte, care si-a depasit propriile limite. Si pentru ca ai terminat cursa cu bine, nu te-ai clatinat nici macar un moment, atunci te vei putea considera spartan, cel putin in spirit. Nicolae spera sa reziste in fata tuturor incercarilor. Cu atat mai mult cu cat vine dintr-o tara a "spartanilor"...

Dan Gheorghe, 30 ianuarie 2012

(fotografiile mi-au fost trimise din SUA de Nicoale Pricop)

2012-01-17T23:31:00.000-08:00

GEMURI SI SIROPURI TRADITIONALE DIN DEPRESIUNEA ODORHEIULUI REDESCOPERITE DE NORVEGIENI CU GPS-UL

"Inca mai exista oameni care au curaj sa viseze", spune Orban Arpad, directorul regional al Fundatiei "Civitas" pentru Societate Civila. Am descoperit in judetul Harghita, in depresiunea Odorhei, proiectul unor oameni care inca mai cred ca in tara asta putem sa mancam din propria recolta, fara sa avem nevoie de importuri. "Multi zic ca nu se mai poate face nimic. Dar totusi trebuie sa ne luam destinul in propriile maini", zice interlocutorul meu.

Ce-i drept, destinul producatorilor autohtoni a fost schimbat nu din imboldul autoritatilor romane, ci printr-un program finantat de Guvernul Norvegiei, care a investit un milion de euro intr-o fabrica mai putin obisnuita. Pentru a revigora traditia locala, de secole, a gemurilor si siropurilor. Exista numai hala si utilajele de ultima generatie. Fructele sunt aduse la fabrica de localnici. O parte din ei, care au invatat sa lucreze cu agregatele moderne, dar care stiu bine si dozajul pentru diferite retete traditionale, prelucreaza materia prima. Se fac gemuri, sucuri, siropuri - fara conservanti. In conditii de maxima igiena. Cei care lucreaza aici au analizele medicale la zi. Dupa ambalare, borcanelor cu gemuri, sticlelor cu sirop si cutiilor cu suc le sunt aplicate etichete, cu un cod de bare, pentru identificarea fiecarui lot in parte si a producatorului, incat bunatatile astea, cu aviz sanitar-veterinar, pot fi comercializate oriunde in tara.

Au inceput sa vina comenzi si din strainatate. Desi fabrica s-a deschis abia pe 6 octombrie 2010, in satul Lupeni. Deja sunt 600 de familii din depresiunea Odorhei care au adus la fabrica 150 de tone de fructe, pana in primavara lui 2011, din gradinile proprii sau din paduri. Asta e si conditia de baza - numai fructe care au crescut dupa vointa naturii, fara aportul chimicalelor. Dupa recolta buna din 2011, se preconizeaza ca in iarna asta si pana in primavara viitoare vor fi prelucrate inca 500 de tone, in special mere. La care se adauga pere, prune, afine, soc, paducel, coacaz negru, macese, zmeura. Lista e mult mai lunga, numai in cazul merelor existand prin locurile astea 40 de soiuri.

Harta soiurilor nobile

Programul norvegian a demarat in 2008 cu un studiu asupra potentialului fructelor in depresiunea Odorhei, unde sunt 126 de sate, in care traiesc aproximativ 10.000 de oameni. Despre traditia locala a prelucrarii fructelor a scris, de pilda, etnograful Orban Balazs, inca din 1868. Generatii intregi si-au castigat painea din gemuri si siropuri. Actualul studiu a fost pus in practica de specialistii Fundatiei "Civitas", organizatie care din 1992 promoveaza dezvoltarea comunitatilor locale, prin reactivarea traditiilor, pe baza unor proiecte cu finantare europeana. Ceea se dorea sa se stie prin aceasta cercetare era daca in zona Odorhei mai exista soiuri nobile, care n-au fost incrucisate cu soiuri intensive. Istoria fructelor din aceste locuri n-a fost prea buna, dupa venirea comunismului. Regiunea a fost invadata de livezi cu soiuri intensive, grabite la crestere cu tot felul de produse chimice. Era o cu totul alta idee, straina de cea a locuitorilor din Odorhei, care spun ca "livada o face Dumnezeu, iar omul doar o ingrijeste".

Comunismul s-a stins. De livezile intensive s-a ales praful. Lumea de pe-aici oricum a cam uitat de fructe, in conditiile in care magazinele din Romania au fost invadate, dupa 1990, de importuri - si fructe, si produse din fructe. Cercetarea din teren, in fiecare sat, a dezgropat totusi "semintele" traditiei, care inca nu disparusera din acest pamant. Peste tot, in gradinile oamenilor sau in paduri, mai exista pomi fructiferi, unii si de 150 de ani vechime. "Din unele soiuri am gasit doar cativa pomi fructiferi, in anumite sate", completeaza Orban Arpad. S-a facut apoi o cartografiere a intregii depresiuni a Odorheiului. Fiecare pom fructifer poate fi detectat astfel cu GPS-ul. Acesta e un avantaj foarte mare pentru taranii din zona. Daca ai in curtea ta un anumit pom si vrei sa-l altoiesti tot cu un soi nobil, poti sa afli cu precizie ca in satul cutare, pe terenul unui anumit gospodar, exista acel pom de care ai nevoie, de unde sa iei crenguta pe care o doresti.

2,5 lei in loc de 40 de bani

A urmat etapa discutiilor cu taranii din mai multe sate, oamenii fiind intrebati daca vor sa se implice intr-un proiect de valorificare a fructelor. S-a facut un calcul - daca vinzi azi merele ca atare, dupa ce le-ai cules, iei pe un kilogram 40 de bani. Mai ales ca fructele traditionale nu sunt la fel de rotunde si de perfecte, precum cele din plantatiile industrializate. Dar daca din mere prepari gem ori sirop, atunci un kilogram de fructe va fi pretuit la 2,5 lei. "La inceput, oamenii au fost circumspecti. Unii spuneau ca sunt prea batrani, ca sa se ocupe din nou de pomii fructiferi", ni se spune.

S-a mai facut apoi un pas - organizarea, in 2009, tot din banii norvegienilor, a primului Festival al Fructelor din Odorheiul Secuiesc, la care au fost chemati tarani din zece sate. Au venit cu borcanele sau sticlele lor - fiecare isi facea in casa gemuri si siropuri, pentru consumul propriu. Satenii urmau sa vada reactia celor care gustau din produsele lor. Reactia numerosului public - peste 7.000 de vizitatori - a fost cat se poate de pozitiva. Taranii au fost dusi la targuri din Ungaria. Incantarea orasenilor a fost si acolo desavarsita.

Asta a facut ca mentalitatea satenilor din depresiunea Odorhei sa se schimbe radical - oamenii au inceput sa-si curete pomii fructiferi, sa-i ingrijeasca la fel cum facusera pe timpuri. Si nu numai pomii din apropierea casei lor, dar si pe cei din vecinatatea fiecarui sat. S-a ajuns la infiintarea Asociatiei pomicultorilor si prelucratorilor de fructe din Odorhei, care s-a implicat, alaturi de Fundatia "Civitas", in proiectul viitoarei fabrici.

30 de comune in competitie pentru fabrica norvegiana

Lucrurile au capatat anvergura atunci cand s-a pus problema legata de amplasarea fabricii de prelucrare a fructelor. A fost o adevarata competitie intre nu mai putin de 30 de comune din depresiunea Odorhei. Fiecare isi dorea pe propriul teritoriu o investitie de 150.000 de euro. A castigat in cele din urma comuna Lupeni, pentru ca autoritatile de aici s-au aratat dispuse sa asigure toate facilitatile pentru fabrica - teren, apa potabila, curent electric, drum de acces. Autoritatea locala a investit 40.000 de euro pentru infrastructura.

In paralel cu acest lucru, finantarea norvegiana a prevazut si organizarea, in Odorheiul Secuiesc, a unor conferinte cu participare nationala si internationala - au venit reprezentanti din zece tari europene. Scopul a fost ca romanii si strainii sa afle ce se va produce in satul Lupeni, tocmai pentru viitoarele comenzi de gemuri si sucuri. "Toate actiunile legate de proiect, incepand cu studiul din 2008, au insemnat o sustinere financiara din partea Norvegiei de un milion de euro", spune reprezentantul Fundatiei "Civitas", Orban Arpad. Dupa ce a fost data in folosinta, fabrica a intrat in proprietatea Asociatiei pomicultorilor si prelucratorilor de fructe din Odorhei.

Fluxul tehnologic al traditiei

Am fost la fabrica. Aici se munceste de la opt dimineata pana la opt seara. Doua ore, in fiecare zi, sunt alocate curateniei generale. Cel care ne-a explicat tot ce se intampla in acest loc este Iakob Antal, administratorul "Manufacturii de procesare a fructelor Lupeni", dupa cum suna denumirea oficiala. In cladire se intra numai dupa ce imbraci un costum de protectie, din cap pana-n picioare. Familia care are fructe de prelucrat anunta din timp la fabrica - sa se stie exact ziua si ora la care acei oameni vor veni aici. Dar si cantitatea de materie prima pe care o vor aduce. "Zilnic se programeaza cinci-zece familii. Cele mai multe fructe care se prelucreaza la noi sunt merele", aud de la gazda mea. Exista doua linii de productie, una pentru sucuri si alta pentru gemuri. Fructele sunt mai intai spalate. Materia prima pentru sucuri intra la tocator, merge apoi la pasteurizare si in final spre pungile alimentare de cate cinci litri fiecare. Pentru gemuri, drumul trece prin masina de eliminat samburi, apoi spre vase in care pasta e supusa unei temperaturi de cel mult 120 de grade. Borcanele de pana la 312 mililitri sunt, la randul lor, sterilizate, inainte de-a fi umplute cu gem.

Cele doua linii de fabricatie au la dispozitie masini a caror capacitate ajunge pana la 800 de kilograme pe ora. Fluxul de productie incepe si se termina cu fiecare fermier in parte. Unii aduc cate 100 de kilograme de mere, altii sapte tone. Introduci fructele pe flux. Calculezi cantitatea de materie prima adusa si la final cat suc ori gem ai obtinut. Acela este produsul tau finit. Oamenii isi vor vinde apoi marfa la targurile traditionale sau la pensiunile turistice din toata tara. Dar o parte din cantitate ramane la fabrica, pentru ca vin comenzi din Germania, Austria, Ungaria, Italia. "Reusim sa vindem cam 90% din productie", aflu. Banii obtinuti din vanzarea de peste hotare intra tot in contul celor care au prelucrat aici materia prima.

200 de retete de gemuri in Odorhei

Cateva retete merita evidentiate. Gem de prune cu miere si scortisoara, gem din mere, din pere si prune, de afine cu soc, de coacaze negre, de coacaze cu morcovi, peltea de coacaze, gem de mere cu mac, de mere cu rosii si morcovi, de gutui, de pere cu stafide, de fragi, de mere cu mure, de visine cu cirese si zmeura, de paducel, de macese. Apoi siropuri - din floare de soc, din muguri de rasinoase, din coacaze negre, din zmeura. Mi se spune ca in zona Odorheiului exista cel putin 200 de gemuri bazate pe diverse combinatii de fructe.

Romanii s-au trezit abia la imboldul norvegienilor

Succesul fabricii construite de norvegieni a trezit si autoritatile din Romania. Asa se face ca o noua manufactura va fi deschisa in 2012 in comuna Feliceni, satul Forteni, pe baza unei investitii a Consiliului Judetean Harghita. La randul lor, fermierii uniti in Composesoratul comunei Zetea, acelasi judet, au in plan o alta manufactura, de data asta pentru prelucrarea ciupercilor de padure. "Satenii vor sa exporte in Italia produse finite, din ciuperci, nu doar materia prima, cum se facea pana acum", stiu reprezentantii Fundatiei "Civitas". Cat priveste satul Forteni, preotul reformat de aici, Antal Geza, ne-a spus ca 70 de familii sunt gata sa aduca fructe la viitoarea fabrica. Fiecare familie obtine anual, de la pomii fructiferi de pe propriul pamant, cateva tone de fructe. "Din mere se facea pana acum doar tuica. Dar cele mai multe fructe se stricau in pivnitele oamenilor. Au fost mai multe adunari in sat. Lumea vrea sa se faca aceasta fabrica, in timp cat mai scurt sa fie gata. Si asa va fi, dupa cum au mers lucrurile pana acum", a zis preotul. Fabrica se va amenaja in cladirea fostei scoli satesti.

Satul cu 75.000 de pomi fructiferi

"S-a trezit la viata traditia", zic oamenii din satul Cireseni. Un sat cu numai 110 suflete, dar unde, pe vremuri, au existat 75.000 de pomi fructiferi, stie Lazar Lajos, om la 92 de ani. Mai ales ciresi, ca de-asta si satul a luat denumirea acestor fructe. O buna parte din pomi au fost plantati, in anii '40, chiar de nenea Lajoska, cum ii spune toata lumea batranului. "S-a redat increderea oamenilor in livezi. Asta e mare lucru", exclama barbatul, care m-a condus in beciul casei sale, sa-mi arate cum asteapta azi merele lui sa fie din nou cunoscute de lumea intreaga...

Dan Gheorghe, 7 decembrie 2011

2012-01-10T05:12:00.000-08:00

Un milion de prizonieri ai propriilor trupuri, in Romania

In curtea mica si saracacioasa doi caini, legati in lant, stau de paza, de dincolo de moarte. Animalele putrezisera, dupa ce au pierit de foame. Tot de foame era sa moara si stapana lor, in casa. O femeie trecuta de 90 de ani, numai piele si os. In camera ingusta, cu tavanul aplecat si el de batranete, un pat si o masa. De sub plapuma innegrita a iesit deodata un cap mic si niste ochi pamantii. In casa era parca mai frig decat afara. Un adevarat frigider, in care pana si timpul inghetase. Chipul batranei era atat de naclait, incat stratul consistent de mizerie putea fi luat cu degetul. Asta a gasit echipa Fundatiei de Sprijin Comunitar din Bacau, care a intrat in acea casuta din paianta din satul Stanisesti, judetul Bacau, in ianuarie 2010. Oamenii au facut focul in soba, au spalat-o pe femeie, i-au dat sa manance. Pentru ca nu avea absolut nimic de mancare. S-a mai intremat putin, in zilele urmatoare. Batrana a mai trait o jumatate de an, dupa aceea, dar macar n-a avut soarta cainilor ei, sa moara de foame, spune Elena Ungureanu, supervizor de programe la Fundatie, care a fost in casa acelei femei, chiar in ziua descoperirii acestui caz dramatic.

Satele bolnave

Sa ingrijesti batrani la domiciliu inseamna mai intai sa-i descoperi, pentru ca multi dintre ei sunt "prizonieri" ai propriilor trupuri neajutorate, in casele lor risipite pe dealuri sau intre paduri. Oamenii de la Fundatia din Bacau umbla prin sate, bat din poarta in poarta, gasesc batrani singuri, care nu mai au putere nici sa-si aduca lemne si sa le taie, sa faca focul in casa, iarna, nici sa-si faca mancare, nici sa plece dupa medicamente sau paine, pentru ca distanta de acasa pana la primul magazin sau prima farmacie se masoara deseori in kilometri. Cei mai multi au probleme cu articulatiile, cu inima, cu stomacul, nu mai aud si nu mai vad bine, au ulcere varicoase sau cancer in faza terminala. Cad la pat si nu se mai ridica de acolo, incat fac escale pe corp. Dupa ce un astfel de om e depistat, e nevoie de o evaluare medicala. Fundatia colaboreaza cu medici si asistente din mediul rural. Dar se aduc si medici din orasul Bacau, daca in anumite comune nu mai e niciun cadru medical. Se stabileste un plan de ingrijiri pentru fiecare batran, ce tratament medical necesita acel om. Asistenta medicala va fi cea care va aplica tratamentul. Dar pe langa ea mai este si ingrijitoarea la domiciliu. Ingrijitoarea face mancare batranilor, ii ajuta sa se spele, le spala hainele, taie lemne, incalzeste soba. "Sunt sate cu cate 20 de case, unde nici drumuri nu exista. Ingrijirea batranilor ar trebui sa ramana in seama copiilor lor. Dar tinerii au plecat demult din satele unde s-au nascut, fie in alta parte a tarii, fie in strainatate", spune Ionut Chirita, alt reprezentant al Fundatiei din Bacau. Se incearca, desi cu mare greutate, sa se ia legatura cu familiile acestor batrani, pentru a fi anuntate, pe de-o parte, de starea in care au fost gasiti parintii, bunicii sau strabunicii lor, si pe de alta parte de-a li se aduce la cunostinta ca Fundatia ii va ingriji pe varstnici.

"Fiica" pentru 12 batrani

Sate cu nume predestinate - Fundatura, Capotesti, Fundoaia - de parca ar anunta capatul de drum si de lume. Dupa ce am venit 80 de kilometri din orasul Bacau, pe Valea Zeletinului, printre dealuri uscate si tacute, asfaltul si-a luat deodata ramas-bun si ne-a abandonat pe drumurile de caruta, care si acestea se infunda, la randul lor, in cate o rapa. Facem cunostinta cu Mihaela Geman, una dintre ingrijitoarele Fundatiei. Ea locuieste tot in zona asta, in satul Fantanele. O femeie de 33 de ani, mica la stat, dar sprintena. De doi ani face meseria asta. S-a calificat, din vremea scolii, ca lenjer si broder, pe urma a fost vanzatoare intr-un magazin satesc, dupa care s-a ivit oportunitatea de-a lucra ca ingrijitoare la domiciliu. Are in grija 12 batrani in satele Sendresti, Praja, Baclesti si Fundatura. Oameni intre 74 si 93 de ani, care ii spun "fiica mea", pentru ca e singura care le mai calca pragul. Ajunge la fiecare de doua ori pe saptamana. Daca sanatatea cuiva se deterioreaza, vizitele devin zilnice. De multe ori merge pe jos. Iarna sau vara. Noroc ca in ultimii doi ani iernile pe aici n-au fost prea aspre, zice ea. E imbracata cu salopeta de serviciu, pe care scrie "ingrijitor la domiciliu". Alte colege de-ale ei merg la batrani sau la beneficiari, cum li se mai spune, cu bicicleta sau cu scuterul. Mihaela merge uneori cu sotul ei, cu masina. Nici nu mai stie cati kilometri face zilnic, de la un sat la altul. Intre satele in care are ea treaba sunt distante de cel putin sase kilometri. "Urc un deal. Merg pe zare", zice. N-am inteles ce-i cu zarea. Mihaela rade si-mi explica - mergi cu cerul deasupra capului, pe coama dealurilor. Asa cum mergem noi acum, alaturi de ea, insotiti de asfintitul soarelui. Am lasat masina la poalele dealului, pentru ca un sant adanc si mlastinos ne-a inchis calea rotilor. Drumurile pe care le face Mihaela trec si pe langa palcuri de padure. Din noiembrie, zice ea, este mai periculos, din cauza porcilor mistreti, care dau iama in gospodariile oamenilor. De multe ori o prinde noaptea pe drum, asa ca intunericul n-o mai sperie.

Un sat precum un camin de batrani

Ajungem la casa lui Ioan Antohi, de 92 de ani, in Praja. Un sat care poate fi asemuit unui camin de batrani, pentru ca aici traiesc 109 oameni, 80% dintre ei avand aproape un secol de viata in spate. Strabatem din cativa pasi curtea tacuta a lui nea Ioan, ne aplecam capul, sa intram in holul stramt, apoi spre camera mica. Pe marginea patului sta un barbat uscativ care ne priveste si deodata i se lumineaza ochii. Are musafiri. "O mare problema a oamenilor de pe-aici e singuratatea. Cand le intra cineva in casa e mare bucurie pentru ei", explica ingrijitoarea, care i-a facut mancare, inca de dimineata. Batranul tine post, dupa ce cu o zi inainte a fost vizitat de preot si impartasit. Abia se poate misca barbatul, incat ingrijitoarea trebuie sa-l sprijine, daca are nevoie la toaleta ori sa mearga doar cativa pasi in afara casei. Gazda e dornica sa vorbeasca. Ne povesteste ca a luptat aproape de Cotul Donului, in Al Doilea Razboi Mondial, apoi s-a intors in sat si a construit casa in care suntem noi acum. A fost agricultor si dulgher, iar azi are o pensie de 500 de lei. N-are televizor, doar un radio care ii mai tine de urat, de cand sotia i-a plecat in ceruri, iar copiii s-au risipit spre alte zari. "Cand mi-am facut casa, am renuntat la fumat, ca sa am bani de acoperis", isi aminteste, si tot vorbeste, de parca ar vrea sa ne tina cat mai mult langa el, sa mai povestim.

Facerea de bine...

Nu e usor sa fii ingrijitoare la domiciliu, aflam de la Mihaela. Si nu e vorba de munca in sine. Mai rele sunt mentalitatile unor consateni de-ai sai. Imi povesteste ca unii ii spun asa - "eu n-as manca de la tine, dupa ce te duci si ingrijesti babe si mosi". Ne mai zice de o colega de-a ei care a fost cat pe ce sa fie parasita de sot, din acelasi motiv. Mihaela a fost la un pas sa fie luata la bataie de fiul unei batrane pe care o ingrijea. Fiul s-a intors acasa, in sat, sa traiasca acolo, si cand a vazut-o pe ingrijitoare, a crezut ca e cineva care dorea sa puna mana pe "avere". Procedura de ingrijire la domiciliu debuteaza cu intocmirea unei fise, semnata de ingrijitoare si de beneficiar, iar autoritatile locale sunt instiintate asupra faptului ca anumiti batrani dintr-un sat sunt ingrijiti de oamenii Fundatiei. "Cand am inceput programul ingrijirilor la domiciliu, lumea ne-a privit cu oarecare suspiciune. Unii credeau ca le cerem bani, ca li se va reduce pensia, altii ca le luam casa. Le-am explicat ca doar ii ajutam, fara nicio obligatie", zice Elena Ungureanu.

"Multumesc ca ati venit la mine acasa"

Alt drum, de data asta spre satul Baclesti, unde ne intampina o liota de caini. Abia in spatele gardului zdrentuit din nuiele, unde ne simtim in siguranta, ne tragem sufletul. Apoi intram in acelasi fel de casa, cu pereti obositi. Aici locuieste Elena Ciocoiu, de 83 de ani. "Dintre cei 12 beneficiari ai mei, acesta e cazul cel mai grav", spune Mihaela. Intram in camera unde zace, in pat, o batrana care nu mai poate decat sa dea usor din cap si sa spuna, cu greu, cateva cuvinte. "Mai stau de azi pe maine", raspunde femeia, cand am intrebat-o ce mai face. A lucrat toata viata in agricultura, iar azi are o pensie de 400 de lei. Sotul i-a murit cu sase ani in urma. Pentru ca nu e deplasabila, batrana are un scutec, pe care ingrijitoarea i-l schimba zilnic. Din cauza unei complicatii, Elena era sa ramana fara un picior, dar in ultima clipa medicii au constatat ca nu era nevoie de amputare, pentru ca o vena inca mai permitea circulatia sangelui. La fel de greu a fost si pentru ingrijitoare, anul trecut, cand a luat-o pe batrana in brate, asezand-o in caruta, s-o duca peste dealuri, pana la drumul asfaltat, de unde a fost preluata de o masina, spre spital. "Multumesc ca ati venit la mine in casa", a oftat Elena Ciocoiu, inainte sa plecam.

Un milion de batrani ai nimanui in Romania

Acestea sunt numai doua cazuri dintr-un fenomen mult mai larg. Se apreciaza ca un milion de oameni in varsta din Romania au nevoie, la ora asta, de ingrijiri la domiciliu, din cauza ca nu se mai pot descurca singuri, rapusi de batranete si de boli. Este o estimare bazata pe declaratiile medicilor geriatri din toata tara si pe datele culese de la diverse organizatii neguvernamentale care ofera servicii sociale. Sunt informatii prezentate inca din 2010 intr-un studiu national intitulat "politici si strategii pentru persoanele varstnice din Romania, nevoi si solutii", demarat de Fundatia de Sprijin Comunitar din Bacau. "Exista multe sate, in toata tara, in care un sfert din populatia de varsta a treia are nevoie de ingrijire la domiciliu", completeaza Elena Ungureanu, care s-a implicat in elaborarea acestui studiu. Retinem totodata ca 70% din batranii cu venituri mici din Romania se gasesc in mediul rural. Dar tocmai aici, atrage atentia studiul, lipsesc aproape cu desavarsire serviciile medicale si cele de asistenta sociala.

O scurta istorie ne arata ca serviciile de ingrijire la domiciliu au aparut la noi dupa 1990, dar numai la initiativa ONG-urilor, pe baza finantarilor externe. Statul s-a implicat mult mai tarziu in aceasta problema, in anul 2000 aparand Legea 17 privind asistenta persoanelor varstnice. Legislatia spune insa ca serviciile publice de ingrijire la domiciliu pot fi organizate numai de autoritatile locale, daca au bani pentru asa ceva.

816 batrani din toata tara, in grija primariilor

Am vrut sa stim de la Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale cate persoane varstnice sunt ingrijite azi la domiciliu de catre serviciile specializate ale primariilor. Raspunsul nu mai are nevoie de comentarii - 816 oameni. In toata tara! In conditiile in care in Romania, conform rapoartelor oficiale din ultimii ani, sunt aproape 600.000 de oameni de peste 80 de ani. Persoanele trecute de 75 de ani sunt in numar de 1,3 milioane. Iar cei peste 65 de ani - 3,2 milioane. Fata de ceea ce fac acum autoritatile locale, ONG-urile se descurca mult mai bine - ele au in grija la domiciliu, in toata tara, 8.078 de varstnici. Vestea buna e ca Ministerul Muncii poate sa acorde, conform Legii 34 din 1998, subventii organizatiilor neguvernamentale care presteaza asistenta sociala de orice fel, nu neaparat ingrijire la domiciliu. Ministerul de resort va aloca 31 de milioane de lei in anul 2012 pentru sustinerea ONG-urilor. Daca ne referim strict la cele care se ocupa de ingrijirea la domiciliu, atunci ne uitam iarasi la studiul Fundatiei de Sprijin Comunitar din Bacau, unde se spune ca organizatiile de profil din Romania au fost subventionate pana acum numai in proportie de cel mult 40%, restul fondurilor fiind obtinute din sponsorizari si finantari externe.

Ingrijirea la domiciliu, de 11 ori mai ieftina decat cea de la camin

Servicii de ingrijire la domiciliu sunt prestate in 27 de judete, de catre ONG-uri si autoritati publice locale. Media cheltuielilor pentru aceste servicii este de 1.237 de lei de persoana, pe an, se arata in studiul Fundatiei din Bacau. Suma este de 11 ori mai mica fata de investitiile pentru intretinerea varstnicilor in caminele de batrani. Oamenii care lucreaza in acest domeniu recomanda autoritatilor romane crearea unui fond special, la nivel national, pentru extinderea serviciilor de asistenta a batranilor la domiciliu.

Ajutor norvegian pentru batranii din opt comune ale judetului Bacau

Poate parea ciudat ca, in timp ce autoritatile romane se fac mai degraba a nu vedea situatia in care se zbat multi varstnici din Romania, sa vina, in schimb, guvernul altui stat care sa incerce sa aline suferinta batranilor nostri. Asta s-a intamplat, intre 2009 si 2011, in opt comune din judetul Bacau, unde Guvernul Norvegiei a desfasurat un amplu program, in valoare de un milion de euro, pentru ingrijirea la domiciliu a circa 1.300 de oameni. Comunele din partea de est a judetului unde s-a aplicat proiectul, pus in practica de Fundatia de Sprijin Comunitar din Bacau, sunt Stanisesti, Vultureni, Huruiesti, Tatarasti, Gaiceana, Dealu Morii, Glavanesti si Motoseni. Au fost angajati, cu carte de munca, tineri din satele respective, scoliti initial pentru a deveni ingrijitori la domiciliu. Au fost cooptati in program medici si asistenti medicali. Astfel ca batranii fara niciun sprijin au beneficiat de servicii complete - evaluarea starii lor de sanatate, aplicarea unui tratament medical adecvat, dar si sprijin in treburile gospodaresti. Norvegienii au asigurat salarizarea personalului implicat in tot acest angrenaj, medicamentele, tratamentele si materialele de curatenie. Au fost cumparate patru masini pentru transportul batranilor grav bolnavi, care necesita internarea in spital.

Comunele care au beneficiat de program au fost selectate dupa un criteriu foarte clar - primariile si-au luat angajamentul ca, dupa terminarea finantarii norvegiene, sa continue sustinerea serviciilor deja create. Astfel ca, din aprilie 2011 incoace, sistemul a ramas functional, primariile asigurand 75% din fonduri, restul banilor fiind obtinuti de Fundatia de Sprijin Comunitar din Bacau, din sponsorizari. Succesul proiectului a facut ca tot mai multi batrani din partea asta de tara sa solicite servicii de ingrijire la domiciliu. Exista chiar si liste de asteptare. "Asiguram aceste servicii in limita fondurilor de care dispunem", arata Ionut Chirita, reprezentantul Fundatiei. In viitorul apropiat, ajutorarea batranilor s-ar putea extinde la alte doua localitati bacauane - Colonesti si Racaciuni. Dar e numai o picatura intr-un ocean, la necesitatile Romaniei...

Dan Gheorghe, 5 decembrie 2011

2011-12-21T06:52:00.000-08:00

Recolta de doi lei pentru tarani intr-un an agricol profitabil pentru samsari

Nici macar intr-un an agricol bun, cum e 2011, taranul roman nu e fericit. Desi pamantul a dat rod bogat, oamenii care muncesc ogorul cat e ziua de lunga, din primavara pana-n toamna, se cauta acum prin buzunare si vad ca sunt goale. Nu s-au ales cu mai nimic, desi au vandut stive de varza si de cartofi, tone de mere sau munti de cereale. Am colindat zilele trecute prin mai multe sate din judetul Dambovita, stand de vorba cu oamenii. Toti se plang din cauza ca nu exista un sistem eficient de colectare si comercializare a marfurilor agricole. Multi nu au posibilitatea sa-si transporte marfa in pietele din marile orase. Dar si acolo, daca ar ajunge, nu mai au loc de intermediari. Si atunci taranii stau in poarta casei sau pe marginea soselei si asteapta sa vina samsarii, sa le cumpere roadele pamantului. Plus de asta, taranul e presat sa-si vanda marfa pe mai nimic, de teama sa nu se strice. Cu atat mai mult cu cat in acest an recolta e mare. Daca n-o vinzi repede, se strica. Pentru ca mai e o problema stringenta in agricultura Romaniei - nu exista depozite in care micii producatori sa-si pastreze recolta pe o perioada lunga, incat acestia sa-si vanda produsele la momentul oportun, pe un pret cat mai bun.

"Degeaba avem productie mare, daca o dam pe nimic"

"Ultima gaina din gostat suntem noi, taranii!", zice cu naduf Lazar Sfetcu, din comuna Baleni. Localitatea de peste 8.000 de sufletele e dominata de bulgari, in proportie de 57%. Interlocutorul nostru face parte dintr-un grup de sase familii, care detin in total 20 de hectare de teren arabil. La marginea comunei e un intreg "cartier" de solarii, dar si alte terenuri, frumos parcelate si lucrate cu migala, de unde se scot rosii, castraveti, ridichi negre, patrunjel, telina, conopida, varza alba si rosie, pastarnac, ardei iute, gogosari, sfecla rosie, ceapa rosie, praz. Productie buna, nimic de zis - 20 de tone de telina la pogon, 30 de tone de sfecla la pogon, aceeasi cantitate si la ridichi, 80 de tone de varza la hectar. Omul nostru socoteste cat investesti intr-un an. Un hectar de arat iti scoate din buzunar 500 de lei - motorina s-a scumpit. Samanta de rosii ajunge la 400 de lei - atat costa 1.000 de seminte. Pentru trei remorci de gunoi de grajd platesti 2.500 de lei. Folia pentru solarii costa 12 lei pe kilogram. Iar in acest an folia a fost schimbata de trei ori, din cauza intemperiilor. In schimb, la recoltare vin intermediarii si-ti iau marfa la un pret foarte mic. De exemplu rosiile - 80 de bani pe kilogram. "Am plans cand am dat rosiile cu un pret asa mic", ne-a spus Tudora Tecu, aratandu-ne mainile muncite. Situatia e stiuta foarte bine de inginerul agronom al comunei, Adrian Rotaru, care ne spune ca cele mai multe produse din zona asta, unde s-au obtinut in acest an 800 de tone de legume, din toate soiurile, in total de la toti producatorii, au fost vandute la intermediari cu cel mult un leu pe kilogram. "Te duci cu varza la Brasov si o dai cu 30 de bani kilogramul. O dai, decat sa ramai cu ea", adauga fermierul Sfetcu Lazar. Daca ai noroc sa gasesti oameni care mai si platesc. Ni se povestesc cazuri in care taranul s-a trezit, in piata, inconjurat de indivizi dubiosi. Au incarcat marfa in camionul lor, iar cand producatorul le-a cerut banii, smecherii i-au dat cu tifla, amenintandu-l cu bataia, daca face scandal. "Degeaba avem productie mare, daca ne vindem marfa pe nimic", vin oftaturi de peste tot, din comuna asta.

Mere din fonduri europene

Mergand spre zona de deal, in comuna Malu cu Flori, l-am intalnit pe Florin Preda, de 27 de ani, absolvent de Studii Economie, dar intors la agricultura, ca om al satului. Si-a facut intreprindere individuala si astfel a reusit, in 2009, sa acceseze fonduri europene printr-un program de instalare a tinerilor fermieri. Sustinere de 12.000 de euro. A cumparat sapte hectare pe care se afla 1.000 de meri, din soiurile ionatan, bot de iepure si golden. Recolta din acest an n-a fost prea buna - doar 50 de tone de mere, fata de un potential de 150 de tone, al terenului sau. Ne spune cate cheltuieli face pentru a-si intretine plantatia - saparea sau copacirea pomilor, taieri de rodire, 12 stropiri intr-un an, cu cate 1.500 de litri de substanta pe hectar, impotriva daunatorilor. Pentru toate astea plateste oameni, cu cate 60 de lei pe zi, inclusiv la culesul merelor. "Intr-un an, toate lucrarile astea ma costa 35.000 de lei", spune Florin. Din recolta actuala a vandut pana acum mai mult de jumatate, obtinand 22.000 de lei. A vandut 15 tone de mere unei fabrici de sucuri din Moldova, cu 40 de bani kilogramul. A mai vandut si la angroul din Bucuresti, din Rahova, cu cel mult 1,2 lei. Tanarul zice ca acolo n-ai loc nici de intermediari, dar nici de importurile masive de mere, mai ales din Ungaria. Doarme in masina, cat sta in piata. "Acum trei ani a fost recolta importanta de mere. Dar multi din zona asta au ramas cu recolta nevanduta", auzim de la Florin Preda, care face parte din Asociatia Pomicola "Valea Florilor", in care sunt producatori din comunele Malu cu Flori, Gemenea si Voinesti. "Dintre cultivatorii de pe vremuri, daca mai sunt acum 40% care se ocupa de mere, in zona asta", zice barbatul. Tot el adauga - "daca raman cu 5.000 de lei profit, dupa ce voi vinde intreaga productie din acest an, ar fi bine". Banii vor fi investiti in recolta viitorului an.

Tirurile au invadat satele

Pe marginea drumurilor vedem stive de varza si de cartofi, cu 60-70 de bani kilogramul. Poti sa cumperi chiar si cu 50 de bani, taranii fiind dispusi sa lase la pret, daca e vorba de cantitati mari. Asa am gasit oferta in comuna Lunguletu. La cativa kilometri departare, in comuna Poiana, varza si cartofii s-au vandut, de data asta in cantitati industriale, si cu 20 sau 30 de bani pe kilogram. Localnicii povestesc ca au venit tiruri de prin toata tara si au luat cartofi si varza. Dar nu numai atat - au luat si grau, si porumb, ambele vandute de sateni cu cate 70 de bani dubla - unitate de masura care inseamna 14 kilograme. De-asta hambarele din comuna sunt aproape goale acum. Recolta s-a "topit" in burtile tirurilor. "Oamenii isi dau marfa la poarta, pentru ca nu au posibilitatea sa mearga la piata, lipsesc si depozitele, incat intermediarii dicteaza preturile", ne zice Ion Persinaru, viceprimarul comunei Poieni. Discutand cu oamenii de pe-aici, majoritatea batrani, acestia ne-au zis cat ii costa intr-un an munca la camp - aproximativ 10.000 de lei. Asta inseamna tratamente pentru culturile agricole, motorina pentru pompele care asigura irigatiile, dar si alte lucrari. Din pensia lor platesc. "Aici pensia e la putere. Desi sunt pensii mici, de cateva sute de lei, de la fostele CAP-uri. Oamenii fac lucrari si pe datorie", spune viceprimarul. La finalul sezonului agricol, satenii isi numara banii cu care s-au ales dupa un an de munca - cel mult 1.000 de lei. Fiecare familie detine, in medie, cate un hectar si jumătate. "Asta e o mare problema - faramitarea terenurilor. Daca ar fi uniti, oamenii si-ar putea valorifica mai bine productia", conchide edilul.

Se poate si asa - export de legume, direct din depozitul agricultorilor

Am gasit insa si o oaza de dezvoltare agricola - trei depozite in comuna Baleni. Legumele sunt sortate, ambalate si apoi incarcate in tiruri, cu destinatia supermarket. Se face chiar si export, in Bulgaria. Asta au reusit patru fermieri asociati. Cu unul dintre ei, Florica Gheciu, am stat de vorba. El cultiva legume pe 128 de hectare. Primul depozit a fost construit in 2009. Cele trei constructii au suprafete intre 640 si 820 de metri patrati. Activitatea era in toi, cand am fost acolo. De pe terenul sau, Florica a obtinut in acest an 40 de tone de sfecla si ridichi la hectar, rosii, varza alba si varza rosie - cate 30 de tone la hectar. Asociatii au facut contracte cu marile lanturi de magazine. Cu tot cu taxa de raft platita de producatori si adaosul comercial practicat de hipermarketuri, fermierul cu propriul depozit ne-a asigurat ca reuseste sa castige aproape dublu fata de restul oamenilor de la sate care isi dau marfa la intermediari. "Investitia pentru fiecare depozit in parte s-a ridicat la 300.000 de euro. Am fost uniti, eu si partenerii mei, si astfel am reusit sa facem aceste depozite, esentiale pentru orice fermier", spune interlocutorul, anuntandu-ne ca la anul va aparea si un al patrulea depozit, de 3.000 de metri patrati, cu o investitie de patru milioane de euro, de data asta banii europeni, in proportie de 75%, sustinand initiativa locala.

"Impreuna", dar dezbinati

Daca ar fi uniti, agricultorii ar reusi sa faca din banii lor un depozit pentru legume si fructe. Dar nu sunt uniti si atunci depozitul a ramas doar la stadiul de idee. Fiecare isi vinde marfa unde poate, prin tara. Asta e povestea legata de agricultura a comunitatii bulgarilor din cartierul Matei Voievod, din Targoviste. Aici sunt 500 de familii care traiesc din cultivarea legumelor. Au solarii in jurul orasului, pe zeci de hectare. Culmea e ca sunt reprezentati de Asociatia "Zaedno". In romaneste inseamna "impreuna". Dar cand e vorba de munca pamantului, fiecare e pe cont propriu, recunoaste secretarul asociatiei, Vasile Ghergu. "Am vrut sa facem mai demult un depozit. Acolo am fi putut sa pastram roadele muncii noastre si sa le valorificam la un pret bun. Dar oamenii nu sunt uniti si astfel ne lovim de intermediari, in piete, care ne impun preturile lor, mult mai mici", spune reprezentantul asociatiei.

Ministerul Agriculturii cauta solutii pentru comasarea terenurilor

Desi oamenii de la sate recunosc ca numai uniti ar putea sa puna capat dominatiei intermediarilor, in realitate doar 30% dintre fermierii din Romania sunt cuprinsi la ora actuala intr-o forma de asociere. Si asta in conditiile in care in tara noastra sunt 3,8 milioane de mici ferme, dupa cum arata recensamantul agricol din 2010. Exista proiecte pentru depozite, din bani europeni, dar inca nu s-a miscat nimic. "Un singur mare depozit functioneaza la Curtici, in judetul Arad. Am identificat alte zece proiecte ale unor depozite, in toata tara, dar problema e ca lipseste cofinantarea din partea romana", ne-a spus secretarul general al Federatiei "Agrostar", Tudor Dorobantu. "Surplusul de productie se poate strica, din cauza lipsei unui sistem eficient de depozitare si desfacere", considera, la randul sau, liderul Federatiei Sindicatelor din Industria Alimentara, Dragos Frumosu. Ce fac autoritatile pentru comasarea terenurilor? Cauta solutii, am aflat de la ministrul Agriculturii, Valeriu Tabara. Acesta admite ca "faramitarea terenurilor reprezinta o mare problema a Romaniei", dar ca "pana acum au lipsit deciziile politice pentru sustinerea asocierii intre fermieri", sustine ministrul. Solutia ar fi, in viziunea sa, ca fermierii sa fie stimulati financiar pentru a-si uni terenurile, iar fiecare ferma in parte sa primeasca subventii, chiar si in conditiile in care face parte dintr-o asociatie. Fiind insa vorba de bani, problema acestea se afla in studiu la Ministerul Finantelor, ne-a spus oficialul guvernamental. Cat priveste modul in care taranii isi pot valorifica recolta in conditii avantajoase, Valeriu Tabara e de aceeasi parere - construirea depozitelor. "Fara asociere e greu sa faci o asemenea investitie", conchide ministrul Agriculturii. Dar pana cand se vor face depozite, recolta poate fi gasita, in fiecare toamna, direct in hambarele taranilor, la preturi derizorii. Sau la piata, la pret triplu, de la intermediari...

Dan Gheorghe, 24 noiembrie 2011

2011-12-19T02:11:00.000-08:00

Turism culinar sau cum descopera occidentalii, cu ajutorul farfuriei, oamenii si obiceiurile Romaniei rurale

Pe oameni poti sa-i cunosti si dupa mancarea pe care o prepara. In jurul mesei sunt traditii vechi de sute de ani. Si destine pe care le afli de la cei care au facut bucatele. Si ce bucate! Nu cele de supermarket, ci retete din mosi-stramosi. Se poate vorbi de turism culinar, asa cum se face de trei ani incoace pe Valea Hartibaciului. O zona situata intre Sibiu si Sighisoara. Cateva zeci de sate, la originea lor sasesti, fiecare cu biserica lui fortificata, se ascund printre dealuri cuminti si paduri tacute. Parca ai fi intr-o alta lume. Trei familii - Cristian Cismaru si Iuliana Labo, Mihai si Voichita Dragomir, Gabi si Iochan Cotaru - au avut ideea organizarii a ceea ce se numeste "Transilvanian Brunch". Asta inseamna mic dejun cu pranz transilvanean, in traducere lejera. Ei te invita pe tine, turist roman sau strain, sa "gusti" din satul traditional de la poalele Carpatilor.

Obiceiuri scoase de la naftalina

Pana in prezent, 20 de sate de pe Valea Hartibaciului au organizat mese turistice. Cristian ne povesteste ca n-a fost deloc usor. Te duci intr-un sat si incerci sa pornesti din nou curgerea timpului. Multi te privesc ciudat. Nu inteleg. Adica sa te trezesti ca vin in satul tau 100 sau 200 de turisti. Pai, sunt mai multi decat populatia unui sat din partea asta de tara. De exemplu, in Valea Calvei sau in Valea Buii sunt catune care au cate opt sau zece locuitori. Altele sunt mai mari, la 100 de familii. Ajungand in partile astea, trebuie sa stii un lucru esential - daca mai exista vecinatati. "Am intrebat de femei care organizau nunti, pe vremuri", adauga interlocutorul nostru. Femeile acestea pot repune in functiune mecanismul, uneori ruginit, al vecinatatii. Oamenii de pe o strada sau de pe mai multe ulite se unesc cand e vorba de munca voluntara, sarind unii pentru altii. Asta e vecinatatea. Sau era. E ca si cum ai scoate un obicei de la naftalina, din lada de zestre a satului. Si daca ai repornit mecanismul, atunci se aduna patru - cinci bucatarese care fac mancare pentru 200 de invitati. Mai sar inca 15 sau 20 de barbati care aranjeaza mesele, scaunele. Farfurii si tacamuri exista, ca un fel de patrimoniu al vecinatatii, scos si el de prin ungherele timpului. Si mai iese la iveala ceva - fanfara satului. Fiecare sat avea pe vremuri fanfara lui. Acum vezi ca apar de prin casele lor oameni batrani. Scot la lumina zilei tobe si trompete, la fel de batrane. Le curata, incat lucesc din nou in soare. Si muzica se aude iarasi in sat. Oaspetii pot veni!

Mancarea preparata de "vecinatate"

Am plecat din Sibiu, cale de 25 de kilometri, pana in satul Stejarisu, insotiti de un asfalt nesperat de bun, chiar si dupa ce am iesit din drumul judetean, spre inima colinelor care se deschid in fata noastra. Ne intampina casele cu "ochi" in acoperisuri, frumos colorate, cu porti inalte. Ulitele insa tacute. De parca lumea s-ar fi dus cine stie unde. Ajungem in dreptul bisericii evanghelice. Intr-o curte larga, o casa semeata si in jurul ei mese intinse. Un foisor sub care poti sa stai. Si localnici trebaluind. E abia ora noua dimineata. Evenimentul va incepe, conform traditiei, la zece, urmand sa tina pana spre seara. Mergem la bucatarie. Acolo inca se munceste. Facem cunostinta cu sefa bucatareselor, Rodica Gottschling. Intre sarmale si friptura de porc are timp sa ne prepare cuvinte frumos mestesugite. Vedem in jurul nostru carnati fripti, vinete, varza cu carne, iahnie cu carne, jumeri. Cel din urma fel e grasime fiarta si afumata, transformata intr-o pasta amestecata cu ceapa, care se unge pe paine. Fusesera pregatite si supa de cartofi, pasta de oua si pasta de sunca cu hrean. Apoi placintele cu prune, cozonacii si tartele cu mere. La care se adauga sucuri si ceaiuri facute din plante medicinale sau aromatice. E flora care "imbraca" acest sat. Pentru unii poate fi o ciudatenie ceaiul din flori de fan. Si nu in ultimul rand vor fi la masa bauturile tari, facute tot dupa "secretele" locului. Rodica ne spune ca munca pentru acest brunch a inceput cu trei zile inainte de eveniment. "La noi in sat exista doua vecinatati", zice femeia. Vecinatatea de jos si cea de sus, dupa cele doua jumatati ale satului. Sunt cate 30 de familii adunate intr-o vecinatate. Dupa obiceiul de veacuri, oamenii pun mana de la mana, cand unul dintre ei trece prin bucurii sau necazuri, pentru a-l ajuta. Daca ai intrat in vecinatate, platesti o cotizatie anuala, sa fie mereu bani albi pentru zile negre. In fiecare an se face o adunare a vecinatatii, in februarie. Oamenii isi spun pasurile si decid care dintre problemele stresante ale satului trebuie rezolvata mai intai. Ei, si daca acum a sosit ideea branch-ului, vecinatatile s-au si pus in miscare.

"Frigiderul" medieval

Fanfara incepe sa cante. Cinci barbati. Imbracati de gala. Uniforma albastra, cu fireturi. Polca, vals, tango. Sunete ample. Ritmul alearga printre invitatii deja stransi pe iarba din fata casei. O fanfara cat un secol, aproape. Formata prin anii '50. Din vechiul grup, de 12 barbati, au mai ramas doar cinci. Ei mai canta si azi pe la diverse evenimente, nu numai in satul lor, ci si in alte sate de pe Valea Hartibaciului. Pe unde sunt chemati. Ne indreptam apoi, pentru scurt timp, spre biserica evanghelica, aflata in plin santier, pe banii Uniunii Europene. Impresionantele ziduri din piatra prind din nou viata. Urcam in turn, pana la primul etaj. Aici avem parte de o surpriza - inca se mai pastreaza slanina afumata in camera pe unde coloanele de aer intra din patru colturi. Bucati mari de slana, aproape cat statul unui om, sunt agatate de cuiele din tavan. In dreptul fiecaruia e cate un bilet pe care scrie initialele proprietarului si numarul casei lui. Slanina a fost mai intai pusa in sare, pentru trei saptamani, apoi afumata si in final depusa in medievalul "frigider". E unul din putinele locuri in care "turnul slaninii" este inca folosit ca atare de localnici, ni se spune. In majoritatea bisericilor evanghelice fortificate din Transilvania acest obicei s-a pierdut, dupa ce majoritatea sasilor au plecat din Romania. "Erau 200 de sasi la noi in sat, in Stejarisu, in 1970. Slanina era pastrata atunci pe trei etaje ale turnului", isi aminteste curatorul bisericii locale, Mihail Gierling, om la 52 de ani. El merge in fiecare duminica prin cinci sate din jurul Stejarisului si abia daca reuseste sa mai adune in microbuzul sau 15 sasi, cei mai multi cu parul alb, pe care ii aduce la slujba, la biserica in care suntem si noi acum. Cu acelasi microbuz vine in aceeasi zi si preotul din Agnita. "Atat de putini am ramas!", ofteaza omul.

La masa cu atasatul social al Ambasadei Austriei

Un sat poate avea totusi sansa viitorului. Insa nu datorita unui locuitor al Romaniei se intampla asta la Stejarisu, ci a unei femei care s-a indragostit de tara noastra, desi e nascuta in Austria. Am cunoscut-o pe Barbara Schofnagel, care se recomanda pensionara, mama a patru copii, fost membru al Parlamentului de la Viena si actual atasat social al Ambasadei Austriei la Bucuresti. Dar si locuitoare a satului Stejarisu, incepand din 2005. Tinta ei principala a fost educatia si formarea profesionala a localnicilor, ca sunt romani, sasi sau rromi. Asociatia pe care o conduce - "Austria Pro Romania" - a pus in acest loc bazele mai multor ateliere, unde 140 de oameni au invatat diverse meserii - dulgher, tamplar, lacatus mecanic, fierar. Profesori le-au fost meseriasi din Germania si Austria, ei insisi pensionari. Oamenii locului au deprins regulile turismului, la fel cum au descoperit si beneficiile fructelor si plantelor medicinale, din care se pot face sucuri si ceaiuri, vandute apoi cu pret bun. Deja in sat exista posibilitatea de cazare, insemnand peste 30 de paturi, atat in fosta scoala, cat si in fosta casa parohiala, localitatea fiind invadata vara de occidentali, dupa cum aflam. Proaspetii dulgheri sau tamplari si-au gasit de lucru in Sibiu, Medias sau Agnita. "Daca se organizeaza, romanii vor reusi in ceea ce si-au propus. Potentialul e foarte mare", e convinsa Barbara, grabita sa-si reia locul in fanfara satului, unde canta la trombon.

Cate sase brunch-uri pe an

Iata cate poti afla daca te duci intr-un asemenea loc! Mancarea a trecut pe plan secund. Povestile oamenilor sunt mai importante. Si poeziile pe care le-au recitat copiii din Stejarisu, ca si jocurile taranilor, aplaudate de cei 130 de oaspeti. La fel a fost si in alte sate de pe Valea Hartibaciului, unde s-au mai organizat brunch-uri. Dans si muzica, la Sasaus. Femeile care au facut acolo mancarea s-au imbracat apoi in portul popular si au dansat. Ceva cu totul aparte a fost in satul Gherdeal, unde traiesc doar opt suflete. Sase au muncit in bucatarie, pentru musafirii lor. Iar in satul Hosman nimeni nu s-a speriat de ploaia venita din senin. Turistii au marsaluit pe ulite, bucurosi, cu fanfara in frunte. In satele din Valea Calvei nu s-a stat doar la masa, ci s-a mers in excursie prin canionul din apropiere ori s-au folosit ciclodrezinele, special create pentru acel eveniment, la o plimbare pe calea din fier a fostei mocanite. Festinul poposeste in locuri reprezentative, in curtile unor gospodari, la casele parohiale, in livezi, intr-o sura. Sau la doi pasi de gara, cum a fost in Agnita, fiind vorba de o cladire emblematica a orasului. "Am vrea sa organizam brunch-uri in toate satele de pe Valea Hartibaciului", ne spune Cristian Cismaru. Tot el adauga - "localnicii vad, cu ocazia asta, ca traditiile sunt apreciate de cei care vin in satul lor, ca oaspeti, si ca nu trebuie sa dea uitarii obiceiurile din strabuni". Anul viitor, in vizorul organizatorilor acestui tip de actiune vor intra cateva sate din zona Bruiu, poate si la Hosman - pentru a doua oara, dar si la Alma Vii si in Malancrav. Din aprilie pana in septembrie, in ultima sambata a fiecarei luni, se desfasoara brunch-ul.

Taxa de participare - 40 de lei

La primul "mic dejun cu pranz transilvanean", din aprilie 2008, la Biertan, au fost opt participanti - sapte romani si un autriac. Vestea s-a raspandit repede, dupa aceea, pentru ca in 2010, tot la Biertan, au fost 300 de oaspeti. De data asta, strainii s-au dovedit majoritari - elvetieni, austrieci, germani, francezi. A devenit o regula - occidentalii invadeaza de fiecare data satul pregatit de o astfel de sarbatoare. Taxa de participare este de 40 de lei. Din banii acestia sunt cumparate alimentele de la localnici. Sunt platite si bucataresele care prepara bunatatile. Primesc bani si taranii care ajuta la aranjarea meselor si servirea bucatelor. Nici fanfara nu pleaca acasa cu buzunarul gol. "Suntem multumiti cand iesim pe zero, dupa fiecare actiune", precizeaza Cristian. El si sotia lui, ca si celelalte doua familii implicate in organizarea branch-urilor, fac parte din Grupul de Actiune Local, asociatie bazata pe fonduri europene, al carei scop este promovarea Vaii Hartibaciului. "Pentru ca aici traim", isi motiveaza acesti oameni efortul lor.

Dan Gheorghe, 30 septembrie 2011

2011-12-15T07:01:00.000-08:00

MOARA DE GRAU REFACUTA PRIN EFORTUL A CINCI NATIUNI

Sa lasi totul sa dispara intr-un sat sasesc, azi prafuit, pustiit dupa plecarea masiva a sasilor? Nu acesta a fost raspunsul la Hosman, o localitate de pe Valea Hartibaciului. Drumul ocoleste dealuri line, facand legatura intre Sibiu si Sighisoara. Hosman e mai aproape de Sibiu, la 25 de kilometri. Din soseaua principala, un indicator minuscul te trimite spre biserica evanghelica si moara veche. Strabatem ulite largi si tacute. De la cateva ferestre ne urmaresc ochi iscoditori. Si intr-un final o poarta masiva, de culoarea cerului, ne invita intr-o curte larga, inundata de iarba, unde vedem pe partea stanga un rand de case legate intre ele, intinerite de reparatii recente. De la intrare ne-a atras atentia un panou - brutaria. Urmam mirosul imbietor si patrundem in magazinul cu "parfum" de epoca, unde tejgheaua si rafturile, pastrate din perioada interbelica, au aceeasi culoare ca painea rotunda si aburinda, tocmai scoasa din cuptor.

Satul pedepsit de Vlad Tepes

Istoria acestor meleaguri coboara cu multe sute de ani in urma, unul din momentele zbuciumate petrecandu-se in 1456, cand Vlad Tepes ar fi pustiit satul, dupa cum arata legendele locale, ca represalii pentru ca locuitorii de aici n-au vrut sa se supuna domnitorului muntean. Cu totul altceva s-a petrecut insa in zilele noastre, mai precis din 2004 incoace, cand doua familii s-au unit pentru a revitaliza moara din Hosman. Prima familie este mixta - Gabriela Cotaru e romanca, iar sotul ei, Joachim, e german - destinul lor fiind legat de Sibiu. Cea de-a doua familie, de maghiari - Luijza si Domokos Boldizsar. Ei au venit din judetul Harghita, lasand in urma viata dintr-un apartament de bloc, pentru a trai in mijlocul naturii. "Toata viata am visat sa am curtea mea. Visul mi s-a implinit la Hosman", exclama Luijza, care sustine ca s-a indragostit imediat de aceste locuri, de cum le-a vazut prima oara, intr-o vacanta. Ea ne spune ca satul capata viata mai ales vara, dar si de sarbatorile de peste an, cand se intorc la vatra sasii nascuti aici, dintre cei stabiliti in strainatate.

Moara era o ruina cu sapte ani in urma, cand familiile Cotaru si Boldizsar au vazut-o prima oara. Curtea plina de buruieni, casele incovoiate. In spatele zidurilor au descoperit totusi o adevarata comoara. Era chiar mecanismul morii. Inca mai putea fi salvat, desi fusese abandonat in primii ani ai comunismului, la nationalizare. Oamenii acestia au cautat documente, au vorbit cu batranii din sat, afland ca moara din acest loc fusese, in perioada interbelica, una dintre cele mai renumite agregate de acest fel de pe Valea Hartibaciului, unde sunt cateva zeci de sate. Au apelat apoi la Fundatia "Mihai Eminescu", pentru sprijin financiar. Toate casele si anexele care compun acest ansamblu - moara, brutarie, fierarie, sura, magazin - au fost cumparate de la un urmas al vechiului proprietar, intrand in patrimoniul Asociatiei "Hosman Durabil", constituita de familiile Cotaru si Boldizsar.

Le-a mai venit dupa aceea in ajutor si familia Hugentubler, de data asta tocmai din Elvetia. Christof este restaurator de mori vechi de sute de ani. Dar daca in țara lui a reparat astfel de mecanisme pentru a fi introduse in circuitul muzeal, in schimb pentru moara din Hosman cu totul altul era planul - sa se faca paine pentru cele cateva sute de oameni, majoritatea batrani, care isi duc viata in acest sat, dar si in satele invecinate. Mai ales ca prin partile astea magazinele cu greu se integreaza in peisaj. "Nu prea sunt magazine aici. Cand ai nevoie de ceva, te duci pana la Sibiu. Cine poate, isi face paine acasa", adauga Luizja.

"Uzina" din lemn

Au venit in acest loc si specialisti de la Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, dorindu-se de la bun-inceput ca agregatul renascut sa-si pastreze toate caracteristicile originale. Moara a fost construita in anul 1930, la inceput avand un motor a carui marca - "Langen si Wolf", din Budapesta - dateaza din 1890. Acesta functiona pe baza de benzina. Motorul a fost readus azi in perfecta stare de functionare, dar nu mai constituie baza morii, din cauza consumului mare de combustibil. Este pornit uneori doar ca demonstratie pentru turisti. In rest, moara prinde viata cu ajutorul unui motor electric.

Patrundem in casa morii, acolo unde maruntaiele din lemn se intind de-a lungul tavanului si a podelei, pe cateva zeci de metri patrati. Abia te strecori prin multitudinea unghiurilor drepte. Graul si porumbul se pun separat, in cate o cuva. Pe partea cealalta a "namilei" ies, prin trei guri, faina, taratele si malaiul. Materia prima trece mai intai prin "stransoarea" pietrelor de moara, pentru ca apoi sa fie expulzata cu viteza prin canalele care strabat incaperea, nu inainte de-a fi date la o parte corpurile straine, cu ajutorul unei masinarii care se numeste trior.

Cand am fost in acest loc, intr-o sambata, am intalnit un grup mare de copii, din Sibiu, insotiti de parintii lor, veniti pana aici pentru a vedea cum se face faina, "ca pe vremea bunicii". Huruitul intregului ansamblu, dar si "explozia" de faina din arterele gigantului, au purtat asistenta de la uimirea zgomotului pana la bucuria imaginii. "S-a reusit refacerea in detaliu a morii, pentru ca am avut noroc cu planurile de constructie, pe care le-am gasit in sat", ne-a spus Gabriela Cotaru. Pietrele de moara si restul componentelor din lemn au fost realizate, acum mai bine de 80 de ani, de mesterii din Hosman.

Sprijin de la Guvernul Norvegiei

Si daca trei familii - din care fac parte o romanca, un german, doi maghiari si doi elvetieni - au muncit efectiv pentru revitalizarea morii din satul sasesc Hosman, trebuie spus ca si altcineva a pus umarul la treaba asta. E vorba de Guvernul Norvegiei, de la care au venit cateva zeci de mii de euro, necesari reparatiilor minutioase ale intregului agregat. Moara a inceput din nou sa functioneze, dupa mai bine de 60 de ani de tacere, la data de 17 septembrie 2010. "Am reusit destul de repede sa facem proiectul si sa obtinem banii necesari lucrarilor de reparatii, prin intermediul Mecanismului Financiar al Spatiului Economic European", tine sa precizeze managerul de proiect, Gabriela Cotaru.

Graul e adus de la mica distanta de Hosman, din comuna Rosia, de pe un teren eliberat de chimicale, certificat biologic. "Facem paine cu seminte, cu secara neagra si integrala", zice Luijza Boldizsar, care are experienta in acest domeniu, dupa ce a lucrat timp de zece ani in Ungaria. Tot ea adauga - "secretul painii e timpul cat lasi aluatul la dospit". Dupa ce e scoasa din cuptor, painea e "batuta", adica i se da la o parte coaja arsa. In fiecare zi sunt gata cate 200 de paini, dar si placinte, o parte din ele fiind vandute in magazinul morii, altele in targurile traditionale din Sibiu, inclusiv la targul organizat de Muzeul "Astra".

Sura in care se "depoziteaza" idei

"Suntem datori sa sprijinim acest patrimoniu, cu atat mai mult cu cat astfel de mori, pe langa faptul ca scot faina din care sunt preparate produse traditionale, reprezinta si o importanta atractie turistica. Existenta unei mori intr-un sat va impulsiona cultivarea suprafetelor de teren din acea zona, oamenii avand posibilitatea de a-si macina granele", considera directorul Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, Valeriu Olaru.

Daca ar avea cine sa vina, in Hosman, sa-si macine granele, ar fi bine primit, dar cei care au pus moara pe picioare cred ca nu e speranta pentru asa ceva, prea curand, de vreme ce multe terenuri din jurul satului sunt nelucrate, napadite de buruieni. Moara e oricum vizitata, insa mai mult de turisti. Si nu doar pentru mecanismul in sine. Si altceva cu totul special e in acest loc - sura culturala. In locul granelor, aici se "depoziteaza", mai nou, idei. Un spatiu dedicat cu precadere elevilor si studentilor, pentru discutii libere, dar si pentru expunerile unor specialisti despre vechi meserii si obiceiuri specifice Vaii Hartibaciului. Se proiecteaza si filme documentare, se asculta si muzica veche, in concordanta cu traditia acestor locuri.

Doi martori ai trecutului

Ce era in jurul morii din Hosman in anii interbelici - un adevarat furnicar de tarani si de carute incarcate cu grane. Am avut norocul sa gasim doi oameni care au lucrat la moara asta, pana sa fie inchisa. Cel dintai cu care am stat de vorba, Michael Gromes, a fost ucenic timp de un an. El stie ca moara a fost a lui Nicolae Pinciu. "Morarul era om sever, dar drept", isi aminteste Michael, care la un moment dat a salvat instalatia de la incendiu. Se scursese benzina de la motorul cel vechi si dintr-odata combustibilul s-a aprins. "Eu am inecat focul, cu ce-am avut la indemana".

Un taran putea sa macine cel mult 80 de kilograme de grau sau de porumb, de fiecare data cand venea aici, ca sa urmeze cat mai repede si randul altora. Se strangea lume din Hosman si din alte sate, spune cel de-al doilea interlocutor, Pavel Mosoaie. El a lucrat la moara asta vreme de 12 ani. "Satul nostru asigura painea si pentru alte comune de pe Valea Hartibaciului. A fost la noi moara, cum alta nu era prin partile astea. Munceam cat era ziua de lunga", povesteste Pavel.

Dar in fata morii din mijlocul satului nu numai munca era prezenta atunci. Dupa randuiala din strabuni, se incingeau hore, duminica si de sarbatori. Cei doi barbati cu parul alb se uita acum la moara si spun - "e la fel ca pe vremea tineretii noastre" - dar se refera numai la mecanismul in sine. Pentru ca altceva s-a asternut azi, parca iremediabil, peste satul lor - pustietatea...

Dan Gheorghe, 18 noiembrie 2011

2011-12-15T01:53:00.000-08:00

OCOLUL CARPATILOR ROMANIEI IN 29 DE ZILE

Calatorie cu bicicleta in Carpati, dand roata muntilor Romaniei, in sensul acelor de ceasornic. Un drum de 1.200 de kilometri pe care Bogdan Florescu si Dan Spulber l-au facut in 29 de zile, vara trecuta, mergand la o altitudine medie de 1.000 de metri. Pentru a scoate in evidenta imensul potential turistic al unei alte Romanii, cea de dincolo de nori - catune, obiceiuri, povesti - unde ajungi pe poteci numai de ciobani stiute.

La 2.400 de metri altitudine

Aventura asta te face sa "simti ca viata poate fi si altfel", zice Bogdan. Numai cu el am stat de vorba, la Brasov, pentru ca Dan era plecat cu turisti straini prin tara, fiind tour operator. Bogdan face harti topografice si satelitare. A realizat harti pentru Tara Branului, Piatra Craiului, Postavaru, Retezat, Sighisoara, Baile Tusnad, Valea Dornelor, fiind partener al Asociatiei de Ecoturism din Romania. Acum lucreaza pentru traseele din Bucegi. Cat au mers de-a lungul Carpatilor, au avut cu ei un sistem de navigatie, cu GPS-ul stiind tot timpul unde se afla. Nicio clipa nu s-au pierdut in munti. Calatoria lor n-a fost doar un simplu exercitiu fizic, chiar daca Bogdan zice ca a dat ceva kilograme jos, efortul fiind comparabil cu o "cura de detoxifiere". Mergeau in fiecare zi cam 80 de kilometri. Era o medie, pentru ca in unele zile au depasit suta de kilometri. "Pedalam cat era ziua de lunga. Uneori ne-a prins si noaptea pe drum", povesteste el. Cea mai mare altitudine la care au ajuns a fost in Fagaras, la 2.400 de metri, pe Iezer. Pana la 2.000 de metri au urcat si in Calimani.

Harta circuitului Carpatilor

Dar dupa toate astea va urma un lucru la fel de important - elaborarea unei harti a traseului, de 1.200 de kilometri. Drumul a fost impartit in sase segmente. Primul e de la Moeciu pana in Retezat. Cel mai greu drum. Putine pensiuni in varf de munte. Ar fi bine sa ai la tine mancare pentru cateva zile si neaparat cort. Al doilea e din Retezat pana in Padis. De data asta, drum usor, peisaje nestricate de om, se inmultesc satele de munte si acolo gasesti oameni care sa te gazduiasca. Pensiunile sunt putine si prin partile acelea. Al treilea segment e intre Padis si Baia Mare. Tot drum usor, treci prin inima padurilor, traversezi campuri nesfarsite. Dai de oameni primitori in satele rasfirate pe culmi. Al patrulea porneste din Baia Mare si se termina la Vatra Dornei. Cazare gasesti fara probleme in satele Maramuresului istoric. E totusi o mare problema pe acest traseu, pentru ca trebuie sa intri pe soseaua nationala, de la Moisei pana la Prislop. Si cum circulatia la noi e o nebunie, va dati seama ce "bine" se simt biciclistii pe asfalt. Al cincilea e de la Vatra Dornei la Tusnad. Peisaj salbatic, drum greu. Pe munte nu prea sunt catune, gasesti cazare in statiuni. Al saselea segment e din Tusnad pana la Moeciu. Drumul devine prietenos.

Se vor tipari brosuri in romana si engleza, din care turistii sa afle caracteristicile fiecarui segment de drum in parte, satele strabatute, posibilitatile de cazare in gospodariile taranesti sau la pensiuni.

Bani de drum

Evident, oricine se intreaba cat te costa o asemenea incercare, de 1.200 de kilometri. Florin ne-a facut un calcul estimativ. Pornesti de la bicicleta, normal, care trebuie sa fie de calitate. El si prietenul sau au biciclete care costa in jurul a 1.500 de euro, fiecare. Dar mai trebuie sa ai la tine o trusa de scule, placute de frana, bucati de lant, caiuciuri, camere. Pentru asta, alti bani. Ca sa poti repara bicicleta, in caz de ceva. Mancarea pentru doi oameni, in 29 de zile, a mai costat inca 1.000 de euro. Daca dormi numai la pensiuni, cheltuiesti o suma destul de mare si pentru cazare. Altfel, iti iei cu tine sacul de dormit, un sac de bivuac pentru doua persoane. Dan si Bogdan au dormit si prin paduri, pe campuri, pe unde au apucat. Mai rar in pensiuni. Proiectul lor a fost sustinut de Fundatia pentru Parteneriat.

Cu bicicleta in spinare

Unii ar spune ca trebuie sa ai forta in picioare, sa pedalezi pe munte. Dar e bine sa mai ai si-n brate, pentru ca pe 20% din traseu au impins la bicicleta sau uneori chiar au carat-o in spinare. Ceea ce nu-i foarte usor. Mai ales ca "vehiculul" avea in dotare bagaje de aproape 20 de kilograme. Cel mai rau este acolo unde potecile de munte au fost distruse de utilajele grele, in zonele in care se fac defrisari.

Spicuiri din jurnalul de calatorie

Ziua 1 - plecarea a fost miercuri, 27 iulie 2011, la opt dimineata, din Moeciu. Au luat-o prin Magura, spre Pestera, pana in Sirnea, apoi din Rucar pe muchia Capitanului, ajungand sub varful Papusa. Impins la bicicleta pana la varful Rosu. Coborare spre Oticului.

Ziua 2 - mers pe poteca ciobanilor din Iezer, spre Fagaras. Doua muchii traversate si ajung in Vidraru.

Ziua 3 - spre Caineni, drum forestier. De la stana cumperi branza. Apoi pe Valea lui Vlad spre Muntii Lotrului. Furtuna. Se adapostesc la o exploatare forestiera, dar cei de aici nu se dovedesc gazde bune. Un paznic a iesit cu bata, crezand ca biciclistii sunt hoti.

Ziua 4 - urcus spre creasta Lotrului, impins la bicicleta, ajung pe saua Voineag. Coborare spre Valea Sadului. Gasesc o pensiune, sunt bine primiti, de data asta.

Ziua 5 - drum intins spre Tara Hategului, pe cale forestiera, spre saua Steflesti, strabatand Valea Frumoasa. La o cabana s-au oprit sa manance, apoi spre pasul Tartarau, pe Transalpina. Vreme rece, ploaie, asa ca evita varful Sureanu. Coborare spre Petrosani. Alta pensiune in care s-au adapostit, in Salasul de Sus.

Zilele 6 si 7 - vremea rea ii tine pe loc.

Ziua 8 - plecare spre Sarmizegetusa, trec prin zona Tarcu. Impins la bicicleta cel putin un ceas. Poteca dispare uneori din cauza vegetatiei abundente. Coborare pe Valea Hobitei catre Poiana Rusca. Oamenii intalniti in cale devin tot mai primitori.

Ziua 9 - spre Lunca Cernei. Sate destul de sarace. Drumul de culme te scoate la Vetel, pe raul Mures. Afine si ciuperci cate vrei pe marginea drumului. Culegi pe saturate. Popas la cabana Asociatiei Vanatorilor si Pescarilor.

Ziua 10 - urcare spre Muntii Metaliferi, catre Tebea si Baia de Cris. Taranii te imbie in gospodariile lor. La bucate si apa rece de izvor.

Ziua 11 - spre pasul Vartop, muntele Gaina, catre varful Bihor. Intalnesc un mot sub un copac batran, in comuna Avram Iancu. Stapan de cai. Le spune oaspetilor de obiceiul locului. Localnicii isi lasa vara caii liberi prin munti. Niciodata animalele nu s-au pierdut si nici n-au fost furate.

Ziua 12 - au trecut pe langa Cetatile Ponorului. Popas la Grajduri, zona frecventata de turisti la cort.

Ziua 13 - pedalare spre Vladeasa. Coboara spre satul Bologa. Sunt gazduiti intr-o casa cu o moara veche de 200 de ani, inca functionala. Li se ofera mancare pe saturate. Se scalda in ochiurile de apa ale paraului din apropiere. Apoi la povesti cu stapanul casei, seara, in jurul focului.

Ziua 14 - urcare spre Muntii Meses. Peisaj de vis asupra Vaii Simleului. Traverseaza drumul national Zalau-Satu Mare.

Ziua 15 - judetul Maramures. Calatorii inainteaza pe culmea Codru, iar spre seara ajung in Baia Mare.

Ziua 16 - trebuie schimbate placutele de frana. Apoi cale libera spre Firiza, statiunea Izvoarele, sub varful Ignis, traversarea Muntilor Gutaiului, spre est. Ajung in Cavnic, iar seara la Rotunda, unde dorm intr-un foisor al cantonului silvic.

Ziua 17 - catre Strambu Baiut. Zi programata pentru 100 de kilometri de parcurs, spre Pasul Prislop. Baiut, Tibles, Botiza, peste dealuri, spre Ieud. Aici e marea problema, nu prea sunt variante prin munti, o iei pe soseaua nationala. Popas la o cabana.

Ziua 18 - spre Vatra Dornei, abordand Suhardul prin pasul Rotunda. Poteca se pierde si pe aici in vegetatie, de-a lungul unui kilometru. Ajung in satul Ortoaia.

Zilele 19 si 20 - odihna. Timp de socializare cu localnicii, care ii asalteaza pe calatorii nostri cu toate bunatatile culinare ale zonei.

Ziua 21 - din nou la drum. Fotografii cu totul speciale in Calimani, coborare spre Toplita, pe ploaie. Trec prin satul Vale si camping langa cabana Secu.

Ziua 22 - urcare pe drum forestier spre varful Batrana. Poteca marcata. Se inmultesc urmele proaspete de lup si de urs. Marcajul dispare la 1.634 de metri altitudine. Coborare spre Lapusna, traversarea pasului Bucium. Din nou camping.

Ziua 23 - sub soarele arzator, prin Muntii Gurghiului. Traversezi pasuni, cobori spre lacul Zetea, unde poti face o baie buna. Si din nou urcus, de data asta spre Madarasi. O cabana plina de ospitalitate.

Ziua 24 - spre Harghita Bai, pasuni alpine. Ajung la Santimbru Bai. In munti, poteca se pierde in padure. Tinta calatorilor e Tusnad. Surpriza cea mare e cand Dan si Bogdan, venind cu viteza, la coborare, dau peste o ursoaica cu doi pui. Cele doua "tabere" se privesc de la mare distanta. Animalul se ridica in doua labe, aratandu-si masivitatea, apoi dispare in codru. Puii se fac si ei nevazuti, dupa mama lor. Intalnirea s-a incheiat cu bine, din fericire. Drumul forestier continua pe langa stane. Cainii latra, biciclistii trec.

Ziua 25 - odihna la Tusnad, in camping, unde e destul de multa mizerie, mai ales la toalete. Ursul vine noaptea la tomberoanele din apropiere.

Ziua 26 - din Tusnad spre Tinovul Mohos, apoi spre Muntii Bodoc si Nemira. Spre seara, aproape de Oituz, spre Muntii Vrancei. Merg pana pe la trei dimineata.

Ziua 27 - calatorii o iau spre Intorsura Buzaului, ocolind Penteleul, pentru ca prin zona aceea, zic ei, sunt mai putine variante bune pentru bicicleta. Azi au parcurs 130 de kilometri, ajungand la Cheia. Culmea e ca aici nu gasesc cazare, desi pensiuni exista, dar sunt rau tratati de gazde, din cauza ca ei, biciclistii, sunt prafuiti. Asa ca isi gasesc culcus tot la cort.

Ziua 28 - urcare pe muntele Grohotis, coborare pe Valea Doftanei. Cateva portiuni grele prin Muntii Baiului, pe unde bicicletele sunt duse in spinare de calatori. Peisaj specaculos pe Zamora, la apus de soare. Coboara in Sinaia.

Ziua 29 - urcare pe Dichiu. Drum greu, pamant rascolit, din cauza masinilor de teren care urca din Sinaia. Unii soferi nici macar nu incetinesc cand trec pe langa biciclisti. Coborare la Padina. Dupa ce trec prin Strungarita, se vede in sfarsit capatul celor 1.200 de kilometri, la Moeciu.

Viitorul drum turistic al Romaniei

Noul traseu de mountainbike poate sa faca din Romania una dintre cele mai atractive destinatii ale Europei, in privinta amatorilor de pedalat, sunt convinsi Bogdan Florescu si Dan Spulber. Dar pentru asta e nevoie de investitii care, asa cum a calculat Bogdan, s-ar ridica la un milion de euro. Pentru marcarea intregului drum, amenajarea cararilor, construirea de podete peste rape, dar si aparitia, de-a lungul rutei, a unor centre de reparatii si de inchiriat biciclete. El vrea sa faca un proiect care ar da viata circuitului, mizand pe fonduri de la Bucuresti sau europene. "Este o sansa pentru satele de munte, prin turism, pentru dezvoltarea acelor zone in care oricum nu se poate ajunge decat pe doua roti", ne spune Bogdan cu multa convingere. Ramane ca si statul roman sa fie la fel de convins...

Dan Gheorghe, 10 octombrie 2011

2011-12-12T23:53:00.000-08:00

Europa a depasit faza autostrazilor. Acum are o retea de trasee continentale pentru biciclisti.

Unul dintre noile drumuri turistice este amenajat si marcat, cu ajutorul voluntarilor, si in Romania

Francezi, olandezi, germani, alte natii, au venit pana in Romania pe bicicleta. Vazand cate lucruri si-au agatat de portbagaj, zici ca jumatate din casa o poarta cu ei. De la cort si saci de dormit, pana la ustensilele de bucatarie. Profilul european al cicloturistului este omul de varsta medie, care vrea o vacanta activa. Bun, dar pe unde o iei, sa cutreieri Europa? Ei bine, pe langa sosele, trebuie sa stiti ca batranul continent e strabatut in ziua de azi si de trasee pentru biciclete, care nu inseamna ca trebuie sa ai mereu asfalt sub roti. Poate fi si piatra, si pamant. Exista nu mai putin de 12 trasee, de la nord la sud si de la est la vest, in ceea ce se numeste reteaua Euro-Velo. Unul dintre cele mai importante este Euro-Velo - 6. Porneste tocmai din Germania, coboara spre Austria, traverseaza Ungaria, vireaza spre Croatia si Serbia, pentru ca apoi sa urmeze linia Dunarii, pana in Delta. Turistul are la dispozitie o harta care ii arata nu numai pe unde s-o ia, dar si ce obiective istorice, economice sau creatii ale naturii poate sa intalneasca in drumul sau. Plus de asta, are GPS-ul. Asa ca poti traversa munti si campii, fara teama ca te vei rataci. La noi, cicloturismul este inca la nivel de "joaca". Dar unii au inceput sa ia foarte in serios treaba asta.

40 de trasee in opt ani

Am descoperit o asociatie de voluntari, la Resita, care promoveaza Muntii Banatului, prin forta pedalelor. Cateva zeci de tineri, reuniti in Asociatia "Bike Attak", au reusit sa stabileasca nu mai putin de 40 de trasee de mountainbike. "Am vrut sa scoatem din anonimat drumuri de o reala frumusete din Banatul Montan. Turismul e o sansa pentru zona asta, pe care in multe locuri o poti descoperi doar cu ajutorul bicicletei", ne-a spus seful asociatiei, Catalin Gavrila. Sediul organizatiei e intr-un bloc de nefamilisti, la mansarda. De cum intram la voluntari, peisajul cenusiu al imobilului se schimba brusc, in culorile vii ale centrului lor. Cateva biciclete pe un culoar, harti de-a lungul peretilor. Au si un atelier unde pasionatii de mountainbike isi pot repera gratis "vehiculele". Catalin si alti 30 de tineri au pornit, in 2003, asociatia, "pe vremea studentiei". Acum el e absolvent de Drept, dar pedalatul i-a intrat pur si simplu in sange. "Nu e saptamana in care sa nu ne strangem mai multi si sa pornim pe unul din trasee", adauga tanarul.

Indicatoare furate

Ni se prezinta o harta a Banatului Monatn, cu cele 40 de trasee pentru biciclisti. E si o amintire neplacuta in toata povestea asta. Voluntarii au muncit mai bine de o jumatate de an, in 2005, sa puna indicatoare pe 16 dintre traseele montane din Caras-Severin, dar si pe alte sase drumuri pe unde poti merge pe doua roti, in judetul Timis. Ajutor le-a venit de la Asociatia "Tinerii prieteni ai naturii" din Tmisoara si de la Asociatia "Cogito" din Resita, cu sprijinul financiar al Fundatiei pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc. Au fost montati, in total, 252 de stalpi, fiecare cu cate o tablita, continand informatii esentiale pentru calatori. Sa stii pe care poteca s-o iei, ca sa ajungi unde ti-ai propus. Dar dupa tot acel efort, nu au trecut mai mult de cateva luni si tablitele au disparut. Furate sau distruse. "Nicio autoritate locala din zonele unde fusesera montate placutele nu si-a luat responsabilitatea de-a avea grija de ele", constata acum cu regret seful de la "Bike Attak".

GPS cu ajutorul austriecilor

In schimb, sunt turisti, majoritatea straini, care iau legatura cu asociatia din Resita. Vor sa strabata Muntii Banatului, pe bicicleta. Asociatia le poate pune la dispozitie un ghid, daca marcajele de pe teren nu mai exista. E insa si o veste buna - alternativa la indicatoarele din tabla sau lemn este GPS-ul. O firma austriaca, specializata in cartografiere, s-a oferit sa rezolve gratuit problema asta, chiar in acest an. Astfel ca, din 2012, turistul care va dori sa strabata Muntii Banatului cu bicicleta va avea la dispozitie, din partea Asociatiei Bike Attak, un nou ghid, de data asta virtual. Pe langa harta cu toate cele 40 de trasee, va fi si un CD cu track-uri de GPS, ca sa te poti descurca singur pe drumul pe care vrei sa-l urmezi. Nicio firma de turism din Romania nu s-a alaturat efortului pe care il fac austriecii, am aflat de la asociatia voluntarilor din Resita.

Trasee de 80 de kilometri

Desi nu foarte inalti, Muntii Banatului ofera calatorului un spectacol de vis. Te urci pe bicicleta si urmezi, de exemplu, povestea fostelor exploatari miniere, pornind din Resita si ajungand la Doman, apoi spre Lupac, Dognecea, Ocna de Fier, Garliste, Ciudanovita, Anina, Carbunari. Daca te tin puterile, evident, pentru ca acesta e unul dintre cele mai lungi trasee. Ai nevoie de trei zile pentru a cunoaste toate aceste locuri. "In fiecare sat exista oameni dispusi sa primeasca in gazda calatori", suntem asigurati de Catalin, care cunoaste deja zonele respective, ca-n palma. Exista si un traseu al lacurilor. Vizitezi, pe parcursul unei singure zile, lacul Secu, aproape de Resita, apoi te indrepti spre lacurile Breazova, Gozna, Trei Ape, Poneasca. Majoritatea traseelor au cam 40 de kilometri lungime. Sunt unele si de 80 de kilometri, altele mult mai scurte, de 12 kilometri. Unul dintre traseele scurte porneste din Resita, spre Valea Berzenita, pana pe dealul Calnicului. Alt drum care nu necesita mult timp este din Garnic, spre morile de apa din Upetra. Rutele au fost astfel concepute incat sa aiba portiuni cu diverse grade de dificultate. Nici sa obosesti prea tare, dar sa si simti uneori ca "muncesti" la pedale. Dar ce mai conteaza oboseala, cand ai ocazia sa strabati o serie de parcuri naturale, in acest colt de tara - Cheile Nerei, Cheile Carasului, Domogled - Valea Cernei, Semenic, Portile de Fier. Si nu numai atat. Poti cunoaste un intreg evantai de obiceiuri, aici fiind comunitati de cehi, germani, croati, sarbi, unguri. Aflam ca sudul Banatului reprezinta cea mai dezvoltata zona, in privinta marcajelor turistice. Chiar localnicii s-au implicat in treaba asta, montand indicatoare pe drumurile care fac legatura intre satele locuite cu preponderenta de cehi - Sfanta Elena, Eibenthal, Sumita, Garnic, Bigar, Ravenska. Si mai e ceva - satenii au grija ca indicatoarele sa nu dispara, pentru ca sunt interesati ca turistii sa ajunga pana la poarta lor.

Escapada pe drumul alb

Daca va opriti pe malul Dunarii, in satul Coronini, incercati o escapada cu bicicleta. N-o sa va ia mai mult de sase ore. Urmati drumul alb, de piatra - doar suntem in carstul banatean. Aveti parte de urcus. Dar usor, nu va speriati. Cinci kilometri sunt de parcurs pana in satul Sfanta Elena. Opriti-va la un moment dat, sa admirati peisajul care va sta la picoare, spre ostrovul Moldova Veche. Se vede, dincolo de fluviu, cetatea Jerinin Grad, cocotata pe stancile de pe malul sarbesc, in timp ce, aproape de malul romanesc, din apele Dunarii apare, ca o naluca, stanca Baba Kaia. Hai din nou la drum! Trebuie sa urmati marcajul - dunga rosie, orizontala - spre satul Garnic. De aici, calea devine bolovanoasa. E bine sa ai o bicicleta cu suspensii. Seful voluntarilor resiteni ne spune ca pe piata romaneasca oferta de profil e inca firava. Cu cel putin 600 de euro iti poti cumpara totusi o bicicleta acceptabila. Sa fie marca germana, neaparat, ca e mai rezistenta! Turismul pe bicicleta, in Romania, e inca la stadiul de "experiment". Daca sunt, in toata tara, vreo 2.000 de oameni legati serios de mountainbike! - ni se da o cifra optimista. "Am fost, anul trecut, la un eveniment cicloturtistic in Austria, la care au participat 20.000 de oameni", povesteste Catalin. Adaugand ca, in Occident, bicicleta apare pe munte, vara, ca alternativa la schi. Austriecii au sute de kilometri de trasee pentru biciclisti. In munti, treci peste rauri si prapastii, fara probleme, fiind amenajate podete si parapeti - isi aminteste interlocutorul experienta austriaca. Dar sa ne intoarcem la drumul nostru, cel alb, cel romanesc, care la un moment dat ne scoate sufletul, din cauza unei pante abrupte. Ajungem in satul Garnic, unde ne intampina o cu totul alta lume, fata de tot ce-am cunoscut pana acum. Suflete si locuri de o rara frumusete si puritate! Ne intoarcem spre Dunare, pe alta ruta. Pe aici, drumul e nisipos, rotile bicicletei se invart mai greu. Dar rasuflarea iti este taiata, in primul rand, de peisaj, incat transpiratia nici nu mai conteaza.

"Soseaua" romaneasca a ciclistilor

Alt proiect in care sunt implicati voluntarii resiteni, inceput in 2008, e legat de traseul Euro-Velo-6, bine pus la punct in partea sa occidentala, prin harti, GPS, marcaje pe teren, cu implicarea autoritatilor din Germania si Austria. Ungurii s-au apucat si ei de treaba, inca din 2006. La fel au facut sarbii si croatii. Doar partea romano-bulgara a coridorului ciclistic era pana acum "in aer". Astfel ca voluntarii din Resita, colegii lor de la Clubul Cicloturistic din Cluj si cei de la Asociatia "Prietenii naturii" din Tulcea au demarat cartarea partii romanesti a drumului, la care se adauga documentarea - pentru ca trebuie sa prezinti calatorilor, pe materiale tiparite, ce locuri pot vizita in voiajul lor, de-a lungul Dunarii. La care se adauga montarea indicatoarelor. Aici e o problema, ne spune resiteanul Catalin Gavrila. Fiecare tara are marcajele ei cicloturistice. La noi, nici acum nu e reglementata chestiunea asta. "Ne-am unit, mai multe asociatii de profil din tara, am trimis autoritatilor machete de indicatoare, dar n-am primit niciun raspuns, pana in acest moment", zice Catalin. Oricum, marcajele folosite deja la noi respecta toate cerintele europene. Resitenii au montat indicatoare, pentru Euro-Velo-6, pe sectorul Naidas - Moldova Noua - Orsova - Turnu Severin, cu ajutorul Serviciului Salvamont Caras-Severin si Parcului National Portile de Fier.

Maratonul mountainbike

Ce mai este de facut, de-acum incolo, e ca si romanii sa descopere, pe bicicleta, frumusetile propriei lor tari. Tocmai de aceea voluntarii de la "Bike Attak" au inradacinat o traditie in Banatul Montan - maratonul mountainbike - care a cunoscut pana in prezent sapte editii, la fiecare din ele participand sute de concurenti. Si ce e mai important - majoritatea sunt romani.

Dan Gheorghe, 6 iunie 2011

2011-12-08T01:14:00.000-08:00

STAPANII PLANTELOR CARNIVORE

Intram in crater. Dupa ce am urmat poteca pe care ne-a indicat-o ghidul. Ne tinem dupa omul locului, student la medicina. Ajungem la un fel de poarta. Un "zid" al padurii. Patrundem printr-un culoar ingust, aplecandu-ne, sa nu ne lovim de crengile mari, incovoiate. Am trecut cu bine. Dintr-o data ni se deschide in fata o cu totul alta lume, bizara. Liniste ciudata. Si poteca s-a transformat. Nu mai e de pamant, cum era pana la "poarta". Acum e din lemn. Poteca podita pare sa "pluteasca" deasupra solului. Ghidul ne spune sa mergem numai pe acest drum din lemn, care se intinde pe o lungime de peste 800 de metri. Localnicii au facut poteca asta, cu cinci ani in urma. Au infipt drugi din lemn in sol si pe ei se sprijina noua carare. Am incercat la un moment dat si solul, la cativa pasi de podet. Ghidul ne zice sa sarim usor. Sarim. Pamantul joaca sub noi. Parca am sari pe un pat din arcuri. Dar nu e pamant propriu-zis sub picioarele noastre. E un strat din muschi, deasupra, si turba, dedesupt. Un strat care in unele locuri are 40 de centimetri grosime, iar in alte parti ajunge si la cinci metri. Sub acest acoperamant e un lac cu o adancime de 60 de metri. Lacul are suprafata de 80 de hectare. Atat de mare e craterul in care "plutim". Ghidul ne arata culmile inconjuratoare. Nimic altceva decat marginea craterului. Aici este rezervatia "Tinovul Mohos". La 20 de kilometri de statiunea Tusnad, in judetul Harghita. Ne aflam intr-un lant vulcanic, intre muntii Ciomatu si Puturosu. Am urcat pana la 1.050 de metri altitudine, ca sa ajungem in acest loc.

"Frumoasa" care devoreaza libelule

Tinovul e o mlastina oligotrofa, dupa explicatiile stiintifice. Oligotrof e solul sarac in substante minerale si nutritive. Mlastina formata intr-un crater vulcanic. Ceva unic in Europa Centrala si de Est. Povestea zonei ar fi inceput, din cate se stie, cu 30.000 de ani in urma. Cand aici au avut loc doua eruptii. Prima s-a petrecut chiar in locul in care suntem noi acum. Cea de-a doua a fost in apropiere, acolo unde s-a format lacul Sfanta Ana. Cenusa rezultata din craterul de la Sfanta Ana a colmatat lacul deja format in "caldarea" Tinovului, favorizand aparitia muschiului de turba - "solul" miscator pe care calcam azi. Pe acest taram ciudat au aparut apoi plante la fel de ciudate, o parte dintre ele fiind unice in Romania. Cum sunt cele carnivore. Parca ne-am afla intr-o farmacie, pentru ca fiecare planta are efectele ei, unele benefice, altele ucigatoare. Roua cerului - ce denumire frumoasa, nu-i asa?! Dar in spatele numelui se afla moartea insectelor. Petalele viu colorate, predominand rosul si verdele, sunt acoperite de picaturi, ca de roua. Aceea e capcana! E un feromon care atrage gazele. Odata prinse, victimele sunt descompuse, incetul cu incetul, cu ajutorul unor secretii ale plantei. Exista si un hibrid, rezultat din planta-mama, capabil sa prinda chiar si insecte mai mari, precum libelulele. Din loc in loc "plutesc" in aer gheme de vata, legate de sol cu cate o tulpina verde, subtire, aproape invizibila. Asta e o alta specie, de data asta "pacifista", care se numeste Bumbacarita. Nu acelasi lucru se poate spune despre rozmarinul de turba, o planta de zece ori mai toxica decat matraguna. Si mai are o "calitate", anume ca substanta produsa de planta asta nu poate fi detectata la autopsie, decat la cel mult 72 de ore dupa decesul omului sau animalului care a consumat otrava. Dupa acest interval, substanta se descompune singura. Dispare astfel din corp cauza mortii. Ni se prezinta apoi merisorii, niste rude ale afinelor, care pot fi folositi contra intoxicatiilor, dar si in tratamentele pentru boli de inima si ale cailor urinare. Planta aceasta e verde tot timpul anului. Solul din crater e acoperit de peste 20 de specii de muschi de turba. Alta "specialitate" a zonei este reprezentata de Pedicuta, o planta capabila sa absoarba radonul - gaz radioactiv.

Lacurile cu fund dublu

Din loc in loc, stratul de muschi si turba este "spart" de ochiuri de apa, negre. Culoarea e de la turba. Lacuri mici, ca intindere. Doua pot fi vizitate, poteca podita ducandu-ne pana la ele. Pe marginea apei sunt balustrade, de care nu avem voie sa trecem. In total, pe cuprinsul Tinovului sunt 20 de asemenea ochiuri de apa. Si in acest caz e aici un fapt ciudat. Patru lacuri au fund dublu. Spre adancuri au forma unei clepsidre. Albia li se ingusteaza la mijloc, apoi se redeschide spre al doilea fund. Se stie ca in mlastina s-au inecat, de-a lungul timpului, doar animale ratacite prin locurile astea. Nu exista insa informatii despre oameni care si-ar fi gasit sfarsitul aici. Oricum, regula e clara - in Tinovul Mohos se merge numai cu ghid. Poteca podita a fost facuta asftel incat sa mergi doar pe acolo pe unde solul e cat mai sigur, fara teama ca te afunzi. Si mai e un motiv - sa nu calci peste minunatiile care se intind la tot pasul.

1.000 de ani intr-un metru de turba

Peisajul e intregit de ciudata padure care acopera mlastina. Arbori de mica inaltime rasar din turba. Crengile lor contorsionate par sa fi fost "victimele" unei forte devastatoare, supranaturale. Pin silvestru, mesteacan pitic si mesteacan pufos - sunt speciile predominante. Daca nu poti cuprinde cu palmele tulpina unui asemenea copac, inseamna ca acela are mai mult de 80 de ani, ne spune ghidul. Zona se afla in vizorul specialistilor. De pilda, cei de la Universitatea Babes-Bolyai au descoperit recent un stramos al paianjenului cosas. Pentru cercetatori, stratul de turba poate sa "vorbeasca". Se iau probe din sol. Daca sondezi la un metru adancime, poti "vedea" ultimii 1.000 de ani. Descoperi astfel calitatea aerului, gradul de poluare si cauzele poluarii dintr-o anumita epoca. Turba are calitatea de a conserva istoria.

Incercari de distrugere a Tinovului

In ciuda importantei stiintifice pe care o are, dar si a spectacolului pe care il ofera turistilor, mlastina Tinovului a fost de mai multe ori, de-a lungul timpului, in pericol de disparitie. S-a incercat desecarea ei, prima oara in 1906, apoi in 1946, cand a fost sapat un canal pentru scurgerea apei din crater. Desecarea a fost reluata in 1989. Autoritatile de atunci au crezut ca pot folosi turba sub forma de combustibil. Dar s-a constatat repede ca aceasta "materie prima" e de slaba putere, drept pentru care operatiunea s-a impotmolit. Asta este istoria pe care ne-a prezentat-o un om al acestor locuri. Pasionat de natura, dar convins in acelasi timp ca turistii pot fi atrasi spre un loc nu numai frumos, dar si bine administrat. Vorbeste scurt si la obiect. Toti il cunosc drept Loti Baci pe omul din fata noastra, un barbat intre doua varste. Dar pe el il cheama Kereszy Laszlo. Ne spune ca pana in '89 a lucrat ca mecanic.

Omul care pazeste padurea

Imediat dupa schimbarea regimului politic, Loti Baci a infiintat o societate de paza, cu mai multi consateni de-ai sai. Ca sa pazeasca Tinovul, abia scapat de la distrugerea pe care i-o dorisera comunistii. "Multi radeau de mine la vremea aia. Ce faci, Loti, pazesti padurea?!", isi aminteste. Dar el s-a tinut de ideea lui. Trebuie spus ca in zona asta a existat, inca din 1897, un composesorat. Un tip de asociere intre tarani, asa cum se practica in Transilvania. Oamenii isi foloseau pe vremuri pamantul in comun. Ideea de composesorat a disparut insa pe timpul comunismului, dar a reaparut dupa 1990. Asa a renascut si composesoratul din satul Lazaresti. O localitate din componenta comunei Cozmeni, aflata la poalele muntilor vulcanici. Satenii si-au redobandit terenurile pe care se afla intreaga rezervatie - atat Tinovul Mohos, cat si lacul Sfanta Ana. Pe o suprafata totala de 435 de hectare. Ce sa faci cu pamanturile astea, sa bagi vitele in Tinov, sa tai padurea? Rezervatia are si un mare avantaj, fiind incadrata de doua statiuni renumite - Tusnad si Balvanyos. A fost momentul in care Loti Baci a unit 225 de proprietari de teren din satul Lazaresti in jurul solutiei de a proteja rezervatia, spunandu-le ca prin turism pot castiga bani. Cu atat mai mult cu cat, in anul 2001, prin Legea 462, privind ariile protejate, statul a dat posibilitatea comunitatilor locale de-a lua in custodie rezervatiile naturale.

Turisti de pe toate continentele

"Statul n-a mai investit niciun ban pentru intretinerea rezervatiei, dupa ce oamenii si-au luat pamanturile inapoi", spune Loti Baci. El a devenit custodele Rezervatiei "Lacul Sfanta Ana-Tinovul Mohos". Localnicii au reusit, in scurt timp, sa creeze un sistem capabil sa pastreze intact miraculosul teritoriu si sa atraga mii de turisti de pe toate continentele, in fiecare an. Exista rangeri care patruleaza in zona, pentru a impiedica orice fel de distrugere. La intrarea in rezervatie primesti un sac pentru gunoi. Dar sunt si pubele, sa nu arunci cine stie ce ambalaje pe jos. Grupurile de turisti care merg spre Tinovul Mohos sunt impartite in functie de limba pe care o vorbesc. Ghizii, multi dintre ei studenti, dar si dintre localnici, cunosc cateva limbi straine. Oaspetii au la dispozitie parcari, camping, chioscuri de unde poti cumpara mancare ori suveniruri. Toate aceste ingrediente comerciale sunt plasate insa numai la intrarea in rezervatie. Exista locuri special amenajate pentru gratar, lemnele sau carbunii fiind puse pe un suport metalic. Nu ai voie sa aprinzi focul direct pe iarba, pentru a evita incendiile. Apa menajera este adusa de la 16 kilometri distanta, in cisterne. Rezervatia e saraca in izvoare, un exemplu fiind chiar lacul Sfanta Ana, cu o adancime de pana la sapte metri, care isi asigura debitul numai din precipitatii.

"Un caz fericit"

Romania detine in prezent arii protejate pe 17% din teritoriul sau. Zone de o deosebita importanta stiintifica si turistica si-au dobandit, dupa 1990, statutul pe care il meritau. Este deja de notorietate programul "Natura2000", care militeaza in favoarea tuturor ariilor protejate de la noi. Specialistii au recunoscut importanta rezervatiei geologice si floristice Tinovul Mohos din judetul Harghita, o serie de plante de aici bucurandu-se, tocmai pentru ca sunt atat de rare, chiar si de atentia Uniunii Europene, prin ceea ce se numeste "interes comunitar". Am abordat acest subiect cu academicianul Dumitru Murariu, directorul Muzeului National de Istorie Naturala "Grigore Antipa" din Bucuresti. Specialistul apreciaza felul in care comunitatea locala ocroteste acum acel spatiu. "Ceea ce s-a facut acolo este un caz fericit", sustine academicianul Murariu, continuand cu ideea ca alte locuri din tara asta, la fel de frumoase si de importante pentru stiinta, n-au avut acelasi noroc. Dimpotriva, au fost ori sunt in continuare sub spectrul distrugerii. Turistul care ajunge azi la Tinovul Mohos este intampinat cu urmatorul mesaj, din partea Composesoratului Lazaresti - "fiecare din noi ajutam Rezervatia, daca respectam regulile simple de convietuire cu natura, daca atingem doar cu privirea plantele si animalele, daca iubim natura".

Dan Gheorghe, 5 august 2011

2011-12-04T03:37:00.000-08:00

Cristian - comuna din Romania unde berzele raman si iarna

Nu toate berzele pleaca, la sfarsitul verii, spre tarile calde. Cele care au avut ghinionul sa-si rupa aripile ori picioarele au ramas in Romania. Spre norocul lor, isi vor petrece iarna la gura sobei, in casa unei femei care, de patru ani incoace, a gazduit si vindecat 60 de berze.

Intampinati de Barzu-Jack

Am intalnit-o pe Miruna Gritu la cativa kilometri de Sibiu, in comuna Cristian. Tanara, inalta si incapatanata. Asa se defineste gazda noastra, in privinta caracterului - "eu sunt incapatanata ca berzele". Trecem de poarta masiva, din lemn, de la intrare, si patrundem intr-o curte larga, plina cu acareturi. Departe, in spate, un solar, pe care il strabatem insotiti de Barzu-Jack, care cand fuge, cand sta pe loc. Ne priveste curios. "La inceput, cand am adus-o aici, nu putea sa stea in picioare", ne povesteste Miruna. Acum barza fuge prin gradina din care s-au cules deja legumele. Dar in spatele curtii avem surpriza cea mare, in adapostul "tapetat" cu geamuri largi, in care stau nu mai putin de 17 pasari cu picioare subtiri si lungi, cu ciocuri proeminente si cu aripile pe care si le desfac ca la un semnal, de parca ar vrea sa ne salute pe noi, musafirii. Nu ne apropiem prea mult, sa nu le speriem, dar la pozat stau nemiscate. Ai zice, la prima vedere, ca sunt sanatoase. Dar fiecare are povestea ei, uneori tragica.

La "cules" de berze ranite, in toata tara

Miruna primeste apeluri din toata tara. Are numarul de telefon postat pe site-ul www.prieteniiberzelor.uv.ro, pentru ca asa se numeste si Asociatia pe care a infiintat-o si o conduce - "Prietenii berzelor". Oamenii o suna si ii spun ca au gasit o barza ranita, fie pe marginea drumului, fie in vreo curte. Femeia se urca imediat in masina ei si hai la drum. "Am facut intr-o zi 500 de kilometri, pentru trei berze", ne spune. A fost si la Odorheiu Secuiesc, si la Campulung, a ajuns pana la Calarasi, la Iasi, in Resita, la Craiova. "Atat le spun celor care gasesc barza, s-o prinda si s-o tina undeva, pana vin s-o iau", precizeaza prietena berzelor. Asta, dupa ce odata a ajuns intr-un loc, unde i se spusese ca e o pasare lovita de masina, si a alergat mult timp, pe camp si pe sosea, pana a prins-o. Pe urma vine cu barza acasa, in Cristian. Doi medici veterinari din zona o ajuta, consulta pasarea, stabilesc tratamentul, decid daca e nevoie de operatie. In alti ani au fost mai multe berze in casa Mirunei, chiar si 28. Isi aminteste ca la inceput nu stia cum se pune tija la aripa rupta a pasarii, cat anestezic trebuie sa-i administreze pentru operatie. A plans cand a facut unei pasari prima injectie. "Mi-era teama de sange", recunoaste ea. Poli, de pilda, are o tija in aripa. Si-a "botezat" toate "chiriasele" - Santi, Clampanel, Tonino-Tontonino, Flanfi. Si ofteaza cand se gandeste la prima barza care i-a murit in brate - Cioculet. "Ii bagam pestele in cioc, nici nu putea sa manance singura". Sunt si cazuri in care unele pasari au diverse infectii, iar firul vietii lor se rupe. Altele se sting dupa ce au facut "cunostinta" cu reteaua electrica sau cu instalatiile eoliene. Apropo de cioc, Miruna a primit la un moment dat o lovitura, de-a vazut stele verzi. Se umpluse de sange. Dar nu i-a pierit curajul de-a se ocupa de aceste vietuitoare.

"Vom imbatrani impreuna"

Femeia e convinsa ca cel putin zece berze, dintre cele pe care le gazduieste acum, se vor insanatosi pana la primavara si atunci isi vor relua zborul. Atat stau, in general, berzele in casa ei - din toamna pana in primavara. Cele vindecate isi reiau zborul in martie. Miruna se duce cu ele pe un deal, la sapte kilometri de comuna Cristian. Le lasa mancare si apoi cea care le-a ingrijit o iarna intreaga se retrage in liniste. "Am plans cand am eliberat prima barza", vine iarasi o amintire. Sunt insa si berze din casa Mirunei care nu pot pleca. Asa cum e Poli. Cu tija pe care o are in aripa, nu mai poate zbura niciodata. "Vom imbatrani impreuna", ne anunta femeia. Se stie ca o barza poate trai 32 de ani in captivitate. A gasit o pasare cu aripile taiate. Cineva o tinea in curtea lui ca pe un suvenir. Ii taiase aripile tocmai ca sa nu zboare. A primit o barza si de la un ONG, care sustinea ca nu mai are bani sa ingrijeasca acea necuvantatoare. Si mai este Heidi, care nu se lasa dusa din casa Mirunei, desi e sanatoasa. Femeia a vrut s-o redea naturii, in zona lacurilor de la Sacel. A lasat-o acolo, s-a urcat in masina si a vrut sa plece. Si ce sa vezi - barza se tinea dupa ea, ba alergand, ba zburand. Ce sa faca, s-a oprit, a bagat-o din nou in masina si s-a intors cu ea acasa. A mai fost si Zara, care stia atat de bine sa-si arate recunostinta fata de binefacatoarea ei. "Isi punea capul pe umarul meu, ma atingea cu ciocul pe obraz". Zara e acum departe, in tarile calde. Undeva prin Africa de Nord sau chiar de Sud. Pana acolo ajung berzele, cand la noi e iarna, stie Miruna. Ea, care este absolventa de Ecologie si Protectia Mediului la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, iar acum isi pregateste teza de Doctorat in domeniul comportamentului berzelor.

Fiecare barza cu "limba" ei

Ca si pasarile pe care le ingrijeste, Miruna a stat cocotata, timp de doi ani, in turla bisericii fortificate din comuna ei, sa studeize berzele. Zi de zi le filma si le fotografia, observand fiecare transformare din cuib. Atunci o facea pentru lucrarea de licenta. Acum, pentru Docorat, si-a propus sa le studeize clampanitul, care, in opinia ei, nu e doar ceva mecanic. Inregistreaza sunetele si apoi le studiaza pe calculator. Asa si-a dat seama ca in comuna Cristian, de exemplu, nu vin in fiecare an aceleasi familii de berze. Fiecare familie are clampanitul specific. Anul acesta a fost unul cu totul special - in Cristian au venit 34 de familii. Tot mai multe, de la an la an, in partea asta de tara, ni se spune. Romania este, in timpul verii, gazda catorva mii de familii de berze, conform celor mai recente statistici. Nu suntem noi pe primul loc in Europa, la acest capitol. Polonia ne intrece. Conducatorul tezei de Doctorat a Mirunei Gritu este o personalitate a tarii noastre - academicianul Dumitru Murariu, directorul Muzeului National de Istorie Naturala "Grigore Antipa" din Bucuresti.

Necuvantatoare la gura sobei

Si daca tot are grija de berze, era normal ca si la Miruna sa vina de doua ori barza. Ei da, are doi copii, doi baieti, unul de cinci si altul de sapte ani. Ni-l prezinta si pe sotul ei, instalator de meserie. Venitul familiei este intregit si din vanzarea legumelor din solar. Miruna zice ca ea este intr-un nelimitat "concediu", pentru ca sta acasa, alaturi de copii si berze. Dar pregatita oricand sa plece in tara, daca e anuntata despre o pasare ranita. Cand n-a avut cu cine sa-si lase copiii, i-a luat cu ea, pana in locul de unde trebuia sa ia pasarea. Face mancare si pentru propria familie, si pentru berze. Din calculul ei reiese ca, la preturile de acum, o costa vreo 600 de lei pe luna numai hrana pasarilor. Pentru ele a fost ajutata la un moment dat, cu hrana, de un supermarket din Sibiu. Altfel, cumpara spinari de pui si peste din portofelul sau. "Am gasit spinari cu 2,39 lei la supermarket", ne anunta cele mai recente cumparaturi. Cat despre peste, zice ca nici nu mai are chef sa manance asa ceva, dupa miile de bucati pe care le curatat, ani la rand, pentru berzele ei, care au nevoie, zilnic, fiecare in parte, de cel putin 500 de grame de carne. Urmeaza pregatirea de iarna. In adapostul lor, pasarile au soba, datorita careia temperatura e mentinuta in jurul a 20 de grade, cand afara e zapada. Pe langa mancare, mai trebuie cumparate si medicamente. Noroc ca are prieteni care o sprijina. Cat despre cei 2% pe care romanii ii pot redirectiona din impozitele lor spre ONG-uri, fondurile acelea sunt inca destul de mici pentru berze.

Viitorul adapost al pasarilor calatoare

Brate largi, din fier, se ridica din varful mai multor stalpi de iluminat public, in comuna Cristian. Sunt cuiburile "oficiale" ale berzelor, deja pustii in primele zile ale toamnei. Pasarile acestea vin la noi in martie si pleaca inainte ca filele calendarului sa ajunga la 1 septembrie. Suporturile au fost facute chiar de sotul Mirunei. Primele cinci au fost instalate in 2004, alte 17 au aparut in 2007, iar la anul vor fi inca cinci. "Sotul meu le-a confectionat din cornier si le-a vopsit", ne spune femeia. Instalarea lor a fost posibila datorita muncitorilor de la Electrica. "Cei de acolo au fost foarte deschisi fata de aceasta initiativa", adauga gazda. La fel de cooperante s-au dovedit si autoritatile locale, Primaria comunei Cristian oferind Asociatiei "Prietenii berzelor" un teren de 2.000 de metri patrati, la marginea localitatii, printr-o asociere in participatiune, unde anul viitor va fi amenajat un adapost pentru inaripatele ranite. Vor fi cazate acolo 100 de exemplare, avand la dispozitie, intre altele, si un cabinet veterinar. Investitia este estimata la 20.000 de euro. "Tot prietenii ma vor ajuta", zice Miruna, unii cu materiale de constructie, altii cu gardul imprejmuitor, si nu in ultimul rand prin munca voluntara.

Oameni suparati pe berze

Nu intotdeauna insa lucrurile sunt in culori vii. Punctul de informare turistica pe care l-a amenajat Asociatia "Prietenii berzelor" in comuna Cristian a fost spart. Noroc ca acolo nu erau, in momentul fatidic, materiale de valoare. S-au furat cateva becuri si niste vaze. "Speram ca acolo sa vindem sepci si vederi, sa mai facem rost de bani pentru intretinerea berzelor". Hotii n-au fost inca prinsi. Miruna a mai avut o disputa si cu un consatean, suparat ca o barza si-a facut cuib pe stalpul din fata casei lui. Dar gazda pasarilor calatoare e decisa sa mearga mai departe, pe drumul ei. Doar e la fel de incapatanata, ca si protejatele sale...

Dan Gheorghe, 22 septembrie 2011

2011-11-29T03:58:00.000-08:00

MASACRUL DE LA ODESSA DIN 1941-1942 : ONOAREA PATATA A ROMANIEI. NEVOIA DE SPOVEDANIE, DUPA 70 DE ANI...

Cu mai bine de o saptamana in urma a venit in Bucuresti un barbat de 86 de ani, din Odessa. Se numeste Mihail Zaslavski si se poate spune ca acest om, pasind greoi, folosindu-se de baston, dar cu privirea-i limpede, desi incadrata de riduri adanci, a reusit sa aduca trecutul in prezent. Sau poate ca pe noi, romanii de azi, ne-a invitat sa ne intoarcem in timp, cu 70 de ani in urma, atunci cand s-au produs poate cele mai cumplite evenimente din istoria Romaniei. Mihail a spus-o clar acum, la Bucuresti - "romanii mi-au ucis toata familia, in octombrie 1941". Mama lui si cei patru frati, dar si doua matusi, au ars de vii, alaturi de alte zeci de mii de evrei din Odessa. Au fost bagati in depozite si li s-a dat foc. Mihail avea pe atunci 16 ani, dar isi aminteste totul in amanunt. Mii de civili din Odessa au fost incolonati si scosi in afara orasului. "Eu aveam pe fratele meu de un an in brate. Mama avea si ea in brate pe o surioara a mea mai mica". Apoi barbatii au fost despartiti de femei, batranii despartiti de tineri, si asa, pe mai multe categorii, oamenii au fost impinsi in cate un depozit. Cand au izbucnit flacarile, Mihail s-a strecurat printr-o spartura din acoperis, a iesit afara si s-a pierdut intr-un lan de porumb din apropiere.

Cei care au reusit sa-l aduca la Bucuresti, in ziua de azi, pe Mihail Zaslavski, atat regizorul de filme documentare Florin Iepan, cat si Fundatia "Friedrich Ebert", au spus despre batranul de 86 de ani ca este ultimul supravietuitor, inca in viata, al masacrelor din 1941. "Vreau ca romanii sa stie ce s-a intamplat la Odessa", e singura dorinta a lui Mihail. Mai ales ca nimeni din partea autoritatilor romane, spune tot batranul, n-a fost vreodata la Odessa, macar pentru un omagiu adus victimelor din acest oras, victime de care Armata Romana se face responsabila. Nici acum, cat a fost la Bucuresti, Mihail n-a fost bagat in seama, nici de autoritati, nici de istorici, desi s-au organizat intalniri publice, la care s-ar fi asteptat dezbateri aprinse pe acest subiect.

Asediul de trei luni asupra Odessei

La scoala, cel putin pana in 1989, am invatat cu totii ca Armia Romana n-a facut rau niciodata, nimanui, ca nu ne-am dus sa subjugam alte popoare. Dar iata ca lucrurile stau, din pacate, altfel. Dupa tot ce-a spus omul din Odessa, am cautat istorici romani, specializati pe faptele petrecute in Al Dolilea Razboi Mondial, mai ales pe relatiile din acea vreme intre Romania si Germania. Opinia unanima este ca la Odessa, intre octombrie 1941 si martie 1942, romanii au ucis oameni nevinovati. Civili. Evrei, in special. E vorba de zeci de mii de victime. Unul dintre expertii pe care i-am abordat este Ottmar Trasca, cercetator la Institutul de Istorie "George Baritiu" din Cluj, profesor la Universitatea Babes-Bolyai, doctor in Istorie. Teza sa de Doctorat a vizat "relatiile politico-militare romano-germane, septembrie 1940 - august 1944". El este autorul unui studiu referitor la "ocuparea orasului Odessa de catre Armata Romana si masurile adoptate fata de populatia evreiasca, octombrie 1941 - martie 1942". Se stie ca dupa eliberarea Basarabiei de sub ocupatia sovietica, regimul Antonescu decide ca trupele romane sa continue campania din Est, alaturi de Germania. Soldatii romani trec Nistrul si ocupa Transnistria, o provincie de 40.000 de kilometri patrati, aflata intre Nistru si Bug, aproape la fel de mare ca Basarabia. Administratia romaneasca in Transnistria debuteaza la 14 august 1941. Existau deja planuri ca, in eventualitatea castigarii razboiului impotriva URSS, Transnistria sa fie anexata de Romania.

Conform documentelor, istoricul Ottmar Trasca face referire la sedinta Consiliului de Ministri din 26 februarie 1941. Inca de pe atunci maresalul Antonescu spunea, referitor la Transnistria, ca vor fi scosi de acolo toti strainii, iar taranilor romani li se va da pamant in acea zona. Un acord din 30 august 1941, intre Romania si Germania, prevedea exploatarea in comun a Transnistriei, din punct de vedere economic, in timp ce evreii de aici urmau sa fie dusi in lagare. Data de 4 octombrie 1941 stabileste Guvernamantul Transnistriei. Capitala acestei provincii este stabilita la Odessa, chiar inainte ca orasul sa fie cucerit de Armata a IV-a romaneasca. Asediul orasului a inceput la 18 august si s-a incheiat in 16 octombrie 1941, timp in care au murit 17.000 de soldati romani, iar alti 70.000 au fost dati disparuti. Acesta a fost practic singurul mare oras sovietic administrat de un aliat al Germaniei, in speta Romania. Desi se spune ca Germania nu era deloc impacata cu ideea de-a ceda romanilor un centru economic si militar atat de important, la Marea Neagra, precum Odessa.

Atentatul de la 22 octombrie 1941

La intrarea trupelor romane in Odessa, la 16 octombrie 1941, in acest oras erau 90.000 de evrei. Un alt specialist cu care am stat de vorba acum, Andrei Muraru, doctor in Istorie, coordonator al programelor de cercetare la Institutul Roman de Istorie Recenta, ne-a spus ca imediat dupa incheierea razboiului, in 1945, in Odessa a fost realizat un recensamant al populatiei. De unde a rezultat ca in acest oras mai ramasesera doar cateva zeci de evrei. De la 90.000, la cateva zeci! Dar sa revenim la studiul lui Ottmar Trasca. La doua zile dupa cucerirea Odessei, administratia romaneasca decide infiintarea unui ghetou in penitenciarul orasului. In scurt timp sunt arestati 1.726 de evrei. Numarul lor va creste rapid, pana la 16.000, in zilele urmatoare. Pe fondul acestei tensiuni intre trupele de ocupatie si populatia civila, la 22 octombrie 1941, ora 17.35, cladirea Comandamentului militar romanesc din Odessa, aflata pe strada Engels, este aruncata in aer. Potrivit istoricului Andrei Muraru, a existat in subsolul cladirii o cantitate de trei tone de explozibil. Au fost ucisi 135 de ofiteri si soldati romani si germani. A murit chiar si comandantul militar al orasului, generalul Ion Glogojanu. Culmea este ca civilii din Odessa le atrasesera atentia romanilor ca tot centrul orasului fusese minat de sovietici, inaintea retragerii lor. Cladirea de pe strada Engels, fost sediu al NKVD-ului, a fost capcana perfecta pentru romani, care si-au stabilit tocmai aici cartierul general. Era un imobil impozant, ramas ca prin minune neatins de obuzele din timpul asediului de pana in 16 octombrie. Birouri sclipitoare, curatenie exemplara, ba chiar se povesteste ca pana si calimarile erau pline cu cerneala. Soldatii romani au cautat peste tot in cladirea Comandamentului, dar n-au gasit nicio urma de pericol. S-a dovedit ulterior ca moartea fusese ascunsa in subsolul imobilului. Peste sacii cu bombe s-a turnat un strat subtire de beton, iar deasupra a fost pus un morman de gunoaie.

Practic, a fost acelasi scenariu, ca si in cazul Kievului, cu o luna inainte de atentatul din Odessa. Si la Kiev, tot intr-un fost sediu al NKVD, s-a produs o explozie de proportii, ucigand inalti ofiteri germani. Ca represalii, la Kiev, 30.000 de civili au fost masacrati. Acum, iata, venea randul Odessei. De aici este expediata spre Bucuresti, dupa atentat, o telegrama-fulger, cu numele de cod "Vrancea", in care sunt descrise explozia si consecintele sale. Imediat vine si raspunsul maresalului Ion Antonescu, care, dupa cum arata istoricul Ottmar Trasca, emite Ordinul 561, in care se spunea clar - "sa se ia masuri drastice de represalii". Practic, pentru fiecare ofiter roman sau german ucisi in atentat sa fie executati cate 200 de civili, iar pentru fiecare soldat roman sau german ucisi sa fie executati cate 100 de civili. Odessa va deveni astfel un oras al spanzuratilor. Cifra invocata de istoricii Ottmar Trasca si Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucisi, atat in seara de 22 octombrie, cat si a doua zi. Aproape ca nu mai era copac din oras de care sa nu fie spanzurat un om. Se folosesc ca spanzuratori stalpii pentru iliminatul public, ba se fac si improvizatii din barne, legate intre ele, de care atarna corpurile inerte.

Dar nu s-a redus totul aici, pentru ca istoricul Ottmar Trasca vorbeste si de un alt ordin, cu numarul 563, venit de la Bucuresti pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Asa ca sunt scosi din ghetoul din Odessa evreii deja incarcerati, plus alti oameni arestati pe loc, in tot orasul. Aparusera multi delatori care veneau la romani si le spuneau pe cine sa aresteze, pentru ca aceia ar fi fost comunisti sau partizani. Orasul fusese impanzit cu afise care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Trasca indica cel putin 22.000 de evrei care in ziua de 24 octombrie 1941 au fost scosi din Odessa si dusi, intr-o imensa coloana, la trei kilometri departare, pana in satul Dalnic.

Depozite transformate in cuptoare pentru ars oameni

Iadul pe pamant are loc la Dalnic, unde oamenii sunt inghesuiti in niste depozite. Se observa totusi o neconcordanta intre ceea ce spunea zilele trecute batranul Mihail Zaslavski din Odessa si istoricii romani. Mihail sustine ca a vazut la locul masacrului noua depozite, pe cand in documentele istorice se arata existenta a numai patru depozite. Dar mai presus de orice raman faptele. Iata ce ne spune istoricul Andrei Muraru - soldatii romani au introdus tevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor si au deschis focul. Nu toti oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Inca mai traiau unii. Asa ca la final s-au adus cisterne cu benzina si depozitele au fost cuprinse de flacari.

Un depozit a fost aruncat in aer, exact in acelasi moment in care ofiterii si soldatii romani si germani, morti in atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau inmormantati in acel oras. Scene cutremuratoare se petrec la Dalnic, dupa descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum in studiul lui Ottmar Trasca - oameni arzand in depozite care implorau sa fie impuscati, ca sa scape de calvar. Soldati romani care mai intai se inchinau si apoi deschideau focul. La procesul intentat in 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentata cifra de 25.000 de civili ucisi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat dupa acele crime, primarul Odessei, Gherman Pantea, pus in functie odata cu intrarea romanilor in acest oras, a trimis o telegrama la Bucuresti, maresalului Antonescu, in care spune, intre altele, ca "noi niciodata nu ne vom putea spala onoarea in fata intregii lumi, dupa tot ce-am facut aici".

Crime in lagarele din Transnistria

Calvarul evreilor din Odessa inca nu se terminase. Multi au fost evacuati din oras, fiind dusi in satele din apropiere, unde casele fusesera distruse de razboi. Cei evacuati dormeau pur si simplu sub cerul liber. Asta se intampla in noiembrie 1941, cand iarna se instalase deja pe aceste locuri. In studiul lui Ottmar Trasca se arata ca insusi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizita in satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor si copiilor sa se intoarca in Odessa, iar barbatii sa fie dusi in inchisoarea orasului.

Situatia incepea sa se precipite pe frontul de Est, ofensiva germana era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera ca evreii care mai ramasesera in Odessa ar putea pactiza cu o eventuala ofensiva a sovieticilor. Administratia romaneasca decide, la 28 decembrie 1941, ca toti evreii din Odessa sa fie evacuati. Pana in februarie 1942 vor fi deportati 31.873 de evrei, fiind dusi in diverse lagare de pe teritoriul Transnistriei. La randul sau, istoricul Andrei Muraru vorbeste despre masacrele care au loc in lagarele din Bogdanovka si Berezovka. De data asta, cei direct responsabili de asasinarea a zeci de mii de evrei sunt membri ai militiilor ucrainene.

Metode germane de ucidere in masa, aplicate de romani

Despre acelasi subiect am vorbit si cu un alt specialist - conferentiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru in delegatia Romaniei la "Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research", autor al cartii "Fetele fascismului. Politica, ideologie si scrisul istoric in secolul XX". A realizat peste 30 de studii despre genocid si purificare etnica, fascism si autoritarism. S-a implicat intr-un program de pregatire a profesorilor de istorie din licee si a studentilor de la stiinte socio-umane, in privinta istoriei recente a Romaniei, ocazie cu care au fost realizate trei manuale despre fascism, comunism si Holocaust. Expertul arata ca la Odessa au avut loc doua masacre, imediat dupa ce Comandamentul militar romanesc a sarit in aer. Primul s-a petrecut pe 23 octombrie, cand 19.000 de oameni au fost inchisi in depozite si au murit dupa ce li s-a dat foc. Depozitele erau in portul orasului. Aceasta informatie se potriveste cu declaratia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravietuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care sustine ca familia lui a fost macelarita intr-un depozit, in data de 23 octombrie 1941.

Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost dusi spre Dalnic 16.000 de oameni, arata profesorul Chioveanu. Acesta precizeaza insa un lucru foarte important - toate crimele s-au comis sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, in Odessa fiind prezenti membri ai unei unitati care avea numele de cod 11-B. Acestia aveau misiunea de a-i instiga pe soldati sa ucida civili. In plan mai larg, Mihai Chioveanu explica faptul ca, dupa invadarea URSS, in spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C si D. Numarul acestora ajunsese pana la sfarsitul razboiului la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toti oficialii sovietici, ofiterii NKVD si barbati evrei cu varste intre 16 si 65 de ani, considerati a fi apti de lupta. Trupele speciale germane incendiaza sinagogi, diverse cladiri, cu tot cu oameni in ele. Aceleasi trupe speciale arata si romanilor, la Odessa, modelul uciderii organizate, adica sa bagi oameni intr-un depozit si sa-i omori acolo. Pentru ca romanii, arata profesorul Chioveanu, ucideau si lasau cadavrele la intamplare, la locul crimei.

Situatia din spatele frontului era cu atat mai tensionata, cu cat Moscova ceruse civililor sa se constituie in grupuri de partizani, pentru a sabota trupele de ocupatie. La randul lor, trupele germane si cele romane actioneaza dupa un ordin anti-partizani, executand populatia civila, considerata a fi responsabila pentru actele de sabotaj.

Poveste de dragoste in mijlocului iadului

Pe de alta parte, profesorul Mihai Chioveanu spune ca au existat ofiteri si soldati romani care au refuzat sa participe la masacrarea populatiei civile. Practic, doar cateva mii de soldati romani au participat la uciderile in masa ale civililor din Odessa, selectati in prealabil pentru asemenea misiuni. Se cunoaste cazul unui ofiter roman care a refuzat sa ucida civili, drept pentru care a fost palmuit de un alt ofiter roman, in fata camarazilor lor. "Daca nu toti soldatii romani pot fi acuzati pentru masacru, in schimb Armata Romana, ca institutie, este responsabila pentru ceea ce s-a petrecut in Transnistria", conchide profesorul Chioveanu.

Foarte interesanta este povestea pe care a descoperit-o profesorul american Charles King, de la Universitatea Georgetown din Washington. El a scris o carte intitulata "Geniu si moarte in orasul viselor", o istorie a Odessei, a carei recenzie a fost prezentata si in Romania de catre istoricul Andrei Muraru. Cartea a vazut lumina tiparului in acest an. Cel mai important capitol se refera la ocupatia romaneasca. In acest volum se arata ca romanii au administrat orasul Odessa timp de 907 zile, incepand din 16 octombrie 1941. Ei bine, profesorul King vorbeste, intre altele, despre o poveste de dragoste infiripata intre un soldat roman si o evreica din Odessa. El era sergent si se numea Nicolae Tanase. Numele femeii era Vera Sepel. Nicolae a vrut s-o duca pe Vera in Romania, incercand s-o salveze din iadul instaurat in capitala de atunci a Transnistriei. Planul era sa vina cu iubita lui pana la Bacau, cu trenul. Acolo era familia romanului. Cei doi n-au mai apucat pana la urma sa se urce in trenul spre Romania, pentru care aveau deja bilete, din cauza ca au fost retinuti in ultima clipa de o patrula. Nicolae a fost trimis in fata Curtii Martiale si condamnat la ani grei de inchisoare, iar Vera a fost dusa intr-un lagar.

Doua milioane de pagini de istorie despre Transnistria

Despre crimele de la Odessa si din Transnistria s-au scris mai mult de doua milioane de pagini de istorie, care pot fi gasite azi in arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeasi arhiva e disponibila si la Institutul National pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" din Romania, arata istoricul Andrei Muraru. Ceea ce se stie azi este ca in lagarele din Transnistria au murit intre 150.000 si 210.000 de evrei. In aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Trasca, sunt inclusi si evreii deportati din Basarabia si Bucovina de Nord, care au fost dusi in Transnistria.

Pe de alta parte, profesorul Mihai Chioveanu a spus ca, dupa 1990, in Romania au aparut aproximativ 100.000 de titluri de carti, studii, articole despre Holocaustul romanesc. "Romanii trebuie sa constientizeze azi ceea ce s-a intamplat cu 70 de ani in urma", arata profesorul Chioveanu.

La randul sau, istoricul Ottmar Trasca este convins ca "ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tacere. Rolul Armatei Romane, mult timp negat, este clar, la toate esaloanele. Exista documente in acest sens. O natiune moderna si responsabila isi asuma trecutul, cu bune si cu rele", arata expertul.

Problema cea mai importanta, asa cum spun istoricii, este ca volumul acesta de informatii despre Holocausatul romanesc circula doar in mediile academice, ceea ce nu e suficient, pentru ca adevarul ar trebui sa fie cunoscut si de omul de rand. "Un rol foarte important il are educatia", sustine Andrei Muraru.

Holocaustul e optional in scolile romanesti

Am vrut sa stim ce si cat se studiaza azi in scolile romanesti despre Holocaust, si mai ales despre cazul Odessa. Am descoperit astfel ca acest subiect este la capitolul "optionale", atat in licee, cat si in universitati. Am pus intrebarea, in acest sens, conferentiarului universitar doctor Andrei Siperco, de la Universitatea din Bucuresti. Acesta ne-a spus ca studentii invata din anul al II-lea despre Holocaust. Curs optional. "Studierea Holocaustului depinde de fiecare facultate in parte, cum anume se abordeaza tematica", zice dascalul. La fel ne-a spus si profesorul de istorie Adrian Grecu, de la "Scoala Centrala" din Bucuresti. Un curs optional, la care "depinde de fiecare profesor in parte cum abordeaza tematica".

In final, am intrebat la Ministerul Educatiei, unde inspectorul general de Istorie, Doru Dumitrescu, a precizat ca din anul 2005 exista o disciplina optionala despre Holocaust, cu tot cu manualul de rigoare, in care se vorbeste si despre cazul Odessa. Dar depinde de fiecare liceu in parte daca accepta in programa sa aceasta disciplina. Conform statisticii oficiale, din cele 1.000 de licee din Romania, numai 300 au adoptat pana acum programa despre Holocaust. In special liceele umaniste.

Si asta in conditiile in care ministerul de resort a cheltuit 200.000 de euro, intre anii 2000 - 2011, pentru formarea a 727 de profesori in materie de Holocaust, acestia fiind trimisi la specializare in SUA, Israel sau Polonia. Alti 2.500 de profesori au urmat asemenea cursuri in Romania.

Am retinut vorbele istoricului Andrei Muraru, ca o concluzie la tragicele evenimente din 1941-1942 : "E bine sa vorbim despre trecutul nostru. Sa vorbesti despre cazul Odessa e ca o spovedanie. Nu pentru a face pe placul Occidentului. E bine pentru sufletul nostru".

Dan Gheorghe, 2 noiembrie 2011

(fotografia de epoca apartine Arhivelor Nationale ale Romaniei. In fotografia de actualitate - Mihail Zaslavski, la Bucuresti)

2011-11-16T02:40:00.000-08:00

Civilizatia maramureseana a lemnului a fost pusa pe foc inca din anii '70, mii de case, vechi de sute de ani, disparand pana in prezent

Mihai Dancus a creat, din 1972, un sat traditional, pe 13 hectare, langa Sighetul Marmatiei, in incercarea de a salva sufletul Maramuresului

Guvernul Norvegiei a sprijinit proiectul Muzeului Satului Maramuresean, incepand din 2009, cu 600.000 de euro, prin construirea instalatiilor tehnice traditionale - mori, pive, valtori

"Maramuresul este zona care a dat Tarii si Europei o arhitectura populara in lemn de valoare exceptionala", afirma Mihai Dancus, pana in septembrie 2011 director al Muzeului Satului Maramuresean. A iesit la pensie, conform legilor actuale, la 65 de ani. Dar cu toate astea se afla in continuare, zi de zi, alaturi de cel mai important proiect al vietii sale, la care a muncit, nu numai cu mintea, ci si cu bratele, inca din 1972. Atunci a pus bazele unui sat maramuresean traditional, care se afla la cativa kilometri de Sighetul Marmatiei. Un sat cu 36 de case, intins pe 13 hectare.

Scoala si primarie in satul-muzeu

Satul urca si coboara dupa cum ii dicteaza dealurile si vaile pe care e asezat, intregul ansamblu fiind marginit de raul Ronisoara. Ca orice comunitate, chiar si aceasta, desi e doar un muzeu, are scoala si primarie. Pentru ca in satele maramuresene erau si case ale ungurilor, evreilor si ucrainenilor, si in satul-muzeu poti vedea cateva case ale conationalilor. Biserica se afla pe o ridicatura de pamant, de parca ar supraveghea intreaga asezare.

Depresiunea Maramuresului

Civilizatia maramureseana a lemnului, asa cum e cunoscuta in analele etnografiei romanesti, e un taram in depresiunea Maramuresului, intre Carpatii Orientali, Muntii Rodnei, Carpatii Vulcanici de Nord si Muntii Maramuresului. Aici erau pe vremuri case si biserici, cruci de hotar, semne de mormant, suri si fantani cu cumpana, grajduri si soproane, garduri impletite din nuiele si mai ales celebrele porti maramuresene. Toate aceste elemente se afla azi cuprinse in satul-muzeu.

Gospodaria deschisa

Dupa traditie, casa e la vedere, spre ulita. In spatele casei sunt grajdul si sura, cotetele porcilor. In lateral se afla colejna pentru adapostirea carutei, lemnelor si uneltelor agricole, dar si cosarele unde se pun granele. Se vad "jirezile" de coceni de porumb in spatele casei. E caracteristic pentru gospodaria maramureseana sa fie deschisa, adica sa aiba garduri joase, incat toata lumea sa poata vedea din ulita curtea intreaga. Fala gospodariei nu poate fi decat la intrare, unde e poarta semeata. Un adevarat "arc de triumf", pe sub care treci, sa dai binete gazdei.

Satul-muzeu se populeaza de sarbatori

Satul-muzeu prinde viata, in ziua de azi, numai la marile sarbatori, atunci cand mesterii populari se aseaza in cate o gospodarie si cu mainile lor reaprind mestesuguri stramosesti. In mod demonstrativ, pentru turisti sunt organizate munci agricole - strangerea holdelor de grau, adapostirea animalelor, a carutelor, a cocenilor de porumb, in timp ce gradinile din fiecare gospodarie se aprind in culorile florilor si ale zarzavaturilor. "E incercarea noastra de a da din nou viata satului maramuresean traditional", spune Mihai Dancus, care a vrut astfel sa aplice conceptul de muzeu viu. Un sat viu.

In 1972 a iesit castigator proiectul de anvergura

Pe ulite drepte sau intortocheate te plimbi prin satul-muzeu. Strabati la pas caile principale, precum Drumul Tarii, Ulita Bisericii, Valea Morii. Toate drumurile duc spre biserica. Gazda ne povesteste cum a inceput totul, in 1972. La vremea aceea, Mihai Dancus era un tanar muzeograf. Ne-a spus ca a muncit in acelasi loc, la Muzeul Satului Maramuresean, vreme de 43 de ani. In anul 1972 exista un alt proiect, de mici dimensiuni, al unui sat traditional care ar fi trebuit amenajat in centrul orasului Sighet. Intrelocutorul nostru insa, "plin de energie la vremea aceea", cum isi aminteste, a marsat pe ideea unui adevarat sat traditional, de mare intindere. Autoritatile de atunci au mers pana la urma pe ideea de anvergura si au pus la dispozitia muzeului 13 hectare de teren.

Disparitia caselor din lemn, inca din anii '70

De aici incolo, povestea noastra intra pe doua planuri, pentru ca Mihai Dancus a inceput sa construiasca satul traditional intr-un moment in care deja se remarca un fenomen devastator pentru Maramures - disparitia caselor din lemn. Specialistul a umblat prin diverse zone ale Maramuresului, in Cosau, Mara, Iza inferioara, Ieud, Borsa, Valea Ruscovei, Valea Tisei. A facut o prima evaluare pentru 700 de case din lemn pe care le-a intalnit, alegand 36 de case pe care le puteti vedea azi in muzeu. Criteriul de selectie a fost vechimea lor. Tocmai de aceea acest muzeu este recunoscut de etnografi ca locul in care se afla expuse cele mai vechi constructii din Romania.

Grinda mesterului

Ca sa-ti dai seama de vechimea unei case trebuie sa citesti inscriptia de pe grinda mesterului. "Acest lucru s-a facut in 1785, inceputu in luna lui deche", vedem o prima inscriptie. Sau alta - "de la facerea lumii valeat 7301", adica 1792. Cea mai veche casa din acest muzeu poarta urmatoarea inscriptie - "edificata in 1596. Mihai Codrea, fiul lui Lupu". Sunt inscriptii chirilice sau latinesti. "Maramuresenii isi inscriptionau casele datorita statutului special pe care l-au avut in perioada dominatiilor maghiare si austro-ungare. Au fost oameni liberi, nu iobagi. Prin inscriptionari isi marcau proprietatea, statutul", ne explica specialistul. Tot el adauga un fapt important, care poate explica mentalitatile actuale in privinta constructiilor din Maramures, anume ca in perioadele dominatiei maghiare sau austro-ungare casele din piatra erau numai apanajul nobililor, in timp ce maramuresenii de rand erau obligati sa-si faca doar case din lemn.

Cat de usor se demonteaza casa traditionala

O casa traditionala maramureseana, din lemn, e usor de demontat, ni se explica. Asa-numita grinda a mesterului strabate, pe mijloc, toate cele doua sau trei camere, sustinand peretii si tavanul. Daca pe aceasta o desfaci din ansamblu, toata casa va cadea. Si atunci vezi un morman din cateva zeci de grinzi, mai lungi sau mai scurte, innegrite de secolele care au trecut peste ele. La alegerea caselor care sunt azi in muzeu s-a mai tinut cont si de tehnicile de constructie, de planul fiecarei locuinte si de materialul folosit - foioase sau rasinoase. "Intr-o zi am ridicat o grinda si atunci mi-am dislocat o vertebra", isi aminteste Mihai Dancus cum muncea cot la cot cu echipele care mergeau pe teren, demontand casele, pentru a le remonta apoi in spatiul muzeal.

Case din lemn vandute la pretul lemnului de foc

Primele doua case din muzeu au fost montate in 1974. Dar casele n-au fost luate oricum de pe pamantul lor, ci cumparate de la proprietari. Autoritatile au alocat bani in acest sens. Altceva este totusi de retinut, dupa cum ne povesteste Mihai Dancus. Aceste case, inca de la inceputul anilor '70, erau vandute de oameni "la pretul lemnului de foc". Asta, in ciuda faptului ca nu erau parasite, ci locuibile. Aveau in interior mobilerul traditional, pe care azi il puteti vedea in casele din muzeu. Daca n-ar fi fost luate in muzeu, aceste case ar fi ajuns pe foc. Proprietarii lor inteteau focul cuptoarelor tocmai cu civilizatia maramureseana a lemnului. In cuptoare se ardeau caramizile, pentru a se ridica noile case care impanzesc Maramuresul actual. Casele din piatra.

Mii de case traditionale au disparut in Maramures

L-am intrebat pe Mihai Dancus ce s-a intamplat cu restul de 700 de case pe care le vizitase in tot Maramuresul, in anii '70, din care ulterior a selectat exponatele muzeale. "Au disparut toate. Si nu numai acelea. Au disparut mii de alte case din lemn in Maramures. Nu exista o cifra exacta. Dar puteti vedea azi, daca va duceti in satele maramuresene, cate case din lemn mai exista", ofteaza expertul. El sustine ca majoritatea caselor disparute erau dintr-un lemn pretios, prin calitatea si rezistenta lui in timp - stejarul. "Azi mai sunt in Maramures case din lemn, dar cele mai multe din brad, o esenta slaba", adauga muzeograful.

Strainii au facut parchet si mobila din casele maramuresene

Faptul ca au disparut mai ales casele din stejar se explica in primul rand prin fenomenul inregistrat dupa 1990, adica "exportul" acestor case. Strainii au cumparat casele traditionale maramuresene, pentru a face parchet de lux din secularul lemn de stejar. Se mai facea si mobilier de cea mai buna calitate. "A fost un val de straini care, dupa 1990, au cumparat foarte multe case din lemn in Maramures, mai ales pentru aceste scopuri", povesteste Mihai Dancus.

Scoala de restauratori

Construirea satului-muzeu a insemnat si formarea unei scoli de mesteri restauratori, in cadrul Muzeului Satului Maramuresean. Au fost alesi, la inceput, opt oameni care stiau deja tehnica prelucrarii lemnului, dupa vechile obiceiuri. Ei au format apoi alte generatii de restauratori. In satul-muzeu au fost refacute "talpile" caselor, ancadramentele pentru ferestre. Grinzile au fost imbinate intre ele in tehnica "gurii de lup", pentru a ridica peretii. Era nevoie de cateva luni pentru repunerea pe picioare a fiecarei case. Acolo unde grinzile vechi erau irecuperabile, din cauza deteriorarii, s-a pus grinda noua, tot din stejar. Dar nu oricum. Stejarul trebuie lasat opt ani sa se usuce, inainte de-a fi folosit in constructii. Lemnul n-a fost tratat cu substante chimice, pentru eliminarea daunatorilor, ci s-a folosit tehnica fumului. In fiecare casa a fost facut focul, pentru ca vetrele sunt functionale, iar fumul a fost lasat sa "inunde" peretii interiori.

Bisericile "umblatoare"

O istorie cu totul speciala este legata de biserica din satul-muzeu. Aceasta isi are obarsia in satul Criciova, de pe Valea Talaborului, din Ucraina. Se stie ca doua treimi din Maramuresul Istoric se afla pe teritoriul Ucrainei. La maramureseni exista pe vremuri obiceiul bisericilor care "umbla" din sat in sat. Daca intr-un sat ardea biserica, atunci o alta comunitate, care avea doua biserici, oferea una din ele satului napastuit de foc. Biserica din lemn era demontata si dusa in carute, iar pe drum se faceau slujbe religioase. Cand ajungea la destinatie, lacasul de cult era remontat. "Asa au circulat multe biserici din lemn in Maramures", zice Mihai Dancus. Biserica despre care vorbim acum, construita in 1620, a fost donata satului Oncesti, de pe Valea Izei, toate grinzile sale fiind transportate in 12 carute, trase de cate patru perechi de boi, fiecare.

Satul-muzeu era totusi incomplet

Dar acestui sat-muzeu ii lipsea totusi ceva important, pentru a fi o copie fiedela a unei comuntati traditionale. Mai avea nevoie de instalatiile tehnice, care in mod normal se afla la marginea localitatii. E vorba, in primul rand, de morile de apa, dar si de pive si de valtori. Pe vremuri, femeile puneau tesaturile in valtori, niste cuve uriase facute din lemn, pentru a indesa materialul. Dar se si spalau tesaturile acolo, cu ajutorul vartejului de apa. "Se spala mai bine ca in masinile moderne", e convins Mihai Dancus. In piua se bateau tesaturile din lana, din care apoi se faceau cioareci si sumane. "Pentru aceste instalatii nu am gasit niciodata bani, dupa 1990, de la autoritatile romane", adauga omul.

Vizita norvegienilor, la Sighet

Lucrurile s-au schimbat in 2008, cand la Sighetul Marmatiei a venit un grup din Norvegia. Erau reprezentantii Consiliului din zona Telemark. Au venit la Muzeu, fiind impresionati de ceea ce au vazut in satul creat de Mihai Dancus. "M-au imbratisat, dupa ce au vazut tot ce era aici", isi aminteste romanul. El ne explica faptul ca Norvegia e tara care a promovat cel mai mult ideea muzeelor vii, in aer liber. Muzee in care vezi nu numai case vechi, dar si oameni in ele, mestesuguri, traditii. "Norvegienii m-au intrebat daca am nevoie de ceva in plus pentru muzeul din Sighet. Le-am spus ca trebuie sa fac si instalatiile tehnice. Mi-au raspuns ca trebuie sa fac un proiect, iar Guvernul Norvegiei ma va ajuta", povesteste specialistul din Romania.

Norvegianul care locuieste intr-o casa din lemn construita in anul 1200

Cu ocazia asta, Mihai Dancus l-a cunoscut pe profesorul Dag Rorgemoen, de la Universitatea din Telemark. Ni s-a spus ca in Norvegia muzeele sunt administrate de universitati. La scurt timp dupa acel moment, Mihai Dancus a fost invitat in Norvegia, sa viziteze muzeul din Telemark. Unde sunt prezentate case lor traditionale. Dar surpriza cea mare a fost alta. Romanul a stat in gazda la profesorul Rorgemoen. Intr-o casa din lemn care dateaza din anul 1200! Modernizata in interior la nivelul secolului al XXI-lea. "M-a uimit ideea norvegienilor de-a pastra totul intact, casele, traditia, nu numai in muzee, ci in toata tara. Norvegienii ne dau o lectie despre ce inseamna sa-ti pretuiesti istoria, traditiile, patrimoniul", arata Mihai Dancus.

"Mi-au spus ca lemnul e asociat cu saracia"

Satul-muzeu a fost vizitat si de ambasadorul Norvegiei in Romania, Oystein Hovdkinn. Oficialul ne-a facut onoarea unei scurte discutii, zilele trecute, ocazie cu care a definit muzeul de langa Sighetul Maramatiei drept "ceva fantastic, unic in Europa de Est". El ne-a mai spus ca a vizitat diverse locuri din Transilvania, din 2008, de cand este ambasador in Romania, remarcand ca lemnul nu mai este in ziua de azi, pentru romani, materialul de baza in constructii. "Am observat ca aproape tot ce se construieste nou e din caramida. Desi chiar si intr-o casa din lemn pot exista toate utilitatile moderne". Reprezentantul norvegian i-a intrebat pe localnici de ce nu mai folosesc lemnul. "Mi-au spus ca lemnul e asociat cu saracia. O amintire din vremurile in care o duceau rau. Dar i-am invitat sa vina la Oslo, sa vada ca lemnul e folosit in casele tuturor, si ale celor bogati. Norvegienii pun semnul egal intre lemn si confort", le-a spus ambasadorul.

Norvegienii primesc bani de la stat pentru intretinerea caselor vechi

Vorbim totusi despre o tara, precum Norvegia, unde cultura lemnului este primordiala. Oamenii de acolo isi fac case din lemn nu numai pentru ca este un material ecologic, ci si datorita calitatilor lui in "lupta" contra frigului specific nordului Europei. Insusi ambasadorul ne-a spus ca are un apartament in Oslo, intr-un bloc cu doua etaje, facut din lemn. Pe de alta parte, casele vechi din Norvegia nu sunt demolate, ci aparate de lege. Statul ofera bani celor care locuiesc in asemenea imobile, pentru a le intretine, a remarcat ambasadorul Oystein Hovdkinn.

10 milioane de euro din partea Norvegiei pentru traditia romaneasca

Tocmai ideea de a proteja patrimoniul cultural a facut ca Norvegia sa ajute Romania in acest sens, din 2009 pana in 2011 finantandu-se proiecte in valoare de zece milioane de euro, in cadrul Mecanismului Financiar al Spatiului Economic European. Intre aceste proiecte se evidentiaza restaurarea patrimoniului din Muzeul "Astra" din Sibiu, refacerea peisajului istoric din satele sasesti, restaurarea Fortaretei Macelarilor din Baia Mare, refacerea Hanului Gabroveni din Bucuresti, restaurarea Portii a V-a din Fortareata Vaubian din Alba Iulia. Ambasadorul ne-a anuntat ca, in viitorul apropiat, Norvegia va incepe un nou program de finantare a patrimoniului cultural romanesc, volumul investitiilor urmand sa fie de trei ori mai mare.

Umilinte din partea romanilor

Proiectul norvegian pentru instalatiile tehnice din Muzeul Satului Maramuresean, in valoare de 600.000 de euro, a demarat in anul 2009. Trebuie spus ca 90% din bani au venit de la Guvernul Norvegiei, iar 10% de la autoritatile romane. "Prin cate umilinte am trecut, pana sa obtin acei 10% de la romani! Dar nu mai vreau sa-mi amintesc de lucrurile rele. E bine ca totul s-a rezolvat", spune cu seninatate Mihai Dancus.

Barajul artificial

La marginea satului-muzeu a fost creat un baraj. S-a facut drenajul apelor freatice, izvoarele fiind directionate spre lacul de acumulare, cu o capacitate de 7.500 de metri cubi. Au fost intinse conducte care fac legatura cu raul Ronisoara, din apropiere, tot pentru alimentarea lacului de acumulare. Cu atat mai mult cu cat raul se afla sub nivelul instalatiilor tehnice din sat. Au fost refacute doua mori de apa, patru valtori si o palincie. Toate aceste instalatii nu mai existau. Ele au fost distruse de trecerea timpului. Dar au existat in muzeu planurile in detaliu ale fostelor instalatii, incat acestea au prins din nou viata. A fost restaurata moara Dunca-Boboiog din Ieud, datata la 1570, apoi moara Mois din Berbesti, din 1912, dupa aceea piua care a apartinut familiei Tiplea din Feresti-Breb. Casa morii are aproape zece metri lungime si peste cinci metri latime, fiind impartita in doua camere, una pentru mecanismul propriu-zis, alta pentru locuinta morarului.

Demonstratie tehnica pentru turisti

Atunci cand intregul sistem e pus in functiune, apa din lacul de acumulare se varsa intr-un iaz, iar de aici se grabeste prin niste jgheaburi, numite traditional scocuri, punand astfel in functiune rotile morilor, dar si celelalte instalatii. Cand vin turistii, roata se invarte cu folos, obtinandu-se faina de cea mai buna calitate, ca o demonstratie a ingeniozitatii stramosesti. In cadrul aceluiasi program norvegian s-au mai refacut uleinita cu surub, vantureasca pentru cereale, masina de macinat, presa de stors struguri, masina de macinat mere. Toate in perfecta stare de functionare.

Visul implinit al unei vieti

"Aceste instalatii vor oferi viitoarelor generatii si vizitatorilor muzeului o experienta si o intelegere mai profunda a culturii legate de satul traditional", arata profesorul norvegian Dag Rorgemoen, unul dintre promotorii acestui proiect. "Este cea mai mare bucurie a mea pentru tot ceea ce s-a realizat aici. Nu e dat oricui in viata sa-si suprapuna idealurile din tinerete in profesia lui", exclama romanul Mihai Dancus.

"Haosul imobiliar" din ultimii 20 de ani

Am vrut totusi sa stim ce sansa mai are azi traditia in Maramures, in privinta constructiei caselor. Pentru asta ne-am dus la vreo 30 de kilometri de Sighet, in comuna Budesti. Aici e un primar tanar, de 38 de ani, pe numele sau Liviu Tamas. "Dupa cei peste 20 de ani de haos imobiliar, e greu sa mai repari azi ce-a fost candva", recunoaste edilul, adaugand ca cel mult 30% din casele din comuna lui mai sunt azi traditionale, din lemn. Si asta intr-o localitate cu 1.300 de gospodarii.

Iata cum poti transforma o casa veche intr-una moderna

Am gasit totusi ceva interesant aici - autoritatile locale au elaborat, in 2009, cu sprijinul Ordinului Arhitectilor din Romania, un catalog cu proiecte de case facute in stil traditional. Cine vrea sa faca o casa in Budesti, se poate inspira din aceste proiecte. Unul dintre ele, apartinand arhitectilor Maria si Constantin Enache, ne-a atras in mod special atentia, pentru ca se arata cum poate fi transformata o casa traditionala maramureseana intr-o locuinta moderna. Casa veche se demonteaza. Primul spatiu pe care il valorifici e la demisol. In acel loc vor fi amenajate bucataria, baia si anexele pentru depozitarea unor bunuri. Apoi se remonteaza casa. Se trece la pod. El trebuie refacut integral. Va fi mai inalt. Acolo va fi un spatiu excelent pentru locuire. Se poate adauga un foisor pentru servirea mesei in aer liber. Dupa toate aceste modificari, de la cei 73,30 metri patrati, cati avea casa veche, se ajunge la 245 de metri patrati locuibili, in imobilul modernizat.

Putini maramureseni sunt interesati azi de traditie

"Locuirea intr-o casa traditionala are avantajul ca stai intr-un imobil cu identitate, cum nu mai exista nicaieri in lume", se arata in paginile catalogului. L-am intrebat pe primarul Tamas cati oameni din comuna lui sunt convinsi de acest adevar si cati au studiat acest catalog cu proiecte, pana acum. "Foarte putini. Unii spun ca sunt banii lor si fac ce vor cu ei, isi fac casele asa cum vor ei", raspunde edilul, mai ales ca proiectele din acest catalog sunt optionale. Cat priveste casele vechi, din lemn, acestea au putut fi demontate, de-a lungul timpului, chiar si fara autorizatie de demolare, ne explica primarul. Motivul - nu existau acte, din mosi-stramosi, pe baza carora se facusera acele case. Asa ca din punctul de vedere al birocratiei romanesti, casele vechi nici nu existasera vreodata. De-asta s-au si "topit" atat de usor.

Reguli de constructie in Budesti, in conformitate cu specificul local

Cu toate astea, in Budesti sunt azi niste reguli de care trebuie sa tii seama, cand iti construiesti o casa - fara acoperis curbat, sa nu folosesti material plastic la acoperis, fara culori stridente pentru ziduri, sa nu folosesti inox sau materiale stralucitoare. Se interzic materialele care imita lemnul ori piatra. Gardurile trebuie sa fie din lemn, la fel si ferestrele si usile. Sunt recomandate portile maramuresene la intrarea in curte. Distanta intre case nu trebuie sa fie mai mica de trei metri.

2.400 de lei costa traditia maramureseana

Si azi se mai vand case din lemn in Maramures. Oamenii din comuna Budesti ne-au spus ca o asemenea locuinta are pret derizoriu, in jur de 2.400 de lei. De curand a fost in sat o asemenea tranzactie, zice lumea. "Le dezmembreaza si duc grinzile cine stie unde, chiar si la gunoi, sa faca loc caselor moderne", spun locuitorii comunei.

In casa din lemn de brad a Dochiei

Pe o ulita rascolita de noroi ajungem cu greu la casa Dochiei. Asa o cheama pe gazda, Mariana Dochia. O casa din lemn de brad, veche de 100 de ani, cum ne-a spus apoi femeia care lucra la caierul cu lana, in tinda. Acolo e un pat lipit de cuptor. Alaturi vedem "camera buna", pentru oaspeti, plina cu munca de-o viata a femeii de 85 de ani - perne si paturi, cearceafuri si carpete. Totul in culori stralucitoare. Asa se intampla si cand vin turistii in Budesti. Poposesc in casa Dochiei. O gasesc la caierul cu lana, tot asa cum am vazut-o si noi acum. Turisti de prin toate tarile Europei. "Toata viata am stat aici. Eu nu-mi vand casa, orice ar fi", e decisa batrana, care zice ca nu are pensie, dar castiga un ban din tesaturile pe care le face zi de zi. Aflam ca in tinerete a fost socacita satului, adica cea care se ocupa de prepararea bucatelor la marile sarbatori, dar si la nunti si botezuri sau la alte evenimente.

"Turistii s-au saturat de betoane"

Culmea e ca un om care nu are vedere poate totusi sa vada mai bine decat altii. Adica sa-si dea seama de valoarea traditiei. Asta e povestea lui Ioan Cupcea, nevazator de gradul 1 si locuitor al comunei Budesti. El si sotia lui s-au implicat in afaceri turistice, dupa 1990, fiind sustinuti cu bani de cei doi baieti ai lor, dintre care unul e plecat la munca in strainatate. Familia asta are doua pensiuni in Budesti, una din lemn si alta din caramida. "Stiti unde vor turistii sa stea? Doar in pensiunea din lemn. Ca de betoane s-au saturat", ne anunta gazdele.

Camping amenajat din case traditionale

Ca urmare, ce s-au gandit acesti intreprinzatori locali - daca tot se vand case din lemn in sat, de ce sa ajunga pe foc? Mai bine le cumparam noi. Si au cumparat deja trei. Iar la marginea comunei, in zona Fogadau, vor sa faca un fel de camping in care sa fie doar case traditionale. S-a turnat deja fundatia pentru cele trei case. Una din locuinte a fost montata. Alta e pe cale de-a se ridica. Am vazut grinzile dormitand langa viitorul lor amplasament. Canalizare vor avea de la o aductiune din apropiere. Curent electric au deja. In casa care e acum in picioare au amenajat toaleta. "Vrem sa mai luam si alte case, daca se vor mai vinde, sa nu ajunga la gunoi, ca e pacat de ele", zic investitorii din Budesti.

Studiile europene recomanda casele din lemn

Renaste civilizatia lemnului in Romania? Un raspuns l-am aflat de la directorul Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, Valeriu Olaru, care ne-a spus din capul locului ca "intr-o casa traditionala se poate locui". El a adaugat ca la ora asta se fac studii europene asupra celor mai bune materiale de constructie. Bune pentru sanatatea omului. Acestea sunt lemnul, piatra si pamantul - iata cea mai importanta concluzie a specialistilor europeni. "Multi oameni se imbolnavesc din cauza materialelor moderne, pline de chimicale", adauga directorul. Mai mult decat atat, Muzeul "Astra" s-a implicat in promovarea caselor traditionale. Aici puteti gasi un catalog cu 400 de constructii vechi. Planuri ale caselor, de unde omul poate alege o idee asupra felului in care sa-si ridice locuinta visata.

Targ de case traditionale in Muzeul "Astra" din Sibiu

Plus de asta, la acest muzeu este o lista cu oameni din toata tara care vand case traditionale. Asa ca cine vrea sa cumpere poate sa studieze aceasta lista. Muzeul nu se implica in niciun fel in tranzactii. Cumparatorii si vanzatorii discuta intre ei si se inteleg la pret. Din ce stie directorul, pretul acestor case vechi incepe de la 10.000 de lei, in functie de calitatea si marimea lor. Dar nu va imaginati ca e multa lume care se intereseaza de asa ceva. Mai degraba e "liniste" in acest domeniu. "Din pacate, ne intoarcem greu la traditie. Este necesara o politica nationala pentru incurajarea constructiilor in stil traditional", conchide directorul Valeriu Olaru.

Strainii ii obliga pe romani sa revina la traditie

Exista si vesti bune in Maramures, legate de reaprinderea spiritului pentru traditie, aflam de la Mihai Dancus. Culmea este insa ca mai mult la presiunea strainilor a reaparut lemnul in arhitectura locala, de cativa ani incoace. Si asta pentru ca turistii occidentali vor sa vada ceva specific locului. "In noile constructii a reaparut lemnul, fie in partea de sus a casei, fie prin poarta maramureseana. Dar mai mult la presiunea strainilor se intampla asa ceva", spune expertul.

Traditia e folosita azi doar pentru spectacol

Si obiceiurile populare sunt revigorate, chiar daca mai mult pentru spectacolul oferit oaspetilor straini. "Sunt obiceiuri care tin de nastere, casatorie, munci agricole, anotimpuri. Dar totul a evoluat spre spectacol. Pentru turistii straini. Localnicii le ofera asta, chiar daca ei nu mai cred in aceste ritualuri", conchide interlocutorul nostru cu amaraciune. E bine totusi ca vin strainii. Oare altfel ar exista riscul ca romanii sa uite cu totul de ei insisi?!...

Dan Gheorghe, 10 - 11 noiembrie 2011

2011-11-08T01:33:00.000-08:00

Maramuresenii au reusit, in premiera, sa-si comercializeze mancarea traditionala in supermarket

Slana, carnati, lapte, cascaval, tot felul de alte soiuri de branzeturi, dulceturi dintre cele mai neasteptate pentru papila gustativa a orasenilor, miere de albine, paine, prajituri de casa - toate acestea, si multe altele, facute dupa retete traditionale din nordul tarii de catre oamenii care fac parte din Asociatia Producatorilor de Produse Traditionale si Ecologice din Maramures. Dar nu e numai atat, pentru ca dincolo de targurile din toata tara la care participa de ani de zile, fiecare ducandu-si marfa cu propria masina, acesti oameni au reusit ceea ce la noi azi se poate numi o performanta - Asociatia a intrat in supermarket-uri. Mai intai la Baia Mare, incepand din acest an. Acolo, o data la doua saptamani, producatorii stau cate trei zile, de vineri pana duminica.

Debut traditional si intr-un hipermarket din Bucuresti

Iar saptamana asta, mai precis intre 11 si 13 noiembrie, va fi o noua premiera, de data asta la Bucuresti, unde vor fi prezenti peste 30 de membri ai Asociatiei, la supermarketul din Mall-ul Cotroceni. Presedintele acestei organizatii, Ioan Tataran, morosan lat in spate si inalt cat usa, ne-a explicat ca fiecare membru al Asociatiei vine cu produsele sale. Toti stau in interiorul supermarketului, pe un spatiu de aproape 100 de metri patrati, bine delimitat, pe care cumparatorii il pot remarca usor, pentru ca acel perimetru are la intrare o impozanta poarta maramureseana. Tu, cumparatorul, iti alegi un produs, dar nu dai banii la producator. Pentru ca produsul acela are deja pus pe el un cod de bare, ca toate marfurile de la supermarket. Cumparatorul va plati produsul traditional la casieria magazinului. Mai mult decat atat, platesti pretul producatorului, fara niciun adaos comercial, ca si cum ai lua marfa aceea de la orice targ popular. Si asta pentru ca fiecare producator din Asociatie cedeaza intre 10 si 15% din pretul produsului catre supermarketul care gazduieste acest nou sistem de vanzare, creat pentru marfurile traditionale.

Aparitia producatorilor traditionali in supermarketul din Baia Mare a fost marcata, la inceput, cu un spectacol folcloric. La fel se va intampla si la supermarketul din Bucuresti, unde traditia culinara maramureseana va fi insotita de dansul unui grup de copii dintr-un sat de langa Ocna Sugatag.

Retete scoase de la naftalina

Ne-am dus sa-i cunoastem pe acesti oameni, producatorii traditionali, la ei acasa, in Maramures. L-am intalnit astfel pe Eugen Libotean, care si-a facut in Tautii Magherus o hala de productie a dulceturilor si siropurilor. Nu stiu daca ati mai auzit pana acum de dulceata de ardei iute sau de ceapa rosie, dulceata de usturoi sau de gogonele. Ne-a prezentat gazda multe alte produse - dulceata de nuci verzi, prune murate, struguri murati, zacusca de fasole si zacusca de vinete. In toata treaba asta sunt angrenati Eugen si nevasta lui, dar si mama lui, Florica, apoi patru matusi, dar si o alta familie. Toti muncesc aici de dimineata pana seara. Hala e aproape terminata, are un depozit pentru primirea materiilor prime, o sectie pentru productie, alt depozit pentru produsele finite. Am in fata mea un absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucuresti, in specializarea Alimentatie Publica si Turism. Mai intai a facut un complex de alimentatie publica in orasul natal, Baia Mare, iar de doi ani, cu banii stransi din prima afacere, s-a mutat in Tautii Magherus, dedicandu-se exclusiv produselor traditionale. A inceput sa cutreiere satele Maramuresului, in cautarea retetelor din batrani. Cu greu a gasit femei trecute de 80 de ani care mai stiau retete de pe vremea cand era bunica fata.

"Dupa ce am facut primele produse si m-am dus cu ele in targ, unii mi-au spus ca am scos de la naftalina retete uitate de zeci de ani, pe care batranii de azi, de la oras, le gustasera doar in tineretea lor", povesteste Eugen Libotean. De pilda, dulceata de ceapa rosie. Sa vedeti cum se face, atat cat ne-a dezvoluit producatorul - fierbi ceapa rosie in vin rosu. Adaugi condimente si miere. La dulceata de gogonele, materia prima se scufunda pentru numai zece secunde in apa clocotita. Gogonelele se decojesc, se taie in doua, li se scot samburii, apoi se fierb intr-un sirop din miere, lamaie, vanilie si scortisoara. Dulceata de ardei iute - materia prima e fiarta, i se scot samburii si se toaca. Reteta pentru otetul din muguri de brad a fost gasita in satul Firiza. Cat despre otetul de mere, Eugen stie ca pe vremuri taranii puneau licoarea asta in mancarea animalelor, sa fie mai viguroase. "Otetul de mere e bun pentru fertilitate. Siropul din muguri de brad e bun contra racelilor, astmului si afectiunilor cailor respiratorii", precizeaza producatorul. El lucreaza numai cu materii prime luate de la tarani. Cand a pus afis la Primaria din Tautii Magherus, pentru achizitionarea mugurilor de brad, s-a trezit a doua zi cu 30 de femei care au adus fiecare cate un sac plin. Nucile verzi, afinele, gogonelele sunt aduse de la Ignis, alte materii prime vin de la Baita, Bistra, Firiza. Cat priveste afinele, Eugen le prefera pe cele din padure, pe care le considera mai gustoase, fata de cele din culturi. "Am adunat si retete romanesti, dar si unguresti", mai zice omul nostru. Numai din mugurii de brad face anual 4.000 de sticle cu sirop, iar din celelalte produse in jur de 3.000 de sticle sau borcane.

Traditie sustinuta cu fonduri europene

A lucrat in telecomunicatii, apoi si-a facut actele pentru Persoana Fizica Autorizata si, ajutat de sotie, a inceput sa se ocupe, de cativa ani buni incoace, de produsele traditionale. Asta e viata lui Mircea Firisar din comuna Seini. O familie care a avut, in primul rand, rabdarea si puterea de-a parcurge toate furcile caudine ale birocratiei, reusind sa acceseze fonduri europene pe masura 141 - pentru ferme de subzistenta. Ei sunt deja in al treilea an, din totalul de cinci, in care primesc cate 1.500 de euro anual. Au in proprietate un hectar si 12 ari. O livada pe 30 de ari si inca 30 de ari cu vita-de-vie. Cultiva si floarea soarelui. Din toate fac ceva - must din struguri si din mere, cate 1.200 de litri pe sezon din fiecare categorie. Au achizitionat din banii europeni o hidropersa care are capacitatea de 180 de litri pe ora. Cu ajutorul ei se face mustul. Au si un cuptor pentru uscat fructele - prune si pere. Prunele se tin in cuptor 36 de ore, perele - 24. Din sase kilograme de prune proaspete rezulta doar un kilogram de prune uscate. Plus o masina pentru ambalat fructele uscate, in vid. La toate astea se adauga cele 400 de kilograme de miere de albine, in fiecare an. "Noi ne stim toate drepturile cu privire la subventii, ne informam saptamanal, pentru ca mereu apar noutati. Nu e suficient sa astepti sa faca altcineva ceva pentru tine, trebuie sa te descurci singur", e convins Mircea Firisar.

Carne de porc cu colesterol pozitiv

Porci din rasa Mangalita. Asa-numita rasa primitiva. Desi la noi in Romania a patruns abia de 200 de ani. Rasa asta si-ar avea obarsia, din cate se stie, in Serbia si Ungaria. Vecinii nostri fac deja productie mare de carne din rasa Mangalita, ne spune Ioan Tataran, cel care a pus bazele unei ferme pe o suprafata de sapte hectare in comuna Lapusel, unde la ora asta se afla 120 de porci. Terenul de aici este certificat in sistem ecologic. "Mangalita e o rasa uitata la noi. Romania a promovat, din anii '70, rase de porci, precum Marele Alb, care cresc repede", ne explica Ioan, agronom de meserie. In schimb, porcul de Mangalita ajunge abia dupa doi ani la peste 200 de kilograme. Dar cea mai mare calitate a carnii sale e colesterorul pozitiv. Acesta contrubuie la eliminarea depunerilor de grasimi de pe vasele sanguine. Exista patru categorii de Mangalita - alb, rosu, negru si burta de randunica.

Plus-valoare din produsele finite

Dincolo de productie, cele mai importante sunt principiile lui Ioan Tataran, care din 2008 a pus bazele Asociatiei pe care o conduce. Iata-l pe primul - de ce sa-ti vinzi, pe mai nimic, materia prima din propria gospodarie, cand din fructe si legume, din carne sau din grane, poti face produse finite, care sa asigure valoare adaugata roadelor pamantului si muncii tale?! Si al doilea principiu - daca se unesc, producatorii vor reusi mult mai usor sa-si vanda marfa. Asa ca s-au unit producatori din Tara Lapusului, Tara Chioarului si Tara Codrului. Trei din cele patru "tari" ale Maramuresului. Asociatia isi tine portile deschise si pentru producatorii traditionali din Maramuresul Istoric. Prima reusita a noii Asociatii a fost chiar in 2008, cand din 14 martie s-a deschis in centrul orasului Baia Mare un targ saptamanal. Au inceput apoi sa curga invitatii de la autoritatile locale din Sibiu, Cluj, Brasov si din alte mari orase.

Se incearca, in acelasi timp, schimbarea mentalitatilor fata de produsele traditionale. Grupe de copii de la mai multe scoli din Maramures au mers la diversi producatori ai Asociatiei, pentru ca micutii sa vada la fata locului cum se prepara mezelurile sau branzeturile, dupa retete din batrani. Au fost organizate schimburi de experienta intre producatorii din Maramures si omologii lor din Germania si Ungaria. Se fac cursuri in materie de productie ecologica, in colaborare cu Fondul Mondial pentru Natura. Asociatia a reusit sa deschida un magazin propriu in Bucuresti, langa piata Floreasca, pe strada Banu Antonache. Regulile sunt clare - poti face parte din Asociatie daca ai atestat de producator traditional, certificat ecologic pentru pamantul de pe care obtii recolta, locuiesti in mediul rural si esti proprietar de teren.

"Piata produselor traditionale e inca mica la noi. Acum acopera doar 1% din vanzarile pe tara. Dar e totusi in dezvoltare", zice interlocutorul. El ne aminteste alte cateva asociatii importante de producatori traditionali, din Satu Mare, de la Arad si in Bucovina. Un succes al producatorilor traditionali este reaparitia abatoarelor de capacitate mica, unde se pot sacrifica cel mult 100 de porci si 20 de bovine pe luna, pentru deservirea fermelor de tip A, care au sub 100 de capete de animale. "Am convins autoritatile de necesitatea micilor abatoare, cu atat mai mult cu cat in Maramures, pe o raza de 100 de kilometri, nu e niciun abator. Pentru aceste abatoare s-a emis un ordin al Ministerului Agriculturii, pe 7 august 2011. Asta va face sa sporeasca numarul de animale in micile ferme", ne anunta Ioan Tataran.

Studiu culinar in Marginimea Sibiului

Dar mai este o problema, de care ne-a vorbit acelasi om, si anume ca printre producatorii traditionali pe care ii vezi la diverse targuri din tara sunt si cei care nu respecta traditia. "Mezelurile traditionale sunt inchise la culoare, pentru ca n-au antioxidanti. Mirosul specific de fum e puternic, iar in interior carnea e de un rosu inchis", iata cum poti tu, cumparatorul, sa-ti dai seama de carnurile scapate de pacatele industrializarii, dupa cum ne-a descris Ioan Tataran produsul traditional din carne. Conform actualei legislatii, mai precis Ordinului 690 din 2004, cel care vrea sa obtina atestat de producator traditional trebuie sa se adreseze directiilor agricole judetene, iar prin intermediul acestora Ministerul Agriculturii acorda atestatul de producator traditional.

A ridicat insa o intrebare, in acest sens, un specialist de la Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale "Astra" din Sibiu, Mihaela Gherghel, si anume - de unde stiu autoritatile ca mancarea aceea care se numeste traditionala este preparata dupa o reteta veche de secole? "La noi nu s-au facut studii de alimentatie traditionala, pe zone etnografice", spune specialistul, care admite totusi ca in multe comune din Romania exista monografii sau alte documente, la primarii, la biserici sau prin casele batranesti, in care se amintesc retete locale de mancare. Muzeograful a realizat de curand un asemenea studiu in Marginimea Sibiului. A intalnit insa putine femei batrane care si-au amintit de felul in care se preparau bucatele, de la inceputul pana spre jumatatea secolului trecut. Au iesit astfel la iveala atat saracia, dar si cumpatarea taranilor din vechime. Mancarea avea la baza legumele, laptele si ouale. Doar la sfarsit de saptamana vedea omul in farfuria sa o bucatica de carne. O gaina se taia numai daca era bolnava sau pentru intremarea unui om bolnav. In rest, pasarile erau pastrate pentru oua. Marile posturi de peste an se tineau cu strictete. Atunci se manca, de exemplu, lapte de bou. O reteta compusa din gogonele, varza si mamaliga. Alta reteta - cafei negru. Cojile de paine din cuptor se puneau intr-o fiertura din apa si otet. Cand nu era post, dimineata se manca lapte cu mamaliga si oua. La amiaza - tocana de cartofi. Sau fasole. Iar seara - ce ramanea de la pranz. Painea mucegaita nu se arunca. Exista credinta ca daca mananci asa ceva, vei gasi bani, iar fetele nemaritate se vor trezi la usa cu petitori.

"Intrarea produselor traditionale in supermarket - laudabila"

Un alt aspect foarte interesant ni l-a semnalat Lucia Romanescu, sefa Serviciului Produse Traditionale din cadrul Directiei pentru Agricultura Brasov. Interlocutoarea noastra a fost, pana anul trecut, directorul executiv al Oficiului National al Produselor Traditionale si Ecologice Romanesti, structura intre timp desfiintata. Primul lucru pe care ni l-a spus specialistul e ca in Romania nu este inca legiferat cuvantul "traditional" si ca urmare nu comiti o ilegalitate daca vinzi produse pe care le prezinti drept traditionale, fara ca ele sa fie in fapt asa ceva. Asta ce inseamna? - ca sunt unii oameni care doar spun ca au atestat de producator traditional, dar in realitate nu-l au. Si atunci ei se bazeaza, cand isi vand marfa la targ, numai pe actele sanitar-veterinare. Daca le au pe acestea, nu-i doare capul, nimeni nu le poate interzice sa-si vanda marfa, amestecandu-se printre adevaratii producatori traditionali dintr-un targ cu acest specific. "Singura posibilitate pentru cei care au atestat de producator traditional este sa expuna acel act la standul lor, sa fie cat mai vizibil pentru cumparatori. Astfel lumea isi da seama ca are de-a face cu marfa autentica, preparata dupa retete traditionale", spune oficialul de la Brasov.

Referitor la intrarea produselor traditionale in supermarketuri, Lucia Romanescu a tinut sa precizeze ca o discutie intre Ministerul Agriculturii si marile lanturi de magazine, pe acest subiect, a inceput inca de anul trecut. "O discutie care la acea vreme nu s-a incheiat cu niste rezultate foarte clare. Dar iata ca acum avem de-a face cu o initiativa laudabila. Se pare ca e prima de acest fel in Romania", s-a referit Lucia Romanescu la patrunderea in supermarket a Asociatiei Producatorilor de Produse Traditionale si Ecologice din Maramures.

Traditia dovedita cu acte

Am aflat insa ca se pregateste schimbarea legislatiei in domeniul produselor traditionale. Asta inseamna modificarea Ordinului 690 din 2004, pe baza caruia s-a acordat pana acum atestatul de produs traditional. Principala noutate ar putea fi urmatoarea, asa cum ne-a precizat Lucia Romanescu, de la Brasov - cand vrei sa iei atestat, trebuie sa prezinti un document in care este descrisa reteta de pe vremea strabunicilor, pentru a dovedi ca produsul tau isi trage seva din traditia unei anumite zone etnografice. Pana acum, producatorii doar spuneau ca ei fac tot felul de sortimente dupa retete traditionale. Ei bine, de acum incolo nu va mai merge doar cu vorbele, ci va trebui sa si demonstrezi, negru pe alb, ca acea reteta traditionala exista intr-o monografie sau cine stie ce alt document. Asa ca producatorii vor trebui sa se duca prin sate, sa caute in arhive, ca sa dea de asemenea acte.

Ceva nu chiar imposibil de gasit. "Eu am cautat in arhivele din Brasov si am descoperit o reteta de branza din jurul anului 1500", ne-a exemplificat Lucia. "O idee foarte buna", a comentat, la randul ei, Daniela Popa, care organizeaza de cativa ani targul de produse traditionale din fata Universitatii Agronomice din Bucuresti. Daniela este pe cale sa infiinteze Asociatia Nationala a Producatorilor de Produse Traditionale, depunand deja toate actele necesare pentru aparitia acestei organizatii. Dupa stiinta ei, in Romania ar fi acum cel putin 2.800 de producatori de produse traditionale, cu atestat, in timp ce Lucia Romanescu ne spusese ca numarul acestora ar fi si mai mare, pe la 3.800 de oameni. "Modificarea legislatiei in acest domeniu nu-i va afecta pe oamenii care respecta traditia. Noile reglementari vor da si mai multa valoare produselor traditionale", a conchis Daniela Popa. Ea insasi a gasit la un preot din comuna Sirnea, in judetul Brasov, o reteta de branza de burduf din anul 1700. Producatorii din judetul Galati, care vin la targul organizat de ea, au de mai mult timp in buzunar hartii ingalbenite de trecerea vremii, pe care sunt insemnate retete mostenite din tata-n fiu.

Cat priveste Ministerul Agriculturii, cei de la compartimentul de produse traditionale ne-au spus doar atat, ca "se lucreaza" la modificarea Ordinului 690. "Ideea nu e deloc rea. Traditia culinara s-a bagatelizat la noi. Important e ca romanii sa cumpere ceva cu adevarat autentic", considera morosanul Ioan Tataran. Omul care a invatat de la parintii sai ca "daca lucrezi pamantul, de foame n-are sa-ti fie teama"...

Dan Gheorghe, 7 noiembrie 2011

2011-11-07T00:00:00.000-08:00

Ecoturism in Romania - occidentalii "vaneaza" cantecul pasarilor, zborul gazelor, culorile florilor si urmele animalelor salbatice

Romanii tanjesc dupa ce are Occidentul, iar occidentalii plang dupa ce au romanii. E paradoxul in materie de turism, cand facem diferenta intre Est si Vest. Noi ne minunam de autostrazile si serviciile Austriei sau Elvetiei. Vesticii sunt extaziati, in schimb, de bogatia faunei si florei din Romania. Minusuri si plusuri, de-o parte si de alta, exclama Hermann Kurmes, care a fost ani la rand tour-operator in Germania, Austria, Elvetia si Italia. Acum face aceeasi meserie in Romania.

Noi avem ceea ce Vestul a pierdut

L-am cunoscut pe Hermann la pensiunea sa din Magura, un sat de langa Zarnesti, in judetul Brasov. El sustine ca Romania nu e cu nimic mai prejos decat Occidentul. Muntii si padurile din vestul Europei au o frumusete aparte, infrastructura turistica de acolo e impecabila, dar cu toate astea lipseste ceva esential. Acolo nu mai sunt animale salbatice, pasari, insecte. Pe de alta parte, Romania nu are, ce-i drept, infrastructura dezvoltata, dar in schimb oferta noastra pentru straini este de-a dreptul irezistibila - natura. E mesajul pe care Hermann il transmite oricui vorbeste cu el, din 1997, de cand s-a intors in tara natala - "ce oferim noi pe piata europeana de turism este natura pura. Strainii apreciaza insa mai mult acest lucru, decat o fac romanii".

Organizare elvetiana

Destinul l-a purtat pe acest om spre Occident inca din 1977, cand a parasit Romania. Abia terminase liceul. Si-a continuat studiile in Germania, in domeniul biologiei, dar a devenit si intructor de schi, mounatinbike si surfing. Era profesor si, in acelasi timp, organiza vacante pentru oameni de toate varstele, in special pentru tineri. Clientii cumparau un pachet complet de servicii - transport, cazare in sate turistice, excursii, sporturi extreme. Totul calculat la minut. Turistul stia ca in ziua cutare se duce in excursie, intr-un anumit loc, in alta zi avea tren sau autobuz spre o destinatie anume. Cand o familie inchiria o cabana in creierii muntilor, de exemplu in Elvetia, organizatorul sejurului venea in fiecare zi, dimineata, si lasa la usa cabanei materia prima, din care clientii isi preparau mancarea pentru ziua respectiva.

Plecat in munti, in apararea animalelor

Si a venit anul 1997, cand Hermann Kurmes s-a intors in Romania. A fost profesor, o perioada, la doua scoli din Medias. Ce l-a frapat dupa ce a pus din nou piciorul in tara natala a fost braconajul. Si mai ales taierile masive de paduri. Stia deja tot ce se intamplase in Occident, in era industrializarii. Anglia, de pilda, si-a ucis ultimul lup cu vreo 200 de ani in urma. "Pe atunci, in Anglia s-a considerat o mare victorie", zice interlocutorul nostru. La fel s-a intamplat cu lupii, ursii sau iepurii din Franta. Pe vremuri, se dadeau acolo chiar si premii celor care ucideau asemenea salbaticiuni. Agricultura intensiva din Vest, folosirea ingrasamintelor, a dus la distrugerea aproape in intregime a speciilor de pasari si insecte. "Vesticii isi dau seama abia acum de ceea ce au facut. In prezent, au legi drastice pentru protectia mediului, dar nu mai pot repara aproape nimic din raul pe care l-au facut", zice Hermann. El s-a alaturat unor cetateni germani, in perioada 1998 - 1999, intr-un demers de a-i convinge pe romani, mai precis pe satenii din Tara Barsei, sa nu mai ucida animalele salbatice, mai ales puii de lup si de urs. "Trebuia sa-i facem pe oameni sa inteleaga ca turismul la carnivore le poate aduce bani", adauga barbatul, care a strabatut muntii, prin sate si pe la ciobanii de la stane. S-a implicat apoi in constituirea Asociatiei de Ecoturism din Romania, care are 31 de membri activi in momentul de fata. Oamenii acestia au investit in turismul ecologic, prin servicii de cazare si de masa, fiind raspanditi in Bucovina, Apuseni, Bistrita, Brasov si in satele sasesti. Din aceeasi asociatie mai fac parte tour-operatori si organizatii de turism rural. Asociatia colaboreaza si cu Parcurile Nationale.

"Industria" drumetiei

Turismul ecologic e acum la "putere" in Occident, ne explica Hermann. Acolo s-a constituit, cu ani in urma, Federatia Europeana a Drumetilor. Numai in Germania sunt 600.000 de membri. O adevarata industrie a drumetiei, de pe urma careia au fost create 144.000 de locuri de munca, veniturile obtinute ridicandu-se in fiecare an la 7,5 miliarde de euro. Dar cum stam noi la capitolul asta - ne spune Bogdan Papuc, responsabilul de marketing si certificare in cadrul Asociatiei de Ecoturism din Romania. Anul trecut s-au inregistrat 20.000 de nopti de cazare in pensiunile ecologice romanesti. "Statistica e valabila numai pentru membrii asociatiei noastre. Este inca putin, fata de potentialul pe care il are Romania, in privinta ecoturismului", precizeaza Bogdan. Sa pornesti prin munti si paduri, in parcuri naturale, observand flora si fauna, sa stai in mijlocul taranilor din satele traditionale - asta e definitia ecoturismului. E de stiut ca 70% din clientii care fac ecoturism in tara noastra sunt straini. Concurentii nostri in materie de ecoturism nu sunt tarile din Vest, adauga Bogdan, ci statele din estul Europei, care au si ele natura dominata de salbaticiuni. E insa de retinut ca statisticile plaseaza Romania printre cei mai tari "jucatori" in acest domeniu. Tara noastra are 60% din totalul de ursi bruni, raportandu-ne la spatiul Uniunii Europene, conform unui raport dat publicitatii de Ministerul Mediului, inca din 2008, ceea ce inseamna aproximativ 7.000 de exemplare. Alte cifre arata ca o treime din carnivorele mari ale Europei sunt pe teritoriul Romaniei. "Avem un potential foarte mare, in privinta ecoturismului. Din pacate, nu-l folosim asa cum trebuie. E nevoie de o sustinere reala a turismului, nu numai de campanii publicitare", conchide Bogdan Papuc.

100 de euro pe zi pentru natura pura

Magura, un sat incadrat de doua masive muntoase - Bucegi si Piatra Craiului. Drumul de piatra, pornind din Zarnesti, te urca ametitor spre inaltimi inconjurate de nori. E una din destinatiile strainilor care cauta in Romania cristalinul de la facerea lumii. Grupurile de vizitatori sosesc cu precadere din Germania, Anglia, Franta, Olanda, Elvetia si Austria. Diverse categorii de turisti, fiercare cu preocuparile lor. Englezii, de pilda, sunt interesati de pasari si animale. Elvetienii vor sa descopere flora montana. Austriecii sunt curiosi de aspectele istorice ale Transilvaniei. Culmea, ne spune gazda noastra, Hermann Kurmes, strainii nu mai sunt, in ultima vreme, atat de deranjati ca in Romania lipsesc autostrazile. "Cu ani in urma, se speriau de drumurile noastre. Dar cu timpul s-au invatat cu ele. Pentru ei fauna si flora din Romania compenseaza neajunsurile legate de drumuri", continua tour-operatorul. Cele mai importante destinatii ecoturistice din tara noastra vizeaza lantul Carpatilor - Rodna, Retezat, Bucegi, Fagaras, Apuseni, zona Portilor de Fier, dar si Delta Dunarii. Cei dornici de acest gen de turism sunt, dupa cum ni se precizeaza, oameni intre doua varste, cu pregatire de la medie spre superioara si cu venituri consistente. La targurile internationale de ecoturism, oferta Romaniei in acest domeniu inseamna pachete de vacanta - cazare, masa, voiaje in natura, sporturi de aventura, ghizi - care costa aproximativ 100 de euro pe zi, de persoana. In tarif intra si biletul de calatorie al celor care vin din tara lor pana in România. Cei mai multi stau la noi cate zece sau chiar 14 zile.

La "vanatoare" de fotografii si sunete

Ei, si sa-i vezi pe Hans, John sau Pierre cu o gramada de aparate agatate de gat - de fotografiat, de filmat si de inregistrat - cum merg prin paduri, spre pasunile alpine, condusi de un ghid. Au fost deja formati zece ghizi de flora si fauna, in cadrul Asociatiei de Ecoturism. Cand se merge in parcurile naturale, mai sunt si rangerii care ofera oaspetilor explicatii. Calauza stie cand anume infloresc anumite specii de plante, in functie de anotimp si de altitudinea la care acestea cresc, pentru ca turistii sa le vada la momentul oportun in toata splendoarea lor. Unii oaspeti se minuneaza cand vad o banala rama, un carabus, capre negre, soimi, lacuste. Ce sa mai zici de greieri. Strainii le inregistreaza cantecul. Prind din zbor si simfonia pasarilor. Nu conteaza ca e zi sau noapte, "vanatorii" de sunete sunt la datorie. Altii scot din rucsac ditamai atlasul botanic. Pentru ca numai in carti au vazut, la viata lor, in Occident, floarea de colt, garofita, musetelul, coada soricelului sau menta salbatica. Atunci cand observa ceva nou pe teren, isi noteaza in agenda fiecare amanunt. Se mira, de pilda, ca in Romania sunt nu mai putin de opt specii de cimbrisor. "Oamenii acestia traiesc bucuria, ca niste copii. Fotografiaza flori, pasari, animale, se minuneaza de orice lucru, care noua, romanilor, poate ca ni se pare banal. Pentru ca noi avem tot timpul in jurul nostru pasari, animale, insecte. Ar trebui ca romanii sa vada aceasta reactie de uimire totala a occidentalilor. Poate asa ar intelege cat de importanta e bogatia pe care o avem", arata Hermann Kurmes.

In asteptarea cucuvelei

De cate ori pleaca pe un traseu, care inseamna un anumit numar de kilometri strabatuti in fiecare zi, strainii parasesc adesea coloana si o iau la fuga dupa fluturi si gaze, sa le pozeze. Se vor intoarce apoi la ei acasa, in Vest, laudandu-se cu toate "capturile" lor. Hermann le stie deja obiceiurile! Isi aminteste de unii care au stat cateva zile in padure, asteptand cantecul cucuvelei, pe care l-au si inregistrat, evident. In imprejurimile orasului Rajnov s-au construit sase observatoare, de unde pasionatii pot sa urmareasca animalele salbatice. Raman extaziati la vederea ursilor sau lupilor. Dar strainii nu stau cocotati doar in foisoarele acelea, ci pornesc in cautarea urmelor de urs, de mistret sau de lup. Si pe acelea le fotografiaza. Ni se mai spune ca genul acesta de turisti nu accepta sub niciun chip vanatoarea. Orice foc de arma ii face sa renunte imediat la vacanta in tara noastra. Astfel de incidente ar putea duce chiar si la eliminarea Romaniei din cataloagele unor firme internationale de turism ecologic.

Noroc ca nu avem drumuri!

Unii spun - ce rau e ca nu avem drumuri! Paradoxal insa, lipsa cailor de acces in zonele izolate, mai ales in munti, e mana cereasca pentru Romania. Sa ne gandim numai la alte statistici oficiale, care arata ca doua milioane de hectare de padure din tara noastra sunt neexploatabile. Si asta tocmai datorita lipsei oricaror drumuri, chiar si forestiere. Avem inca 400.000 de hectare de paduri virgine, in care nu s-a taiat nici macar un pom. Teritorii in care numai animalele salbatice sunt stapane. In acelasi timp, 16% din suprafata Romaniei se afla sub aripa legii, prin ariile protejate, in care fauna si flora sunt la adapost de "furia" oamenilor, cel putin teoretic. Cerbul carpatin, lupul, rasul, capra neagra, pisica salbatica, broasca testoasa de uscat si de apa, vipera cu corn, la care se adauga prepelita, califarul, lebada. Si lista salbaticiunilor pe care le putem vedea la noi e, din fericire, foarte lunga. Inca! O descriere a faunei tarii noastre, din 1938, vorbea despre turme de animale salbatice si puzderia de pasari care ne "inundau" muntii si campiile. Defrisarile masive din ultimele secole au dus insa la disparitia unor specii, precum antilopa saiga, bourul, elanul sau vulturul barbos. "Nu repetati greseala noastra", e sfatul pe care il aude de cele mai multe ori Hermann Kurmes de la clientii sai din Occident, in timp ce-i conduce de-a lungul Romaniei, in cautarea minunilor naturii. El spera ca romanii vor intelege, pana nu e prea tarziu, aceasta povata.

Dan Gheorghe, 21 iulie 2011

2011-10-26T03:32:00.000-07:00

"Razbunarea" fratilor Baciu : au investit 2,5 milioane de dolari in modernizarea satului natal, unde parintii lor au fost persecutati in timpul comunismului

Iata o vorba care poate schimba tot cursul lumii - "am vrut sa ne razbunam, facand bine". De aici a inceput povestea fratilor Petru si Constantin Baciu, care au stat departe de tara vreme de 30 de ani. Constantin este medic cardiolog si a avut o cariera de succes in Italia. Petru este inginer, specializat in sisteme energetice si a lucrat in SUA. La varsta senectutii, cei doi s-au intors in Romania, in satul natal - Dolhesti. Un sat din judetul Iasi. Asta s-a intamplat in 1995. Au vazut saracia in care se zbateau oamenii. Si au decis ca din banii agonisiti o viata intreaga sa reconstruiasca practic aceasta localitate. Cu toate ca aici, la Dolhesti, parintii fratilor Baciu au fost prigoniti in anii '50. Li s-a confiscat tot - aveau peste 50 de hectare de pamant, inclusiv padurea, aveau animale, utilaje agricole. Pana si casa le-a fost pustiita, apoi au fost aruncati in inchisoare, fiind considerati la vremea aceea chiaburi. Si totusi copiii lor, Constantin si Petru, s-au intors la vatra. Constantin ne povesteste ca venind cu avionul a simtit un fior in inima atunci cand a trecut granita Romaniei. La fel a simtit si fratele lui. Se intorceau acasa. Mai bine de 2,5 milioane de dolari au cheltuit fratii Baciu pentru modernizarea satului Dolhesti, de 11 ani incoace. Constantin nu vrea sa vorbeasca de bani. Doar fratele sau a amintit in treacat suma asta, cu doi ani in urma, fiind retinuta de localnicii din Dolhesti.

Afundat in noroiul satului natal

Constantin rememoreaza momentul in care a pus din nou piciorul in locul in care s-a nascut. Mai precis, picioarele i s-au afundat in glod. Abia plouase, iar ulitele satului se transformasera in "rauri" de noroi. Pana in centrul satului a mers cu o masina. Dolhestiul e la vreo 50 de kilometri de Iasi. De la biserica satului insa a trebuit sa se urce intr-un tractor, alaturi de preotul locului, sa mearga pe ulite. Dar s-a dat jos la un moment dat, sa vorbeasca cu oamenii. "Am mers cativa pasi, apoi am vrut sa ma intorc, dar nu puteam. Picioarele mi se intepenisera in noroiul care imi trecea de glezna. Am facut o manevra brusca, fortandu-ma din toate puterile, sa ma intorc", isi aminteste azi medicul acel moment. A mai gasit fosti colegi de scoala in sat, carora nu le venea sa creada pe cine au in fata lor. Baciu a ramas totusi un nume respectat aici, mai ales ca tatal lui Constantin si Petru a fost in perioada interbelica primar in sat. E si azi un podet caruia lumea ii zice "la pod, la Baciu". Toate acestea mi le-a povestit Constantin zilele trecute, cat a stat in Romania, la Iasi, fiind in curs de a perfecta actele pentru o donatie catre biserica si scoala din Dolhesti - 40 de hectare de teren si cinci hectare de padure, mostenire de la parinti. Am in fata mea un om de 92 de ani. In ciuda varstei, isi pastreaza statura impozanta. E imbracat impecabil - costum, cravata si butoni. Privirea clara, vorba cumpanita. Un gentleman in adevaratul sens al cuvantului. Iti da senzatia ca vine din alte timpuri. Sta in gazda la o cunostinta, in Iasi. Cum e doar musafir acolo, ne-a dat intalnire peste drum, la o terasa de cartier.

7,5 kilometri de ulite asfaltate

Fusesem deja in satul Dolhesti. Acolo unde oamenii ii considera pe fratii Baciu niste eroi sau niste ingeri pazitori. Tarancile mergeau in papuci, pe ulite. Acum e asfalt peste tot. Santurile de pe marginea drumului sunt betonate. Nu mai sunt noroaiele de altadata. Azi nu se mai umbla la Dolhesti in cizme din cauciuc. Comuna cu 2.970 de locuitori, care isi castiga painea din agricultura. Primarul localitatii, Gelu Iacob, ne spune ca s-au asfaltat 7,5 kilometri de ulite. Lucrarea a durat cativa ani, pana in 2005. Treaba grea, mai ales ca terenul e accidentat. Satul e cocotat pe dealuri repezi. Nu s-a pus doar asa, asfalt, peste noroi. Operatiunea a fost laborioasa. Mai intai s-a asternut un strat de 15 centimetri de balast compactat, iar peste el un alt strat, tot de 15 centimetri, de mixtura asfaltica. In fine, deasupra e un strat de uzura. Daca ar fi fost facuta din banii Primariei, toata lucrarea ar fi costat 1,5 milioane de dolari, ne spune edilul. Pe cand bugetul anual al comunei e de numai un milion de dolari, precizeaza primarul. Pe langa drumuri, au mai fost construite sau renovate, tot din banii fratilor Baciu, cinci podete. Cat priveste santurile pentru scurgerea apei de pe marginea drumului, acestea au fost amenajate pe o lungime de 3,5 kilometri.

Premii in bani pentru copii

La intrarea in sat e o statie de alimentare cu motorina, pentru tractoare. Tot de fratii Baciu construita. Cu tot cu instalatiile necesare, investitia s-a ridicat la vreo 400.000 de euro. Era nevoie de asa ceva, pentru ca altfel cine avea tractor in comuna asta trebuia sa mearga fie pana la Iasi, fie pana la Husi, sa ia motorina. Statia de motorina de la Dolhesti a fost data in folosinta in anul 2000. Incepand din 2002, celor mai silitori elevi din comuna li se acorda premii in bani, de cate 50 si 100 de lei. La cele trei scoli din Dolhesti invata, in total, 450 de copii. Sunt sustinute financiar si cateva grupuri populare, care la toate sarbatorile de peste an isi etaleaza costumele specifice locului si respecta traditia, pe ulitele satului. Dispensarul comunal a fost utilat cu aparatura medicala de cel mai inalt nivel, iar acum se doreste construirea unei locuinte pentru medic, incat acesta sa nu mai faca naveta, din Iasi. "Banii pentru aceste investitii au venit prin fundatia care poarta numele doctorului Constantin Baciu, infiintata in 1998. Niciun leu nu s-a rulat prin bugetul local", ne mai spune primarul.

Proiect eolian platit cu sanatatea

Un alt proiect de mare anvergura, inca nefinalizat, a fost construirea unei centrale eoliene pe cel mai inalt deal care strajuieste comuna Dolhesti. Din mosi-stramosi s-au pastrat aici povesti despre mori. "De apa nu erau, fiind pe dealuri, din cate se spune, numai de vant, la care se macinau granele", spune primarul Iacob. El a vorbit cu inginerul Petru Baciu despre acest fapt, cu sase ani in urma. Inginerului i-a placut foarte mult ideea. Un om la 80 de ani - azi are 86 - Petru Baciu era toata ziua pe dealurile din jurul Dolhestiului, cate cinci luni pe an, cat statea in Romania. "Nu manca nimic toata ziua, avea o viata cazona", povesteste edilul, care ne arata si biroul din Primarie la care statea Petru in fiecare zi, cufundat in planurile sale. Petru a reusit sa aduca din SUA aparatura moderna pentru testarea directiei, intensitatii si duratei vantului pe dealurile din Dolhesti. Pe cel mai inalt deal se vede si azi un stalp metalic, ridicat cu trei ani in urma, inalt de 81 de metri, pe care au fost montati senzori. Timp de un an si jumatate s-au facut masuratori, transmise la Administratia Nationala de Meteorologie din Bucuresti. S-a stabilit ca viteza constanta a vantului, in partea asta de tara, este intre 7,5 si 9 metri pe secunda. Petru avea proiectul unei centrale eoliene de trei megawati, rodul gandirii sale, conceptia fiind avizata in SUA si Romania. Costurile de amenajare a centralei eoliene, marca Petru Baciu, sunt la o treime din valoarea altor centrale de aceeasi putere, ni se spune. Petru dorea ca electricitatea sa devina piatra de temelie pentru dezvoltarea ulterioara a satului natal. Numai ca lucrurile n-au mers ca pe roate, tot felul de piedici birocratice au aparut in calea proiectului. Ca urmare, anul trecut, in aprilie, pe cand era in Dolhesti, din cauza supararii, Petru a facut un accident vascular. De atunci se afla in SUA si se lupta in continuare cu problemele de sanatate, ne-a spus fratele sau.

Medicul Papei

Acesta e motivul pentru care, saptamana trecuta, la ceremonia de la Consiliul Judetean Iasi, unde fratii Baciu au fost declarati cetateni de onoare ai judetului, a fost prezent numai Constantin. Doctorul lacrimeaza atunci cand vine vorba de fiul sau, Adrian, pianist concertist si profesor universitar, care a murit de inima, cu mai multi ani in urma. "Un capriciu al destinului", spune apoi interlocutorul meu. Fiul unui medic cardiolog moare fulgerator din cauza unui anevrism cardiac de aorta ascendenta - medicul are puterea sa ne spuna exact diagnosticul unicului sau fiu. Celalalt frate, de pe taram american, Petru, n-a avut copii. Rude apropiate nu au. Asa s-au decis cei doi frati sa lase satului in care s-au nascut agoniseala lor de-o viata. Constantin profeseaza si azi, la Roma. In memoria fiului sau, acorda romanilor din Italia consultatii gratuite. Un om care toata viata lui a facut bine semenilor. Cand era elev la Husi, la Liceul "Cuza Voda", Constantin a organizat o asociatie care strangea fonduri de la toti elevii si in felul acesta se cumparau haine si carti pentru colegii lor mai saraci. A plecat la Bucuresti, aici absolvind Medicina, in 1940 fiind deja medic extern la Spitalul Brancovenesc, apoi intern la Spitalul Witting. Au urmat doi ani pe front, ca medic militar. Un congres medical din Atena, in 1966, i-a oferit posibilitatea sa ramana in lumea libera. Recunoscut pentru meritele sale, ca doctor, Constantin Baciu l-a avut in grija pe insusi Papa Ioan Paul al II-lea. "Acesti oameni sunt de o rara generozitate. Adevarati patrioti, care n-au uitat de unde au plecat", i-a caracterizat primarul din Dolhesti pe fratii Petru si Constantin Baciu. Fara a da macar o clipa senzatia ca e impresionat de laude sau titluri, Constantin le-a transmis romanilor un mesaj sec, la finalul discutiei noastre - "sa-si aminteasca de noi ca de un bun exemplu".

Dan Gheorghe, 12 septembrie 2011

2011-10-09T04:21:00.000-07:00

Ursii plang. Orfanii de la "gradinita" si pensionarii de la "caminul de batrani"...

Si ursii plang. Oricat de mult ar mira pe cei care se gandesc la niste animale mari, fioroase, gata sa te striveasca. Sunt totusi atat de firave! Si cand asta? La intalnirea cu omul. N-o spunem noi, ci niste oameni care incearca de ani de zile sa salveze ce se poate salva din aceasta specie. Mandria tarii noastre, dupa cum reiese din multe rapoarte oficiale. In 2008, de exemplu, Ministerul Mediului sustinea ca 60% din numarul total al ursilor bruni din Uniunea Europeana se gasesc pe teritoriul Romaniei. Adica de ordinul a 7.000 de exemplare. Dar ursii par sa nu-si mai gaseasca locul intr-o tara in care padurile au fost hacuite pe mii de hectare, iar aceste animale fie sunt vanate fara mila, fie sunt prinse si bagate in custi, sa atraga turistii in fata pensiunilor sau restaurantelor.

15 noi orfani in fiecare an

De ce plang ursii? Hai sa vedem un prim exemplu. La orfelinat. Da, exista un orfelinat de ursuleti in Romania. Ursuleti care au ramas fara protectia materna. Omul care se ocupa de orfani se numeste Leonardo Bereczky. Traieste in orasul Balan, in judetul Harghita. Dar rezervatia pe care a infiintat-o cu mai bine de zece ani in urma se gaseste in pustietate, in mijlocul padurilor din Muntii Hasmas. Un teritoriu bine stabilit, marcat, in care turistii nu pot intra. Ce ne spune Leonardo, care are studii in silvicultura - ca puii de urs sunt foarte vulnerabili pana la varsta de sapte luni. Pot sa moara, daca nu sunt ingrijiti. Dar de ce nu mai au parinti? "Fie din cauza accidentelor de vanatoare, cand ursoaica este ucisa, fie a defrisarilor masive, prin care se strica habitatul acestor animale", ne explica inginerul. Abia de la varsta de noua luni un ursulet poate sta pe picioarele lui. Sa-si caute hrana si adapost, sa-si poarte de grija. Leonardo apreciaza, din experienta lui, ca la nivelul intregii tari, in fiecare an, apar in medie cate 15 orfani. Pui de urs. Norocul unora dintre acesti pui este ca sunt gasiti de oameni care nu-i baga nici in cusca, nu-i duc nici la circ, nici nu-i plimba pe strada, sa faca bani de pe urma lor, ci ii aduc la "gradinita" din Harghita. Oficial, se numeste Centrul de reabilitare a puilor de urs orfani. Care se afla sub administrarea Asociatiei pentru conservarea valorilor naturii. Este sistemul creat de Leonardo Bereczky. El si cu inca patru specialisti au avut pana acum in grija peste 50 de ursuleti. Orfanii raman la acest centru pana la varsta de doi ani. Dupa care li se da drumul in natura. Sa traiasca pana la adanci batraneti, adica pana pe la 37 de ani, cat e viata unui urs.

Motodeltaplan pentru urmarirea ursuletilor eliberati

Nu e deloc usor sa ingrijesti niste orfani. Fie ei si ursi. Au fost adusi din diverse judete - Vrancea, Brasov, Covasna. Tarcurile in care stau ursuletii se intind pe mari suprafete, pana in mijlocul padurii. Ingrijitorii lor sunt cat se poate de discreti. Le pun ursuletilor mancare, dar nu oricum, ci in copaci. Animalul nu trebuie sa te vada, sa te simta, cand intri in tarc si ii aduci hrana. Fructe ori seminte. De ce in copac? Tocmai pentru ca puii sa munceasca pentru mancarea lor. Sa se simta ca in natura. Atunci cand vor "absolvi" gradinita si isi vor lua viata in propriile labute, sa nu fie invatati cu oamenii. Sa stea departe de comunitatile omenesti. Sa stie sa-si caute hrana in padure. Ei bine, dupa "absolvire", se vede rodul trudei oamenilor care i-au ingrijit. Din acest punct de vedere, Leonardo Bereczky a aplicat o metoda extrem de interesanta. Urmareste puii de urs, dupa ce acestia au implinit doi ani si pleaca de la centrul din Harghita. Puiul are un colar la gat. Si va fi urmarit prin GPS. Ca sa fie supravegherea mai eficienta, Leonardo foloseste un motodeltaplan. Sa observe drumul ursuletului. Iata, de pilda, un asemenea studiu facut in perioada iulie-noiembrie 2008 asupra unui pui de urs abia iesit pe poarta "gradinitei". Animalul a fost la inceput ezitant. S-a intors de cateva ori in tarc, pentru mancare. Dupa aceea insa a decis sa plece definitiv. Cu aceasta ocazie, s-a constatat un lucru care nu se stia pana atunci, anume ca un urs poate sa strabata in numai cateva luni zeci de kilometri. Ursuletul acesta a mers nu mai putin de 80 de kilometri, spre judetul Covasna. Dar cel mai important a fost comportamentul animalului. El s-a ferit de comunitati. Trecea pe langa diverse sate, dar la o distanta de cativa kilometri. A preferat doar zonele izolate, intunecimea padurii. Deci educatia pe care a primit-o la "gradinita" a dat rezultate! Leonardo face apel la oamenii care gasesc pui de urs sa ia legatura cu organizatia pe care o conduce - www.orphanbears.org sau la telefonul 0740.431.599. - acestea fiind cele doua modalitati de contact. Mai mult decat atat, se va incepe cat de curand o campanie prin care romanii vor fi invitati sa adopte virtual cate un pui de urs, caruia sa-i asigure astfel educatia la "gradinita". Si viitorul.

"Pensionarii" de la Zarnesti

Daca am fost la "orfelinat", hai si la "caminul de batrani". De data asta, ne deplasam in judetul Brasov, la doi pasi de orasul Zarnesti. Un drum de piatra ne urca anevoios pe un deal, spre o padure care la prima vedere nu-ti spune nimic. Insa la un moment dat intalnim o bariera si o ghereta. Nu intra oricine in acest perimetru. Am ajuns la Rezervatia de ursi din Zarnesti. Este locul in care 57 de animale si-au gasit linistea, dupa o viata intreaga de chinuri. Au stat in custi, in diverse zone turistice, au fost plimbati pe strazi, spre "deliciul" publicului, care facea poze "la urs", au lucrat la circ. Si azi, batrani si bolnavi, cei 57 de locatari ai rezervatiei din Zarnesti s-au retras sa-si linga ranile. S-au retras e putin spus, pentru ca initiatoarea proiectului, o brasoveanca - Cristina Lapis - a scos acesti ursi din situatia lor de sclavi cu ajutorul autoritatilor, anume Garda Nationala de Mediu. Eliberarea animalelor n-a fost usoara. "Proprietarii" animalelor isi inventau tot felul de "drepturi". Legislatia romaneasca interzice capturarea si detinerea ursilor. Tara noastra a semnat, in acest sens, Conventia de la Berna, inca din 1993.

Animale pazite de oameni

"Omul le-a furat viata acestor ursi. Ei nu stiu sa se descurce singuri, in natura. E mai bine sa-i tinem departe de oameni", ne descrie gazda noastra, Cristina, motivul infiintarii acestei rezervatii. In mijlocul padurii au fost amenajate doua tarcuri, fiecare de cate sapte hectare. In tarcuri stau "pensionarii". Nu li se mai poate da drumul in natura, pentru ca s-au invatat cu omul. S-ar intoarce, culmea, tot la oameni. Acolo unde le-a fost rau. Dar unde altundeva sa te duci?! Nu stii sau nu poti sa-ti gasesti singur mancarea, in padure. Si atunci ursii acestia ar fi ucisi, daca s-ar apropia de oameni. E mai bine acum pentru ei sa-si duca viata linistiti, in tarc. Aici vor ramane pana la sfarsitul zilelor lor. Un al treilea tarc e in curs de amenajare. Toata rezervatia va putea, in final, sa gazduiasca 100 de ursi. Rezervatia s-a nascut in 1995, cu ajutorul Societatii Internationale pentru Protectia Animalelor din Londra. O munca titanica a fost atunci - 3.000 de stalpi au fost "plantati" prin padure, pentru gardul de peste doi metri inaltime, care se intinde pe mai bine de 15 kilometri. Un gard care coboara pana la un metru si jumatate sub pamant. Tocmai pentru ca ursii sa nu poata sa scape, nici daca ar incerca sa-si faca loc, cu ghearele, pe sub imprejmuirea metalica. Gardul e dublat de sarma electrica. Atingerea nu e mortala, dar reuseste sa-i tina pe ursi la distanta de orice tentativa de evadare. Ca lider al Asociatiei "Milioane de prieteni", Cristina Lapis spune ca autoritatile locale din Zarnesti au sprijinit de la bun-inceput acest proiect, oferind terenul necesar tarcurilor.

Ace infipte in ochi

Scapati din custile lor, "pensionarii" ajunsi in padurea din Zarnesti au facut un lucru care spune multe despre ce se petrece in sufletul acestor uriasi. Au alergat la primul copac intalnit in cale si l-au imbratisat. Au ramas asa, nemiscati, minute in sir. Era probabil copacul pe care-l visasera ani la rand, cat au stat inchisi in spatele gratiilor. Noii locatari trec mai intai printr-o perioada de evalauare a starii de sanatate. Multi au grave probleme cu articulatiile, altii nu mai au gheare, pentru ca le-au fost smulse. Unii au ramas fara dinti. Mergem pe aleile largi, insotind gardurile tarcurilor, in spatele carora ursii isi fac de treaba. Se balacesc. Fiecare tarc are cate cinci "piscine". Niste lacuri alimentate de izvoare. La un moment dat ne atrage atentia un zgomot, ca de motor. Ne este prezentat Muky. Un urs cat toate zilele, dar care are comportament de "copil". El a fost tinut toata viata in cusca. N-a avut parte de ingrijirea mamei, ni se explica. "Puiul de urs sta cu mama lui, in mod normal, pana la varsta de doi ani", precizeaza Cristina. Muky s-a ghemuit aproape de gard, in preajma noastra, scoate sunetul acela ciudat si isi roade ghearele. Asa face numai cand vede oameni. Alt urs, alt destin - Mura. Ursoaica de la circ. Are picioarele strambe, dupa ani de zile in care a fost obligata sa mearga pe bicicleta. Ne apropiem apoi de un colos. E orb. Ne simte de la distanta. El sta intr-un perimetru numai al lui, separat de ceilalti "frati". Devine agitat, stiind ca sunt oameni in apropierea lui. Incepe sa geama puternic si isi infige coltii in propriile-i labe, muscandu-le cu indarjire. Gemne si mai puternic, de durere. Dar durerea e "amintirea" unor vremuri de mare chin, cand a ramas fara vedere. Pentru ca i-au fost infipte ace in ochi, ne spune Cristina povestea uriasului, de care ne indepartam rapid, pentru a se calma. Fiecare urs din rezervatie si-a stabilit un teritoriu. Dar au cu totii un program al lor, dupa-amiaza. Atunci se intalnesc in poiana. Un loc pe care singuri si l-au stabilit. Pentru socializare. Stau impreuna o vreme, se joaca, iar spre seara se retrag la "casele" lor.

Doi "imigranti"

"Familia" ursilor din Zarnesti s-a inmultit si cu doi "straini", unul din Osetia de Nord si altul nascut in Texas. Organizatiile internationale de protectie a animalelor au solicitat sprijinul Cristinei Lapis, pentru a primi cele doua exemplare. Ursul adus din Osetia de Nord, o zona de conflict armat din Georgia, a fost tinut in lanturi, ani la rand. Pe cand "texanul", din specia ursului brun, fost "star" de spectacol, avea nevoie de compania fratilor lui, in Romania, pentru ca in America dominanti sunt ursii grizzly, chiar si in adaposturile de profil.

O tona de mancare pe zi

Cel mai mare sanctuar de ursi bruni din Europa - asa cum e recunoscut cel de la Zarnesti - are nevoie, in fiecare zi, de o tona de mancare pentru cei 57 de locatari. Intretinerea intregului sistem costa 20.000 de euro pe luna. Aici lucreaza oameni care se ocupa de hrana si sanatatea ursilor, dar si de paza intregii zone. Principalii sponsori ai rezervatiei din Romania sunt, in mod paradoxal, persoane fizice si asociatii din Marea Britanie, Franta si Germania. "Pe ei ne bazam", auzim de la Cristina. E drept ca mai vin ajutoare si din Romania. Mai ales hrana de la marile lanturi de magazine. E insa si un alt ajutor, tot din strainatate. Voluntari care lucreaza in rezervatie, unii pentru o saptamana sau o luna, altii si mai mult, din Olanda, Elvetia, Germania, SUA, China, dar si din Australia sau Peru. Rezervatia poate fi vizitata de turisti, dar numai cu programari prealabile. Cel mai important e insa programul educativ, in colaborare cu diverse scoli din tara. Grupuri de scolari vin aici. Un ghid le explica tot ce trebuie sa stie despre ursi. "E o sansa ca macar noile generatii sa constientizeze si sa respecte bogatia pe care tara asta o are - fauna", spune Cristina Lapis. Poate ca in viitor ursii din Romania nu vor mai plange...

Dan Gheorghe, 29 iulie 2011 (fotografiile apartin lui Leonardo Bereczky)

2011-09-27T03:22:00.000-07:00

URIASII SE INTORC IN CARPATI

Peste numai cateva luni se va petrece in Romania un eveniment pe care il putem defini drept istoric - punerea in libertate a primelor 20 de exemplare de zimbri. Asta se va intampla in zona montana a judetului Neamt. Acest lucru a devenit posibil dupa un lung sir de programe care au fost aplicate, de ani de zile incoace, de Parcul Natural Vanatori-Neamt, in colaborare cu diversi specialisti din tara si din strainatate. Sa vezi un animal de aproape o tona greutate, pana la trei metri lungime si vreo doi metri inaltime, umbland liber prin Carpati, este ceva cu totul special. Cu atat mai mult cu cat se poate spune ca omul reface azi ceea ce tot el a distrus. Pentru ca la noi zimbrii au fost exterminati inca de-acum 200 de ani. Ultimele exemplare au fost vazute atunci in Muntii Bargaului, in estul Maramuresului si in Muntii Calimani. Animalele au fost hacuite fara mila, concomitent cu taierea padurilor si extinderea suprafetelor agricole. Cel mai mare erbivor din Europa are un aspect care te face sa-ti doresti sa fii cat mai departe de el. Are un cap masiv si o cocoasa proeminenta. Gatul si pieptul sunt acoperite de o "barba" abundenta, care-i amplifica imaginea de colos.

Pericolul braconajului

Zimbrul a disparut in Polonia in 1919, iar din Caucaz - in 1927. Polonia s-a "trezit" insa cu mult timp in urma si a trecut la reintroducerea acestei specii pe teritoriul sau, inca din 1960, cand primele exemplare au fost eliberate in natura. Tot pe atunci a facut acelasi lucru si fosta Uniune Sovietica. Se stie, de exemplu, ca o turma de peste 100 de zimbri in libertate se afla pe teritoriul Ucrainei, mai precis in Bucovina de Nord. Polonia are deja 300 de exemplare libere in momentul de fata. Ucraina, in schimb, inregistreaza reducerea efectivelor, dupa 1990, vechea problema intervenind acolo - braconajul. La nivelul intregii Europe sunt inregistrati la ora actuala 3.800 de zimbri, din acest total 1.600 fiind in libertate, de-a lungul lantului Carpatic. Restul, adica cei din Occident, pot fi vazuti doar in gradini zoologice sau rezervatii.

Americanii au evaluat zimbrii din Carpati

Un studiu realizat de specialistii americani de la Universitatea din Wisconsin arata ca Muntii Carpati reprezinta cea mai mare sansa pentru zimbrii din Europa, de-a se inmulti. Expertii arata ca multe zone din Carpati sunt pustii, oamenii n-au patruns acolo, pentru exploatari agricole sau forestiere. Un mediu propice zimbrului. Situatia actuala e totusi pe muchie de cutit, zimbrul fiind inca in stadiul in care nu se stie daca are un viitor asigurat pe batranul continent. Tocmai de aceea Uniunea Europeana defineste zimbrul drept "specie prioritara" in Directiva "Habitate", iar Conventia de la Berna se refera la "specie protejata".

Riscul imperecherii "in familie"

Turmele europene de zimbri in libertate sunt mici - cel mult zece exemplare. De-aici si riscul imperecherii "in familie", cu efect in degenerarea speciei. Se adauga pericolul unor boli, cum ar fi tuberculoza sau febra aftoasa. Ideal ar fi ca fiecare turma sa aiba cel putin 100 de exemplare, adauga alti specialisti, de data asta cei polonezi, de la Academia de Stiinte din Bialowieza. Tot polonezii arata, din experienta propriei lor tari, ca punerea zimbrilor in libertate nu s-a soldat pana acum cu incidente intre aceste animale si oameni. Dimpotriva, cu cat zimbrul traieste mai adanc in pustiu, cu atat e mai sperios. Daca insa oamenii patrund des in zona lui, animalul capata curaj si ataca, dar numai atunci cand este provocat.

10.000 de euro costa un zimbru

Romanii au vrut sa se impace cu zimbrii in 1958, cand primele doua exemplare au fost aduse din Polonia si tinute intr-o rezervatie din Hateg. Locatii similare mai sunt acum in Dambovita, Bucsani si Vama Buzaului. Ideea zimbrilor in libertate, pe teritoriul Romaniei, s-a nascut abia in 1999, printr-un program sustinut de Banca Mondiala si Uniunea Europeana. Am vrut sa stim de la directorul Parcului Natural "Vanatori-Neamt", Catalin Sebastian, de ce avem nevoie de zimbri in libertate, in Carpati. Acest animal, cu dimensiuni impresionante, poate fi ceea ce specialistii numesc "specie-umbrela" pentru erbivorele mai mici, refacandu-se astfel un intreg ecosistem. Studiile efectuate de Societatea Zoologica Regala din Londra si de Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice din Romania au stat la baza proiectului-pilot din Rezervatia de zimbri "Dragos Voda" din judetul Neamt. Ca urmare, in 2003, mai multi specialisti polonezi, intre care un medic veterinar, un crescator de zimbri, un genetician si un ecolog, au venit aici. In scurt timp, s-a pus la punct prima ferma de carantina pentru zimbri de la noi din tara. Au fost adusi 15 zimbri din vestul Europei. Pretul unui exemplar urca pana la 10.000 de euro, in functie de calitatile sale. S-a tinut cont mai ales de bagajul genetic al animalelor importate.

Mesaje pentru satele din zona montana

A fost amenajat un tarc cu o suprafata de 180 de hectare. Gigantii traiesc in semi-libertate. Au la dispozitie pasuni, dar si paduri de brad, fag, anin verde, frasin si paltin de munte. Scoarta acestor arbori face parte din dieta zimbrilor, care mai poftesc si la alte cateva sute de specii de plante, dar si la fructele de padure. S-a inceput o campanie de informare a populatiei din satele aflate in jurul rezervatiei, in privinta comportamentului acestor animale. Cel mai important mesaj a fost legat de plusul de imagine pe care zimbrii il aduc zonei montane a Neamtului, prin sporirea atractivitatii turistice. Ingrijitorii din rezervatie au fost scoliti, atat in tara, cat si in strainatate, pentru a deprinde diverse tehnici - tranchilizarea zimbrilor, prelevarea de probe si hranirea animalelor. Alt studiu a vizat preferinta zimbrilor fata de anumite habitate, constatandu-se ca, dupa ce vor fi complet libere, aceste animale ar putea sa urmeze trasee spre zona de nord a Carpatilor Romaniei. Alt spatiu considerat propice acestor giganti e Parcul Natural Muntii Maramuresului, cu 147.000 de hectare de paduri libere de activitatea umana.

Lege modificata pentru zimbri

Autoritatile romane s-au pregatit si din punct de vedere legislativ pentru momentul punerii in libertate a primilor zimbri in tara noastra. In anul 2008 au fost aduse modificari in textul legii care reglementeaza vanatoarea si protectia fondului cinegetic. Noul act legislativ - Legea 215 din 2008 - prevede nu numai ca vanarea zimbrului este strict interzisa, dar stabileste si una dintre cele mai mari amenzi din Romania, pentru cine ar ucide un zimbru. Cel care va comite o asemenea fapta va plati o amenda de nici mai mult nici mai putin decat 30.000 de euro. Aceeasi lege a luat insa in considerare si posibilitatea ca proprietarii de terenuri sa fie despagubiti, atunci cand zimbrul le-ar aduce pagube. Se stie, in privinta acestor animale, ca masculii batrani au cel mai mult tendinta da-a face "vizite" zonelor cultivate, primavara sau toamna. Raspunderea, in acest caz, va reveni institutiilor care se ocupa de mediu, de la nivel central. Guvernul va stabili un mecanism concret de plata a despagubirilor. Cert este ca daca programul punerii in libertate a zimbrilor, desfasurat la Rezervatia "Dragos Voda" din judetul Neamt, va fi un succes, Romania va continua punerea in libertate a acestor animale si in alte zone montane. Strategia pe termen lung este ca in partea de est a lantului Carpatic, la granita dintre Romania si Ucraina, efectivul de zimbri sa ajunga la 500 de exemplare.

Radio-colar pentru "sefa" turmei

Dar pana atunci va trebui sa vedem cum se va desfasura programul specialistilor de la rezervatia din Neamt, incepand din iarna viitoare, cand primii 20 de zimbri vor fi eliberati. Animalele vor avea salasul intr-o zona putin frecventata de turisti, din cauza reliefului accidentat. Este vorba despre Valea Cracaului, situata in partea de sud a Parcului Natural Vanatori-Neamt. Miscarea in libertate a animalelor va fi urmarita pas cu pas. Vorbim de cateva grupuri, fiecare cu cate o femela dominanta. Femela va avea in jurul gatului un radio-colar, ca o zgarda, cu un emitator. Rangerii vor cunoaste, zi de zi, in ce loc anume se afla fiecare grup, traseele si refugiile preferate. Se vor face periodic analize asupra starii de sanatate a zimbrilor. Cei bolnavi vor fi extrasi din mijlocul turmei. Animalele libere vor primi hrana suplimentara, iarna, cand padurea e mai putin darnica, in aceasta privinta, pentru a fi evitata deplasarea grupului spre alte teritorii.

Inmultire dificila

Alta problema importanta este cea a inmultirii. Aceste animale traiesc, in general, 24 de ani, atingand maturitatea sexuala la sapte ani. Masculii isi pierd destul de repede interesul pentru activitatea sexuala, in jurul varstei de zece ani. Rezervatia din judetul Neamt are deja 30 de exemplare, dintre care 20 vor fi lasate in libertate. In ultimii doi ani, aici au fost trei fatari. Asa ca pe langa cei zece zimbri care vor ramane in continuare in tarc, se vor importa alte exemplare, pentru asigurarea inmultirii si in semi-libertate, concomitent cu evolutia efectivelor libere. In ciuda tuturor acestor proiecte, Parcul National din judetul Neamt, in care e inclusa si rezervatia de zimbri, are numai 15 specialisti. Asa ca pentru munca de teren se preconizeaza atragerea unor experti de la diverse institutii de invatamant superior din tara, dar si de la gradini zoologice, alte rezervatii naturale sau ONG-uri. Pentru ca zimbrul sa se simta din nou, aici, in Romania, ca la el acasa...

Dan Gheorghe, 25 iulie 2011

2011-09-22T03:39:00.000-07:00

O altfel de Romanie intr-un sat din Transilvania

Comunitatea de 157 de familii din satul Limba, judetul Alba, da dovada de un neobisnuit spirit de solidaritate. Oamenii de aici si-au modernizat singuri localitatea, o intretin din banii si din munca lor. Mai mult, si-au stabilit propria strategie de dezvoltare pe termen lung a satului in care traiesc.

Impartirea responsabilitatilor

Turla bisericii din sat mai avea putin si cadea. Biserica are aproape 70 de ani. Satenii au stabilit necesarul de materiale. Lemn, tabla, cuie. Si-au impartit responsabilitatile - cine aduce cuiele, tabla si lemnul. Au strans si bani pentru mesterii adusi de la Recas. Dar si localnicii i-au ajutat pe meseriasi. Cate o echipa in fiecare zi, la caratul materialelor. S-a stabilit cine anume din sat face mancare pentru muncitori. Asta s-a intamplat in 2007. Lucrarea a tinut din primavara pana-n toamna. Turla a fost salvata. Un an mai tarziu, s-a pus si acoperis nou la biserica.

Un podet facut intr-o zi

Era nevoie de o cale mai scurta din vatra satului spre campul unde satenii isi au culturile. Drumul se opreste intr-o rapa. Nu era un podet acolo. Trebuia sa ocolesti trei kilometri. Ca sa ajungi la campul cu semanaturi. Pana intr-o zi, cand satenii s-au strans din nou si s-au sfatuit. Tot in 2007. Facem podetul. Zis si facut. De ce aveau nevoie? Doua traverse din fier. Lemn. suruburi, sa prinda bucatile din lemn de traverse. S-au adunat oamenii din sat, intr-o zi de duminica. Luasera deja traversele de la fostul CAP din zona lor. Si intr-o singura zi au construit podetul. Lung de cativa metri. Nu pare a fi mare lucru, la prima vedere. Pentru sateni insa e important. Acum nu mai ocolesc trei kilometri, pana la campurile lor semanate.

Taluzarea malului Muresului

Terenul dinspre balta, cum i se zice pe-aici. Aproape de malul Muresului. Se ducea pamantul la vale. Punand in pericol culturile agricole. Alta sedinta a satenilor, in 2009. Ce facem? Cineva din sat cunoaste pe unul care are o firma cu utilaje de mare putere, special pentru astfel de lucrari. Au vorbit cu el. Si el a venit cu utilajele. Satenii au strans bani pentru motorina consumata de uriasele masini. S-a taluzat terenul. Cu ocazia asta a fost nivelata si o suprafata tocmai buna pentru un teren de fotbal. S-au pus si doua porti.

Refacerea scolii

Scoala din sat. Veche, subreda. Iar s-a strans obstea la sfat. Trebuie s-o reparam. S-au impartit oamenii in echipe. Fiecare si-a luat angajamentul ca intr-o anumita zi sa vina si sa munceasca. Au schimbat acoperisul, ferestrele, usile, tevile de apa, instalatiile electrice. Cladirea e acum ca noua.

Solidaritate pentru viata

O consateana de-a lor a trecut prin momente de viata si de moarte. Avea mari probleme cu inima. Erau necesari bani pentru operatie. Oamenii s-au mobilizat, dupa apelul facut de preotul satului, Marius Pistanila. In numai sapte zile au fost stransi 2.500 de euro. In aprilie 2011. Femeia a intrat in operatie, i s-au pus doua stenturi. Acum e bine. Isi vede de viata ei.

Vacanta pentru copiii sarmani

Tot anul acesta - 11 copii din sat, din familii nevoiase, au fost trimisi in vacanta. Pe banii satenilor. Au pus oamenii mana de la mana si copiii au plecat in tabara, in Muntii Trascau. Au stat pustanii acolo o saptamana.

Asociatia "Limbenii"

Acestea sunt cateva exemple despre felul in care o comunitate mica din Transilvania intelege sa-si rezolve singura problemele. Edilitare sau umanitare. E povestea satului Limba din judetul Alba. Localitate cu 157 de familii, aflata la cativa kilometri de Alba Iulia. Dar taranii de aici nu sunt uniti la intamplare. Si-au facut asociatie. Cel mai important "capital" al acestui sat este munca in comun a locuitorilor sai. Asociatia isi trage botezul de la numele satului - "Limbenii" - si a fost infiintata in 2006. "La inceput, ne-am strans 42 de familii", ne spune presedintele organizatiei, Dorin Bucur. In prezent, asociatia are 147 de membri. Aproape toate familiile din sat au cate un reprezentant in aceasta asociere.

Fara politica

S-au stabilit de la bun-inceput cateva principii. In fiecare an se face o adunare generala, in luna februarie. Se prezinta lucrurile deja rezolvate in precedentul an si apoi proiectele pentru anul urmator. I-am intrebat pe localnici de ce si-au facut asociatia. Si mi-au raspuns simplu - "pentru o viata mai buna". Prin locurile astea mai e o vorba - "sa ne avem de neamuri". Adica oamenii sa fie uniti. Cu ocazia aceleiasi adunari generale se alege un presedinte al asociatiei. Mandatul sau e pentru un an. El isi face o echipa din patru consilieri. Echipa lui Dorin Bucur si-a stabilit anumite obiective pentru anul 2011, cum ar fi lucrari de intretinere la sistemul de canalizare al satului, curatenie generala in cimitir si construirea unui refugiu la una din statiile de autobuz satesti. Al doilea principiu este legat de politica. Adica sa nu se faca politica in cadrul organizatiei. Cei din conducerea asociatiei nu pot fi oameni politici si nici nu au voie sa faca lobby pentru un partid sau altul. Trebuie sa fie doar gospodari. "Avem de rezolvat problemele noastre, pe care le rezolvam doar cu munca noastra", mi se explica.

Strategia de dezvoltare a satului

Satenii au si o viziune de viitor asupra dezvoltarii localitatii lor. Cu atat mai mult cu cat, potrivit statisticilor, trei sferturi din locuitorii satului Limba sunt tineri. Ei isi castiga painea mai putin din agricultura si mai mult ca angajati pe la diverse firme din Alba Iulia. Dar se vede, dupa cum arata satul - case frumoase, ingrijite - ca sunt oameni vrednici. Mi se arata un document intitulat "viziunea de dezvoltare a satului Limba". Textul incepe cu urmatoarea fraza - "vrem sa lasam satul cat mai dezvoltat, pentru generatiile viitoare". Ideea dezvoltarii e legata mai ales de turism. Localnicii vor sa amenajeze malul raului Mures, din dreptul satului lor. Deja au construit un ponton acolo. Vor sa reinvie, in anii ce vin, un mestesug vechi al zonei - plutaritul - si sa-i plimbe pe turisti cu pluta. Si pentru cazarea oaspetilor exista solutii. Fiecare gospodarie de aici are doua corpuri, dupa traditie. La strada este "casa dinainte", cu una sau doua camere. Cele mai frumoase si mai spatioase din acea gospodarie. Pastrate pentru oaspeti. Gazdele stau intr-un alt corp de casa, mai simplu si mai ascuns, spre gradina de legume. "Casa dinainte" ar putea dobandi statut de pensiune. Asociatia din satul Limba are deja angajat un expert in domeniul turismului, care sa rezolve problema asta, din punct de vedere al actelor, pentru toti oamenii din localitate care vor sa aiba turisti la ei in casa. "Sunt foarte multi care vor asta", ne asigura Dorin Bucur.

Voluntari pentru paza podului peste Mures

Ideea de solidaritate in satul Limba are radacini adanci. Asezarea e atestata inca din anul 1238. Documentele arata ca aceasta comunitate a participat la revolutia din 1848, sub comanda lui Axente Sever. Oamenii de aici au pus umarul si la construirea Catedralei din Alba Iulia. La putin timp dupa Marea Unire de la 1918, voluntarii din Limba, constituiti intr-un pluton, au pazit podul de peste Mures, aflat la mica distanta de satul lor. Au ramas relatari si din perioada interbelica, in care satul era remarcat pentru organizarea minutioasa. Localnicii se imparteau atunci in grupuri. Unii curatau santurile, altii viile si pasunile. Toata suflarea satului a luat parte la construirea bisericii, in 1942. Taranii au carat piatra de rau, in carutele lor, pentru temelia lacasului de cult. Denumirea satului vine, din cate se stie, de la o limba de pamant de pe malul Muresului, unde pe vremuri se opreau plutasii, la ceas de odihna. Satul face parte din comuna Ciugud. Dar dintre cele sase sate ale comunei, numai in Limba exista asociatia taranilor, ne-au confirmat oficialii de la Primarie.

Canalizare si camin cultural

Spiritul de coeziune s-a pastrat si in perioada comunista. In anii '70, satenii au ridicat caminul cultural. Iar in 1977 au participat la lucrarile de canalizare a intregului sat. Au sapat santuri pe toate strazile. Au facut si bazinul pentru captarea apei. "Parintii mi-au povestit cum s-a muncit atunci", adauga Dorin Bucur.

Operatiunea gazelor naturale

Una dintre cele mai mari operatiuni de modernizare a satului Limba s-a desfasurat intre anii 1994-1995. La acea vreme, comuna Ciugud a intrat in planurile autoritatilor de-a fi conectata la reteaua nationala de gaze naturale. Pe atunci nu era inca asociatia de azi din Limba. Dar locuitorii satului au decis la acel moment sa formeze un comitet ad-hoc, in conducerea caruia sa fie patru oameni, dintre cei mai iscusiti ai comunitatii, intre care si contabilul Gheorghe Serdean. El a primit sarcina de-a strange bani de la toate familiile din sat. S-a decis ca fiecare familie sa plateasca esalonat suma necesara pentru racordarea la reteaua de gaze. Atat cat revenea fiecarei gospodarii in parte. S-a achitat suma de 220.000 de lei vechi pentru un foc, in rate, din octombrie 1994 pana in noiembrie 1995. Tocmai prin esalonarea platilor s-a reusit ca oamenii sa achite mai usor intreaga factura, fara nicio penalizare de intarziere. "Unii si-au vandut vitele, altii s-au imprumutat. Dar toti au dat banii la termen", isi aminteste fostul contabil. Istoria satului Limba are in paginile sale data de 11 noiembrie 1995, cand prima flacara din gazul venit pe conducta s-a aprins in aceasta localitate.

Revelionul satului

Daca veti cauta in satul Limba o carciuma, sa stiti ca nu gasiti. Pur si simplu nu exista. Am intrebat de ce si mi s-a raspuns ca nu e nevoie. Limbenii prefera sa se viziteze reciproc, ca "in familie". Dar mai ales cand se strange toata suflarea la marile sarbatori de peste an. Cum ar fi Revelionul satului. Oamenii isi impart si cu aceasta ocazie responsabilitatile. Fiecare stie ce si cata mancare sa aduca, ce si cata bautura. Ca sa nu vina toti cu aceleasi feluri. Se mai strang bani pentru lautari si sa vezi petrecere de pomina. La caminul cultural. La fel se intampla si de Rusalii, de Paste, si de Ziua Femeii. Dar si la "Fiii satului" - sarbatoare care in 2011 va ajunge la a 43-a editie. Se desfasoara in prima duminica din septembrie. Cu ocazia asta, se intorc la vatra si limbenii stabiliti in alte tari. Pentru asemenea momente a fost construit un gratar demn de Cartea Recordurilor. Are nu mai putin de 1,70 metri lungime si 1,20 metri latime. Zi de sarbatoare e si pe stadionul local. Echipa tinerilor contra echipei batranilor. Tot satul e spectator la meci. Rezultatul nu mai conteaza, daca toata lumea se simte bine.

Dansul "lupilor"

E in acest loc, poate mai mult ca in alte parti ale tarii, dorinta oamenilor de a nu-si pierde identitatea. Plus ca, spun ei, traditia poate fi si un prilej de atractie pentru turisti. Asociatia limbenilor promoveaza, in randul copiilor, jocurile strabunicilor - raca, futungu, lapte gros, picu, ogoiul, baza, cutitas, taurul. S-a intocmit regulamentul fiecarui joc in parte, pentru corecta informare a noilor generatii. Mai sunt si alte obiceiuri, precum Borbolatita - de Sfantu Gheorghe, Pitaraul - in ajun de Craciun, Bacsaitul - inaintea Anului Nou. Organizati intr-un ansamblu popular, tinerii pornesc in alai, de-a lungul satului imbracat de zi mare.

La intrarea in localitate vezi un panou impozant care anunta satul Limba si poza unui barbat infasurat in blana de lup. Legendele spun ca in locurile astea se practicau, pe vremea dacilor, ritualuri de transformare a omului in lup, ca un fel de pregatire militara a tinerilor. "Noua, celor din satul Limba, ni se mai spune si pricolici", auzim de la Dorin Bucur. De cinci ani incoace, de cand aceasta datina a fost scoasa de la "naftalina", este organizata "Noaptea pricolicilor", pe 29 iunie, cand sunt Filipii de Vara. Dansuri si cantece traditionale, la lumina lunii si a focurilor de tabara. Credinta populara spune ca cine tine sarbatoarea asta isi apara casa de lupi si de duhuri rele. Dar nici pomeneala de lupi, azi, in satul Limba. Doar suflete calde, bucuroase de oaspeti...

Dan Gheorghe, 23 august 2011

2011-09-13T03:08:00.000-07:00

Oravita : cel mai vechi teatru din Romania n-a avut niciodata propria trupa de actori

Cel mai vechi teatru din Romania este la Oravita, in judetul Caras-Severin. In spatele acestei fraze se ascunde o poveste fascinanta, de 194 de ani. E varsta pe care o va implini acest lacas de cultura in data de 5 octombrie 2011. Primul spectacol - "Cununa de lauri" - a fost jucat aici de "diletantii" orasului, la 5 octombrie 1817.

Copia fidela a Burgtheater din Viena

Ne-am dus la Oravita, stiind ca acolo vom intalni un om cu totul special, care ne va descrie destinul acestei cladiri. Este chiar directorul institutiei, Ionel Bota, istoric si filolog. El se afla la conducerea teatrului din 1998. A scris trei volume despre "Istoria teatrului vechi din Oravita". Alta carte importana a interlocutorului nostru este "Eminescu si Oravita", tocmai pentru ca marele nostru poet a intrat in aceasta sala, fiind sufleor in doua spectacole. Directorul ne-a invitat in cladire si primele sale cuvinte au sunat astfel : "In acest spatiu puteti spune ca va aflati in vechiul Burgtheater din Viena". Asezamantul romanesc este copia fidela a celui dintai teatru al Vienei, care a fost construit in 1720 si dezafectat in 1890. Asa se explica faptul ca in ziua de azi sunt istorici din Austria, dar si turisti din acea tara, care vin la Oravita, tocmai pentru a admira sau a studia o bijuterie arhitectonica, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.

Un teatru construit pe terenul Thaliei

Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatari miniere. Si cum nimic nu e intamplator pe lume, acea mina s-a numit Thalia. Este chiar numele zeitei artei dramatice. Unii poate s-ar intreba azi de ce tocmai la Oravita s-a facut cel dintai teatru din spatiul romanesc. Ei bine, localitatea a fost un fel de capitala neoficiala a Banatului Montan, in vremea stapanirii austriece. O zona bogata in minereuri - cupru, fier, zinc, wolfram. Asta a insemnat dezvoltare. Ciclova, un sat de langa Oravita, se industrializeaza, la randul sau, prin construirea unui furnal si a unei fabrici de bere. Avantul economic atrage ca un magnet diverse natii spre partea montana a Banatului, in cautarea unui loc de munca. Oravita devine astfel un oras multicultural, cu aproape 8.000 de locuitori, intre care cehi, polonezi, germani, evrei, sarbi, romani. Mondenitatile au inceput sa fie la ordinea zilei. Isi fac aparitia asociatiile culturale, in cadrul fiecarui grup etnic in parte - de lectura sau de teatru. A venit un moment in care nu s-a mai tinut cont de etnie. Asta se intampla in 1790. Atunci e infiintata Uniunea Diletantilor din Oravita, reprezentandu-i pe toti pasionatii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru, poezie, muzica, in care cei mai iscusiti dintre localnici isi etalau vocatia, la nivelul unor amatori, desigur. Singura problema era ca aceste reprezentatii se dadeau in spatii improvizate, de pilda in cladirea Tribunalului sau in cea a Primariei.

Lista cotizantilor

Toata urbea a sustinut la unison, din 1802, ca e nevoie de un teatru. Din acel moment orasul a intrat in fierbere. S-a declansat un extraordinar fenomen de solidaritate. Incepe strangerea de fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oras pun, mana de la mana, bani in aceeasi "caciula", astfel ca pana in 1816 se aduna o suma importanta pentru acea epoca - 30.000 de florini din aur. Directorul muzeului din Oravita ne arata una dintre listele de cotizanti. A fost scris numele fiecarui cetatean care a donat bani si suma respectiva. Pe hartia din fata noastra, scrisa la 24 mai 1816, e trecuta suma de 8.000 de florini. Ni se spune apoi ca celelalte liste de cotizanti se afla in intr-o biblioteca din Ungaria. Dar nu numai banii erau importanti. Mai era nevoie si de aprobarea Vienei pentru ridicarea unui astfel de edificiu. "Pentru austrieci, teatrul era si bun, si rau. Bun pentru cultura, rau din cauza ca putea transmite idei impotriva stapanirii", ne face Ionel Bota un tablou politic al acelei epoci. E clar ca pentru obtinerea aprobarii trebuia asteptat un moment prielnic. Si acesta a aparut in scurt timp. Se apropia centenarul eliberarii Banatului de sub stapanirea turceasca. Otomanii au fost alungati de austrieci in 1718. Viena dorea, dupa 100 de ani de la acel moment, sa se faca ceva deosebit in Banat, poate o statuie, poate altceva. Si atunci locuitorii din Oravita au spus asa - vrem teatru!

Munca intregului oras

Oravita avea in acele timpuri o comunitate puternica de macedo-romani. Unul dintre acei oameni, Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legatura cu un fost coleg al sau, Ieronimus Platzger, de la Academia de Inalte Arte din capitala imperiala, cerandu-i sa faca o copie fidela a Burgtheater. Asa s-a si facut. Cum oare sa nu obtii, in felul asta, aprobarea austriecilor pentru un teatru, daca la Oravita faceai copia fidela a unei embleme vieneze?! Calea fiind deschisa, toata suflarea din Oravita a trecut la munca voluntara. "Vom avea un teatru ca la Viena", erau oamenii insufletiti. Lucrarea a inceput in vara anului 1816 si a fost incheiata in scurt timp, in primavara lui 1817. Orasenii au fost ajutati si de taranii din satele invecinate, sa transporte, in carute, piatra de la carierele din zona. Erau pe atunci doua cariere importante, la Ilidia si la Maidan. Ilidia avea granodiorit si Maidanul - tuf calcaros. Din granodiorit s-a facut parterul cladirii, fiind o roca mai grea, iar etajul din tuf calcaros, care e mai usor. Imaginati-va o cladire cu ziduri de cetate, cu o grosime intre 70 si 90 de centimetri. Ziduri din piatra necioplita. Pietrele au fost "legate" intre ele cu mortar. Dar sa vedeti ce fel de mortar - pamant galben amestecat cu paie si urina de animal. "Era un liant foarte eficient", spune directorul Ionel Bota. De remarcat ca terenul pe care s-a construit teatrul a fost donat, inca din 1795, de familia Maderspach. In posesia terenului a intrat Uniunea Diletantilor, tocmai amatorii de teatru, cei care au insufletit intregul proiect.

Inaugurare imperiala

Te intampina fatada austera, cu numai patru coloane, a unei cladiri dominata de unghiuri drepte. Ni s-a explicat ca simplitatea exteriorului vine de la barocul tarziu, stil folosit la multe alte edificii din Oravita, in perioada aparitiei teatrului. Pasim intr-un hol ingust. Ai impresia ca si in continuare vei avea parte de acelasi aer de simplitate, cu cat vei inainta spre inima edificiului. Dar adevaratul spectacol incepe abia dupa ce intri in sala ovala. Vezi in jurul tau doua randuri de loji cum se inalta spre tavan, incarcate cu decoratiuni care iti iau si azi ochii, prin stralucirea lor, desi au o vechime de aproape doua secole. Gazda noastra, directorul, ne explica - la parter sunt loji Baignoire, pe randul de deasupra sunt loji Belle-etage, iar la ultimul nivel este galeria. La inceput, au fost niste lavite pe care se asezau spectatorii, in 1893 fiind montate fotoliile, pe care ne putem aseza si azi. In partea centrala a salii si in lojiile de la parter sunt 200 de locuri, la care se adauga inca 50 de locuri in lojiile de la primul etaj. Spectatorii de la galerie stateau in picioare. Sala are o acustica perfecta. Microfoanele nu-si au rostul in acest spatiu. Datele istorice arata ca familia imperiala din Viena, formata din Francisc I si Carolina Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat in teatrul oravitean. Inaltii oaspeti au stat in loja de la primul etaj, langa scena, in partea stanga a salii, cum te uiti spre actori. Primele doua spectacole s-au tinut pe 5 si 7 octombrie 1817. Scena a fost insufletita de oamenii simpli din Oravita. Au jucat tocmai cei care faceau parte din Uniunea Diletantilor. Primul spectacol s-a numit "Cununa de lauri", iar cel de-al doilea - "Gelozia umilita". Evenimentele au fost anuntate in tot orasul prin afise de matase.

Eminescu - sufleor la Oravita

Intr-o zona miniera, inconjurata de munti, la Oravita, aparuse in 1817 o stea. Spre care s-au indreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale lumii. Oamenii din acest mic oras isi indeplinisera visul, de-a vedea la ei acasa actori profesionisti, in spectacole de teatru, vodevil sau balet. Se zice ca veneau si tarani din satele banatene, sa "guste" si ei minunea. Pe scena de aici a urcat trupa Teatrului Regal din Madrid, au venit trupa Teatrului Balsoi din Moscova, orchestra imperiala a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger si Ida de Gunther. A poposit in acest loc si trupa lui Frescatti din Italia, si-au trimis emisari artistici Teatrul din Munchen si Teatrul din Berlin. Au mai venit trupe din Ungaria - a lui Francisc Derinee, a lui Miclosi si a lui Karinthy Frigyes. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care facea parte si Mihai Eminescu. Sosirea este consemnata in data de 31 august 1868. Trupa a prezentat doua spectacole, in zilele de 1 si 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. Se vede si acum sub scena din lemn o cabina ingusta, cu o trapa. Sigur, teatrul a trecut, de-a lungul existentei sale, prin 12 reparatii sau renovari, cea mai recenta operatiune de acest fel consemnandu-se in urma cu vreo zece ani. Nu se mai poate spune azi despre aceasta cabina a sufleorului ca ar putea sa pastreze "amprentele" lui Eminescu. Singurul lucru care nu s-a schimbat este amplasamentul cabinei in sine. Se mai stie ca poetul a fost invitat, alaturi de trupa din care facea parte, la un picnic, in satul Ciclova, in ziua primului spectacol, adica pe 1 septembrie. Dupa marea unire din 1918, la Oravita au venit Victor Eftimiu si Lucian Blaga, acestia prezentandu-si creatiile dramaturgice. Pe aceasta scena a cantat George Enescu, remarcandu-se si prezenta lui Constantin Tanase, cu trupa sa - "Carabus".

Democratia culturala

Pe langa profesionistii care au venit la teatrul din Oravita, pe scena locala urcau si grupurile de actori amatori din oras. Este de subliniat, in acest context, un spirit cat se poate de democratic intre diversele etnii. Intr-o zi dedicata amatorilor, piesa de teatru incepea la ora trei dupa-amiaza si se incheia dupa lasarea serii. Si asta pentru ca se repetau replicile din spectacol, in diverse limbi. Daca in sala erau spectatori romani, sarbi, cehi, germani, unguri, atunci fiecare replica se repeta in toate aceste limbi. "Acest lucru dovedea solidaritatea si respectul intre etniile din oras", arata istoricul Ionel Bota.

Otel de tip Eiffel

Se poate spune ca viata acestei cladiri a fost asigurata in 1872, pentru foarte multi ani de atunci inainte. Este momentul in care zidurile din piatra sunt captusite cu traverse din otel. Povestea acestui otel, este, la randul sau, demna de retinut. S-a folosit asa-numita "reteta 24", obtinuta la otelaria din Resita. "Era o reteta de succes, un otel mai rezistent si mai elastic", spune Ionel Bota. Explicabil succesul, avand in vedere ca aceasta reteta a stat mai tarziu la baza construirii, intre 1887 si 1889, a emblemei Parisului - turnul Eiffel.

Amintirile arse

Poate ca doar asa, intarit, teatrul din Oravita a reusit sa supravietuiasca pana in ziua de azi, desi a trecut prin vremuri grele. Ni se povesteste ca, in 1948, comunistii au intrat in cladire si au luat carti si documente de mare valoare din arhiva institutiei. Toate au fost duse in centrul orasului si puse pe foc. Culmea e ca, un an mai tarziu, tot comunistii si-au dat seama de importanta cladirii, botezata in 1949 cu numele poetului care lucrase candva aici, ca sufleor - Mihai Eminescu. Teatrul a fost tot mai putin folosit, dupa 1957, dupa ce a intrat in categoria monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejat de eventuale deteriorari. Oricum, vechile trupe de actori amatori din oras disparusera, sub noul regim politic. Nici dupa 1990 n-a fost altfel. S-a mentinut pustietatea, cu scopul protectiei. Teatrul a primit un statut superior, in 1998, cel de monument de grad zero, de maxima importanta pentru tara.

Doar muzeu

E liniste acum in teatru. Desi sala pare oricand gata de spectacol. Te astepti ca in orice moment sa bata gongul. Dar de unde actori? Numai directorul si alti cinci subalterni ai sai au grija de acest lacas. Noroc ca, exact cand am fost noi acolo, cativa elevi de la un liceu din localitate au venit sa repete o sceneta, insufletind zidurile tacute. Adolescentii pregateau un spectacol. Am vrut sa stim daca vor juca aici. "Nu, la Resita", a venit raspunsul lor. "Niciodata, in toata istoria sa, acest teatru n-a avut propria trupa de actori", ofteaza directorul. Dar daca spectatori nu mai pot fi, atunci macar vizitatori. Pentru ei, Ionel Bota tine mereu usa teatrului deschisa, pregatit sa le spuna povestea seculara. Vrea sa amenajeze si un muzeu, dupa ce a strans, de-a lungul anilor, de la oamenii din oras, marturii din viata teatrului. A gasit, de pilda, o bucata din cortina folosita in 1831, dar si doua traverse din scena originala. Directorul a incercat sa atraga evenimente culturale in cladirea pustie. Din pacate, proiectele s-au impotmolit in birocratie. Ce mai e de facut, de-acum incolo? La intrebarea asta, Ionel Bota are deja un raspuns : "Vom lacrima patriotic, amintindu-ne de vremurile vechi".

Dan Gheorghe, 10 iunie 2011

2011-09-05T06:29:00.000-07:00

Trenul care escaladeaza muntii ar putea fi tras pe linie moarta

Turistii straini se inghesuie sa calatoreasca cu trenul pe linia Oravita - Anina, dupa ce au auzit ca prima cale ferata montana din Romania, comparata cu realizari tehnice din Occident, ar putea fi inchisa. Autoritatile de la Bucuresti nu au inca un raspuns fata de viitorul unui traseu de o rara frumusete.

Camere de luat vederi, aparate de fotografiat. Oameni in panataloni scurti si tricouri colorate. Atmosfera de vacanta. Asteptam trenul, sa intre in gara, la Anina. Ati auzit cu siguranta de fostul oras minier din judetul Caras-Severin. Am ajuns aici de curand, intr-o miercuri. Destul de linistita, ca sa nu spunem chiar pustie, aceasta localitate. Era aproape de ora 17.00, cand ce ne-am zis - hai si in gara, s-o vizitam. Ei bine, aici era forfota. Peronul - plin de turisti. Mai era putin si la 17.15 trebuia sa plece cursa spre Oravita. Ne ducem repede la ghiseu, sa luam si noi cate un bilet. Dam patru lei pe un bilet si apoi ne amestecam in multimea de graiuri. Francezi, germani, cehi, englezi. Fiecare cu rucsacul lui in spinare. Si cu biletul in mana. Intram in vorba cu ei. Ce mai faceti? "A, pai ne-am grabit sa venim la voi", raspunde un tanar, in engleza. Nu prea intelegem ce e cu graba asta. Cel care ne-a raspuns e din Germania. Cum engleza nu mai tine cont de nationalitati, ne-au inteles dialogul si ceilalti din jurul nostru. Un ceh ne explica repede - "daca voi, romanii, vreti sa inchideti linia asta, ne-am grabit sa calatorim cu acest tren, cat mai putem", la care restul pasagerilor dau din cap, aprobator. Si ei au auzit acelasi lucru, ca liniei Oravita - Anina, prima cale ferata montana din spatiul romanesc, i s-ar putea pune cruce. Cu toate ca este monument istoric, recunoscut pe plan european, drumul de fier a intrat pe lista neagra a guvernantilor de la Bucuresti inca de anul trecut. Nici acum nu se stie care va fi soarta acestei linii ferate.

"O idee nebuneasca"

In fine, se face 17.15 si locomotiva diesel, cu doua vagoane dupa ea, apare greoi, sontac-sontac, pe terasamentul care pare destul de subred, serpuind printre pietre si iarba. Doua vagoane simple. Nu va asteptati la vagoane de epoca. Doar vechi, dar curate. Inauntru, banci din lemn, in spatii necompartimentate. Strainii insa nu iau in seama amanuntele astea. Se reped la ferestre, le deschid larg, tragand cu putere, caci ramele, unele ruginite, cu greu se misca din loc. Turistii isi pregatesc apoi aparatele de filmat si de fotografiat. Un suierat scurt si trenul se misca. Incet. Avem de parcurs exact 33,4 kilometri pana la Oravita. Vorbim iarasi cu germanul de la inceput. El si cu alti sapte prieteni de-ai lui viziteaza Romania. Au ajuns pana la Resita si pe urma si-au dat seama ca nu vor ajunge la timp in Anina, sa prinda trenul de 17.15, dupa cum isi planificasera. Nici in alta zi nu mai puteau sa faca aceasta calatorie cu trenul. Si-au stabilit un program strict, pe zile, in tara noastra, ce anume si cand sa viziteze. Asa ca, fiind in Resita, germanii au venit pana in Anina cu taxiurile. "Nu puteam sa ratam trenul", zice interlocutorul nostru. Ne indreptam apoi spre grupul de cehi. Unul din ei stie putin romaneste, pentru ca inca din 1996 merge la pas prin Romania. "Aveti o tara surprinzatoare!", exclama el. Vrem sa stim de unde a auzit de posibilitatea ca linia ferata Oravita - Anina sa se inchida. "De pe Internet, de pe un forum al pasionatilor de trenuri. Multi se intreaba de unde v-a venit voua, romanilor, ideea nebuneasca de-a inchide aceasta linie!", la care noi, romani fiind, nu stim sa dam un raspuns. O frantuzoaica statea cu fata lipita de geam si contempla peisajul. Am decis sa n-o deranjam din visare.

Pe marginea prapastiei

Marturisesc ca n-am mai fost niciodata pe linia Oravita - Anina, insa prima impresie, de calator, e ca am vazut pentru prima oara un tren care face alpinism. Locomotiva si cele doua vagoane ale ei inainteaza cu greutate, strecurandu-se prin desisul padurii, incercand parca la un moment dat sa-si tina echilibrul pe marginea prapastiei. Frantuzoaica s-a speriat, brusc dezlipindu-se de geam. Avea rau de inaltime. Rotile trenului sunt la un pas de un hau al carui fund nu se vede. Asta e in dreapta noastra, pe directia de mers, pentru ca in stanga e zidul muntelui. Noi suntem pe o fasie ingusta, plata, care n-a existat aici de cand lumea, ci a fost sapata de oameni, cu tarnacopul. Pe vremea cand nu exista inca dinamita. Oamenii au dat practic muntii la o parte cu bratele goale, sa faca loc trenului. Nimeni, acum, in cele doua vagoane, nu mai scoate macar un sunet. Toti stau cu ochii pe fereastra, incercand sa prinda cu aparatul fotografic orice schimbare, cat de mica, de peisaj. "Pe linii montane am mai fost, in Europa, dar un asemenea peisaj, ca la voi, nu credeam sa existe", remarc tremurul din vocea unui englez din preajma mea. Deodata, dispare lumina. Am intrat in tunel. Bezna si in vagoane. In spatiul inchis, sunetele rotilor de tren se amplifica, asemeni unui tunet. Iesim din nou la lumina si dintr-o data incepem sa zburam. Cu tot cu tren. Se deschide sub noi o vale ametitoare, pe care insa vagoanele o domina. Suntem pe un viaduct. De data asta, fiecare calator exclama pe limba lui - "extraordinar!". Am inteles cuvantul doar in engleza. Cehii ne-au confirmat apoi ca si ei tot asta spusesera, in graiul lor. Frantuzoaica ne zambea si mai lua cate o gura de apa, apoi isi tampona fruntea cu o batista umeda. Pe urma ni s-a adresat, scurt, cu o intrebare, numai buna de transmis, mai departe, guvernantilor nostri : "A fost un ministru de la voi pe linia asta?". Raspunsul a venit, mai tarziu, de la un om din zona, al caii ferate, cu state vechi in meserie - "niciun sef n-a fost pe-aici vreodata!".

"E mama noastra!"

Dupa exact doua ore, cum era programul calatoriei, am ajuns la Oravita. Suprizele insa nu s-au terminat. Gara asta are peronul la primul etaj. Nu e nicio gluma. Asa a fost proiectata si construita, in 1856. Este prima gara din aria romaneasca. Explicatia e ca peronul garii e cu mult deasupra nivelului strazii. Cum vii din strada, trebuie sa urci doua randuri de scari, sa ajungi pe cealalta parte a cladirii, la peron. Pe vremuri, exista un lift. Pasagerii si bagajele urcau cu liftul, de la nivelul strazii, pana la peron. Liftul e defect, de multi ani. Am gasit in acest loc un om care ne-a spus asa : "Pe mama, daca e batrana, o dai deoparte?! Nu cred ca o dai, pentru ca e mama. Asa si cu linia asta, e mama cailor noastre ferate. Oare e bine s-o dam la o parte pe mama?!". Stiti cine a rostit cuvintele astea? Chiar seful garii din Oravita. Se numeste Remus Cherla, un om intre doua varste, pe care l-am vazut afectat de zvonurile care persista de un an de zile incoace, cum ca linia Oravita - Anina s-ar putea inchide. Seful zice ca si tatal, si bunicul lui, au fost tot ceferisti. "Eu am plecat de la paznic de bariera, am trecut prin toate etapele, pana sa ajung sef de statie", spune omul. Il intrebam apoi de calatori, tocmai pentru ca la Bucuresti se zice asa - pe linia asta sunt putini calatori. Primim insa cu totul alte informatii, aici, la locul faptei. Din primavara pana in toamna, pe linia de la Oravita spre Anina circula foarte multi turisti, de pe toate continentele. Mai mult decat atat, sambata si duminica trebuie suplimentat numarul de vagoane. Daca in timpul saptamanii sunt doua vagoane, in week-end sunt trei. De multe ori suna chiar agentiile de turism - vedeti ca vine un grup de calatori la gara din Oravita sau din Anina. Si atunci e pus un vagon in plus la garnitura. "Cel putin 60% din calatorii de pe linia asta sunt straini. Au venit si din China, si din Japonia", auzim de la seful garii.

O istorie fascinanta

Istoria caii ferate Oravita - Anina a inceput in 1863, ca linie pentru transportul minereului. Sase ani mai tarziu, drumul a fost deschis si pentru transportul de calatori. Fiind o zona atat de grea, cu o diferenta de nivel de 339 de metri intre cele doua statii, a fost nevoie de locomotive puternice, aduse de la Viena. Pentru a face loc drumului de fier, s-a taiat muntele pe o lungime de peste 21 de kilometri. Deci pe doua treimi din lungimea traseului, de mai bine de 33 de kilometri. Au fost sapate 14 tuneluri, care au in total o lungime de 2.084 de metri. Oamenii din zona Banatului au muncit aici. S-au ridicat si zece viaducte, impreuna avand 843 de metri. Ele au fost construite de pietrari italieni. Acolo unde trenul merge pe marginea prapastiei, s-au amenajat, din loc in loc, ziduri de sprijin, pe o lungime totala de 2.987 de metri. Documentele istorice arata ca investitia s-a ridicat la cinci milioane de guldeni. Realizarea tehnica din Banat fost comparata, de-a lungul timpului, cu un traseu similar, din Austria, de 40 de kilometri, inaugurat in 1854, care face legatura intre doua localitati montane, traversand valea Semmeringului. E motivul pentru care liniei Oravita - Anina i se mai spune si Semmeringul Banatean. Linia banateana a facut parte, in perioada stapanirii austriece, dintr-un traseu mai lung, spre Dunare, pana la Bazias. In anii '50, dupa ce Stalin s-a suparat pe Tito, conducatorul Iugoslaviei, romanii au taiat linia spre Bazias, punandu-i capat in localitatea Iam, aproape de granita noastra cu sarbii. Oamenii locului povestesc ca insusi Gheorghiu-Dej ar fi participat la taierea liniei ferate.

Trenul din nori inca mai circula

Azi mai sunt inca trenuri care circula pe linia Anina - Oravita si Oravita - Iam. Insa cel mai frumos traseu e intre Anina si Oravita, pe care circula cate trei curse pe zi, din fiecare statie in parte. Iata programul curselor Anina - Oravita. De la sapte dimineata e prima cursa, din Oravita. De la 9.15, trenul pleaca din Anina. Alta cursa din Oravita e la ora 14.52, intoarcerea din Anina fiind la 17.15, iar cea de-a treia cursa din Oravita e la 19.50, intoarcerea fiind la 22.05, din Anina. Cand s-a pus prima oara problema inchiderii liniei Anina - Oravita, in 2010, autoritatile judetului Caras - Severin au replicat in acest fel - linia asta ar putea sa faca parte dintr-un circuit turistic si cultural mai amplu, care sa fie sustinut cu fonduri europene. Sigur, daca esti la Oravita, de pilda, poti vorbi de multe locuri demne de vizitat aici - primul teatru din Romania, construit in 1817, prima farmacie montana din Romania, aparuta in 1763. Intr-un sat apropiat, la Ciclova, au fost alte premiere pentru tara noastra - primul furnal si prima fabrica de bere, din 1718. Mai este si vechea cazarma, ridicata in 1762. Desi atat de bogata in istorie, Oravita e si azi prea putin promovata. Ba chiar uitata, pur si simplu! Asta o spune un istoric si totodata directorul Teatrului din Oravita, Ionel Bota. De mult-trambitatele programe europene nu se mai aude nimic.

Guvernantii de la Bucuresti se balbaie

Despre viitorul liniei Oravita - Anina, un singur lucru e clar in ziua de azi - nimic nu e clar! Guvernantii nu stiu inca ce sa faca. Cel mai bun exemplu e raspunsul pe care ni l-a dat Ministerul Transporturilor : "In ceea ce priveste viitorul activitatii feroviare pe aceasta sectie de circulatie, va informam ca CFR SA a inaintat Ministerului Transporturilor un proiect de Hotarare de Guvern pentru aprobarea conditiilor de inchiriere si gestionare a unor parti din infrastructura feroviara neinteroperabila, proiect in care a fost inclusa si sectia de circulatie Iam - Anina. Acest proiect se afla in dezbarete publica. Facem precizarea ca sectiile de circulatie din acest proiect au potential comercial scazut, iar cheltuielile companiei pentru exploatarea lor depasesc veniturile realizate. In acest context, o activitate cu pierderi implica luarea de masuri concrete, in vederea eliminarii acestora". Strainii pe care i-am intalnit de curand in trenul de la Anina spre Oravita ne-au spus clar, despre posibila inchidere a liniei - "ce vreti voi sa faceti e inacceptabil!". Ramane de vazut cat de acceptabil e pentru noi, romanii...

Dan Gheorghe, 27 iunie 2011

2011-08-04T02:13:00.000-07:00

Aurora Banatului - iata cum a fost nimicita perla interbelica a turismului romanesc

Doar daca reusesti sa te intorci in timp, imaginandu-ti cum a fost cu 70 de ani in urma, mai ai sansa de a descoperi in Muntii Banatului o statiune care a fost candva de nivelul suratelor sale din Austria. Vizitata de regi, dive si industriasi din intreaga lume, punandu-le la dispozitie un sistem de relaxare pentru toate anotimurile - vile, restaurante, cabaret, partii de schi, de bob, terenuri de tenis, de badminton, saloane cu terapii naturiste. Desfiintata la nationalizarea din 1948, Aurora Banatului este azi o ruina. Mai "traieste" doar din fotografiile de epoca si in documente.

Cu 70 de ani in urma...

De la gara, suntem invitati intr-o trasura. Avem de mers cinci kilometri pe un drum pietruit, serpuitor, peste dealuri, pana in inima padurii seculare. Daca ar fi fost iarna, am fi stat in sanie, trasa de cai. Parasim civilizatia si intram, parca pentru totdeauna, intr-o alta lume. Totul e verde. Dar la un moment dat codrul pare a se da la o parte, ca intr-un spectacol in care cortina se ridica, dezvaluind o priveliste cu totul neasteptata. Vile luxoase, un parc inundat de flori si foisoare, strabatut de alei largi si pigmentat cu statui si fantani arteziene. Mai vezi restaurante, terenuri de tenis, de badminton. Si iarasi zicem - daca era iarna, aici am fi avut la dispozitie nu mai putin de patru partii de schi, o partie de bob de aproape doi kilometri lungime, o trambulina pentru curajosii care vor sa "zboare" cu schiurile. Iata insa ca noi am nimerit intr-o seara calduroasa de vara, cand doamnele sunt imbracate dupa ultima moda de la Paris, etalandu-si, la plimbare, siluetele gratioase, alaturi de domni aranjati la patru ace. Ne oprim la una dintre ospatariile statiunii. O formatie de jazz isi face numarul, in surdina, iar chelnerul ne invita la una din mese.

La cabaret

Ni se spune ca avem la dispozitie si o biblioteca, dar si un stand de presa cu ziare din toate capitalele europene. Hai la restaurant! Cartea de bucate are 16 feluri de mancare. Se pot adauga meniuri preparate la comanda speciala, dupa cele mai rafinate gusturi. Am putea sa facem o adevarata "calatorie" culinara prin toata Europa. La fel si vinurile - cele mai importante podgorii de pe bătranul continent si-au trimis in statiunea asta "emisarii". Am ales un loc cat mai bun, pentru a privi spectacolul de cabaret. Pentru a doua zi este anuntat un bal, la care turistii sunt invitati. Se va organiza, ca de fiecare data, si o tombola.

Excursii pe si sub pamant

De-a lungul sejurului nostru, gazdele ne pun la dispozitie ghizi, sa vizitam imprejurimile - un lac subteran, pesteri. Vom urca spre stanele de oi, vom vedea si o cascada, un tunel, un gater, vom savura peste pe terasa unei pastravarii. Ne-am adunat, in total, 40 de excursionisti. Escapada va dura doua zile. Ne vom petrece noaptea intr-un canton silvic, cu foc de tabara, cantece si jocuri. Alte vizite se organizeaza la exploatarea miniera din apropiere, unde patrundem in cateva galerii. Cand iesim din nou la lumina, ne asteapta suveniruri, pe care le putem cumpara. Amintiri din adancul pamantului - carbune sau minerale. Mai e de vazut uzina de prelucrare a fierului, nici ea prea departata de statiune. Sa afli cum se lucreaza la topitorie, cum e un furnal. Si aici suntem imbiati cu amintiri de buzunar - figurine care mai de care mai haioase, pe care muncitorii le-au modelat din fier.

Preturi pentru toate buzunarele

Daca vii in anotimpul alb si nu ai echipamentul necesar, ti se pun la dispozitie toate cele necesare - sanie, schiuri, patine. Vara sunt cele mai mari reduceri de pret, in statiune, la masa si cazare. Om simplu sau boier, iti permiti o vacanta in acest loc, unde tarifele sunt astfel calculate, incat sa nu "usture" portofelul. Statiunea e deschisa tot timpul anului. Din pliantele raspandite in tara si in strainatate poti afla informatiile esentiale despre acest loc de vacanta. Alegi din timp vila in care vrei sa fii cazat. Majoritatea cladirilor, integrate perfect, ca arhitectura, in specificul montan, au cel mult 20 de camere, fiecare. Cateva sunt date ca exemplu in materialele de promovare - "Dora", "Klein", "Gretchen", "Elisabeth", "Eva", "Dor", "Vila Rosie", Vila "Denz".

Cursuri de dans si de fitness

Daca vrei sa rupi gura targului cu o tinuta eleganta, dai comanda si ti se va croi imediat orice fel de haina doresti. Sunt ateliere de croitorie in statiune. Fetele care vor sa invete primii pasi de dans, pentru a face impresie buna la bal, au la dispozitie instructori. Doamnele care isi mentin silueta au si ele ore de gimnastica, tot sub indrumarea unor specialisti. Sambata si duminica sunt dedicate spectacolelor in aer liber, cu orcheste si dansatori, dar si cu traditii locale. Nu poate lipsi parada minerilor sau a pompierilor. Fiecare din aceste doua meserii este reprezentata de cate o fanfara.

Terapii neconventionale

Si pentru a imbina utilul cu placutul, trebuie spus ca aici poti beneficia de tot felul de terapii, fara sa ai totusi de-a face cu medicamentele. Sunt sedinte de masaj, bai cu sare, cu plante sau cu bioxid de carbon, impachetari cu plante. Ne aflam la aproape 800 de metri altitudine, intr-o zona recomandata de medici pentru ozonul care sa inunde plamanii. Dimineata este "prescris" mersul in picioarele goale, prin iarba improspatata de roua. Mai e in acest loc ceva special. Tot bai de plante, dar de data asta insotite de dusuri care alterneaza apa fierbinte si cea rece. Terapia asta e aplicata si in alte statiuni din Europa sau America, dupa numele celui care a pus la punct acest tratament neconventional - Sebastian Kneipp. Cei care sufera de inima, de plamani, au probleme ale cailor respiratorii sau ale sistemului nervos, reumatism, artrite, anemie - tuturor le este destinat acest intreg ansamblu de tratamente.

Peisajul sinistru de azi

Tot ce ati citit pana acum face parte dintr-un exercitiu imaginativ, de intoarcere in timp, cu vreo 70 de ani. Ne-am bazat insa pe descrieri amanuntite ale faptelor, asa cum s-au petrecut ele atunci. Cei carora le-am povestit in felul asta m-au intrebat - in ce statiune din Austria sau Elvetia ai fost? Ei bine, aflati ca nici macar n-am depasit granitele Romaniei. M-am oprit in Muntii Banatului, la cinci kilometri de orasul Anina. In acest loc a existat, pana in 1948, o statiune care s-a numit Sommerfrische, cunoscuta din 1930 si ca Aurora Banatului. Din care n-a mai ramas absolut nimic! Daca te duci azi in acel loc, ai in fata o priveliste asemanatoare cu cea a cetatilor antice, din care se mai vad doar "amprentele" din piatra, napadite de buruieni. Am mers pe drumul cel vechi, din Anina, acum prafuit si plin de gropi, spre un loc cu denumire orientala - Valea Beiului - unde pe vremuri a fost "perla" turistica. Dealurile sunt "chelite" acum. Pana si copacii seculari, care "imbracau" odininoara statiunea, au disparut. Noroc ca in Anina traieste un om - Cristian Mosoroceanu - pasionat de istorie. Este administratorul unui centru local pentru minorii cu dizabilitati. Ne povesteste ca, in urma cu ceva timp, a dat peste jurnalul unui fost miner din localitate, afland de acolo povesti extraordinare. Asa a inceput sa scormoneasca trecutul acestor meleaguri. "Am strans obiecte si fotografii pe care altii le aruncau la gunoi", zice omul nostru.

Amintiri otravite

Istoria iti deschide la Anina file nebanuite. O localitate aparuta pe harta inca din 1773, la inceput ca o colonie de mineri austrieci, numita Steierdorf. Ghidul ne spune ca a stat de vorba nu numai cu batranii din oras, dar a luat legatura si cu oameni nascuti aici, care traiesc acum in Austria sau Germania. A reusit sa stranga peste 10.000 de fotografii si obiecte, compunand un tablou cat mai complet al acestor locuri - oameni, povesti, istoria mineritului local. Dar la un moment dat au aparut informatii despre fosta statiune Sommerfrische. Ingropată pur si simplu de diversele regimuri politice care au trecut peste acest loc. Statiunea a disparut odata cu nationalizarea din 1948, initial fiind transformata in colonie pentru copiii muncitorilor, apoi in preventoriu TBC, in care se mai aflau, in 1976, potrivit documentelor, doar 60 de persoane. Localnicii isi amintesc ca statiunea a fost devastata, prima oara, de soldatii sovietici. Faptul e consemnat de memoria locala in zilele de 19 - 21 septembrie 1945. Au aparut apoi incendiile, puse pe seama unor maini criminale, printre victime fiind vila "Dora" - in 1948, si vila "Gretchen" - in 1956. Doar cateva cladiri s-au incapatanat sa reziste pana in 1989, cum ar fi unul dintre fostele restaurante, dar si vilele "Elisabeth" si "Eva". Numai ca si acestea au fost, dupa 1990, dezmembrate, caramida cu caramida. Azi e pustiu acolo unde candva a fost o cu totul alta lume.

De unde s-a pornit

Ideea statiunii s-a materializat la 17 decembrie 1893, cand Johann Bibel a pus bazele societatii "Sommerfrische", cu un capital de 79.300 de coroane. In limba germana, sommerfrische inseamna prospetime de vara. Se stie ca au cumparat actiuni la acea societate atat afaceristi austrieci si maghiari, cat si romani, toti din Banat. Activitatea turistica a fost inaugurata oficial la 3 februarie 1895. La inceput, doar peisajul, linistea si aerul curat erau punctele forte. Primele doua vile construite aici s-au numit "Elisabeth" si "Lucia", impreuna avand 32 de camere. Lucrurile se schimba din 1911, cand un om de afaceri din Jimbolia - Johann Ollinger - cumpara cea mai mare parte din actiunile societatii care patrona ansamblul turistic. Se construiesc vile noi, ofertele se diversifica - sporturi de iarna si de vara. Rasar cateva restaurante, este angajat personal de specialitate pentru procedurile terapeutice. "Aparitia statiunii a facut ca zona asta, cunoscuta inainte ca Valea Plangerii, sa devina, in perioada interbelica, Valea Fericirii", auzim de la Cristian Mosoroceanu. Avand pe atunci statut de comuna, Anina se dezvolta rapid, prin serviciile turistice la care fusesera cooptati si localnicii.

Dive si regi in Banat

Presa europeana din anii '20 - '30 descria acest loc in termeni elogiosi. Miracolul din mijlocul padurii Banatului a fost asemanat de strainii ajunsi aici cu Heliopolis, orasul egiptean inconjurat de pustiul desertului sau cu Boche di Cattaro de pe coasta Dalmatiei. Statiunea banateana era frecventata de lumea buna a Occidentului. Franturile de informatii ramase de atunci descriu, printre vizitatorii de seama, dive precum Jenny Jugo sau Lilian Harvey, dar si dansatoarea Josefine Baker, care ar fi prezentat la un restaurant de aici celebrul ei dans al sarpelui. Se mai spune ca si Enrico Caruso a fost in acest loc. Exista chiar si o legenda, potrivit careia celebrul tenor italian ar fi spart paharele de sampanie dintr-un restaurant, doar cu vocea lui. Dar mai veneau duci, conti, regi, industriasi - toti in cautarea linistii desavarstite. Se stie, de pilda, ca Ernst August, rege al Hanovrei intre 1913 - 1918, a stat doua luni la Sommerfrische, dupa abdicare.

Patrimoniul disparut

"Tot ce-am adunat pana acum arata ca Aurora Banatului a fost una din perlele turismului romanesc interbelic, daca nu chiar cea mai importanta", spune Cristian Mosoroceanu. Efortul sau de-a strange date despre acest loc este cu atat mai laudabil, cu cat in alta parte nu poti gasi azi informatii despre fosta statiune. Am intrebat si la Muzeul Banatului Montan, in speranta ca ei au ceva in plus. Nimic - nici documente, nici fotografii. Directorul muzeului, aflat in Resita, Dumitru Teicu, ne-a spus ca, in urma cu multi ani, cand o parte din cladirile fostei statiuni inca mai erau in picioare, s-a incercat includerea acestora in patrimoniul national. Nu s-a reusit. Asa ca tot ce mai putem vedea azi din splendoarea de altadata sunt fotografiile ingalbenite de trecerea timpului. "Am primit de la cineva din Germania un album intreg cu poze", ne anunta Cristian, ghidul nostru din Anina. A mai ramas si o descriere facuta in 1936 de inginerul Ion Pasarica, in lucrarea "Frumusetile naturale ale Banatului, cu localitatile climatice si balneare si caracterele Dunarii", care vine sa rotunjeasca imaginea Aurorii Banatului - "pitorescul statiunii e de un farmec neintrecut. Paduri seculare de brazi si fagi o inconjuara, dandu-i un aspect similar localitatilor de cura de inaltime din Austria, precum Steiermark sau Tirol. Din care cauza i se mai spune si Semmeringul Banatean". Azi, cand ii bate la usa cate un turist ratacit, Cristian Mosoroceanu il conduce la ruinele fostei statiuni, povestindu-i cum s-a facut odata, aici, turism de inalta clasa. Te intrebi apoi, stiind starea jalnica a turismului romanesc actual - de ce atunci se putea si acum nu se mai poate?!...

Dan Gheorghe, 27 mai 2011 (fotografiile de epoca sunt din colectia lui Cristian Mosoroceanu)

2011-07-20T05:28:00.000-07:00

Al doilea litoral al Romaniei

Abia intors dintr-o scurta vacanta, bronzat din cap pana-n picioare, prietenii se grabesc sa te descoasa - "ai fost la mare?" - unii luand in considerare si posibilele destinatii externe. Toti raman insa masca atunci cand replica suna cam asa - "da, la marea Giurgiului!" - moment in care parerea unora se indreapta spre pescuit. Dar scenariul acesta se topeste in fata unui adevar la care multi nu s-ar gandi, anume ca te-ai "prajit" pe una din plajele de la malul Dunarii, cu nisip atat de fin, cum nici in cele mai tari statiuni de pe litoralul nostru de la Marea Neagra nu gasesti.

La piciorul "podului prieteniei", in Giurgiu

Nu-i nevoie sa bati sute sau mii de kilometri, in cautarea vacantei perfecte. E posibil s-o gasesti chiar langa tine. In cazul bucurestenilor, la vreo 50 de kilometri departare, pe malul Dunarii, in judetul Giurgiu. Am inceput chiar cu orasul Giurgiu, intreband localnicii daca e vreo plaja pe aici. Unii stiu, altii habar n-au. "Frate, sunteti la Dunare si nu stiti?!", ma mir. Batranii tin minte plaja comunala, de acum 40 de ani. Era o poarta mare, pe sub care treceai, pe care scria pur si simplu - "plaja comunala". Multi nici nu-si mai amintesc pe unde anume era. In fine, avem noroc cu cineva care ne spune - mergeti la piciorul podului prieteniei. "Acolo veti fi uimiti!", ne asigura ghidul. O luam spre locul cu pricina, spre vama, dupa cum ne zic cei pe care i-am intrebat, de-a lungul drumului. Nu e niciun indicator spre plaja. Trebuie sa faci pe detectivul, ca s-o gasesti. Nu ajungem insa la vama, e o cale alaturata, facuta din placi din beton. Traversam un podet, vedem in dreapta un canal, dominat de mal si gunoaie, in care isi afunda unditele pescarii, si ne avantam spre necunoscut. Vegetatia devine tot mai abundenta. Se ridica din ce in ce mai mult, peste noi, silueta metalica a podului cel mare, al prieteniei, construit in anii '50, care face legatura intre Romania si Bulgaria. De sus, de la piciorul podului, un soldat plictisit ne arunca o privire confuza.

Umbrelute si castele de nisip

Vedem la un moment dat un drumeag, deschizandu-ne calea spre paduricea care obtureaza silueta fluviului. Masina noastra se inclina, de la atatea gropi si santuri. Drumeagul coteste o data la stanga, apoi la dreapta, si in final ne abandoneaza intr-un luminis. Multi altii au trecut pe aici, inaintea noastra. Dovada e o masa lunga, protejata de un acoperis din plastic, flancata de doua gratare. Dar nu la fripturi si mititei ne e gandul acum. Lasam masina la umbra. Fluviul ne e la picioare, trebuie doar sa coboram, din cateva "trepte", malul abrupt, nisipos. Asa descoperim o plaja intinsa, pierduta spre orizont, pana in locul unde padurea decide sa se arunce ea insasi in Dunare. In dreapta noastra, podul. Fasia de nisip, lata de cel putin zece metri, se incumeta si pe sub constructia metalica. E mijlocul saptamanii, dar sunt totusi oameni pe plaja, mai ales copii, ca doar e vacanta. Unii stau intinsi la soare, pe cearceafuri, altii se ascund sub umbrelute, ferindu-se de soarele pranzului. Cei mai multi se balacesc. In apa, nisipul e la fel de fin, nici macar o piatra sau un ciob. Imi amintesc cum e pe litoralul nostru. Esti norocos daca nu te tai in ceva. Aici, la Dunare, te indepartezi cativa metri de mal si apa e inca mica, pana la brau. Copiii au inceput sa ridice castele din nisip, pe mal. Ceva totusi ne aduce aminte de litoral - gunoaiele. Pungi, sticle de plastic, cutii de bere, aruncate pe marginea plajei, la limita padurii.

De-a lungul digului, la Slobozia

Pana sa gasim plaja asta, am cautat ceva asemanator la cativa kilometri de Giurgiu, in comuna Slobozia. Auzisem de o plaja de vis, cum ne-au spus cativa cunoscatori. Cum ajungem in comuna, intrebam localnicii. "O luati spre dig", suntem indemnati. Parasim soseaua si patrundem pe ulitele in valuri de pamant si piatra, printre case tacute. Depasim zona locuita si ajungem la capatul digului, in dreptul unei bariere deschise. Zarim o femeie care trebaluia in gradina ei si o intrebam de plaja. "Mergeti pe dig, apoi o luati prin padure", zice ea. Vrem sa stim cum e cu bariera, daca se inchide pana ne intoarcem noi. "Pai, eu o inchid si o deschid", raspunde gospodina. Linistiti, o luam din loc, si tot mergem de-a lungul digului, pana ni se uraste. La un moment dat, la alta bariera, deschisa si asta, unde e si o ghereta pustie, vedem un drum, pe stanga, rostogolindu-se vijelios de pe spinarea digului, pierzandu-se in intunecimea padurii. Lasam masina sus, pe dig, pornind in recunostere. Si bine am facut. Am vazut dupa aceea ca drumul se ineaca intr-o mlastina, dupa primii copaci. Asa ca la plaja din Slobozia n-am mai ajuns. La intoarcere, alt om ne-a zis de cele cateva poteci care strabat acel "zid" impadurit, intre dig si fluviu, ca de cele mai multe ori se afunda in noroi. Vorbind cu primarul din comuna Slobozia, Mihai Gheonu, am aflat ca autoritatile locale nu pot sa faca investitii in infrastructura, pentru ca oamenii sa se bucure de plaja locala. Motivul e ca zona impadurita de la malul Dunarii apartine de Romsilva.

Plaja de 1,5 kilometri lungime, la Gostinu

Giurgiuvenii stiu bine o plaja cum alta nu-i prin locurile astea, ceva mai departe, la vreo 15 kilometri de orasul lor, in comuna Gostinu. Unii povestesc, de parca ar fi mers in mijlocul celei mai tari povesti de vacanta. Numai ca, intre timp, vremea s-a stricat, ploua si e frig. Curiozitatea noastra insa nu are bariere. Vrem sa vedem locul, asa ca plecam spre Gostinu. Mai intai, trebuie sa traversam comuna Oinacu. Ajungem la o intersectie, fara niciun indicator. Noroc cu satenii. Ei ne zic pe unde s-o luam. Drumul se pierde printre lanurile de porumb. Ajungem la destinatie, unde ne astepta primarul din Gostinu, Dumitru Vacaru. Vorbisem initial cu el la telefon. Am vrut sa stim daca plaja din comuna lui e atat de intinsa, pe cat se spune. Edilul ne-a confirmat. Plaja are peste un kilometru si jumatate lungime si aproape 100 de metri latime. Doar latimea depinde de nivelul Dunarii. Cand fluviul e mai umflat, ca anul trecut, "mananca" din plaja. Cu totul altceva e in vara asta. "Dunarea a mai scazut acum, plaja e mai lata", concluzioneaza primarul. Pornim spre malul Dunarii, lasand ultimele case in urma. Dam si aici tot de un dig, pe care trebuie sa urcam cu masina. Drumul nisipos e captusit cu piatra, asa ca rezista la ploaie. Pe coama digului e o ghereta. Si un vames. E bine, daca va duceti in zona asta, sa aveti cartea de identitate in buzunar. Asa ne-au invatat localnicii. E posibil sa fiti legitimati. Cu toate ca lumea se mira - pentru ce? - pe celalalt mal fiind Bulgaria sau mai bine zis Uniunea Europeana, statut asemanator cu al Romaniei. Culmea e ca si oamenii locului, care merg la munca, pe pamanturile lor din apropierea granitei, trebuie sa aiba la ei buletinul.

Insula de nisip, la doi pasi de malul romanesc

Coboram de pe dig, urmand drumul care se pierde apoi in padure. Cateva minunte de mers si dintr-odata copacii se dau la o parte, lasand privirii doar fluviul. Si mai ales plaja. Oftam, din cauza ca nu e soare. Picioarele ni se afunda in nisipul umezit de picaturile cerului plumburiu. Plajei nu i se vede capatul. Intinderea alba s-a luptat aici cu padurea, luand cu asalt uscatul si inconjurand vegetatia. Ne intoarcem spre apa, zarind in apropierea malului ceva de care ochiul cu greu se poate desprinde - o insula. "Se poate merge usor prin apa, pana la insula", auzim de la primar. Fasia de nisip dintre ape e dominata de un palc de padure, ca si cum natura ar fi vrut sa faca acolo, pentru calatori, o umbrela pe gratis. Cand faci baie, te duci vreo 50 de metri in larg si apa iti ajunge pana la brau. De-aceea se atinge usor si insula, ne explica gazda. In week-end, sute de oameni invadeaza locurile astea, unii din orasul Giurgiu, altii din Bucuresti, dar ni se spune ca au venit si de la sute de kilometri departare, din Transilvania. Stau cu totii pe plaja, dormind in corturi, pentru ca de cazare la o pensiune nu poate fi vorba.

Festivalul tantarului

Suntem intr-o comuna mica, populatia Gostinului abia depasind 2.000 de suflete. Cu cateva saptamani in urma, pe 3 si 4 iunie, numarul sufletelor de aici aproape ca s-a dublat, cand a fost "Festivalul tantarului", la prima sa editie. Trupe rock si house din toată tara au urcat pe scena montata pe plaja. Actiunea a fost initiata de pasionati ai muzicii din Bucuresti, sustinută de Primaria Gostinu si Consiliul Judetean Giurgiu. Se mai pastreaza inca scheletul din lemn al scenei. S-ar putea ca a doua editie a festivalului sa fie tot in acest an, pana la sfarsitul verii, spera edilul. E posibil ca si problema cazarii sa fie rezolvata, dupa ce Gostinu s-a infratit cu bulgarii din Vetovo. Cele doua localitati au depus impreuna un proiect european, in valoare de 1,5 milioane de euro, pentru dezvoltarea propriilor facilitati turistice. Comuna romaneasca vrea sa construiasca 12 casute pescarești, in spatele digului de aparare, la 500 de metri de plaja. Acolo unde nu e zona inundabila. Fiecare casuta va avea cate patru camere. "E posibil ca proiectul sa fie demarat in acest an. Am solicitat deja cofinantarea Ministerului Dezvoltarii", zice primarul Dumitru Vacaru.

Autoritatile de la Bucuresti nu stiu de plajele Dunarii

Cele trei plaje din judetul Giurgiu au ceva in comun - sunt naturale. Mana omului n-a intervenit cu nimic acolo, nici sa aduca nisip, nici sa faca albia fluviului propice scaldatului, prin nivelul mic al apei, pana la cativa metri de mal. Am gasit si alte exemple de acest fel, de-a lungul intregului sud si sud-est al tarii, pe unde Dunarea spala malurile Romaniei. Plaje naturale sunt si in dreptul orasului Corabia, in judetul Olt, si la patru kilometri de orasul Calarasi, la Galati sau la Braila. Si cu siguranta ca mai sunt multe alte locuri asemanatoare. Oamenii care locuiesc aproape de fluviu le stiu cel mai bine. Numai responsabilii turismului romanesc nu cunosc acest subiect. Am solicitat Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului un punct de vedere. Ni s-a raspuns ca nu exista o evidenta a locurilor de pe malul Dunarii care s-ar preta activitatilor turistice, cum ar fi plajele. Cat de multe locuri de acest fel ar putea fi? Ganditi-va ca Dunarea insoteste tara noastra pe o distanta uriasa. Malul stang, care cuprinde Banatul Montan, Oltenia si Muntenia, are o lungime de 1.075 de kilometri, iar malul drept, al Dobrogei, are 334 de kilometri.

"Am adus marea la Severin"

Pe de alta parte, Ministerul Dezvoltarii spune ca autoritatile judetelor vecine cu Dunarea pot sa acceseze fonduri europene pentru amenajarea unor obiective turistice pe malul fluviului, de la imbunatatirea plajelor, pana la posibilitati de cazare si pentru servirea mesei sau alte variante pentru distractie. Guvernul ar putea sa cofinanteze asemenea actiuni, ni se spune. Din pacate, astfel de proiecte sunt inca "pasari" rare. Il stim deja pe cel de la Gostinu, din judetul Giurgiu. Mai e unul la Oltenita, pentru un port turistic. Si cam atat. Exista si un exemplu de initiativa locala, de data asta fara implicare guvernamentala. Parteneriatul public-privat a dus la aparitia, in 2009, a unei plaje la Drobeta-Turnu Severin. Nisipul a fost asezonat aici cu sezlonguri si umbrelute, terenuri de tenis, volei si fotbal, terase, o discoteca si un restaurant. In alte parti insa nu e la fel. Cele mai multe plaje dunarene sunt pustii. E si greu de ajuns pana acolo, din cauza drumurilor inecate in mocirla. Doar daca stai intr-un sat de pe malul fluviului, ti-e la indemana sa te duci la plaja. Vin si oameni din orase apropiate de Dunare, mai mult sambata si duminica. Te scoti mai ieftin asa, daca n-ai bani de litoralul Marii Negre. Apropo de plaja de la Turnu Severin, emblematica a fost declaratia primarului Constantin Gherghe, la inaugurarea acelei investitii. "Am reusit sa aducem marea la Severin", declara atunci edilul. Dincolo de acest joc de cuvinte, un fapt e cat se poate de serios - Romania are sansa celui de-al doilea "litoral", de-a lungul Dunarii. Merita descoperit...

Dan Gheorghe, 8 iulie 2011

2011-07-19T06:19:00.000-07:00

Ei sunt romanii care au vazut luminita de la capatul tunelului

Exista viata si dupa intunericul galeriilor subterane, in Valea Jiului. Mineritul aproape ca s-a "topit", ca meserie, dupa marile disponibilizari din anii '90. Autoritatile au cautat solutii pentru ceea ce atunci se numea pompos reconversie profesionala. Aparuse chiar ideea ca fostii mineri sa-si castige banii din culesul fructelor de padure. Dar programele oficiale au esuat. Asa ca multi localnici au plecat sa-si castige painea in tari straine. Altii insa au preferat sa ramana aici. Dar ei singuri, fara ajutorul nimanui, si-au construit un nou destin. Am intalnit doua exemple de acest fel, nu departe de Petrila, intr-un sat de momarlani - Cimpa. Momarlani, urmasi ai dacilor, dupa cum se definesc ei. Ai locului. Poate de-asta nici nu s-au desprins de pamantul lor.

Ciobanul universitar

Case din lemn, simple, in Cimpa. Asa e obicieul la momarlani, sa aiba casele fara inflorituri. La fel le sunt si costumele populare, in alb si negru. Ne strecuram pe ulitele din lut, inguste, pe care o masina abia poate sa incapa. Ajungem pe o coama. Jos, departe, orasul. In mijlocul lui, constructiile mohorate ale exploatarii miniere. Din adancul pamantului se aud zgomote infundate, semn ca inca se lucreaza. Cei care n-au fost pana acum in Vale ar spune ca aici totul e cenusiu, de la carbune. Dar cenusiul pare sa fi ramas azi doar in sufletele oamenilor. Lasam masina in fata unei porti si ne urmam drumul prin iarba abia botezata de roua. Am sunat pe telefonul mobil, sa vedem unde anume este interlocutorul nostru. Mai sus, pe deal, cu oile lui. Traversam garduri din nuiele, cateva paraiase. Pana cand ne simt cainii. Dau sa se repeada la noi. Dar de sus un suierat scurt ii potoleste pe loc. Stapanul le-a "comunicat" ca suntem prieteni. Si cainii, in frunte cu cel mai mare, Pintea, ne-au lasat sa ne apropiem de turma. Un barbat tanar, solid, se ridica. Tocmai ce terminase de muls oile. Laptele joaca in galetile leganate de ciobani, pe drumul de intoarcere. Facem cunostinta cu Gheorghe Grecea, student la Universitatea din Petrosani. Ne-am grabit sa stim daca vrea sa fie miner. "Specializarea mea e topografia. Asta e de viitor", ne raspunde el, zambind.

Stapan de munte la 21 de ani

A venit timpul sa adune cele 100 de oi pe care le are. Le duce mai aproape de sat. Cu trei ani in urma, a terminat liceul, isi incepe el povestea. A stat un an acasa. Atunci s-a apucat de oierit. Pe urma a dat la facultate. Studentul este in acelasi timp si stapan de munte. Sau stapan de strunga. Mai intai si-a cumparat oi. L-au ajutat si parintii. Ne spune apasat, sa tinem minte : "Eu zic ca nu trebuie sa ne rusinam cu traditiile noastre". Adica traditia momarlanilor, de oieri. Pentru ca aici, in Valea Jiului, au fost mai intai oierii. Pe urma a aparut mineritul. Iar acum, dupa ce si carbunele a devenit "oaia" neagra a economiei romanesti, localnicilor le-au ramas mioarele. "Pe vremuri, dealurile astea, din jurul satului, erau albe de oi", iata o imagine zugravita de Gheorghe. Asta stie din ce i-au povestit parintii si bunicii lui. Se intampla cu mult timp in urma, cand fiecare familie din Cimpa avea cel putin 100 de animale. Dar in ultima jumatate de secol oieritul in Valea Jiului a cam fost uitat. Ne intoarcem in prezent, afland ca in Cimpa si Petrila sunt, in total, aproape 30 de stapani de munte. Ce face stapanul? Mai intai, plateste o taxa la Primarie, ca sa inchirieze o anumita zona din munte, unde sa-si duca oile vara, la stana. Tot el tocmeste oamenii, la munca. Masoara laptele, sa nu sara nimeni peste rand. Adica fiecare om din sat, care si-a dat oile la stana, sa ia atata branza cat lapte a fost de la animalul lui. Stapanul pleaca si cu alti ortaci, intre nori. Au si ei oile lor. Auzim ca mai sunt pe aici tineri care s-au apucat de oierit. Cum ar fi Radu Leahu, care are 22 de ani si e proprietarul a 70 de oi, si familia Traila - cu 100 de oi, si Cosmin Moian, din alt sat, Rascoala. Ne mai zice Gheorghe, studentul, ca de mic mergea cu oile. Asa ca acum, cand s-a apucat serios de meseria asta, ii stie deja toate tainele.

Planuri pentru o ferma

Intr-o vara, Gheorghe sta cam o luna pe munte, la stana. Mai face schimb cu ortacii lui. La toamna, cand oile se vor intoarce in sat, se va intoarce si tanarul nostru la facultate. Si daca va gasi, dupa facultate, un post in specializarea sa universitara, ce va face cu oile? - vrem sa stim. "Nu ma las de ele. Vreau sa fac o ferma", are planuri mari. Ne mai zice ca nu-i place viata moderna - cluburi, sprituri cu prietenii. Mai bine pe crestele Voievodului. Asa se numeste muntele pe care e stapan Gheorghe. Nu-i usor sa cresti oi. Vara - la stana, iarna nu dormi nopti la rand, cand oile incep sa fete. Oieritul e privit de tanarul nostru ca alternativa la ceea ce fac altii acum in Petrila, oameni de varsta lui : "Unii s-au angajat paznici, altii dau cu lopata la drumuri, altii traiesc din pensia parintilor", stie el. Si mai stie de salarii, care numai in cazuri rare ating 800 de lei. Dar oieritul e rentabil? - intrebam noi. Tanarul stramba putin din nas. Ramane cu ceva bani in buzunar, dupa un an de munca. Nu intra in amanunte. Ne zice ca obtine cam o tona de branza, in fiecare an. Are deja clienti fideli, de la oras. A vandut in primavara asta 20 de miei, inainte de Paste. "Cu cat s-a vandut carnea de miel in Bucuresti?", e curios. Cu aproape 30 de lei kilogramul, ii raspundem. Se mira, pentru ca el a vandut in Petrila cu 20 de lei. E convins ca meseria de oier ar fi rentabila, daca n-ar mai exista intermediarii, iar statul nu i-ar incovoia pe crescatorii de animale cu taxe. Ar fi nevoie, in schimb, crede el, de un sistem eficient de colectare a laptelui si de abatoare moderne. Unii il privesc pe Gheorghe cu suspiciune, pentru ca s-a intors la meseria stramosilor lui. Doar viitorul va demonstra daca trecutul poate aduce beneficii in Valea Jiului...

Minerul care a devenit profesor

Exista un om care poate spune ca a vazut luminita de la capatul tunelului. Dupa ce a lucrat 21 de ani sub pamant, a schimbat "macazul" vietii sale. Din miner a devenit profesor. Asta a fost soarta lui Petru Birau. Bucuros de oaspeti, ne invita in casa lui, ridicata cu aproape 100 de ani in urma, dar care si ea traieste o noua viata, insufletita acum de familia Birau. Barbatul ne imbie cu slana, branza si socata. Apoi ne povesteste de unde a pornit. A fost miner, pentru ca oricum altceva nu putea sa faca prin partile astea. Chiar daca avea, de mic, inclinatie spre pictura. "Parintii nu au vrut sa merg la un liceu de arta. Cel mai apropiat era tocmai la Craiova", zice el. A iesit, in schimb, de pe bancile unui liceu industrial din Petrila, dupa care a coborat in galerii. Ne explica despre mina Lonea, unde a lucrat, ca are galeriile in plan inclinat. Cand deja se miscorase numarul de mineri, dupa 1990, cei care ramasesera inca la treaba carau si materiale. Asa urca Petru, cu spinarea incovoiata, spre lumina. Simtind ca nu mai putea, isi facea singur avant, chiuind. Ca si cum si-ar fi chemat ultimele forte. Vad o umbra pe chipul sau, in momentul cand isi aminteste de zilele acelea. A fost miner din 1984 pana in 2005. De la 18 ani a purtat lampasul. Pana la 39 de ani, cand a fost disponibilizat. I s-a dat atunci o compensatie de 20.000 de lei. Nu s-a grabit sa-si cheltuiasca banii pe maruntisuri. A decis sa-i foloseasca pentru viitorul sau. Si asa a facut. A dat la facultate, in 2005, chiar in anul in care pusese hainele de miner in cui. A fost admis din prima incercare la Universitatea "Constantin Brancusi" din Targu Jiu - Facultatea de Arte Plastice. Se intorsese practic la vechea pasiune, pentru frumos. A terminat studiile ca sef de promotie. Azi e profesor de educatie plastica la Grupul Scolar "Constantin Brancusi" din Petrila.

Cu tablourile la Paris

Cat a fost miner, Petru s-a "inteles" si cu talentul sau, caruia ii acorda timpul liber, adunand peisaje si chipuri din satul Cimpa, unde s-a nascut si in care a trait toata viata. El, minerul, s-a dus la Cluj, in 1993, in prima sa expozitie. Pictura naiva. Asta face. Banii de la disponibilizare au folosit pictorului si pentru materialele pe care le folosea, dar si pentru drumurile prin lume, cu tablourile sale ajungand pana la Paris, in 2007. Tot in perioada aceea, in 2006 si 2007, familia Birau a gazduit pe pamantul sau cate 20 de tineri, intr-o tabara de pictura. Erau studenti la Arte Plastice din Craiova si Targu Jiu, care isi instalau corturile, o saptamana. Casa in care am pasit acum e cocotata pe unul din "valurile" din satul Cimpa. Probabil ca pamantul s-a "jucat" prin locurile astea, unduindu-se, cu tot cu pomi si acareturi. Mai sus de casa familiei Birau e propria gradina, de trei hectare, pe care erau asezate corturile studentilor. E ca si cand, stand aici, te-ai afla in mijlocul unui tablou, zugravit de data asta chiar de natura.

Autor a sapte carti

Si-a asternut omul sufletul si pe hartie. Povesti pentru copii, studii biografice, indrumari didactice. A scris nu mai putin de sapte carti. Cea mai recenta ne dezvaluie ideea lui Petru Birau de-a scoate la lumina zilelor noastre obiceiurile momarlanilor. Cartea se numeste firesc - "Din lumea momarlanilor", cu doi autori, momarlani si ei, fireste. Pe langa Petru, mai e si medicul Dumitru Galatan-Jiet. Au strabatut satele Vaii Jiului, culegand intamplari iesite din comun din viata oamenilor si legende. Petru mai are acum in lucru si o disertatie pentru Universitatea de Vest din Timisoara, a carei tema este legata de costumul popular din zona momarlanilor. Va fi lucrarea sa de master.

Frati de cruce

Petru insusi este dovada vie ca obiceiurile momarlanilor rezista si azi. El este frate de cruce cu inca opt barbati, toti cam de aceeasi varsta. Ne-am mirat cand am auzit, pentru ca citisem deja in diverse publicatii despre disparitia acestei traditii. "Am devenit frate de cruce in 1997", spune profesorul. Dupa obiceiul momarlanilor, fratii de cruce trebuie sa fie in numar impar. In cazul de fata, sunt noua. Dar nu numai atat. Ei mai au si o "sora" de cruce. Si doi "parinti". O familie simbolica. Si femeile se pot lega intre ele. Tot in numar impar. La grupul lor trebuie sa fie un barbat. Si parintii de cruce. Stim de la gazda noastra ca are "frati" din satul sau si din alte doua sate de momarlani - Taia si Jiet. S-au facut frati la biserica. Preotul i-a inconjurat pe toti - frati, sora si parinti - cu o panglica, a tinut o scurta slujba, iar la final componentii noii "familii" au baut cate un pahar cu vin din acelasi vas. "Ne ajutam intre noi, la necazuri. Suntem alaturi, la bucurii. Asta inseamna sa fii frate de cruce", ne lamureste Petru. Mai e in zona asta un obicei, si el viu. Legat de mormintele din spatele casei. Omul ne duce in spatele casei sale, unde sunt cinci cruci. Acolo sunt ingropati tatal sau, doi frati, bunicul si o matusa. De data asta, din adevarata sa familie. La doi pasi de casa lui, intr-o alta curte, zarim un mormant de cateva luni. Inca mai are coroanele de flori pe el, uscate. "Omul nu pleaca de la casa lui, nici dupa moarte". Este explicatia acestei "convietuiri" din Valea Jiului. Intre cei vii si cei morti.

Dan Gheorghe, 8 iunie 2011

2011-07-04T06:08:00.000-07:00

TEHNOLOGIE DACICA FINANTATA DE UNIUNEA EUROPEANA

Trebuie sa treci "vama" muntilor de piatra si a padurilor intunecate, stapanite de ursi, lupi, mistreti si vipere, ca sa ajungi intr-o alta Romanie. Cu alte traditii si alte mentalitati. Si cu o istorie fabuloasa. Acolo unde cateva urme ale vechilor daci inca mai dainuie si azi. Am gasit o comunitate de 1.800 de oameni, in comuna Eftimie Murgu. Cu un singur sat. Este in judetul Caras-Severin, in inima Muntilor Banatului. Pe vremuri, comuna asta s-a numit Rudaria, dar si Garliste. Iar din 1970 a luat numele profesorului de filosofie si omului politic Eftimie Murgu, nascut aici. Ghid ne-a fost acum tot un profesor, Mihai Vladia. Culmea e ca locul asta, parca ratacit de restul lumii, n-a fost uitat de Uniunea Europeana, care a sustinut financiar, cu zece ani in urma, refacerea unui patrimoniu unic in Romania si chiar in Europa. Sunt cele 22 de mori hidraulice, despre care localnicii spun ca au fost construite cu sute de ani in urma. Dar nu sunt doar niste obiecte de muzeu, ci folosite de oamenii locului, sa-si macine graul, porumbul, orzul, ovazul, de pe pamanturile lor de dincolo de munti. "Din vale", zic ei. S-au facut studii asupra morilor cu ciutura de la Rudaria. Chiar profesorul Vladia, care ne-a gazduit la el acasa, pentru ca prin partile astea nu exista pensiuni sau hoteluri, ne-a aratat un raport de cercetare din 1935, coordonat de Dimitrie Gusti, asupra acestei comunitati. Lucrarea a ramas doar sub forma de manuscris, pentru ca la vremea aceea a venit razboiul si n-a mai avut cine sa se ocupe de acest subiect. "Vreau neaparat, cum voi putea, sa-l public", spune gazda, care a descoperit paginile caligrafiate prin niste arhive prafuite.

Reguli pentru vinderea actiunilor

Dar nu atat morile in sine sunt importante, cat mai ales mentalitatea oamenilor care le-au construit si le-au folosit de-a lungul secolelor. Asa cum remarca si studiul din 1935, morile din Tara Almajului, caci astfel e cunoscut locul in care am poposit, sunt asemeni unor societati pe actiuni. Expresia oficiala, destul de vaga, e cea de proprietate in devalmasie. Dar iata povestea morilor. Atunci cand au fost construite, mai multe familii s-au unit. Cate 15 sau 20 de familii la fiecare moara. Se numeau ortaci la moara. Cu sensul de asociati. Fiecare familie a investit o anumita suma de bani. Unii mai multi, altii mai putini, cat a avut fiecare. Ei bine, in funtie de investitie, aveai dreptul sa folosesti mai mult sau mai putin moara. In limbajul local inseamna "cand iti vine randul". Daca stramosii tai au dat mai multi sau mai putini bani la construirea morii, tu, urmasul lor, ai dreptul la o jumatate de rand, un rand, un rand si jumatate sau doua randuri. Dar nu mai mult de doua randuri. Deci cel mult doua zile pe luna pentru fiecare familie, din cele asociate, ca sa-si macine granele. O jumatate de rand inseamna 12 ore. Jumatatea de rand poate sa cada in timpul zilei sau in timpul noptii. Un rand inseamna o zi intreaga. Un rand si jumatate semnifica o zi si jumatate. Doua randuri - doua zile. Asa s-a pastrat randul din generatie in generatie. Profesorul care ne-a fost ghid face si el parte dintr-o familie care are actiuni la o moara din sat. Pana in urma cu cativa ani, avea un singur rand. Dar a cumparat o jumatate de rand de la alta familie. A dat pe jumatatea aceea de rand cam 800 de lei. Si aici este o regula clara. Daca una dintre familiile de ortaci la moara vrea sa vanda o parte din randul pe care il are, trebuie mai intai sa intrebe celelalte familii care sunt asociate la moara respectiva. Poate ca una dintre ele vrea sa cumpere. Familiile asociate la moara aceea au prioritate la cumpararea de "actiuni", cand unul dintre ortacii lor vrea sa le vanda. Daca niciuna dintre familiile asociate nu vrea sa cumpere, abia atunci poti sa vinzi altcuiva, din afara "societatii" in cauza. Familiile asociate la o moara au un sef, care se numeste pecter, in expresia locului. Pecterul e ales pe viata, dintre oamenii cei mai gospodari care fac parte din asociatii la moara in cauza. Nu se voteaza. Alegerea se face prin unanimitate. Pecterul tine cheia de la moara. Cand uneia dintre familiile asociate i-a venit randul sa-si macine granele, cheia e luata de la pecter. Si tot lui ii duci cheia inapoi, cand ai terminat treaba.

Fenomenul "Rudaria", studiat de Dimitrie Gusti in 1935

Studiul din 1935 facut asupra comunitatii de pe Valea Rudaricai, pe unde curge raul cu numele acesta, unde s-au facut si morile, remarca cel mai important lucru - localnicii sunt extrem de favorabili la ideea de asociere. Inca de pe atunci exista in comuna asta o banca populara, cu capital strans din banii oamenilor de aici, de unde cine avea nevoie putea lua un credit cu dobanda mica. Si mai erau tot atunci o asociatie a prunarilor si una a crescatorilor de animale. Cel mai mult prin partile astea se cresc oile. Obiceiul locului este ca numai femeile sa mearga la moara, cu granele. Pentru ca ele fac mancarea din aceste grane, atunci tot ele sa le si macine. Se stie ca in perioada interbelica erau la Rudaria 44 de mori. Sunt informatii ca in acest loc ar fi fost, inca din 1772, opt mori, iar in 1874 - 51. Daca azi mai sunt doar 22 e din cauza ca restul au disparut in timpul comunismului, cand si peste locurile astea a venit cooperativizarea. Cum oamenii nu mai aveau in acea vreme granele lor, nici morile n-au mai fost folosite. Au fost lasate in paragina. Pana in 1990, cand obiceiul a fost reluat. Urmasii fostilor asociati la moara s-au reunit. Stia fiecare - tata sau bunicul au fost la moara asta. Tot la asta voi fi si eu acum ortac. Daca moara mai exista. Familiile cu "actiuni" la o moara care disparuse in timpul comunismului s-au "lipit" de alte societati, la morile care au supravietuit. Studiul incheiat in 28 septembrie 1935 de catre inginerul Sergiu Caslan concluzioneaza asupra morilor ca functioneaza asemeni unor "asociatii pe actiuni", dovedind astfel ca taranii de aici au depasit si vremurile - comuna fiind atestata documentar din 1241 - remarcandu-se ca adevarati oameni de afaceri ai timpurilor moderne. Mai e de clarificat doar numele de Rudaria, inca folosit prin partile astea. E o denumire formata din doua expresii de origine slava. Ruda inseamna minereu si reka - rau. E vorba mai ales de minereu de fier. Au fost, cu mult timp in urma, asemenea exploatari pe aici.

Primarul care si-a pus casa gaj pentru un drum

Cele 22 de mori care mai sunt azi in picioare pot fi intalnite, de-a lungul raului Rudarica, pe o distanta de trei kilometri. La prima vedere, sunt ca niste casute intre ape. Tehnica amplasarii lor este iarasi interesanta. Raul nu are un debit prea mare. Localnicii au sapat in dreptul fiecareia cate un canal, numit iruga. Nivelul apei, zagazuite cu un stavilar, e mai mare pe albia artificiala. Cand ai nevoie sa macini ceva, dai drumul la stavilarul de pe canal, iar roata morii se invarteste. Noua dintre mori sunt in sat. Pe restul trebuie sa le descoperi mai sus, spre munte, daca mergi pe un drum sufocat de stanci colturoase. Si drumul acesta, de 35 de kilometri, are o poveste care dovedeste caracterul localnicilor. A trait in comuna asta, la inceputul secolului trecut, pe timpul stapanirii austro-ungare, un primar, Didraga Ioachim. Porecla lui era Chimi Draga. Toti oamenii de aici au cate o porecla. Asa e obiceiul. "Daca nu ai porecla, nu esti in randul lumii", ne lamureste ghidul nostru, profesorul Vladia. Primarul si-a pus propria casa drept gaj, in 1905, pentru un imprumut pe care l-a luat in nume propriu de la o banca din Viena. Cu banii obtinuti s-a facut acest drum, foarte necesar pentru comunitate, care avea nevoie sa transporte lemn, in carute, de la padure. Dar era si o cale mai usoara de acces pana in varf de munte, la stanele de oi.

Proiectul european pentru instalatiile dacice

Si a venit Uniunea Europeana, cu peste zece ani in urma, in Tara Almajului! Adusa de specialistii Muzeului "Astra" din Sibiu, care au vrut neaparat sa refaca morile. Acum, la intrarea in comuna, este amplasat un panou, cu sigla UE, pe care scrie "Rezervatia Mulinologica Rudaria - Eftimie Murgu". Proiectul in valoare de 19.000 de euro, finantat prin Fondul Cultural European pentru Romania - Euroart, a vizat cu precadere imbunatatirea instalatiilor hidraulice, inlocuindu-se partile din lemn, putrezite, cu altele din fier. Rezervatia a fost inaugurata la 17 februarie 2001. Casutele cu latura de aproximativ trei metri, cu pereti si acoperis din lemn de fag, au si ele, la intrare, tot sigla Uniunii Europene, alaturi de numele fiecarei mori in parte - Vilonea, Vlagioanea, Bruseana, Trailonea, Rosonea, Popasca, Hâaraoanea, Leiata, Miclosonea, Podul Ilochii. Numele vin de la vechi familii care au infiintat aceste mori sau de la diverse toponime. Un specialist de la Muzeul "Astra", Stefan Paucean, care a studiat secularele agregate, arata ca "tipul de moara intalnit la Rudaria este cel hidraulic cu roata orizontala, cu transmisie simpla". Mecanismul e intr-adevar simplu. Sunt doua pietre de moara, una peste alta. Cea de jos e fixa, iar cea de deasupra are legatura, printr-un ax, cu roata morii, de sub "casa", care e invartita de apa. Roata imprima si miscarea de rotatie pentru piatra de moara mobila. Mai e un mecanism care face ca distanta intre cele doua pietre de moara sa fie modificata, in functie de cum vrea gospodarul sa macine granele. Specialistul de la muzeul sibian trage concluzia ca acest tip de angrenaj al morii "a fost utilizat in Dacia, devansand cu mult alte zone ale Europei". Mai greu insa decat obtinerea banilor europeni a fost gasirea, in tinutul Almajului, a mesterilor care sa repare morile. Era nevoie de cioplitori, dulgheri si sitari. Cum morile fusesera date uitarii in timpul comunismului, la fel si meseriile astea se "topisera". Doar cei batrani mai pastrasera mestesugul in palmele lor batatorite. In ziua de azi, de pilda, daca e sa schimbi pietrele cele mari, de moara, ar fi o mare problema. Localnicii ne-au spus ca, pe timpuri, erau mesteri la Dunare, din Svinita, care faceau rotile astea, dintr-un fel anume de piatra. Nimeni nu stie daca asemenea mesteri or mai fi acum pe acolo.

Cota-parte la reparatii

Proiectul european i-a facut pe oamenii de azi din comuna Eftimie Murgu sa vada in morile lor adevarate nestemate, pe care trebuie sa le ingrijeasca, sa le pretuiasca si sa le transmita mai departe urmasilor lor. "Cand au vazut oamenii ca au venit straini de locul asta si au reparat morile, atunci si localnicii au pretuit mai mult ce au la ei in localitate", ne spune profesorul Vladia. In fiecare primavara, dupa topirea zapezilor si potolirea apelor navalnice din albia Rudaricai, toate familiile ortace participa la reparatiile curente ale morilor, daca au aparut stricaciuni. Fiecare familie pune la bataie bani, in functie de "actiunile" pe care le are la moara. Dam ca exemplu moara Popasca, unde are "actiuni" si familia profesorului Mihai Vladia. Moara e aproape de mijlocul comunei si a fost refacuta de curand. Se vede lemnul proaspat al peretilor, al acoperisului, instalatia hidraulica pusa la punct in cele mai mici amanunte. Familia profesorului a dat aproape 700 de lei pentru treaba asta. A fost cota ei de participatie la reparatii, pentru ca detine un rand si jumatate la moara. Alte familii asociate aici, care au "actiuni" mai putine, au dat mai putini bani. Desi atat de batrane, morile cu ciutura isi dovedesc si azi randamentul. De-asta sunt inca folosite de tarani. Poti sa macini, cand iti vine randul, vreo sase sau sapte saci cu grane. Specialistii de la "Astra" - Sibiu au fost si mai precisi - 25 de kilograme de grane macinate in cateva ore.

Moara care intoarce timpul

Dar nu numai morile din Muntii Banatului uimesc pe cel care s-a incumetat sa ajunga pana aici. Mai sunt legendele si obiceiurile. Cea mai frumoasa dintre legende are in centrul sau - cum se putea altfel?! - o moara. E si normal, adauga ghidul nostru, de vreme ce morile au fost, de-a lungul veacurilor, si prilej de socializare. Si azi se mai intalnesc flacaii si fetele la moara, sa-si lege inimile. Si nu oriunde, ci la "Indaratnica dintre rauri". E un loc in care timpul poate fi dat inapoi de roata morii. Dascalul ne-a povestit legenda fetei si baiatului care s-au indragostit. Ea venise la moara sa macine graul, iar baiatul trecea pe acolo in caruta cu lemne. Si-au jurat dragoste pe vecie. Dar nu s-au putut casatori. Nu i-au lasat parintii lor. Pentru ca fata se tragea dintr-o familie saraca, iar baiatul dintr-un neam bogat. Si despartiti au ramas, toata viata. Timpul a trecut. La vremea batranetii lor, s-au intalnit din nou, oftand dupa anii pierduti, departe unul de altul. Numai ca in noaptea aceea a coborat pe rau Zana cea buna si i-a intrebat ce au pe suflet. Era o noapte cu luna plina. Ei i-au povestit toata viata lor, mai ales dragostea neimplinita. Zana i-a intrebat ce dorinta ar avea. Ei au spus ca, daca ar putea, ar da timpul inapoi, sa fie din nou tineri, dar de data asta impreuna. Zana nu a mai spus nimic si a coborat pe firul apei. A fost momentul in care luna s-a ascuns pe dupa versantul care strajuieste raul, in dreptul acestei mori. Pe varful muntelui au fost candva doi colti, pe care oamenii i-au numit Adam si Eva. Unul dintre colosi s-a tocit de trecerea timpului. Nu se stie totusi care - Adam sau Eva? Dar acolo, in moara, s-a petrecut un miracol. Batrana pusese graul la macinat. Roata morii, care se invartea, dupa obicei, in sensul acelor de ceasornic, si-a schimbat brusc directia. Batranii au privit cu stupoare. Spre dimineata, cei doi s-au uitat unul la altul. Si au vazut ca intinerisera. Apoi au trait fericiti, impreuna, pana cand, din nou, i-au ajuns batranetile. Sa fi venit apoi la moara, sa fie din nou tineri? Ar insemna ca indragostitii sa-si traiasca si azi povestea, la Rudaria, cine stie! Se spune si acum ca la "Indaratnica dintre rauri" poti intineri numai daca te duci acolo cu iubita, daca intre tine si ea e o dragoste curata, daca in noaptea aceea e luna plina si mai ales daca ai norocul ca pe firul apei sa coboare Zana cea buna, care sa-ti asculte povestea.

Pricoliciul din tunel

Ajungem la alta moara - cea cu tunel. Exista o legenda a tunelului. Galeria de vreo 20 de metri lungime ar fi fost sapata de un pricolici. "In zona noastra nu se spune varcolac, ci pricolici", suntem anuntati. Tenebrosul personaj a necinstit o fata care venise la moara, in miez de noapte, cand era randul ei pentru macinat grane. Ca pedeapsa, pricoliciul a fost obligat, tot de Zana cea buna, sa sape tunelul. Poti strabate caverna, destul de larga si de inalta, incat un om de statura medie nu are nevoie sa se aplece. De-a lungul peretilor se vad, cum zic localnicii, urmele de "gheare" ale pocitaniei. In adevar, oamenii locului au nadusit cu dalta si ciocanul, pentru a crea o scurtatura a raului, apa fiind directionata spre roata acestei mori.

Ritual contra pacatosilor

E pericol mare pentru un om din comuna Eftimie Murgu sa aiba cine stie ce pacate. Nu numai ca totul se afla imediat, fiind o comunitate restransa, dar mai ales pentru ca aici este un obicei, in fiecare an, in luna februarie, care ii face de ras pe lenesi sau pe cei care au incercat sa-si insele consatenii. Obiceiul se numeste "Lunea Cornilor". Flacaii isi fac costume, se mascheaza, apoi pornesc in alai prin sat, pe la toate casele. Dar, atentie, ritualul incepe fix la ora 12 ziua. Pentru ca asta e ora la care se trezesc lenesii. Spre seara, se aduna toata suflarea comunei, in centru. E momentul in care se impart "darurile". Lucruri simbolice. E un fel de-a face bascalie de cei care, in anul ce-a trecut, s-au remarcat prin faptele lor negative. De pilda, lenesii primesc cate un ceas. Unui sef de magazin i s-a dat la un moment dat un cantar, ca sa nu-si mai fure clientii, iar unuia care tot timpul se vaita la locul de munca, din cauza ca ar fi bolnav, i-a fost oferit un "bilet" de tratament. Cei astfel "cadorisiti", desi credeau ca faptele lor au trecut neobservate, isi dau acum seama ca vecinii si prietenii i-au luat in colimator. Oricum, suntem asigurati, nimeni nu se supara la primirea acestui "premiu". Tot ce are de facut "impricinatul", dupa asta, e sa-si indrepte comportamentul.

Turistii "macina" gunoaie

Daca pleci de acasa, lasi cheia la poarta, sa vada eventualii musafiri ca nu-i poti primi, sa nu te mai astepte. Cine macina granele si nu poate sa ia toti sacii acasa, lasa restul la moara, fara teama ca ii va fura cineva. Sa vinzi la taraba, in piata, e rusinos. A patit-o unul care s-a dus intr-o comuna invecinata, dupa care l-a stiut tot satul. Cei din Eftimie Murgu obisnuiesc sa-si vanda produsele numai in cantitati mari, nu la bucata. E ca si cum am fi nimerit intr-o cu totul alta Romanie. Necunoscuta. Asa cred si expertii de la Muzeul "Astra" din Sibiu, cand se refera la Rudaria - "zona e aproape necunoscuta si are nevoie de promovare". Dar publicitatea poate fi cu doua taisuri. Pentru ca in locul acesta apar, tot mai des, in ultima vreme, reprezentantii celeilalte Romanii, cu toate metehnele ei. Anul trecut, profesorul Mihai Vladia a mers cu elevii lui in zona "Morii de la tunel". De acolo s-au adunat nu mai putin de 23 de saci cu gunoaie. Ramase de pe urma turistilor. Si atunci te intrebi - cum o fi oare mai bine pentru acest colt de Romanie, sa fie sau nu cunoscut de restul romanilor?!...

Dan Gheorghe, 19 mai 2011

2011-06-16T03:52:00.000-07:00

VIATA DE PROFESOR LA CAPATUL ROMANIEI

(din seria Delta Dunarii)

Aceasta e povestea unor oameni de pe granita de est. In teritoriul uitat al Deltei Dunarii, la Periprava. "Daca vrei sa-ti prelungesti viata, vino aici", ne-au indemnat sotii Zaharia. Cornelia si Emil au schimbat macazul vietii lor pe la 50 de ani. Oameni nascuti la oras, in Galati. Profesori de meserie. Ea era directoarea adjuncta a unei scoli de acolo. Scoala 18, unde lucra si sotul ei. Ea - profesoara de matematica. El - de economie. Ea avea 47 de ani. El - 51. Asta, in 1998. Atunci s-a produs modificarea vietii lor. Au si doi copii, fiecare la casa lui. Un baiat sta in Galati, e profesor universitar. Si o fata plecata in Spania, unde lucreaza la o banca. Ce si-au zis sotii Zaharia, in '98 - vindem tot ce avem, la oras. Si luam viata de la zero, in Delta. Asa, dintr-o data, s-au decis. Chiar dintr-o data.

Excursia din decembrie 1997

Ne povestesc cum a inceput totul. Nu mai fusesera demult in concediu. "N-am mai avut nici bani, nici timp, dupa 1990", zice Emil. Pe harta, daca te uiti, nu e departe, de la Galati pana la Periprava. Galatiul e port la Dunare, Periprava e un sat pescaresc, mai spre est, in Delta, pe bratul Chilia al fluviului. Culmea e ca sotii Zaharia au plecat in excursia lor in decembrie 1997. Chiar pe 1 decembrie. Au ajuns in Periprava. Si nu e usor de ajuns. Noi, de exemplu, am mers, zilele trecute, cu un vas, de la Tulcea pana la Sulina, timp de cinci ore. Pe urma, de la Sulina, inca 30 de kilometri pe un asa-zis drum. In fapt, o poteca pe unde rotile masinii se afunda in nisip. In mijlocul unei campii cu stuf. Traversand apoi doua palcuri de padure, la marginea rezervatiei Letea. La finalul expeditiei, ajungi in Periprava, intr-o comunitate de rusi lipoveni, in care daca mai sunt acum vreo 400 de suflete, din ce ne-au zis localnicii. Case mici, acoperite cu stuf. Si peretii sunt din stuf pe aici. Ne pierdem pe ulitele scurte, inguste, prafuite. Doar vantul insotindu-ne fiecare pas. Cerul plumburiu parca ar cauta un sprijin pe pamant, atat de aproape sunt norii grei, de ploaie. Periprava, in aprilie, cand am mers noi acolo. "Sa vezi cum e in decembrie!", exclama sotii Zaharia. Te "taie" vantul atunci. Iarna e cald in casele din stuf, facute dupa traditie. Peretii sunt captusiti cu lut. Vara e racoare intre ziduri.

Casa de pe malul lacului Nebunu

Stam de vorba cu sotii Zaharia pe malul lacului Nebunu. Acelasi loc in care au venit in decembrie 1997. N-au tinut cont nici de vant, nici de zapada. "Am ales cu inima. Ne-am indragostit imediat de satul asta", adauga Cornelia, o femeie rosie in obraji, mereu cu zambetul pe buze. "Asa e", ne asigura barbatul ei masiv, dar cu ochi blanzi. Au vorbit cu un om care avea teren chiar pe malul lacului. De la el au cumparat 1.000 de metri patrati de teren. Sa-ti faci o casa in Delta, din materialele locului, adica lemn si stuf, nu costa foarte mult. Tot de la localnici stim preturile. Undeva pe la 25.000 de lei. La tarifele din prezent. In februarie 1998 au cumparat sotii Zaharia terenul.

E drept ca mutarea asta a avut la baza si un lucru practic - Cornelia aflase ca la scoala gimnaziala din comuna C.A. Rosetti, de care tine si satul Periprava, era liber un post de profesor de matematica. Chiar specializarea ei. Si mai era ceva - la vremea aceea, un profesor care lucra intr-o zona izolata, cum e Delta, primea spor de 80% din salariul de baza. Cornelia avea pe atunci un salariu de un milion de lei, in scoala de la oras, la valoarea banilor din acele timpuri. Deci o crestere semnificativa a veniturilor familiei. "Mai greu a fost pentru Emil, el nu si-a gasit aici un post in specializarea lui. Insa venitul familiei se imbunatatise, cu tot cu sporul meu la salariu", zice Cornelia. Dar nu s-a plans Emil, autointitulandu-se, in gluma, "somer de lux". A avut alte lucruri de facut pe aici, in schimb.

Aprobare cu surprindere la Inspectoratul Scolar din Tulcea

Cornelia s-a dus in 1998 la Inspectoratul Scolar din Tulcea, solicitand postul de profesor de matematica din Delta. Inspectorilor aproape ca le-au picat fetele. Adica vrei sa pleci de la oras si sa lucrezi in pustietate?! Renuntand la postul de director adjunct la o scoala din Galati? Renuntand si la casa, la tot? Functionarii si-au dat seama, in cele din urma, ca femeia care venise la ei nu glumea. I-au dat postul din C.A. Rosetti, fireste. "Am fost privita cu suspiciune si la Periprava. Dar, cu timpul, oamenii s-au invatat cu mine", zice femeia.

Pentru ca nu aveau, la inceput, unde sa locuiasca, in satul din Delta, sotii Zaharia au cerut acceptul Inspectoratului sa ocupe o incapere in scoala primara din Periprava. Li s-a aprobat. Au stat acolo trei luni, in vacanta de vara din 1998, cat timp si-au construit casa. Nimic iesit din comun, o casa de oameni normali. Integrandu-se in peisajul satesc.

Dascalii si-au mesterit cu mainile lor mobila din casa

Dar cu ce sa mobilezi casa? Pat, dulap, scaune, tot ce trebuie. Ei bine, oamenii acestia au facut totul singuri. Emil cumparase un aparat de sudura, pentru treburile gospodariei. "Sotiei mele ii place sa mestereasca tot felul de lucruri", ne asigura sotul. Au avut lemn la dispozite, si-au facut mobila. Au ridicat și un foisor, langa noua casa, unde isi petrec zilele lungi, de vara. Au amenajat si un mic ponton, pe malul lacului. De ponton e legata acum o barca. Pe care oamenii acestia au cumparat-o cu patru ani in urma. Amandoi au obtinut, dupa ce-au venit in Delta, permis de conducere a barcii cu motor. Emil e ghid, vara, pentru turistii care vin in zona asta. Tot felul de natii, mai ales englezi, italieni si francezi. Ii plimba pe lac, pe canalele din apropiere."Aici, barca e mai importanta decat masina", zice Emil. A incercat, pentru un an, si postul de vanzator, la magazinul din sat. Nu s-a "lipit" de el treaba asta.

Profesoara si-a construit singura sareta, sa mearga la scoala

Sotia si-a luat in primire postul de profesor, la scoala gimnaziala din comuna. Isi aminteste ca in 1998 erau aici sase dascali. Azi mai sunt doar cinci. Cel mai greu a fost insa cu transportul. Din satul Periprava pana la scoala din C.A. Rosetti sunt 14 kilometri. Microbuze, autobuze - erau de domeniul literaturii SF, pe atunci. N-aveai decat sa mergi pe jos. Cum au mers generatii de elevi si dascali, prin locurile astea. Si atunci sotii Zaharia ce-au facut? Au cumparat un cal. Dupa care s-au apucat iarasi de mesterit. Au facut o sareta. Dupa planul lor. Si uite asa pleca doamna profesoara de acasa pana la scoala, cu sareta. "Patru ani am facut drumul acela cu sareta", zice ea. Cum era suficient loc in "vehicul", mai lua si cate doi-trei copii de gimnaziu, din Periprava. Ii ducea pana la scoala. Si se intorcea cu ei, dupa-amiaza. Am intrebat unde e acum sareta. Nu mai e. S-a stricat. Au vandut si calul. "Acum imi pare rau ca l-am vandut", suspina femeia. Din 2002, in C.A. Rosetii a venit primul microbuz de transport scolari. Profesoara face acum naveta impreuna cu cei 12 elevi din Periprava, care merg la scoala gimnaziala din centrul comunal. Cat stam la vorba, in curtea familiei Zaharia, vedem si o cabanuta, doar cu o camera, facuta de gazde pentru prieteni. Cine mai vine pe la ei, are unde sa doarma. "Unii nu ne-au inteles - prieteni sau rude - de ce ne-am mutat noi la Periprava", recunoaste Cornelia.

Satul profesorilor

Dar parca numai ei s-au mutat in Delta?! Mai sunt si alti profesori care au facut acelasi lucru. Ne dau ca exemplu un coleg de-al lor, insurat cu o "haholeanca", adica o ucraineanca, asa cum se spune pe aici. Barbatul a venit tocmai din Piatra Neamt. Cu ani in urma, s-a mutat in C.A Rosetti si un profesor pensionar, din Radauti. Si altul din Alexandria, tot pensionar. Mai e un dascal din Maramures, la aceeasi varsta a senectutii, care si-a facut casa intr-un sat apropiat - Sfistofca. Unii au predat la scoala locala, pana in 2008. Dar, dupa noile reguli stabilite la Bucuresti, profesorii pensionari nu mai pot sta la catedra. Cu toate ca in mediul rural, si mai ales in Delta, cu greu gasesti profesori calificati. "Erau multi necalificati aici, cand am venit eu, in 1998", isi aminteste Cornelia Zaharia.

Directoare pentru trei scoli din Delta

Corneliei i-au fost recunoscute meritele profesionale in 2006, cand a fost numita la conducerea scolii comunale din C.A. Rosetti, de atunci coordonand si alte doua unitati, cu clasele I - IV, din satele Periprava si Letea. Profesoara va lasa in urma ei o scoala - cea din C.A. Rosetti - modernizata, datorita fondurilor guvernamentale atrase in 2007, cladirea fiind complet schimbata la fata - apa curenta, printr-un sistem propriu de aductiune, centrala termica, mobilier nou. "La anul, ies la pensie", ne anunta femeia. Dupa 35 de ani de munca. "Am iubit toata viata copiii. De-asta nu mi-a fost greu sa-mi fac meseria, oriunde m-as fi dus. Chiar si aici, la capatul Romaniei", conchide femeia. Un capat care pentru familia Zaharia a fost ca un nou inceput...

Dan Gheorghe, 29 aprilie 2011

2011-06-13T05:49:00.000-07:00

COPIII DELTEI

(din seria Delta Dunarii)

"Stiti ce vor copiii mai mult aici? Sa ajunga departe", mi-a zis o fetiscana din satul Periprava. Adelina o cheama pe fata. Are 15 ani si viseaza sa fie sociolog. Credeam ca departe inseamna distanta in kilometri. "Nu, in cariera", ma corecteaza ea. Sunt atat de hotarati copiii acestia in visul lor, incat nimic nu-i poate opri. Dovada cea mai buna a fost iarna trecuta. Cand unica masina de transport a elevilor din comuna C.A. Rosetti s-a stricat. Cum poti sa mergi altfel 14 kilometri din satul Periprava pana la scoala gimnaziala din centrul comunal? Pe jos. Da, au mers si pe jos, generatii intregi de copii. Dar iarna trecuta s-a gasit alta solutie. Cu tractorul si doua remorci. Un fel de trenulet pe roti din cauciuc, daca ar fi fost o joaca. Dar prin vantul si zapada din decembrie nu mai era o joaca. Exact 12 elevi din clasele V - VIII aveau nevoie sa ajunga la scoala gimnaziala. Toti din satul Periprava. Satul de la granita cu Ucraina, pe bratul Chilia. La ei in sat nu e decat o scoala primara, pentru cei de pana in clasa a IV-a.

Zis si facut. Pentru cei 12 copii. Parintii lor au adus saltele si paturi groase, de acasa. Si fan. Au pus fanul in cele doua remorci. Peste fan, saltelele. Apoi copiii s-au asezat pe saltele. Si inveliti cu paturile. Aveau de mers 14 kilometri. Doua paduri de strabatut. Sunt de fapt niste palcuri ale padurii Letea. Codrul propriu-zis e ceva mai la sud de Periprava. Dar ce drum! Cum mergi spre C.A. Rosetti, de la Periprava, pe dreapta e padurea, iar pe stanga - pustiul. Si sub picioarele tale - nisipul. Nu va ganditi la un drum adevarat. Sunt doar urme ale altor masini sau carute. Vara, spun localnicii, nisipul e ca faina. Iarna, si faina asta e acoperita de un strat bunicel de omat. Si de troine care "zidesc" satele astea, izolandu-le de restul lumii. Vantul face asemenea "ziduri". Si ce vant! Noi l-am cunoscut in aprilie, cand am fost in Periprava. Te "taie" pur si simpu. Daramite iarna! Pe drumul de la Periprava spre C.A. Rosetti nu e nici tipenie de om, nicio casa. Nimic! Doar caii salbatici te insotesc, in zare. Coamele lor prelungi, libere, zugravesc orizontul. Asa au mers copiii din Periprava, asta-iarna, 14 kilometri la dus, spre scoala gimnaziala din C.A. Rosetti, 14 la intors, spre casa. In cele doua remorci trase de tractor. Zece zile au mers cu remorca. Doar zece zile, din fericire. Pana cand masina de transport a scolarilor a fost reparata.

Directoarea in sareta, cu inca trei elevi

Periprava, sat de rusi lipoveni. De pescari. Unii spun - de fosti pescari, ca acum alti stapani sunt in Delta, iar localnicii au devenit argati la noii stapani. In satul asta isi are casa si directoarea scolii din C.A. Rosetti. O femeie care si-a dedicat intreaga viata scolii. Se numeste Cornelia Zaharia. La anul, ma anunta ea, iese la pensie. Isi aminteste ca ani la rand a facut naveta de la Periprava pana la C.A. Rosetti, cu sareta. Si-a cumparat un cal. Singura si-a facut sareta. Se pricep la mestesugit lemnul - si ea, si sotul ei. Asa mergea directoarea spre scoala. Mai lua cu ea, in sareta, si trei copii din Periprava. Drumul acesta de 14 kilometri a facut totusi diferenta intre copiii care aveau vointa de-a merge la scoala, chiar si pe jos, pana in C.A. Rosetti, si cei care se lasau pagubasi. Unii s-au multumit doar cu cele patru clase primare din scoala sateasca, cea din Periprava. Directoarea stie de vreo patru copii. Restul insa, cei mai multi, au continuat sa mearga la scoala. Au trecut in clasa a V-a. Deci erau obligati sa ajunga pana la scoala din C.A. Rosetti, sa-si continue cursurile gimnaziale acolo.

Transportul s-a imbunatatit din 2002, cand in comuna a fost adus primul microbuz pentru transportul elevilor. Era un Aro. Pe urma, in 2006, a mai aparut un microbuz, iar in 2008 - altul. Ultimele doua - marci straine. Care s-au si stricat repede. Ce-i drept, si Aro "tusea" de mama focului. Dar masina romaneasca mai poate fi carpita, cat de cat. Asa ca "bunicuta" Aro a fost repusa pe roti. Abia merge. Nici franele n-o tin ca lumea. Directoarea are simtul umorului, zicand ca mai repede opreste un om masina asta punandu-i "talpa" cu piciorul, decat cu franele. "Noroc ca la noi nu sunt dealuri si vai, e teren plat, masina nu se duce la vale, sa n-o poti opri", surade femeia. E totusi un zambet amar. Si mai e o problema - pe unde o ia masina, vara, cand, asa cum spuneam, nisipul e ca faina. Pe drumul pe care am mers si noi acum, de la C.A. Rosetti spre Periprava? Nu, spune directoarea. O ia prin padure, pe unde pamantul e mai tare. Altfel, rotile masinii se afunda in "faina" de pe drum.

Zi de scoala pana-n seara

Singura masina scolara, utilizabila in acest moment, a comunei C.A. Rosetti, acest Aro, are de mers cale lunga, in fiecare zi. Nu numai de la Periprava spre scoala gimnaziala. Mai trebuie sa aduca elevi de clasele V - VIII si din alte trei sate, care fac parte din aceeasi localitate. E vorba de satul Cardon, aflat la noua kilometri de centrul comunal, Sfistofca - la doi kilometri si Letea - la cinci kilometri. In total, la ora actuala, 37 de elevi de clasele V - VIII din satele astea fac naveta cu "bunicuta" Aro. Am intrebat un copil din Periprava cand pleaca el de acasa si cand se intoarce de la scoala. Pleaca la sase dimineata si se intoarce pe la cinci dupa-amiaza. Micozubul trebuie sa faca mai multe drumuri, sa ia toti copiii, sa-i aduca la scoala comunala, dimineata, apoi sa-i duca inapoi acasa, spre seara.

Pe langa scoala din C.A. Rosetti, care ea insasi are si clase primare, unde invata noua copii, dar si o gradinita, cu opt prichindei, inca doua sate mai au scoli primare. E vorba de satul Letea, unde sunt 24 de copii la clasele I - IV si alti 16 la gradinita, si de scoala din Periprava, cu 12 copii de clase primare si zece la gradinita. Toate aceste trei scoli - de la C.A. Rosetti, Periprava si Letea - sunt conduse, de cinci ani incoace, de femeia pe care am cunoscut-o deja, Cornelia Zaharia.

Viata de profesor in Delta

Cele trei scoli au in total 11 cadre didactice, dintre care trei educatori, trei invatatori si cinci profesori. Directoarea e profesoara de matematica. Ne spune despre doua colege ale ei, mai tinere, profesoare de limba romana, care fac zilnic naveta, din orasul Sulina. Comuna in care suntem noi acum - C.A. Rosetti - e la 15 kilometri de Sulina. Autoritatile locale nu le deconteaza transportul. Salariul profesoarelor, din cate ni se spune, e undeva pe la 700 de lei. Cu cativa ani in urma, la salariu se adauga si sporul de lucru in zone izolate, cum e Delta Dunarii. Asta insemna 80% in plus, fata de salariul normal. Intre timp, nu numai sporul acela s-a diminuat accentuat, dar s-a mai redus si salariul de baza cu 25%.

Si atunci ce-i mai tine pe acesti oameni aici? "Dragostea de copii si de scoala", raspunde directoarea. Si nu sunt deloc vorbe goale. "Cand vezi ca din mana ta se plamadesc oameni adevarati, vrei sa mergi mai departe, sa-ti faci meseria", e convinsa directoarea. "Foarte multi din copiii de aici au ajuns la facultate. Au avut ambitia sa invete. Vreau sa fac o statistica a tuturor copiilor din comuna asta care au ajuns departe. Si sunt foarte multi", ne asigura dascalul.

In gazda, la Tulcea

Pana sa existe transporul auto la C.A. Rosetti, multi parinti de aici isi dadeau copiii la scoala in Tulcea, sa stea la internat sau in gazda. Aflam asta de la o femeie din Periprava, Elena Burlacu. Fiica ei e acum in clasa a IX-a la un liceu din Tulcea. Dar, din clasa a V-a, si-a trimis fata la scoala, in acel oras. "Am trimis-o acolo, sa scape de drumul asta pe jos, de la Periprava la C.A. Rosetti, de 28 de kilometri, zilnic. Era un chin pentru copii", zice femeia. Un chin si pentru buzunarul parintilor, pentru ca daca iti dai copilul la gazda, in Tulcea, platesti o chirie de vreo 300 de lei pe luna, din cate ni s-a spus. O intreb pe femeia din fata mea daca nu i-a fost greu sa-si stie copilul atat de departe de casa, la o varsta asa de frageda. "A fost greu. Dar fara carte nu faci nimic in viata", e convinsa interlocutoarea mea. "Sa stiti ca multi parinti au facut la fel, si-au dat copiii la Tulcea", adauga ea. Situatia asta ne-a fost confirmata si de directoarea celor trei scoli din comuna C.A. Rosetti, care zice insa ca intre timp lucrurile s-au mai schimbat. "De cand e microbuzul, fenomenul a disparut", suntem asigurati.

Directoarea spune ca ar trebui totusi una sau doua masini zdravene, care sa-i duca pe copiii din C.A. Rosetti de acasa, din satele lor, pana la scoala gimnaziala comunala. Pentru ca nici batrana Aro nu se stie cat va mai suprevietui. Cele mai bune, opineaza directoarea, ar fi niste masini cu tractiune integrala, care sa poata strabate fara probleme capcanele nisipului. "Macar niste masini scoase la casat de unitati militare, tot ar fi bune", spera directoarea ca cineva ii va auzi apelul.

Imnul tarii

Exista la scoala gimnaziala din C.A. Rosetti o traditie cu totul aparte. "Ceva ce am apucat si eu, de la inaintasii mei, si am dus mai departe", spune directoarea. Dimineata, dupa ce elevii din celelalte sate ajung la cursuri, se face mai intai careu. Se inalta drapelul. Iar micutii, desi obositi dupa drumul istovitor, intoneaza imnul national. Apoi spun o rugaciune. Pentru sanatate. Si pentru a-si implini visul unei vieti mai bune, prin invatatura. Da, aici, intr-un capat pierdut de Romanie, copiii canta, in fiecare zi, imnul tarii lor. Imnul unei tari care pare totusi sa-i fi uitat, acolo, departe, in Delta..

Dan Gheorghe, 26 aprilie 2011

2011-06-06T04:57:00.000-07:00

JURNAL DE UMANITARA

(din seria Delta Dunarii)

In plina criza economica, sunt romani - majoritatea oameni simpli - care mai au inca puterea de-a se gandi la semenii lor. Asa s-au strans, inaintea sarbatorilor de Paste, 18 tone de alimente pentru 400 de tarani din comuna C.A. Rosetti, o localitate pierduta in pustiul Deltei Dunarii. Sufletul actiunii a fost "Off Road Adventure Romania", un club sportiv care are deja 11 ani de traditie in umanitarele organizate in zone izolate din toata tara.

Cei mai importanti sponsori pentru romani - patronii arabi

14 aprilie 2011 - intalnire la marginea Bucurestiului, spre Autostrada Soarelui. Voluntarii poarta uniforma clubului lor. Participa la volanul propriilor masini, cu tractiune integrala, roti pentru drum greu si motoare cu o herghelie de cai sub capota. Plecam la drum pe o vreme care ne biciuie cu ploaie si vant. Doar sapte grade in atmosfera. S-au intalnit primele 13 masini, in Capitala. Altele vor veni direct la Tulcea. Coloana din Bucuresti are prima oprire la Fetesti, la o fabrica de conserve de legume, unde trebuie incarcate patru tone de marfa. Unul din voluntari exclama - asta e o actiune a romanilor pentru romani, dar la care cel mai mare aport l-au dat patronii arabi ai fabricii de conserve. Discutia preliminara pe care au avut-o voluntarii cu patronii din Fetesti a fost ceva de genul - vrem sa ajutam oameni in suferinta din tara asta. Sefii fabricii n-au avut nevoie decat de cateva minute, pana sa se decida - patru tone. Scurt si la obiect. Pe urma ni se spune de unele fabrici, de data asta cu patroni romani, la care voluntarii au purtat discutii, zile in sir, fax-uri, mail-uri, promisiuni. Pentru ca, in final, sa primeasca fie un salut cordial, fie o cutie cu biscuiti. Ajungem la Tulcea. Alta etapa de incarcat marfa. La un supermarket.

Opriti pe Dunare de autoritati

15 aprilie - la ora sapte, coloana de masini porneste spre zona santierului naval. Masinile urca, una dupa alta, pe doua gabare. Manevrele sunt facute cu mare atentie. Sa nu lovesti celelalte vehicule, deja parcate, pe trei randuri. Vom strabate canalul Sulina. Pana la "portile" Marii Negre. Ne-am strans, cu totii, peste 60 de oameni. Pe platformele metalice sunt incarcate, in total, 22 de masini. Mai multe nu incap. Gabarele trebuie impinse de cate o ambarcatiune cu motor. Ploaie si frig, in continuare. Vantul se inteteste pe Dunare. Ne desprindem usor de mal. Nu depasim bine orasul Tulcea, ca suntem opriti de Capitania Portului. Ceva nu e in regula. Cu toate ca autoritatile fusesera din timp instiintate de aceasta actiune. Pierdem o ora, trasi "pe dreapta", pana cand discutiile se termina cu bine. Comandatul vasului nostru, cu zeci de ani de marinarie in spate, zice ca nu-i greu sa-ti gaseasca cineva nod in papura, ba ca n-ai actele in regula, ba ca sunt prea multi oameni pe vas. Oprirea a dat batai de cap organizatorilor. Avem de facut cel putin cinci ore pana la Sulina. E posibil sa ne apuce noaptea pe drum. Mai ales ca se intarziase si plecarea din Tulcea, pana cand toate masinile au fost urcate pe gabare. Cu tot cu marfurile indesate in portbagaje.

18 tone de alimente

Dupa ce lucrurile s-au linistit, stau de vorba cu organizatoarea actiunii, Stefania Dumitru. Atat cat poate vorbi, intre telefoanele care o tot cauta. Pentru umanitara de acum s-au strans 18 tone de alimente. La care se adauga imbracaminte, incaltaminte, 12 calculatoare pentru scoala din C.A. Rosetti, rechizite pentru elevi. Sunt ajutoare pentru 400 de oameni, 150 fiind copii. Comuna se afla in nord-estul Deltei. Localitatea are in componenta satele Periprava, Sfistofca, Letea si Cardon. Din orasul Sulina mai avem de mers, cu masinile, 16 kilometri. Pana la destinatia finala.

Cu toata criza economica, acum, in 2011, de Paste, s-a facut una dintre cele mai importante actiuni umanitare ale acestui club, din ultimii 11 ani. Ca valoare a marfurilor. E vorba de 200.000 de lei. Se adauga banii care s-au strans pentru combustibilul necesar deplasarii. Mai ales pentru cele doua nave care ne transporta pe Dunare. Asta inseamna o cheltuiala de inca 24.000 de lei. Pentru banii de combustibil au contribuit si membrii clubului, desi nu sunt multi - cateva zeci de oameni la numar. Pe langa asta, ei au mers pe la diverse companii, sa stranga fonduri. Ori sa gaseasca firme dispuse la donatii de marfuri.

Donatie de bonuri de masa

"De cele mai multe ori, oamenii simpli ne-au ajutat", zice Stefania. Ne da ca exemplu angajatii unei companii de telefonie mobila, care au strans bani, mana de la mana. Voluntarii s-au trezit cu un telefon de la acei oameni, cu intrebarea - primiti si bonuri de masa? Au fost bune si alea. Cu banii adunati, volunarii au cumparat marfuri. Altii, de data asta de la o firma de publicitate, au pregatit 150 de rucsacuri, pline cu rechizite, pentru copii. "Am strans, in numai doua saptamani, toate materialele pentru umanitara asta", adauga interlocutoarea mea. Adica ulei, zahar, faina, paste fainoase, banane, portocale, dulciuri, conserve.

Clubul s-a format in anul 2000, din pasionati de off-road, avand, de 11 ani incoace, si traditia umanitarelor, de doua ori pe an, de Paste si de Craciun. Au facut pana acum drumuri spre judetele Arges, Vaslui, Alba, Iasi, Calarasi, Vrancea, Tulcea, Brasov, Buzau, Prahova, Hunedoara, Mehedinti, Caras-Severin. De fiecare data, aceeasi procedura - se ia legatura cu primarii acelor localitati, pentru o lista cu oamenii nevoiasi de acolo. Ei sunt beneficiarii tonelor de alimente, de stricta necesitate. "Nu asteptam multumiri. Ne de de-ajuns un zambet", zic voluntarii.

Plopi albi si cai salbatici

Sulina - debarcare pe malul dunarean opus orasului. Masinile coboara in noroiul din fata unui magazin. O alimentara cu aer "retro", in care intram pentru scurt timp, sa admiram galantarele si rafturile prin care bate vantul, mai rau ca afara. Cateva conserve si pachete cu biscuiti. Oare cand am mai vazut asa ceva? - ne intrebam retoric, cu zambet amar, apoi parasim "muzeul". Urcarea in masini, pornim mai departe. Dar ce drum! - clisa amestecata cu nisip si "pavaj" din baltoace. Strabatem un platou nesfarsit, dominat de stuf. O padure alba, in departare, zgarie norii cenusii, proptiti de pamant. Am aflat mai tarziu de pe un panou ruginit ca pe aici cresc plopi si tei albi. Pacla nu ne lasa privirea sa zboare pana la apropiatele valuri ale golfului Musura. La un moment dat, campul e brazdat de coame prelungi, negre, libere. Sa fie oare cai sălbatici? Da, am aflat dupa aceea de la oamenii locului. Inca mai sunt cai salbatici.

Casele din stuf

Pustietatea se termina odata cu primele case ale satului Cardon. Pereti din lut, acoperiti cu stuf. Localnicii ne-au spus mai tarziu ca stuful le este si acum material de constructie. Foarte bun, tine 40 de ani, daca e mestesugit dupa obiceiurile vechi. Casele se inalta pe furci, adica pe schelet din lemn, imbracat cu stuf, care, la randul lui, e acoperit cu pamant. "Se bat leturi", se zice la tehnica de strangere a stufului, pentru ca zidul si acoperisul sa fie compacte, sa nu intre ploaia si vantul prin ele. Ni se spune despre casele astea ca sunt calduroase iarna si racoroase vara. Dar stuful e scump, de cand e tot mai putin, dupa ce apele sarate au navalit in partea asta a Deltei. Un snop, cat sa-l cuprinzi cu bratele, costa sapte lei.

Munca pana la 11 noaptea

Ajungem dupa caderea intunericului in centrul comunal, la Caminul Cultural. Masinile sunt descarcate. Voluntarii formeaza cateva siruri, transferand, din mana in mana, materialele, stivuite apoi pe categorii, in cladire. A doua operatiune - umplerea sacilor, pentru toti beneficiarii. Asta inseamna sa treci cu sacul pe la fiecare stiva in parte, de unde sa iei cate ceva, pana il umpli. Se fac doua echipe, unii merg cu sacii, altii stau in dreptul stivei, sa bage in sac cele de trebuinta. Dupa atatia ani de umanitare, membrii clubului stiu precis toate procedurile. Treaba de acum se termina pe la 11 noaptea. Abia atunci isi desface fiecare desaga, sa manance. Masa e la comun. Pentru dormit, autoritatile locale ne-au pus la dispozitie scoala. Cinci clase eliberate de banci. Oaspetii si-au intins sacii de dormit direct pe podelele din lemn.

"Ce fac, maica, nemtii astia aici?"

16 aprilie - trezirea la sase dimineata. Voluntarii se impart pe echipe, fiecare urmand sa mearga spre o destinatie anume, in masinile incarcate cu saci. Pana in satul Cardon sunt noua kilometri, spre Sfistofca se fac doi kilometri. Cea mai mare distanta e pana la Periprava - 14 kilometri, la granita cu Ucraina, pe bratul Chilia. Acolo sunt si cei mai multi beneficiari - 290 de adulti si copii. Cateva femei, speriate de "tancuri", intreaba "ce fac, maica, nemtii astia aici?" - dovada ca gura targului ne "botezase" deja, iar femeile cu pricina erau sigure de "nationalitatea" noastra.

Opt lei un litru de ulei

Un batran sfatos, Ion Barladeanu, cu ochi ageri si miscari largi, bucuros de oaspeti, ne-a invitat la el in casa, creionandu-ne un tablou al comunei. El nu face parte dintre cei care vor primi cadouri, are gospodarie-n lege, cu trei fantani, din care trage apa, cu pompele, pentru vasta lui gradina cu zarzavaturi, din care ne asigura ca ies rosii de un kilogram. Dar pentru masa oricarui om sunt si bucate care nu-ti cresc in batatura. Ai nevoie sa le cumperi de la magazin. Aici e marea problema, zice nea Ion. Sunt numai doua magazine in centrul comunal, si niciunul in celelalte sate. Dar cel mai rau e pretul alimentelor - piperat, pentru o localitate cu ceva mai mult de 1.000 de suflete, majoritatea la pensie. De exemplu, un litru de ulei costa prin partile astea opt lei, un kilogram de zahar face sapte lei, un pachet cu unt se apropie de sase lei, iar painea costa 2,2 lei. O franzela. "Mai e si tare, de-ti spargi capul cu ea", zice barbatul, care continua - "la noi e mai scump ca la Sulina". Iarna ii inchide pe sateni, cu zilele, in casele lor. Fiecare cu proviziile lui. Transportul de alimente nu mai merge nici pe canale, cu barca, nici pe drumul ciuruit de gropi, cu tractorul sau caruta, cand crivatul isi face de cap. "M-am invatat cu viata asta, nu ma plang. Si daca ne plangem - cine sa ne auda? Nimeni", se intreaba si isi raspunde singur gospodarul.

Argati pe propriul pamant

Ai zice ca prin partile astea te salveaza pestele. Da' de unde! Pe lacurile din jur au aparut stapani, majoritatea straini de locurile astea. Iar cei nascuti aici le-au devenit argati, platiti cu ziua, la taiat stuf, la prasit, la alte munci. Cu noroc, primesti 30 - 40 de lei pe zi, lucrand de dimineata pana seara. Dar nu prinzi toate zilele lunii sub simbrie. Asa ne-a spus lumea, in Periprava. Am mers pana acolo pe niste urme lasate in nisip de alte roti. Un drum in toata puterea cuvantului nu exista. "Cararea" asta insoteste parctic hotarul cu gard de sarma ghimpata, de rezervatie naturala, al padurii Letea. "De pescuit, nu mai putem. Acum e pescuit industrial", ne-au soptit cateva femei, de parca le-ar fi teama de dusmani nevazuti. Mai mult nu ne spun. Copiii au fost adusi in centrul satului, sa primeasca darurile. Au facut ochii mari, de bucurie, mai ales la mingi. Dar s-au infipt si-n banane. Veselie ca-n zi de sarbatoare. Adunarea era discret supravegheata de un echipaj al politiei de frontiera. O batranica si-a scos telefonul mobil din buzunar, sunandu-si vecinele, sa vina la daruri. "Hai, repede, poate sunteti si voi pe lista", sopteste cucoana. Apoi s-a opintit la carutul ei, deja incarcat cu doi saci, pe care il tragea cu icnituri, spre casa.

Spectacol ad-hoc

Cand sa plece din comuna C.A. Rosetti, voluntarii au fost invitati in scoala, intr-una din sali, pentru "o surpriza". Comunitatea rusilor lipoveni din Periprava n-a vrut sa ramana mai prejos. Patru femei din ansamblul "Kalina", imbracate in portul lor popular, ne-au cantat, pe ruseste. Au avut insa grija sa ne povesteasca, in romana, inaintea fiecarei cantari, despre ce e vorba in versurile respective. Aplauzele si bis-urile au umplut mica sala, minute la rand. La final, femeile au tinut sa multumeasca unui "departament de la Bucuresti", pentru actiunea asta. Asa auzisera ele, de un departament. Voluntarii le-au raspuns ca nu e niciun departament. Nici partid. "Suntem doar un club sportiv", au zis ei. La care femeile s-au mirat. Deci fara departament? - au vrut ele sa stie inca o data. Fara - a fost subliniata ideea.

Zece ore pe fluviu

17 aprilie - contra curentului Dunarii, pe gabare, de la Sulina spre Tulcea. Vom strabate distanta in zece ore, dublu, ca timp, fata de calatoria de la venire, ne-a spus comandantul unuia din vasele care ne-au "tractat". Si chiar asa a fost. Am plecat la sase dimineata din Sulina si am ajuns in Tulcea la ora patru dupa-amiaza. Parca ne-am fi intors de la capatul lumii...

Dan Gheorghe, 20 aprilie 2011

2011-05-30T05:37:00.000-07:00

Scoala de langa casa, pentru copiii cu handicap

Copiilor cu handicap fizic, de varsta prescolara, dar care intelectual sunt normali, le-a fost creata alternativa la scoala speciala. Cu atat mai mult cu cat parintii nu vor sa-i trimita departe de casa, in asemenea institutii. O asociatie din Bacau a organizat, din 2006, unul dintre primele centre de zi din Romania, in care copiii - intre trei si sase ani - invata, mananca, dorm si se joaca. Ei se intorc seara in familie. Toate serviciile sunt gratuite.

Sponsorizari de 30.000 de lei anual

Doar un noroc poate face sa-ti pastrezi copilul langa tine, in Romania, daca acel copil are un handicap. Pentru ca altfel ar trebui sa-l trimiti, inca de la trei ani, intr-un centru de invatamant special, sa invete carte si o meserie. Dar daca acel copil nu are decat handicap fizic, insa intelectual este perfect normal, atunci invatamantul special nu poate fi o solutie viabila. Tocmai din cauza ca micutul nu sta alaturi de parintii lui. "Nu e bine sa duci copilul de trei ani intr-o scoala speciala. El trebuie sa stea langa parintii lui. Copiii normali, intelectual, trebuie sustinuti, mai ales de familie. Daca nu se intampla asa, ii poti pierde si intelectual", este opinia unui psiholog. E chiar femeia pe care am cunoscut-o, cu putin timp in urma, la Bacau. Se numeste Adriana Ionica Rosu.

Ne spune din capul locului ca a pornit totul "ca berbecii", aruncandu-se cu capul inainte. Pentru a oferi copiilor de varsta prescolara sansa de-a ramane langa parintii lor. Asta inseamna sa creezi un centru de zi, la care parintii sa-si aduca odraslele, de la opt dimineata, si sa le ia inapoi acasa la patru sau la cinci dupa-amiaza. Iar in tot acest timp, la Centrul de zi "Norocelul", copiii primesc cele dintai informatii din cultura generala, li se ofera mancare calda, un program de somn, dupa-amiaza, iar la finalul zilei jocuri cu amprenta pedagogica. Parintii lor nu platesc nimic pentru toate aceste servicii. Dar asta inseamna un efort sustinut pentru Adriana, care trebuie sa caute sponsori, sustinand un sistem ale carui costuri se ridica anual la aproximativ 30.000 de lei - plata utilitatilor, a materialelor didactice, mancarea pentru copii, obiectele igienico-sanitare. Dar toate acestea palesc in fata unei realitati de zi cu zi. "Cand vad ca acel copil se transforma in bine, ca intelectul sau progreseaza, este cea mai mare satisfactie pentru mine", zice Adriana, nedespartita de zambetul ei cald.

Scoala si pentru parinti

Avem in fata noastra o femeie, pe Adriana Rosu, care lucreaza in sistemul invatamantului special de stat, fiind sefa Centrului de Recuperare si Reabilitare a Persoanelor cu Dizabilitati "Condorul" din Bacau. Lucreaza la stat din 2001. Dar in 2006 s-a intamplat ca unii parinti din Bacau, care aveau copii de peste trei ani, cu un anumit grad de handicap fizic, sa refuze inscrierea odraslelor lor in invatamantul special. Atunci a aparut, din partea Adrianei, ideea organizatiei cu un nume elocvent - Asociatia "Sprijin pentru parinti".

Problema cea mai mare, in cazul in care ai un copil cu un anumit grad de handicap, este nu numai ca trebuie sa-l trimiti, de la trei ani, la o scoala speciala. Mai grav e ca acea scoala poate fi in cu totul alt oras, decat in localitatea de domiciuliu a copilului respectiv. Deci, in cazul parintilor din Bacau, ei ar fi trebuit sa-si trimita odraselele la scoli, in functie de handicapul copiilor lor, care sunt la zeci sau chiar sute de kilometri de Bacau, adica la Iasi, la Buzau, la Targu Frumos sau chiar la Bucuresti. E clar ca si-ar fi vazut copiii destul de rar, doar cand aveau bani de drum, pentru ca nu vorbim de niste oameni de bani-gata, din cate ni se spune.

Adriana s-a dus mai intai, in 2006, la autoritatile locale, sa obtina aprobarea pentru proiectul ei. Din fericire, n-a intampinat greutati, Primaria din Bacau oferindu-i un spatiu, in localul unei gradinite, in care sa se desfasoare activitatea Centrului de zi "Norocelul", in acelasi timp fiind incheiat si un protocol intre nou-infiintata asociatie si Inspectoratul Scolar Judetean Bacau. Asta, in conditiile in care in Romania exista deja stabilite standarde pentru activitatea centrelor de zi, unde se ofera atat educatie, cat si mancare, dar si programul de somn de dupa-amiaza. Partea birocratica fiind rezolvata, s-a trecut la inscrierea copiilor la "Norocelul". E drept ca spatiul fiind limitat de o singura sala de clasa, nu puteau fi primiti multi copii.

La ora actuala, sunt inscrisi aici doar 11 copii de varsta prescolara, desi mai sunt cereri pentru inca cel putin 20 de prichindei. Pe de alta parte, inca 14 copii vin, la anumite intervale de timp, pentru diverse programe de terapie, cum ar fi logopedia sau chinetoterapia. Tot aici exista si un fel de scoala pentru parinti. Cei maturi invata de la Adriana cum sa se poarte cu copiii lor. Copii care au fie deficiente de vedere, fie locomotorii. "Primul lucru pe care ii invat pe parinti este sa se poarte normal cu copiii lor, sa-i trateze ca pe niste oameni normali", ne descrie psihologul.

Sprijin de la Ambasada Marii Britanii

Adriana are, la randul ei, doi copii - absolut normali - din toate punctele de vedere. Te-ai astepta poate sa auzi ca femeia asta are in familia ei persoane cu handicap, si de aceea se implica in favoarea acestui gen de oameni. Dar nu e deloc asa. "Sunt doar un om", imi raspunde ea sec, cand o invit sa-si schiteze, in cateva cuvinte, propriul portret de idei si de suflet. Comportamentul si ideile sale de azi vin de la faptul ca mama ei a fost tot psiholog, si tot in invatamantul special. Obisnuia sa-si ia fiica la scoala speciala, sa-i arate copiii de acolo, mediul acela. "Am invatat de la mama ca, daca pot sa fac bine pentru cei din jurul meu, atunci sa nu stau pe ganduri, sa-l fac", completeaza femeia.

Iata ca, peste ani, cu aceeasi meserie ca si mama ei, dar si cu aceleasi preocupari, in invatamantul special, Adriana a organizat, in Bacau, campanii pentru ajutorarea nevazatorilor. A facut un lucru simplu, sa le arate oamenilor care vad cum e sa nu ai vedere. A iesit pe strada si i-a indemnat pe trecatori sa-si puna o banda pe ochi, apoi sa incerce sa traverseze un bulevard, ajutandu-se doar de celelalte simturi, si de baston. "Toti cei care au trecut prin acest test s-au speriat", povesteste gazda noastra. A mers apoi prin scoli, prin institutii, vorbindu-le oamenilor despre ideile ei, despre cum vrea sa-i ajute pe cei lipsiti de ajutor. "Daca stai de vorba cu oamenii, simplu, firesc, ii faci sa inteleaga ce planuri ai", zice femeia.

Asa a reusit sa adune in jurul ei o intreaga echipa de voluntari - de ordinul zecilor - intre care elevi, studenti, persoane cu diverse profesii. Ei au ajutat-o, din 2006 incoace, de cand a deschis Centrul de zi "Norocelul", sa ofere educatie si consiliere copiilor veniti aici. O profesoara de limba engleza ii invata pe micuti graiul lui Shakespeare. E si un specialist in chinetoterapie, mai e si un profesor de pian. Mai nou, un stomatolog ii primeste gratuit pe copii la consultatie, in cabinetul sau. Pe "fir" a intrat si Ambasada Marii Britanii la Bucuresti, care, afland de ceea ce se intampla la Bacau, vrea sa organizeze in cadrul "Norocelului" un program de terapie prin muzica si arte plastice. Copiii veniti zilnic la program sunt supravegheati si indrumati de un psihopedagog si un lucrator social.

Interesul englezilor este explicabil, sustine Adriana, in conditiile in care, in Occident, centrele de zi pentru copiii cu handicap au devenit un fapt normal, de multi ani incoace. Cat timp sunt la munca, in timpul zilei, parintii isi aduc odraslele in aceste centre, luandu-le seara acasa. Se merge tocmai pe ideea ca acesti copii sa nu fie scosi din comunitate si mai ales sa nu stea departe de parintii lor. Pe cand la noi, in Romania, o asemenea idee, cum este cea pusa in practica de Adriana Rosu, la Bacau, este abia in stadiul deschizatorului de drum. "Cel putin in zona Moldovei, n-am auzit sa mai fie un asemenea centru de zi", conchide sufletul proiectului bacauan.

Proiect inceput cu bani de acasa

Mobilier, calorifere, centrala termica, instalatie electrica, pereti varuiti in culori calde. Tot ce vedem aici a inceput, in 2006, de la efortul unei femei, care a facut functional acest nou model educativ. Si totusi, vorbim de un bugetar. Sotul ei insa lucreaza in Marea Britanie. Adriana a investit o parte din banii trimisi de peste mari pentru copiii cu mai putin noroc. Care au totusi sansa de-a veni zilnic la "Norocelul"...

Dan Gheorghe, 4 aprilie 2011

2011-05-26T02:53:00.000-07:00

"A fi profesor e a nu vorbi pe dinafara realitatii"

La cei 89 de ani ai sai, profesorul Paul Taralunga ne-a oferit lectia celui care si-a dedicat intreaga existenta scolii si comunitatii. A facut, cu bratele si din banii lui, singura gradina botanica rurala din Romania. Si un muzeu cu sapte sectiuni - zoologie, botanica, biologie, etnografie, numismatica, arheologie si paleontologie. Mai presus de toate insa, dascalul din comuna bacauana Prajesti poate servi drept model pentru multi profesori din Romania, ba chiar si pentru oficialii Ministerului Educatiei. Pentru ca, in timp ce la noi exista, de zeci de ani, un invatamant teoretizat, cu o sumedenie de manuale aruncate peste capul elevilor si un volum imens de informatii pe care copiii le pot cuprinde numai invatand papagaliceste, ei bine, in tot acest timp, profesorul Paul Taralunga a reusit sa aplice la Prajesti o cu totul alta metoda de invatare - cea practica. Dascalul cu dubla specializare - biologie si geografie - nu a vrut sa le vorbeasca elevilor lui numai din carti, despre plante si arbori. A facut gradina botanica, in care a plantat peste 500 de specii autohtone si exotice, incat copiii sa aiba in fata lor cat mai multe din bogatiile continentelor. Dupa acelasi principiu s-a nascut si muzeul. Sa vada scolarii animale si pasari impaiate, fosile, arme si unelte medievale, harti ingalbenite de veacuri. Definitia omului de la catedra, in viziunea lui Paul Taralunga, suna astfel - "a fi profesor este a nu vorbi pe dinafara realitatii, ci practic". Si teoria e buna, la clasa, admite el, dar cu o conditie - "sa fie facuta de profesorul care are fundamentul practicii".

Profesorul calator in Carpati

E cunoscut in comuna drept "domnul Paul". Asa i-au spus generatii intregi de elevi. A fost in mijlocul copiilor din 1945, mai intai ca invatator, apoi ca profesor, pana in 1984, cand a iesit la pensie. Si-a facut studiile universitare la Iasi, dupa care s-a intors la radacinile sale, in Prajesti. Ne-a primit in casa lui, "desenata" in stil traditional, in care aerul bun se simte nu numai de la soba incinsa, dar mai ales dupa sufletul deschis al gazdei. Ne-a intampinat imbracat la costum, cu cravata, stiind ca va avea musafiri, plangandu-se ca trupu-i firav nu-l mai asculta. Cu toate astea, i se simte inca vitalitatea, in priviri, dar mai ales in cuvintele apasate. Nu mai aude bine, trebuie sa-i vorbim tare, dar cand prinde intrebarea, e ca si cum ai deschide cea mai captivanta carte. Vorbeste scurt si la obiect. Nici macar un cuvant aruncat fara noima. Ne face semn spre biblioteca din camera de oaspeti. "Ele sunt armele mele", zice despre volumele de biologie si geografie, ingramadite pe rafturile care gem sub greutatea stiintei. Dar, pe cat de firav e acum, pe atat de activ a fost omul acesta in tineretea lui, cand se lua la tranta cu muntii. Facea pe atunci parte din Societatea Romana de Biologie. Profesori de aceeasi specializare din toata tara se intalneau pentru expeditiile din Carpati. Dascalul din comuna Prajesti se intorcea de fiecare data acasa, dupa saptamani petrecute pe munte, in timpul vacantei de vara, cu ranita plina. Cu plante si roci specifice acelor zone. Si-a insirat mai intai "recolta" in casa lui. Calatoriile au inceput inca din anii '50. "Ca profesor de biologie si de geografie, trebuia neaparat sa cunosc terenul, nu sa vorbesc doar din carti", ne aduce dascalul argumentul propriei sale formari profesionale.

N-a vrut sa fie director

Proiectul complexului muzeal a fost sustinut de autoritatile anilor '60, la nivel local, dascalului punandu-i-se la dispozitie un teren de peste un hectar, pentru gradina botanica, pe locul unei mlastini, pe care omul a desecat-o, ajutat de localnici si de elevii lui. Peisajul a fost repede schimbat intr-o oaza de verdeata. Dealul din imediata apropiere a fost terasat si imbracat in arbori de diverse specii. Ideea muzeului a primit girul oficialitatilor in 1968, cand a fost eliberata o cladire, care servise pana atunci drept sediu al Primariei. Cateva zeci de metri despart gradina botanica de muzeu. Ambele sunt peste drum de scoala din actualul centru comunal. Pe frontispiciul celor doua locatii muzeale este scris numele lui Paul Taralunga. Profesorului i s-a propus, de-a lungul timpului, sa fie directorul scolii din localitate, insa a refuzat. "N-am umblat dupa diplome si functii, am vrut sa-mi fac datoria, ca educator si cetatean al satului", zice el. Tot din perioada anilor '60 a inceput sa tina legatura cu gradinile botanice din tara. Primea seminte sau plante, dar si arbori. Colaborarea s-a extins si la ocoalele silvice.

Arborele de vanilie

Profesorul a umplut cateva cataloage, pentru gradina botanica, descriind toate speciile, dupa denumirea lor latineasca si cea populara, dar si originea lor. Iar pe teren a "plantat" marcaje pentru fiecare exemplar in parte. Poti sa vezi ceva cu totul special, intr-un perimetru atat de restrans - arborele de vanilie sau mai precis vanilia salbatica. Sunt si migdali, magnolii, platani, chiparosul de balta, gingobiloba, liliac, trandafir, ienupar, tuia piramidala, molid argintiu, bujori, zambile, narcise, brazi, pini, plante agatatoare. Listei de plante si arbori cu greu i se vede capatul! Se adauga nucul negru. Din el se face, in alte tari, uleiul folosit, alaturi de alte substante, la combustibilul pentru avioane si rachete. Ce-i drept, nucul negru din Prajesti are doar rolul de-a fi admirat de elevi!

Turism la Prajesti

Muzeul a fost inaugurat oficial la 7 iunie 1971, iar gradina botanica - un an dupa aceea. De atunci, au devenit adevarate puncte turistice. Elevi de la scoli din judetul Bacau, dar si din judetele invecinate, au inceput sa vina aici, sa viziteze locul. De cum incepea primavara, si pana in toamna, apareau grupuri de vizitatori, in autocare, dupa ce initial isi preogramasera vizita la scoala din Prajesti. Se umplea comuna de ochi nerabdatori sa vada minunea. Copiii erau intampinati de profesorul Taralunga si condusi apoi prin toate continentele, desi nu depaseau limitele micutei gradini comunale. Apoi ii ducea la muzeu. Mai tarziu, au inceput sa apara si oameni de toate varstele, nu numai din Romania, ci si din tarile vecine, dar si de mai departe, din China, din Australia, din vestul Europei. Si in ziua de azi mai vin copii la Prajesti, cu autocarele, de la zeci de kilometri distanta. Vara e o minunatie in gradina botanica, totul e inflorit, ne povesteste Petre Robu. El ne-a fost ghid, la gradina, si la muzeu. Ca fost elev al profesorului Taralunga. "Tin minte ce-am mai muncit aici, cand eram mic, ce frumoase erau orele cu domnul profesor", rememoreaza cel care a devenit apoi inginer horticol. Dar numarul turistilor din Prajesti e mult mai mic azi, fata de acum 20 - 30 de ani. Anul trecut, de pilda, au fost doar 15 grupuri de elevi. Si comuna in sine e mai pustie azi. Din cei 2.800 de locuitori, 1.000 sunt plecati la munca in strainatate, conform datelor Primariei. Oamenii n-ar avea din ce sa traiasca aici, in afara de cultivarea pamantului. Din fericire, inca sunt copii la scoala comunala, vreo 200. Asa ca muzeul si gradina inca mai au vizitatori, macar dintre localnici.

Halebarda si lacat de 500 de ani

Dupa o ploaie teribila, prin anii '70, au iesit la lumina zilei, aproape de albia Siretului, din malul spalat de apa, dinti de mamut, dar si o bucata dintr-un femur. Profesorul s-a dus imediat la locul faptei, alaturi de elevii sai, culegand roadele istoriei, imbogatind astfel zestrea muzeului. Cand am fost in Prajesti, zilele trecute, cladirea muzeului era in santier. Acoperisul a putrezit si ploua prin el. Dar am vazut toate exponatele, care fusesera mutate provizoriu in scoala. Pe langa oasele de mamut si de bizon, care au fost admirate, de-a lungul timpului, de specialisti de la diverse universitati din tara, dupa cum ni se povesteste, mai vedem coarne de cerb rosu, o colectie de fluturi, calcare, roci vulcanice. Ne atrag atentia borcanele cu purcei cu malformatii, pusi in formol, dar si embrioni umani - in diverse stadii de formare. Mai sunt harti vechi, costume populare de varsta strabunicilor, o halebarda. Se zice ca ar mai fi acum doar doua arme de acest fel in Romania, ramase din perioada medievala. Iata ca una e la Prajesti. Ni se mai prezinta un lacat din lemn, vechi de 500 de ani, care demonstreaza ingeniozitatea taranului roman. Lacatul e inca functional. Are o cheie, tot din lemn. Dar nu va ganditi la un dispozitiv minuscul. E o piesa masiva, pe care abia poti s-o tii in brate, si s-o mai si descui. Colaborarea cu diverse muzee din tara a profesorului Taralunga a facut posibila aducerea unui numar semnificativ de animale si pasari salbatice - toate impaiate, desigur. Daca impaierea trebuia definitivata pe plan local, nicio problema, o facea dascalul, care stia toate procedurile tipice acestei operatiuni.

Zece ani pentru un monument

Iesirea la pensie a profesorului, in 1984, n-a insemnat nici pe departe ca acest om a parasit viata publica. Dimpotriva, a continuat sa fie ghid pentru oameni de toate varstele care vizitau complexul muzeal. Dar nu s-a limitat doar la atat. A inceput sa stranga fonduri, si de la consateni, si de la sponsori din judetul Bacau, a pus si bani din propria lui pensie, pentru ca mai avea un proiect pe care a vrut neaparat sa-l vada realizat - amenajarea unui monument dedicat eroilor din aceasta comuna, care au cazut la datorie in marile razboaie ale Romaniei, cel de independenta si in cele doua conflagratii mondiale. Strangerea fondurilor a durat zece ani, pana in 2002. Atunci a fost dezvelit monumentul, pe 9 iunie. Au fost implicate Asociatia "Cultul Eroilor" din Bacau, dar si autoritatile civile si militare ale judetului, pe care profesorul a reusit sa le uneasca in acest efort comun.

Material didactic pentru elevi

Romania are gradini botanice numai in orase, precum Bucuresti, Craiova, Cluj, Iasi, Tulcea, Galati si Jibou, cu scop didactic si de cercetare, ne-a explicat secretarul stiintific al Gradinii Botanice din Bucuresti, Petronela Comanescu. "Colectia de plante trebuie bine documentata, fiecare exemplar cu informatii despre locul de provenienta, varsta, denumirea", auzim de la specialist. In alte tari, exista gradini botanice de amploare, ca suprafata si organizare. Cum e, de pilda, cea din Londra, care are nu mai putin de 170 de hectare. Un veritabil colos, pe langa cele numai 17 hectare ale gradinii botanice din Bucuresti. Pe de alta parte, in Austria pot fi intalnite foarte multe gradini botanice de mici dimensiuni, de unul sau doua hectare, majoritatea private. Gradina botanica din comuna Prajesti, ca si muzeul, apartin de scoala locala, avand rol de material didactic, dupa cum ne-au informat autoritatile din acea localitate.

90 de ani in 2011

Testamentul profesorului Paul Taralunga este, asa cum ne spune chiar el, "munca mea de-o viata". Culmea e ca acest om, care a fost mereu inconjurat de elevi, n-a avut el insusi familie, si nici copii. Singur isi duce acum batranetile, ajutat de o nepoata. "Ce-mi mai doresc e sa nu se risipeasca tot ce-am realizat", adauga cel care a vrut sa ridice satul, prin cultura, folosind gradina botanica si muzeul ca pe un mijloc de-a le deschide celor mici orizonturi cat mai vaste, dincolo de brazda lor de pamant. "M-am luptat cat am putut sa schimb mentalitatile, desi unii cred ca daca s-au nascut la tara, numai aici le e locul si rostul". Pentru slujitorii de azi ai catedrei, profesorul are un singur sfat - "sa-i faca pe copii sa iubeasca invatatura, pentru ca ea le va deschide toate drumurile". Dascalul va implini 90 de ani pe 27 decembrie 2011. Dar nu se gandeste la vreo aniversare. Tresare, in schimb, atunci cand cineva striga la poarta lui - "domnul Paul!" - fie copii, fie unii dintre fostii sai elevi. Sa le dea profesorul un sfat ori macar sa auda de la el o vorba de duh. Semn ca lumea de azi, atat de grabita, nu l-a uitat totusi...

Dan Gheorghe, 11 aprilie 2011

2011-05-24T06:45:00.000-07:00

Guvernul Romaniei nu vrea sa fie monument istoric

Sa promovam turismul in Romania - spun guvernantii. Traditiile, statiunile, monumentele istorice. De cate ori nu ne laudam cu monumentele noastre! Si ne plangem ca nu sunt suficient cunoscute. Problema e ca una zicem si alta facem. Stiati, de pilda, ca Bucurestiul are 2.400 de monumente istorice? Conform datelor Ministerului Culturii. Mai multe decat Parisul, care nu se poate mandri decat cu 1.860 de asemenea locatii. Un bucurestean - David Chifiriuc - a vrut sa scoata din anonimat nestematele istorice ale Capitalei noastre. A castigat, in 2009, un proiect european, de 15.000 de euro, pentru montarea a 400 de placute, pe tot atatea monumente emblematice din Bucuresti, dar care au si importanta nationala si internationala - biserici, palate, case ale unor vechi familii de boieri sau de industriasi. Printre acestea se numara si cladirea Guvernului. Exista, inca din 2004, Ordinul 2237 al Ministerului Culturii, care spune ca proprietarii sau administratorii cladirilor de patrimoniu au obligatia de-a permite montarea placutelor standardizate care sa contina informatii despre imobilul cu incarcatura istorica - cine si cand l-a construit, daca a trecut prin razboaie sau poate ca a fost sediul unei institutii publice ori intre zidurile lui s-au petrecut fapte de o covarsitoare importanta pentru tara. David are 30 de ani si e specializat in calculatoare, ca programator, dar e pasionat si de istorie. A strabatut tot centrul Bucurestiului, pe parcursul anului 2010, cat a tinut proiectul sau, mergand la fiecare din cele 400 de cladiri care urmau sa fie marcate cu placutele respective. Omul avea toate avizele necesare in buzunar - de la Ministerul Culturii, Directia de Cultura a Capitalei si de la Primaria Generala. Din echipa care l-a ajutat au mai facut parte sotia lui, care e bacteriolog, si un fin de-al lor.

Doua ore de "plimbare", la Guvern

Prin noiembrie, anul trecut, David a batut la poarta Guvernului Romaniei. Asa cum facea la fiecare adresa. A vrut sa discute cu cel care gestioneaza treburile cladirii. Sa stie gazdele - uite, eu am venit la voi si montez placuta, pentru ca locuiti intr-un imobil cu amprenta istorica. Tablita are 40 de centimetri lungime si 20 latime. "Am stat vreo doua ore la Guvern", zice tanarul. Timp in care a fost trimis de la un consilier la altul. Nimeni nu parea insa sa stie ce sa faca, daca e nevoie sau nu de vreo aprobare speciala, pentru ca tablita sa acopere cativa centimetri din fatada guvernamentala. Conform legislatiei, placuta trebuie pusa in asa fel incat sa fie cat mai vizibila, din strada. De pilda, sa stea langa numarul pe care il are casa. Dar si la poarta principala, daca e un palat sau o vila cu o gradina imensa. Dupa doua ore de plimbari prin sediul Guvernului, David a primit o jumatate de raspuns. Nu-si aminteste exact cu cine a vorbit, ce fete simandicoase erau pe acolo. Dar i s-a spus ca va fi cautat la telefon, candva, nu se stie cand. Dupa ce "se va analiza" problema. Drept pentru care oaspetele si-a strans "jucariile" si a plecat. Fara sa-si fi dus treaba la bun-sfarsit. "A fost o scena demna de teatrul absurdului", zice David. Ganditi-va ca Ministerul Culturii i-a dat, in 2009, aprobare sa monteze 400 de placute pe cele mai importante monumente istorice ale Bucurestiului, intre care si cladirea Guvernului. Mai tarziu, adica in noiembrie 2010, cand barbatul ajunge la Guvern, cei de acolo se intreaba daca e bine ca un aviz dat de Ministerul Culturii, adica de o institutie care face parte din Guvern, sa fie respectat. De cine? De acelasi Guvern. Nici in momentul de fata, in aprilie 2011, omul n-a primit inca un semn de la Guvern, sa monteze placuta acolo.

"Si altii sunt birocrati, nu numai noi"

Iata cateva informatii despre istoria cladirii Guvernului Romaniei - impozantul edificiu din Piata Victoriei a fost proiectat de Duiliu Marcu si consturit intre anii 1937 si 1944, dar grav avariat in timpul bombardamentelor asupra Capitalei, din al doilea razboi mondial, dupa care a fost refacut, pana in 1952. Cladirea a servit, pe timpul comunismului, ca sediu al Ministerului de Externe si al Consiliului de Ministri, iar dupa 1990 a devenit unul din puntele centrale ale Romaniei, de unde tara e guvernata. Palatul a fost inclus, in 2004, pe lista monumentelor istorice. Cam asta am fi aflat, noi, trecatorii, daca placuta era acum montata la poarta Guvernului. "Macar am satisfactia ca nu numai noi, romanii, suntem birocrati, mai sunt si altii", zice David cu umor. Ne da exemplu Ambasada Cehiei, unde a primit aprobare de-a monta placuta abia dupa patru luni de la solicitarea sa. Se pare ca cererea lui ar fi ajuns si la Praga, sa primeasca si de acolo girul. Cu totul altceva a fost la Ambasada SUA. A batut la usa americanilor, fiind primit de un functionar, care s-a uitat la avizele romanului. Dupa care americanul i-a zis asa - "nu inteleg de ce ati mai venit la mine, sa ma intrebati, din moment ce aveti avizele. Trebuia sa montati pur si simplu placuta".

La palatul lui Becali si la Cotroceni

David a mai fost si la palatul lui Gigi Becali. Si aici discutii cu patronul Stelei. Dar lucrurile au mers repede. Dupa trei zile, a primit un telefon, sa monteze placuta. Care poate fi vazuta la intrarea principala in somtuoasa curte. Alta experienta a fost la Palatul Cotroceni. Aici i s-a permis sa monteze placuta, dar la intrarea de la muzeu. La alt muzeu, de data asta cel National de Arta, a fost inconjurat de paznici inarmati pana-n dinti, care nu intelegeau ce cauta acolo unul pus pe treaba, sa monteze o placa. "Intrusul" a fost legitimat si de un agent al Politiei, pana cand s-a dumirit toata lumea care era problema. Cu totul altfel a fost primit omul la Palatul Elisabeta, resedinta familiei regale a Romaniei. A fost condus de gazde, cu multa amabilitate, sa faca un tur al cladirii.

40 de cuvinte pe fiecare placuta

Operatiunea placutelor inseamna, in opinia lui David Chifiriuc, un prilej pentru bucuresteni de a-si ridica privirea din pamant, sa descopere frumusetile orasului lor. Chiar si el s-a mirat, afland ca Bucurestiul are 2.400 de monumente istorice. "Atat de multe? Dar unde sunt?", si-a zis. E adevarat, nu-ti dai seama de bogatia asta, daca nu e marcata in niciun fel. Se spune ca, daca ar putea vorbi, zidurile ar povesti multe. Ei bine, placutele lui David sunt un fel purtatori de cuvant ai caramizilor mute. Legea spune ca pe fiecare placuta ar trebui sa fie un text de cel putin 20 de cuvinte. Dar el a folosit 40 de cuvinte, pentru o informare cat mai cuprinzatoare a publicului. Textul in limba romana e replicat in engleza si franceza. Iar deasupra lor e un fel de stea. Ni se da explicatia - simbolul turlei chindiei de la manastirea Vacaresti. Demolata de comuniști. Aceeasi legislatie arata ca este obligatia autoritatilor locale sa monteze placutele. Dar actiunea lui David n-a fost sustinuta cu niciun leu de vreo autoritate romaneasca. "Scoaterea din anonimat a monumentelor istorice din Bucuresti", cum a sunat proiectul, s-a facut cu bani oferiti de guvernele Norvegiei, Islandei si Principatului Liechtenstein, prin intermediul Mecanismului Financiar al Spatiului Economic European. Strainii au alocat efectiv 13.500 de euro, iar restul de 1.500 de euro au fost responsabilitatea acestui tanar.

Aprobari rapide, daca statul nu da bani

Pana sa depuna proiectul, David s-a dus pe la diverse institutii, pentru aprobari. Placutele, cu tot cu textul lor, aveau nevoie de avizul Directiei de Cultura a Bucurestiului. Actiunea trebuia sustinuta si prin consultanta Ministerului Culturii. La care se adauga aprobarea din partea Primariei Capitalei, pentru montajul propriu-zis. "Celor de acolo nu le venea sa creada ce vreau sa fac", isi aminteste. Oficialitatile isi inchipuiau ca tanarul va cere bani de la statul roman. "Le-am spus ca nu vreau niciun ban". Daca a fost vorba asa, atunci lucrurile s-au miscat mult mai repede. "Am obtinut toate avizele in numai cinci zile", conchide el. Toate institutiile astea - Ministerul Culturii, Directia de Cultura a Bucurestiului si Primaria Capitalei - au devenit partenere in proiectul lui David. Va dati seama ca, atunci cand omul s-a dus la Guvernul Romaniei, sa monteze placuta, cei de acolo ar fi trebuit sa remarce ca in proiect era partener Ministerul Culturii...

RAAPPS asteapta mail

Cand am telefonat la Guvern, zilele trecute, vorbind cu biroul de presa al Secretariatului General, mi s-a spus ca aceasta cladire se afla in grija Regiei Autonome Administratia Patrimoniului si Protocolului de Stat. Am vorbit si acolo, fiind indemnat sa le trimit o solicitare pe mail, sa vada specialistii lor cum poate fi rezolvata problema. "Institutiile statului se intreaba daca sa respecte legea", ne-a definit David cat se poate de elocvent aceasta situatie.

Consultanta de specialitate

Textul fiecarei placute trebuia redactat de un specialist. David s-a dus la Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" din Bucuresti, unde a gasit multa solicitudine. A colaborat cu profesorul Sergiu Nistor, din a carui activitate se pot retine, intre altele, functia de secretar general al Comisiei Nationale a Romaniei pentru UNESCO, dar si cea de presedinte al Consiliului Mondial al Monumentelor si Siturilor. Apoi trebuia gasita o firma care sa produca aceste placute. Cea mai buna oferta a venit de la Cluj. Era vorba de un material folosit si la imbracarea cladirilor de birouri. Adica placutele sa aiba in componenta cate doua foite din aluminiu, la exterior, si una de polipropilena, in interior. Clujenii au cerut cate zece euro pentru fiecare din cele 400 de placute. "O firma din Bucuresti ceruse dublu", spune autorul proiectului. Pentru litere s-a folosit o cerneala speciala, care poate rezista la intemperii cinci sau sase ani. Era nevoie de cate o matrita pentru fiecare tablita in parte, in functie de text. Montajul placii are o tehnica anume. De zidul cladirii se prinde, in suruburi, un suport din PVC expandat. Pe acest suport vine apoi placa propriu-zisa. Dar, de data asta, fara suruburi, ci lipita cu un adeziv industrial. S-au folosit 25 de tuburi de adeziv. Un asemena tub, redus cantitativ, costa 80 de lei. A fost nevoie si de muncitori, sa monetze placile. Numai ca ei se grabeau, dadeau rasol. Au montat, in prima zi de lucru, 21 de placute, insa autorul proiectului zice ca ritmul normal era de numai zece placute pe zi. Asta inseamna sa fii atent la modul cum lipesti placutele de suport. Iar suportul sa fie bine prins de perete. David a decis ca trebuie sa faca el munca asta.

Omul cu scara

Sa vezi un om cu o scara in spinare, cu o trusa de scule pe umar, ai zice ca e muncitor in toata puterea cuvantului. Cu un arsenal pe masura - doua bormasini, tuburi cu adeziv, ciocan, patent, dibluri, perii pentru curatarea zidului, pe locul viitoarei placi. David pleca dimineata pe teren, stabilindu-si din timp traseul - ce cladiri urmau sa primeasca placutele in ziua cu pricina. Reusea sa monteze doua-trei, pana la ora la care trebuia sa fie la munca. Nici timp liber n-a mai avut, sambata si duminica, pe parcursul anului 2010. Placutele pot fi vazute azi la fostele hale industriale Malaxa, la Uzina Filaret, pe o serie intreaga de cladiri de pe Calea Victoriei, de-a lungul bulevardelor Lascar Catargiu, Dacia, Carol, Elisabeta, la Gara de Nord, la Hala Traian, in Centrul Istoric. Cel putin 100 de placute au invadat centrul vechi al orasului. Barbatul ne povesteste ca la Hala Traian a fost cat pe ce sa-si rupa gatul. Era sa alunece pe scara. Treptele inghetasera, pe un ger de minus 15 grade, in decembrie 2010. Trebuia sa te urci pe scara, pentru ca placa urma sa fie montata la o inaltime de aproape doi metri, fata de sol.

Texte modificate

Experienta asta i-a oferit posibilitatea sa cunoasca locuri cu totul speciale. A gasit o casa de vechi targoveti, pe strada Serban Voda, facuta cu peste 100 de ani in urma. "Are o arhitectura cu totul speciala. Din pacate, nu se vede din strada, pentru ca in fata ei este alta casa, mai noua. Dar in spatele curtii gasesti ceva cu totul spectaculos", exclama tanarul. A intalnit personaje care vietuiesc intre zidurile vechi, urmasi de boieri sau de generali, care i-au povestit fel si fel de lucruri din istoria acelor case. Unii proprietari chiar i-au oferit lui David informatii inedite, asa incat 15 placute au fost modificate, in text, la dorinta expresa a gazdelor, pentru a se respecta adevarul acelor locuri. La fiecare casa trebuia sa stai cam 45 de minute, in timpul acesta incluzand nu numai montarea placii, dar mai ales discutia preliminara cu proprietarul, caruia sa-i explici de ce vrei sa montezi placa, ce text va fi acolo. S-a intamplat, in mai multe randuri, ca la aceeasi adresa sa fie nevoie de doua-trei vizite, pana cand placa a fost acceptata de proprietari. Dupa ce a fost aplicata pe zidul casei, placuta intra in grija stapanului acelui imobil, cu obligatia sa curete inscriptia si sa n-o deterioreze.

Prietenii istoriei

Puteti sa vizitati si pe cale virtuala monumentele istorice din Bucuresti. David si un coleg de-al sau au facut o harta interactiva, dupa ce au fotografiat peste 500 de biserici, case vechi si muzee din Capitala. Au creat mai multe filtre pentru vizitatori, ca sa poti gasi mai usor un monument anume. Harta poate fi accesata pe www. apmnir.ro - este adresa Asociatiei "Prietenii Muzeului National de Istorie a Romaniei". Asociatia a fost infiintata de David Chifiriuc, in 2008, cu scopul promovarii valorilor romanesti. Primele colabarari au fost chiar cu Muzeul National de Istorie a Romaniei. Ideile astea au stat si la baza aparitiei platformei www.monumenteromania.ro, prin care membrii sau simpatizantii Asociatiei au inscris pana acum peste 6.000 de monumente din intreaga tara, cu fotografiile si explicatiile aferente. Si mai e de completat site-ul, pentru ca Romania are 20.000 de monumente, plus 10.000 de situri arheologice.

Vrea placute si in alte orase

Calculatoarele si istoria pot merge, si de acum incolo, mana in mana, in viata lui David. Vrea sa repete experienta placutelor, in alte orase - Curtea de Arges sau Targoviste. Dar n-a uitat ca mai are treaba in Bucuresti. Pentru ca, din cele 400 de placute programate aici, 30 au ramas inca in asteptare. La unele adrese sunt executate lucrari de consolidare sau de renovare. La altele, proprietarii se fac ca "ploua". Cum e cazul Guvernului Romaniei. Domnilor guvernanti, daca va mai bate la poarta un tanar, cu o scara in spinare si o trusa de scule pe umar, nu va speriati, ca nu e periculos. E doar un om care iubeste cu adevarat istoria acestei tari...

Dan Gheorghe, 15 aprilie 2011(fotografii primite de la David Chifiriuc)

2011-05-02T05:49:00.000-07:00

Voluntarii care ne salveaza in caz de cutremur

Un scenariu apocaliptic, dar de care se pare ca nu putem scapa - cutremur major in Vrancea. Bucurestiul ar fi afectat masiv. Se vorbeste, de mai multa vreme, de sute de cladiri, in Capitala, cu deja "celebra" bulina rosie, care sunt in pericol real de prabusire, in cazul unei miscari telurice de mare intensitate. Pe langa aceasta imagine socanta, ar mai fi alta. O adevarata lectie de solidaritate umana, cum poate nici n-o banuiam pana acum. Pentru ca in tara asta exista Asociatia Salvatorilor Voluntari pentru Situatii de Urgenta. Destul de putin s-a vorbit de aceasta organizatie, desi a fost infiintata cu peste zece ani in urma. Formata din oameni veniti din toate categoriile profesionale, de toate varstele. Sunt aproximativ 10.000 de salvatori voluntari in asociatia asta, care locuiesc in toata tara, dar care, la un semnal, s-ar putea strange de prin toate colturile Romaniei, pentru a da ajutor victimelor unui seism care ar afecta grav Bucurestiul.

Planul national de actiune al voluntarilor

Organizatia de voluntari are un plan pus la punct in cele mai mici detalii. Toti salvatorii au ca punct de intalnire parcul IOR din Capitala, mai precis in dreptul bisericii din lemn. La numai o ora de la producerea seismului, cateva sute de voluntari - bucuresteni - se vor aduna aici. Pe urma, vor veni voluntarii care stau la cel mult 300 de kilometri de marele oras. Acestia trebuie sa ajunga in acelasi punct la 12 ore dupa producerea cataclismului. Dupa alte 12 ore, vin si restul colegilor lor, de la o departare de Capitala de cel mult 600 de kilometri. Deci, trage concluzia Vasile Grososiu, liderul organizatiei, la 24 de ore dupa cutremur, se vor strange in parcul IOR cateva mii de voluntari. Poate nu toti cei din asociatie, pentru ca unii ar fi impiedicati de haosul de pe soselele tarii sau de probleme personale, cauzate tot de furia naturii. "N-am putea fi cu totii la punctul de intalnire stabilit, din cauza problemelor pe care le poate avea fiecare. Dar, la 24 de ore dupa cutremur, ne-am putea aduna, cu siguranta, cel putin cateva mii de voluntari, in Bucuresti", ne asigura interlocutorul nostru. Este important de precizat ca voluntarii nu se substituie fortelor profesionale de salvare. Misiunea pe care o au ei este de a cauta victimele stihiilor naturii si de-a le da primul ajutor, pana la venirea profesionistilor, cu echipamentele medicale.

Femeia de 80 de ani atrasa de radio-amatorism

Am participat, zilele trecute, la una din lectiile de pregatire pentru actuala serie de voluntari, care invata sa acorde primul ajutor. Ei au inceput instruirea inca din toamna anului trecut. Seria de-acum este formata din 200 de oameni. Au la dispozitie un an pentru a se familiariza cu cele mai elementare norme de acordare a primului ajutor. "Bobocii" au format, mai intai, un careu, salutandu-si comandantul. Sunt imbracati cu salopete rosii, pe spatele carora scrie "salvator". Sunt ingineri, muncitori, profesori, studenti, elevi. Limita minima de varsta este de 15 ani. Limita maxima - nu exista. Am intalnit-o, de pilda, printre cursantii din acesta serie, pe Ioana Constantin, care are 80 de ani. Femeia a lucrat, la viata ei, in sistemul de protectie civila, dar vrea in continuare sa dea o mana de ajutor, invatand tehnica radio-comunicatiilor.

Resuscitare dupa norme europene

Liderul organizatiei a reusit sa atraga de partea sa, de-a lungul timpului, specialisti din diverse domenii, mai ales medici, dar si experti in managementul dezastrelor, chiar si foste cadre militare, majoritatea pensionari. "Am pregatit peste 10.000 de oameni din toata tara, in ultimii zece ani, ca voluntari pentru situatii de urgenta", ne-a spus Vasile Grososiu. Voluntarii au primit de la specialisti informatiile esentiale, teoretice si practice, cu privire la acordarea primului ajutor, respectandu-se intocmai regulile Consiliului European de Resuscitare. Ca voluntar, gasesti victima, te asiguri ca nu mai exista niciun pericol de accident in perimetrul respectiv, vezi cate victime sunt acolo, stabilesti prioritatile, adica cine e cel mai grav ranit, pentru ca acela trebuie neaparat resuscitat cardio-respirator. Exista diverse tipuri de manevre de resuscitare, in functie de varsta victimei - ca e om matur, copil ori sugar. Dupa ce ai gasit victima, ai obligatia sa suni la 112 si sa anunti acest fapt. E bine sa descrii exact starea acestuia. "Voluntarul trebuie sa castige timp pentru omul ranit, să-l mentina in viata, pana la venirea echipelor profesionale de urgenta. Primele minute, dupa accident, sunt esentiale pentru viata ranitului", spune Vasile Grososiu. Daca victima e constienta, voluntarul trebuie sa stea de vorba cu omul acela, sa-l incurejeze. Manevrele de resuscitare cardio-respiratorie se vor face pentru cei care si-au pierdut cunostinta. Salvatorul invata sa asculte respiratia omului care nu mai e constient, pentru a-si da seama de starea functiilor vitale ale accidentatului.

Asociatie cu sediul intr-un apartament de bloc

Sufletul acestui fenomen de altruism, Vasile Grososiu, este inginer chimist de meserie, dar a trecut, dupa 1990, prin diverse etape de pregatire, ca prefata la actiunile de voluntariat pe care le-a dezvoltat ulterior. Este absolvent al unei scoli de asistenti medicali, dar si de antrenori sportivi, inspector de protectie civila, dar cu vaste cunostinte si in domeniul protectiei muncii. Sediul asociatiei se afla in apartamentul de bloc al liderului, undeva in cartierul bucurestean Titan. "Nu am primit niciodata sprijin de la autoritati. Ne autofinantam", zice omul nostru. Voluntarii care ar veni din toata tara, pana in Bucuresti, pentru a da o mana de ajutor victimelor unui dezastru, s-ar deplasa doar cu masinile lor. O buna parte dintre ei sunt si radio-amatori, deci au statii de emisie-receptie. Cumparate din banii lor. "Asociatia noastra e o impletire intre sporturile tehnico-aplicative si acordarea primului ajutor", ne descrie liderul. Asemenea sporturi inseamna orientarea turistica, alpinismul si radio-amatorismul. Printre cei care fac parte din organizatie sunt si oameni care stiu sa se catere, avand la ei corzi si restul de echipament pentru actiuni de salvare in zone devastate de un cutremur. Dar fiecare om si-a cumparat singur sculele necesare cataratului.

Caini pentru cautarea supravietuitorilor, de la Craiova

Un alt segment important al acestui sistem de voluntariat este reprezentat de oamenii care se ocupa, la Craiova, cu dresarea cainilor. Animalele stiu sa caute ranitii de pe urma dezastrelor. Centrul de acolo e condus de Liviu Ionescu. Voluntarii doljeni, cu tot cu cainii lor, pot ajunge in Bucuresti in cel mult sase ore de la producerea unui cutremur, pentru a se alatura operatiunilor de cautare a supravietuitorilor. E bine de stiut si ca Asociatia Voluntarilor pentru Situatii de Urgenta are in componenta ei multi absolventi ai scolilor postliceale sanitare. Oameni capabili de prim-ajutor calificat pentru raniti.

Grecii au crezut ca in Romania e dezastru

Toti voluntarii din tara mentin permanent legatura prin radio, unii cu altii. Se stie de ani de zile ca in fiecare miercuri seara se face cate o radioconferinta nationala, in care acesti oameni transmit si rezolva diverse probleme curente ale organizatiei lor. "Exista o retea, la nivel national, de frecventa pentru radio-amatori", ne anunta Vasile Grososiu. Pe langa acesti voluntari, mai sunt in Romania inca 7.000 de radio-amatori, care pot da oricand o mana de ajutor in sustinerea operatiunilor de salvare. Ni se povesteste un fapt hazliu, petrecut cu cinci ani in urma, care dovedeste totusi ca radio-amatorii din intreaga lume pot sari oricand in ajutor, unii pentru altii. La acel moment, voluntarii romani faceau un exercitiu, in care se vorbea de dezastru, raniti si alte nenorociri din tara noastra. Dupa numai cateva ore, radio-amatorii din Romania au primit un mesaj de urgenta de la colegii lor din Grecia. Se anunta ca doua avioane pline cu ajutoare, din acea tara, erau pregatite sa decoleze spre Romania, dupa ce radio-amatorii greci isi alertasera propriile autoritati. Grecii au crezut, dupa ce au ascultat frecventele de la nord de Dunare, ca radio-amatorii romani vorbeau chiar despre o situatie reala de dezastru. Ramanem la capitolul acesta, Vasile Grososiu spunandu-ne ca Romania are nevoie de o frecventa de comunicatie unica, incat voluntarii si autoritatile sa ia legatura, unii cu altii, cat mai rapid. Mai ales ca, dupa o catastrofa majora, liniile telefonice clasice se "incing", pana la blocare. "Gasind supravietuitori, noi, ca voluntari, trebuie sa luam legatura cat mai repede cu autoritatile, pentru a le indica locul in care se afla cei raniti", arata liderul asociatiei voluntarilor.

Psihologi contra atacului de panica

Exista si un alt tip de ajutor, din partea acestei asociatii. S-a constituit, cu ani in urma, un detasament de absolventi si studenti la Psihologie, care actioneaza dupa tiparul medicinei de dezastru, inca putin cunoscuta la noi, dar bine dezvoltata in alte tari. Specialistii pot evalua, in zonele calamitate, starea psihologica a populatiei. Sunt oameni care pot avea diverse stari, de la depresie si furie, pana la panica, majoritatea simptomelor avand ca explicatie tocmai atacul de panica. Interventia la timp a psihologilor voluntari poate sa reduca amploarea unor asemenea comportamente.

"Puteti sa contati pe noi"

Cel mai important e ca inveti sa nu mai fugi. Asta ne-au spus toti voluntarii cu care am vorbit, cu ocazia cursului la care i-am intalnit. "Cu mainile goale poti salva o viata", ne-a spus un sofer de autobuz. "Speram sa nu fie nevoie de noi, la dezastre. Daca totusi va fi cazul, contati pe noi, va vom ajuta", adauga o femeie. Dar nu numai la cutremure si inundatii se da alarma intre cei care fac parte din aceasta asociatie. Oamenii reactioneaza imediat si intr-un alt caz - la cautarea copiilor disparuti. Un astfel de exemplu a fost acum doi ani, la Buzau, cand un copil a fost gasit de voluntari dupa numai cateva ore, la cinci kilometri de casa parintilor lui. Cum l-au gasit asa repede? Dupa regulile manualului de cautare a persoanelor disparute, ni se explica. Stabilesti, in prealabil, la ce distanta poate ajunge copilul, in functie de varsta lui, dar judecand si dupa conformatia terenului si starea vremii. Spiritul de solidaritate s-a vazut si in 2008, cand o fata, tot membra a organizatiei, a sarit intr-o casa in flacari, reusind sa salveze 11 oameni, dintre care patru copii, drept pentru care, la vremea respectiva, a primit o diploma pentru curaj din partea Primariei Capitalei. Si totusi, asemenea oameni raman in anonimat. Chiar ei vor sa fie in umbra. Pana in ziua in care destinul ne va obliga sa-i cunoastem...

Dan Gheorghe, 15 martie 2011 (fotografie de Alexandra Radu)